LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL XIV: Justiţia anti-dharmică. Armata şi “armata”. Biserica instituţionalizată. Ziarul, ca Anti-Logos

 

 

 

            În regatul România, ca şi în “regatul”ceresc, Monarhia, Justiţia, Armata şi Biserica (corespunzătoare, în ceruri: Dumnezeu-Kether, Dumnezeu-Justiţiarul, Sabia Arhanghelică şi Mizericordia) sunt cei patru stâlpi ai statului, Crucea-Stat (iar în ceruri, stabilitatea-pătrat a Arborelui Sephiroth.).

            Monarhia   -   am văzut că I. L. Caragiale o păstrează în zona benefică a transcendenţei cu un respect nedisimulat.

            În schimb, întreaga operă scrisă a lui I. L. Caragiale “fojgăie” de funcţionari, avocaţi, ziarişti, ofiţeri de paradă (şi de carton) şi popi decăzuţi din har (avându-l, însă, mereu, ca arheu al recuperării spirituale a TĂRIEI FULGERULUI CREDINŢEI   -   pe mitropolitul Ghenadie dintre zidurile mânăstirii Căldăruşani). Fojgăie de aspersoare-dispersoare de Antilogos-Neant. Sa nu-i uitam pe farfurizi şi caţavenci   -   dar [1] să nu insistăm asupra lor, acum   -   căci am făcut-o anterior   -   şi au făcut-o şi alţii, înaintea noastră. Să spunem doar că Tipătescu-prefectul (om al legii, de …) devine, pentru sine însuşi, o Casandră   -   când spune “Ce lume…ce lume” . Şi să nu uităm, totuşi, cameoleonismul “justiţiar” al lui Coriolan Drăgănescu (cf. Tempora   -   p. 186).

            Din păcate, arheul credinţei-fulger (Ghenadie) este de unii ignorat   -   iar de alţii agresat cu ispite perverse (agenţi de poliţie disimulaţi în agenţi “orfizanţi” ai Logosului lui Ioan Gură de Aur   -   Chrisostomos )   -   de nici unii urmat.

            a  -   Justiţia, prin slujitorii ei (judecătorii, procurorii, avocaţii) deveniţi o plevuşcă a borborosului   -   sunt aşa de lipsiţi de substanţă, de autoritatea reală (decurgând din SABIA ARHANGHELICĂ sau SABIA ZEIŢEI THEMIS, care taie nodurile demonice ale labirintului   -   şi lasă liberă lumina să se scurgă prin Arborele Sephiroth-Arhetipul Fiinţei Cosmico-Umane)   -   devine o zonă infernală. Devine producătoare de jucători în hora diavolului. Judecătorul din schiţa Justiţie [2]  este prins tovarăş (prin complicitate la degradarea Logos-ului-ordine, Logos-ului-logică, Logos-ului-rectitudine morală etc.), între Leanca văduva, “comersantă de băuturi spirtoase la Hanu Dracului (s.n. – n.n. : dar sublinierea o face însăţi Leanca, trăgând-o pe Acriviţa-Avestiţa din ea)”   -   şi Iancu Zugravu, “zugraz de case român”   -   “nimicit” de concurenţa “străinilor” (probabil, a celor străini de degradarea morală   -   pentru că el e nimicit, de fapt de mastică   -   probabil, simbolul masticării-autodevorării)   -   şi devenit “comersant” la “tombola cu obiecte la Moşi” (moşii-cultuali au fost degradaţi până la reificarea-bâlci)   -   sau, cum îi zice Leanca, trecând cu antilogosul ei-frigare prin coasta inutilului răstignit judecător: “comersant de piei de cloşcă”. Adică, sclav al pielor inutile ale materiei, sclav al horei demonice, a formelor fără esenţă.

            Răstignitul inutil judecător este fixat pe “crucea” focului încrucişat al antilogosului mahalagesc-mahalagizat: “Bravos, domn’judecător! ai văzut şi dumneata acuşica ce pramatie e dumneei!”   -   zice Iancu Zugravu, trecând frigarea prin coasta “autorităţii” decăzute a Hristosului decristizat (“Judecătorul” care nu-i poate judeca nici pe alţii, nu se poate judeca nici pe sine, căci spiritul său e asurzit de bruiajuil Anti-Logos-ului )   -   ca apoi, din partea opusă, să vină, vâjâind, cealaltă frigare-Anti-Logos: “Hahaha! bravos, domn’judecător!...să spuie ce comerţ învârteşte!” Învârtiere-răsucire descendentă, pe axa polară   -   opusă sucirii-răsucirii ascendente a lui Cănută. Între hipersexualizata Leanca şi Pictorul decăzut între obiecte la Moşi (nu spiritele Moşilor ), cu “corajul”   -   eroismul de luptător, supt din sticla infernală   -   judecătorul, chiar el şi numai el, este cel închis şi condamnat   -   căci demonii bolborosesc pe deasupra sentinţei lui carnavaleşti, absolut inofensive pentru demoni, atâta timp cât este dată prin soridarizare cu borborosul.

            De unde solidarizarea aceasta? Din slăbiciuni “omeneşti”   -   de fapt, compromisuri morale grave, în serie. De aceea, spunem că nu există, în fapt, păcate mici şi păcate mari   -   ci acceptarea sau neacceptarea Păcatului, acceptarea sau neacceptarea Răului   -   în poziţie central-existenţială (substitute terestru al poziţiei central-.divine).

            Articolul 214 [3] alarmează, încă din titlu, că avem de-a face cu 2+1+4=7, numărul sacru al Creaţiei   -   în pericol de a-şi inversa semantica: număr al de-creaţiei (prin de-formarea şi de-semantizarea JUSTIŢIEI-LEGII). “H” de la Hristos este o treaptă   -   dar  nu depinde de noi dacă e treapta ascensională spre izbăvire   -   sau treapta descendentă, spre complacerea în borboros.

            În debutul micro-piesei în trei părţi, Avocatul, “licenţiat începător”, este timid, ţinându-se de litera legii (cel puţin aşa pare): “Ştii cât e de greu să stabileşti elementele pentru proba legală a adulteriului”   -   îi replică el “cocoanei” (mahalagioacei) Tarsiţa Popescu (tot  o Avestiţă), “văduva lu’priotul Sava de la Caimata” (de observat că toate văduvele lui I. L. Caragiale sunt demonizate-hipersexualizate, avându-l ca paredru pe Satan). Ciudat însă, Acriviţa-Tarsiţa, deghizată în preoteasă, dă de  gol sub “scorţoşenia” aparent angelicului avocat   -    păcate vechi şi obscure   -   pe care doar o Talpă a Iadului, ştiutoare a tuturor slăbiciunilor omeneşti (cu care se întreţine tăria temeliilor infernale)   -   le-ar putea şti. Un caz obscure, în care avocatul a “devorţat-o” pe Miţa (Baston, şi ea probabil!   -   ca orice mahalagioaică republicană, democrată şi pro-falică, pro-borboros) de “Pricopoiu de la Ciulniţa” (Ce uşor devin Luminaţii-Procopios, prin părăsirea zonei dharmice   -   javre-copoi şi pricopsiţi-ciocoi…)   -   şi divorţul a mascat, de fapt, o legătură amoroasă a avocatului pseudo-inocent cu împricinata. Împricinată care a devenit, între timp, madam Zaharidi-Zaharidina (cum se leagă toate : Zaharidina e Zoia zaharisitului Zaharia Trahanache   -   deci, prin avocaţi tineri, Zoe ajunge, din custodia Pricopoiului, ciocoi fără “façon ”, în custodia “onorabilului neica Zaharia”): “Avocatul (după o prefăcută sforţare a memoriei): A! madam Zaharidi!

            Cocoana : Ei, da ! aşa te-nvaţă…Zaharidina (Se apleacă la urechea avocatului şi-i şopteşte ceva râzând cu multă intenţie )”.

            Iată ce se ascundea sub sfioşenia de “trandafir neprihănit” a omului legii…Diavolul din dosul Crucii.

            Nu ne mai miră, apoi, dezlănţuirea de veritabil Sabat a gesturilor ipocritului avocat, Tartuffe-junior   -   în prezenţa Acriviţei-Avestiţei (oh, Tartuffe   -   eşti pe cale de a fi castrat, şi tu habar n-ai că vei deveni un biet Kiriakos-Kir Ianulea, care, pentru a se odihni de farmecele Acriviţei-Avestiţei-Aripa Demonului   -   va avea nevoie de trei sute de ani de somn… ). Acriviţa provine şi ea din zona preoţească : e fiica popii Petcu. Mai curând, “petecul”   -   ajuns, din sacerdot, un “bătăuş” cu ţârii şi cu “pelinu’”   -   vinul de-sacralizat în damingeană (formă ferizorie a Potirului Graal). Zeiţa Themis, metamorfozată în Zeul Elocvenţei   -   încarnat în Cicero   -   devine statuetă-press-papier, pentru ca PEŞTELE- HRISTOS să fie transmutat (de fapt, spiritul înjosit al popii ex-sacerdot, Petec-Petcu, se transmută ) în “ţâr” (şiră şi piele   -   rămânând înafară   -   aruncate: esenţa-şiră-coloană şi pielea calvarului nu vor putea fi ingurgitate în labirintul infernal al beţivului ex-sacerdot   -   care, spre deosebire de Cetăţeanul turmentat, care sev clatină, tocmai pentru a urmări, printre valurile Lumii-borboros, umbra verticală a Axei Polare   -   stă aşezat comod, pe fotoliu, şi zdrobeşte PEŞTII MISTICI).

            În definitiv, de ce apare Acriviţa? Păi, Fiul Mahalalei-Tarsiţa (amploaiatul “devenit suprimat pe 1 aprilie ”   -   păcăleală?Nu: toată fiinţa-mahala este “păcăleală”   -   adică logos inutil, decrepit   -   anti-Logos )   -   vrea să divorţeze de Acriviţa (cea care face 18 ani ai Aripii Satanei sunt într-un Etern Acum Demonic   1+8=9   -   Cosmos fără Dumneze…), fata lui popa Petcu (cel care-l ritmează în descendenţă pe Hristos, bătând ţârul, insistent şi conştiincios, de la cap la coadă, “să-l frăgezească”   -   adică să-l adapteze la propria-i de-formare-malformare, la amorfismul lui propriu spiritual, la propria-i slăbire-autodemolare interior-infernală).

            Şi avocatul-“fecioară” (prostituat moral) devine un veritabil Asmodeu, sub privire de foc ale Acriviţei-Avestiţei: nu-l mai interesează legi, paragrafe etc.   -   ci se dezlănţuie în el forţe demente, descătuşate de demonul sexual ludic (privirile “inocenţei” Acriviţa, majoră abia la “două dechemvrie”   -   2x12=24   -   de fapt, coaptă pentru a patrona întregul spaţiu zodiacal inversat infernal   -   12 ascendent fiind “condus”, prin forţa ei malefică, într-un paralel 12 descendent)   -   pentru a o divorţa pe Acriviţa de Lae al Tarsiţei   -   un Goe de mahala minoră, demon al lâncezirii-maladive   -   a ritmurilor impuse de demonica sa mamă: “Stai, mamiţo, nu aşa iute!”. Nu încetineşte ritmul demonic, prin efort de voinţă   -   ci e neputincios atât în faţa Răului-Tarsiţa, care-i comandă mişcarea de marionetă   -   cât şi în faţa oricui. Lae nu are fiinţă-fiinţare, decât tip Golem   -   prin “însufleţirea” artificial-demonică din partea Tarsiţei (pseudo-mamă, de fapt, şi ea, prizonieră a fascinaţiei magiei demonice, cu care a “investit-o mahalaua-borboros”).

            Când cere răsplata in-justiţiei sale   -   Mahalaua-Tarsiţa îl trimite pe avocat, brutal de precis, la sursa tuturor  răsplăţilor infernale: ACRIVIŢA. Acriviţa, cea care zboară invers, prin toate bolgiile Infernului : “Avocatul :   -   Ei! Ce-mi daţi? Cocoana (râzând şi aruncându-i fum în obraz [n.n.: FUM, da: doar am coborât adânc în “cazanul” iadului, tocmai la TALPĂ!:]   -   Bravos! Tot noi să-ţi dăm? Să-ţi dea …(face cu ochiul, arătând pe tânăra)”.

            Ce poate fi mai elocvent decât această scenă, când vrem să căpătăm răspunsul la întrebarea: unde-i Logos-ul, în societatea umană, în general   -   şi în cea românească, în special? Unde-i JUSTIŢIA   -   unde-i Sabia lui Themis?

            În “teaca” Acriviţei-Avestiţei-Aripa Satanei. Acolo   -   adânc, prea adânc înmâlită în borboros.

 

*

*                      *

 

            Armata adevărată a eroilor   -   este TĂCEREA. I. L. Caragiale nu are misiunea de a revela arhangheli   -   ci de a revela şi păzi Dharma Cosmică, prin cunoaşterea “armamentului”   -   şi, pe cât posibil, dezvăluirea “armamentului”   -   infernal, al Anti-Dharmei.

            Există sugestii (cf. Ultima oră!. [4] …) asupra ofiţerimii autentice, oneste. “Rămânând singur, iată văd un ofiţer de roşiori cunoscut”. Şi prezentându-i zvonurile ziaristice fantaste, care aduc în stare de haos, de turmentare pe oamenii constant şi persistent dharmici (oneşti, cel puţin)   -   Cetăţeni turmentaţi   -   ofiţerul de roşiori, autenticul ofiţer de roşiori, amabil şi modest, pune lucrurile la punct şi Adevărul între limitele sale sacre.

            Locotenent “de roşiori” trebuie să fie şi Lefterescu din Five o’clock [5]    -   dar nu se numeşte “LEFTER” de la originarul grecesc “ELEPHTERIA=LIBERTATE”   -   ci de la prea-românescul LEFTER=FĂRĂ BANI (“fără un chior”   -   şi, de aceea, aflat mereu pe post de gigolo, mereu la vânătoare de zestre, fără parolă pentru celălalt tărâm). Lefterescu e înnămolit în mahalaua sexuală a Măndicilor, Tincuţelor, Miţelor “trase” din Haralambine (numele lor nu se deosebesc de numele câinilor şi căţelelor lor “favorite”… ) etc.

            Dar “ofiţer de roşiori” este vestimentaţia doar, golită de orice semnificaţie”roşie”   -   eroic-sangvinară (unui gigolo nu-i prieşte niciodată alt front decăt cel al fustelor… )   -   sau arhanghelică   -   şi umplută de neruşinare şi sfruntare ciocoiască   -   în cazul germenelui –Ionel, copil încă   -   dar făcând antrenamente anti-dharmice pentru a semăna demonilor celor bătrâni (cf. Vizită [6] ). Pseudo-armată este “garda civică” (“baioneta intiligentă” a roşului-liberalului C.A. Rosetti)   -   gardă condusă de alde Guţă Cotoi-găinarul   -   ori de jupâni Dumitrache Titircă ( de la Titirez + Hârcă, adică “ viitorul fost “ Satan, zaharisitul, obositul de furtuna din BUTOIUL DRACILOR   -   şi, totuşi, producând mereu furtuni ireale şi nocturne   -   care maschează, acoperă în ochii noştri, furtunile reale, solare şi mântuitoare) şi de Kiriakos al Vetei   -   fixatoarea PATULUI în mijlocul  vărtejului din BUTOIUL DRACILOR. Gardă “eroică”   -   în care e “dicorat” Sarchiz- patriotul mucos   -   de fapt, şi el un authentic “borborisian ”.

            Şi tot gardă “eroică” a ţării   -   recompensată cu blazon nobiliar şi halucinante afaceri “pe picior”   -   este Niţă negustorul, care a finanţat chermeza-revoluţie de după 11 februarie 1866. Şi să nu-i uităm pe Stan    -    omul”kilometrului” de sticle golite   -   care e încarnarea perfectă a BOBORULUI-BORBOROS-ULUI. Pseudo-Armata ar putea-o conţine, în literele ei infernale   -   şi pe Miţa BASTONUL   -   de ce nu? Mahalaua “se bate”   -   şi încă ce păruieli organizate! (oare i-o fi ţinând de păr UNCHIUL DE LA PLOIEŞTI?). Cu târnuieli de Didine şi cu “vitrion” de…cerneală “violentă” între ochi   -   la bieţi Catindaţi veşnic candidaţi   -   la ce?   -   confundaţi cu “girimele” (giruiete care nu arată nimic nimănui)   -   sinonime paşnice ale “pristandalelor” oficiale (giruete care arată, de data asta foarte exact, mereu spre botul celor “cu osânză”: “pupă-l în bot şi papă –i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând” şi “sătulul”poate fi oricare demon plin de vânt   -   de la Tipătescu la Caţavencu, Dandanache şi …însuşi Satan).

            Şi iată că am întâlnit JUSTIŢIA şi ARMATA într-un loc geometric : poliţaiul   -   “eroica Pristanda” care execută ordinele prefectului stăpân provizoriu   -   chit că ordinele acestea n-au nici în clin, nici în mânecă, cu justiţia şi legile ei : “Curat anticonstituţional   -   da’umflaţi-l!”   -   la “hârdăul lui Petrache” (de observat că ÎNCHISOAREA, demonică prin esenţa ei   -   este asimilită BUTOIULUI-HÂRDĂULUI DRACILOR.Şi este ce justiţie pot înfăptui demonii).

            Din Biserica instituţionalizată   -   n.a mai rămas mare lucru   -   dacă n-avem curajul să privim la Fulgerul dintre zidurile Cetăţii Paraşabdei   -   Mânăstirea Căldăruşani : MITROPOLITUL GHENADIE [7] : “ţine capul sus şi mândru. E vesel şi sănătos (ca orice Arheu-IOAN, necorupt moral spre popa Niţă din Dobreni)   -   un om pe care-l vezi pătruns de cea mai sinceră şi mai adâncă încredere în dreptatea şi voinţa lui Dumnezeu”). GHENADIE este nu doar (pentru I. L. Caragiale) Arheul Bisericii Creştine Române   -   ci şi Arheul Justiţiei Divine, pogorâte pe pământ. În Ultima emisiune [8] - popa Matache nici nu încearcă să mascheze non-diferenţele dintre Arheu şi forma desacralizată a ex-sacerdotului : “N-apucă să răspunză camarazii dacă au înţeles sau nu sau teoria financiară (..) şi s-aude dincolo în cârciumă înjurând cineva, foarte supărat cine ştie de ce   -   apoi îndată, uşa odăiţii se deschide de perete, şi întră părintele Matache urmat de paraclisierul lui, urmat de băiat, care aduce pe tavă o jumătate de pelin tulburel cu două pahare curate ”.

            Degeaba încearcă însă popa Petcu al petecirii credinţei să-i fure Fulgerul lui Ghenadie, ceva din respectabilitatea exterioară:  “Un popă venerabil intră (…) barbă şi păr mai mult albe “   -   pentru că îl trădează degradarea fizico-morală : ochii spălăciţi, albaştri, dulci şi lăcrămoşi, faţa foarte roşie etc.   -   astfel că albeaţa nu e semn al purităţii   -   ci al îmbătrânirii în viciu: Satan în straie sacerdotale.

            Dar care este Satan ne-îmbrăcat? “Dracul gol”, cum se zice ? Ziaristul   -   expresie umană perfectă a Anti-Logos-ului şi antidharmei. Ori zici ziarist   -   ori zici Mitică cel Negru   -   tot despre aneantizarea lumii vorbeşti. Ziaristul aspiră neant senzaţional (iluzii, agresive   -   excremente satanice) pe care-l dispersează printr-o putoare extrem amplificată, asupra lumii aflate în plină prăbuşire spirituală. Ziaristul este continuul duş de excremente satanice, asupra mărunţilor vicioşi. Picăturile duşului-ziarist se identifică cu picăturile de noroi-oameni, într-un proces conştiincios de refacere permanentă a borborosului.

            Cf. Ultima oră [9]   -   în care amicul reporter pulverizează (ucenic vrăjitor infernal) realitatea,  după bunul-lui-plac şi capriciu “catastrofist”   -   şi nu se miră, ci se integrează-adaptează imediat la orice sporire, hiperbolizată până la totalul absurd al gradului de entropizare a lumii (şi disipare a lumii) prin Logos. Nu se miră,m ci ingerează, digeră şi “comunică” excremente-Logos (năucind-atzvârlind în infernul zvonurilor-bolboroselilor-borboros-ului   -   lumea întreagă) servite de a. c. (adaptat la demonul neantului   -   ziaristul, alter-ego-ul lui Mitică cel Negru ) : (p.117) podul de la Cernavodă “a sărit în aer ”şi “de trei zile excadra bulgară bombardează Constanţa”. Singura întrebare este, de fapt, un automatism verbal, un sughiţ al ingerării excrementelor verbale ale borborosului : “Constanţa? Bine!”

            De aceea, Norocul culegătorului [10] trebuia să ofere faţa cealaltă a neantului-ziarist : oricărei Penia îi corespunde Poros. Averea paradisiacă   -   este norocul culegătorului de la ziar   -   comlice involuntar, nepărtaş la opera satanică a aneantizării Logosului şi Dharmei : Sfânta Stareţă (Maica Neg-entropiei-Hristos) îi face culegătorului un dar ciudat, aparent derizoriu   -   în realitate, adevărată aurărie a lui Midas : “Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând şi dă omului ăstuia necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scuteşte-l de atâta oboseală şi dă-i şi lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a trecut pân degetele şi pân vingalacul lui câte trei parale, câte două pentru fiece minciună şi câte o para pentru fiecare două nerozii (…) şi astfel s-a procopsit culegătorul nostru (poli, galbeni, patace, franci, băncuţe, hârtii de 20, de 100, ba şi de 1000) şi a mulţumit maichii stariţii că-i menise aşa de bine “.

            Dar demonii ăştia chiar sunt scăpaţi definitiv din frâu ? N-are leac împotriva lor nici măcar revelatorul şi paznicul Dharmei    -   I. L. Caragiale? (cf. Boris Sarafoff [11] ) a da, biciul-trăsnet al vizitiului din finalul povestirii, lovoitură de bici comandată de un judecător (adevărat, se pare   -   oricât s-ar vorbi de satirizarea figurii lui J. Th. Florescu, maestru în deghizări rocamboleşti   -   stăpânul măştilor este, vrem-nu vrem, o entitate divină   -   şi ordinul grefierului său are efect exorcizator ): “Dă cu biciul dindărăt !” strigă Kovaceff (numele satirizat al grefierului judecătorului).

            Şi biciul -trăsnet se abate asupra Aducătorului de Neant   -   ziaristul D., cu tovarăşi alfabetici: A, B, C.

            Rezultatul? Probabil, după trăsnetul exorcizator   -   o ploaie-potop, care să ne mai cureţe de miasmele neantului, minciunii, neroziei, imposturii, bârfelor borboros-ului…O ploaie care să mai stingă focul după adevăr al Cetăţeanului turmentat, al lui Iusuf, al lui Cănuţă etc. Trebuie să vină şi vremea roadelor curate, aşezate pe tipsii de aur   -   iar nu în farfuriile-cazane-abisuri ale lui Satan.

*

*                      *