LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL XIII : Războiul Metafizic

           

(Evanghelia după Matei , p.1107, vv. 28-32) : "După ce a trecut de ceea parte în ţara Gergesenilor , L-au întâmpinat doi îndrăciţi , cari ieşiseră de prin morminte şi erau aşa de fioroşi , că nimenea nu îndrăznea să treacă pe calea aceea.

            Şi iată au început a striga şi a zice: <<Ce ai cu noi , Iisuse , Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aicea înainte devreme să ne munceşti.>>

            În depărtare păştea însă o turmă mare de porci .

            Şi dracii L-au rugat, zicând : <<Dacă ne izgoneşti ,trimite-ne in turma ceea de porci>> .

            Iar El le-a zis:<<Duceţi-vă!>> Şi ieşind ei din oamenii aceia , au intrat în turma ceea de porci şi îndată toată turma de porci s-a aruncat de pe mal în mare şi s-a înecat în apă ."

            Vrem să atragem atenţia că nu ne-am propus să realizăm rânduri eseistice despre opera lui I.L.Caragiale - ci propunem sugestii , hermeneutice , în urma unor analize şi reflexii foarte riguroase şi serioase . Rigurozitatea concluziilor noastre se intemeiază pe exercitii spirituale , practicate în baza principiilor stiinţei sacre .

            Semnalăm deci , faptul , că aşa - zisa "schiţa" În vreme de razboi este , fară dubii , un micro-roman sipritualist , despre războiul metafizic , care s-a purtat , se poartă şi se va purta in lumea terestră . Un razboi ascuns , mistic, ocultat în spatele evenimenţialului evanescent .

            Sintagma în vreme de război denumeşte , de fapt, starea metafizică terestră - stare caracterizată prin permanenta conflictualitate şi "alianţa" paradoxală dintre BINE şi RĂU. Dintre sacral şi pseudo-sacral . Dintre keliphot-uri şi esenţă .

            Un zeu monstruos domneşte peste lumea terestră: Ianus , zeu al celor două feţe , zeul al contopirilor celor mai stupefiante , al alchimiilor celor mai profunde , rafinate , paradoxale .

            Ianus , din schiţa , are şi el , cum se şi cuvenea - două feţe :

            I - ION (care stă sub semnul Balanţei : talerul Justiţiei - Ioan Botezătorul - şi a Mizericordiei - Ioan Evanghelistul ) : Ioan - cel dăruit de Dumnezeu , al lui Dumnezeu , devenit proprietate a Celui care este izvorul vieţii şi al oricărui bine . El se mai cheamă Georgescu (Gheorghe - lucrător al pământului). El , Ioan şi Gheorghe - are MAMĂ.Este Cel - cu - Mamă . Lucrătorii săi  la podul - Podeni de la Capătul Binelui - Dobre - apar ca "oameni spoiţi cu negru" . Căci lucrator al pamântului de eşti - trebuie să iei chipul pământului şi să treci prin formele existenţei infernale . Şi trebuie să accepţi ungerea (investirea) cu noroaile borboros-ului . Nici o clipă să nu uiţi că aperi Podul spre Bine . Oricât ai cădea de jos în borboros , NEUITAREA MISIUNII BENEFICE - te va salva , te va restransfigura in entitate sacrală . IANCU e un popă care şi-a pierdut , temporar ,(şi în plan temporal - istoric) forţa sacredoţiului - dispărând sub masca unei multiplicităţi infernale : " ceata de tâlhari " , " oamenii spoiţi cu negru " .

Dar , sub oricât de ruşinoase stigmate - el nu-şi uită MAMA , nu-şi reneagă Originea Celestă. Ioan -Iancu este BUTUCUL CARE ASCUNDE ÎN EL FOCUL : " Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc " (s.n. – n.n.: legat de sinea sa). El a acceptat încătuşarea , pentru că ştia că posedă forţa spirituală a descătuşării : FOCUL .

            Aparent pseudo-sacerdotul se va înscrie pe linia demonilor din parabola evanghelică - lăsându-se alungat în PORCI şi azvârlindu-se în APA ISTORIEI : " De 3 zile popa alergase după daraveri de negustorie - vindea vite şi cumpără PORCI " . Adică , părăsea Bourul Sacru , pentru a intra în sfera demoniacului saturnian şi , consecutiv , neptunian .

            Dar popa Iancu este tânăr ("foarte tânăr") adică este posesorul forţei de autore-cuperare spirituală. Şi este CĂLĂREŢUL: "Bun buiestraş ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!" Călăreţ pe Calul Năzdrăvan, care, asemeni lui Mercur Alchimic   -   "scapă poterilor" fenomenalului, se strecoară printre, peste sau pe dedesubtul fenomenalului   -   este "dres"-vrăjit: "pesemne că eşti dres!" îi spune Notarul   -   "duşman vechi al popii"   -   adică CEL CE SCRIE CRONICA AKASHA…

            Preotul-Ceată a "tîlhărit" fenomenal   -   cu îndrăzneala, cruzimea şi expansiunea Mercurului Alchimic: "Doi ani de zile (n.n.: două cicluri existenţiale, deci şi ciclul existenţial-fenomenal al Geamănului Stabil   -   STAVROS=CRUCE), vreo câţiva voinici, spoiţi cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi (vestitori ai VITRIOLULUI   -   "otrava"-sânge divin al alchimiei   -   de data aceasta, nu ca în cazul Catindatului - va fi primită în ochi ca ARDERE-REVELAŢIE) băgaseră spaima-n 3 hotare (uniseră cele 3 etaje ale lumii, ale Arborelui Sephirot).

            II   -   GEAMĂNUL STABIL al CĂLĂREŢULUI MERCURIAL este STAVRACHE-STAVROS-CRUCE: "Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum. "Dacă Preotul-Călăreţ este însuşi; DRUMUL   -   Geamănul Stabil este HAN ÎN DRUM: blocare a Drumului. Faţa Cealaltă a Călăreţului cu MAMĂ   -   este CEL CARE-ŞI UITĂ MAMA: "Are părinţi? Ori copii?"   -   întrebă "voluntarii". "N-are nimic"   -   spune Stavrache. "Are părinţi (popa)?”   -   întrebă avocatul. "-Nu"   -   spune Stavrache.

            Iancu cel Mercurial îşi deschide, însă, prima scrisoare din Turnul Penitenţei (al coagulării şi purificării alchimice)   -   Turnu-Măgurele (turn+măgură=simboluri ale ascensiunii spirituale, pentru reabilitarea întru VITRIOL-piatra filozofală): ''Iu­bite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa dv. sănătate, a dumitale şi a MAICHII (s.n.)." Iar atunci când Iancu Mercurial devine Maria cea Bună (Marin Dobrescu) şi Gheorghe Re-Sacralizatul (Geoge Popescu)   -   adevăratul popă, cu sacerdoţiul redobândit), transfigurat prin autosacrificiu pe Crucea-Stavros (Crucea Ruşinii, care a preluat, în ea, la modul soteriologic metafizic, întreaga "negraţă" tereatră, toate zgurile transfiguratului Ion-lancu): "şi să-i spui maică-sii, bătrâna pe care o cunoşti (s.n.), să-i poarte regulat de grija sufletului"

            Cum adică   -   “pe care o cunoşti”? Doar s-ar zice că Stavrache e fiul maică-sii. E, deci, o formulare care trebuie interpretată în registrul în care a fost scrisă   -   adică esoteric. Deci, Stavrache o cunoaşte pe MAMA DURERII   -   dar o uită deliberat şi absolut. O îngroapă, în timpul-istorie şi îi face mormânt în propria lui inimă: "Când d. Stavrache se întorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui dechemvrie [n.n.: sfârşit de ciclu, deci mama va renaşte, transfigurată   -   dar prin Celălalt Geamăn   -   cel care n-a "îngropat-o”...]   -   (bătrîna, după ce zăcuse de inimă rea vreo câteva sâptămâni, murise dimineaţa la 28 noiemvrie   - [s.n. – n.n.:  tot sfârşit de ciclu, dar nu solar, ci lunar...]". INIMA REA, atrasă de ION-IANCU   -   va fi transfigurată, în INIMA BUNĂ (aşa se explică toamna-cu-soare a CĂPITANULUI).

            Aparent, ORFANUL ZEU este Iancu. Nu. Orfanul, Singuraticul Absolut, Înlănţuitul în Propria Singurătate Ruşinoasă   -   este Zeul Geamăn: Stavros-Crucea. Crucea de pe Golgota e Chipul Ruşinii Infamie   -   indiferent la LACRIMILE LUMII (=MARIA FECIOARA LUMII). Singura grijă a Crucii este să fie Singură, înfiptă în ţeasta Păcatului-Adam. Tot ce este deasupra Chipului Crucii   -   este de neînţeles pentru Cruce. De aceea. Crucea-Stavros există ca permanent Miez-de-Noapte în Miez-de-Zi   -   Iarnă în Vară   -   iar "tragerea de păr"   -   încercarea de transcendere a Crucii fără Hristos   -   este soldată cu eşec (sortită, de fapt, dinainte, eşecului): "Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-şi gîtul în umeri (contracţia spre PUNCT a braţelor 4 ale Crucii) ca şi cum puterea nevăzută îl scăpase de păr."

            Crucea fără Hristos este PAZNICUL ZGURII. Sub ochii lui Stavrache se petrec miracole   -   şi el nu le recunoaşte. El însuşi este supus unor metamorfoze   -   şi este indiferent. VINUL şi OŢETUL, adică NUNTA (CINA CEA DE TAINĂ) şi MOARTEA TRANSFIGURA­TOARE nu le împarte euharistic   -   ci se îmbibă cu ele, transformându-le, degradându-le, în “apă de ploaie” (“boabe de apă prelingându-se din streşini”   -   care după transfigurare abia, vor fi AMRITA)   -   şi făcându-le egale în eficienţă, cu “zeama de varză” (derizorie   -   dar, ulterior, tămăduitoare). Veşnicul Posomorât, Cruce-a-Zgurii   -   nu sesizează că la poarta hanului nu sunt "volintiri" pentru Plevna doar   -   ci “ceata de

Tâlhari-IANCU”, transfigurată prin mărturisirea-conştientizarea păcatului, auto-exorcizarea lui IANCU. Ofiţerul care-1 întreabă de identitatea transfiguratului Iancu   -   este alter-ego-ul istoric al anistoricului CĂPITAN SOLAR, care, vesel, râzând (veselie şi râs liturgice)   -   "îi făcu un semn poruncitor (lui Stavros), la care han­giul se supuse."şi OFIŢERUL-CĂPITAN va fi, de fapt, IANCU CEL CU TONSURA   -   adică având CAPUL VECHI TĂIAT (CAPUL LUI IOAN BOTEZĂTORUL), pentru a deveni OMUL-EVANGHELIST IOAN (cel care va scrie scrisorile de anamneză a MAMEI, de fapt, a identităţii originare comune a celor 2 feţe ale lui lanus: DINAMICĂ, evolutiv-spirituală (IANCU)   -   şi STATICĂ, de fapt, involutiv-spirituală (STAVROS).

            STAVROS nu mânuieşte FULGERUL   -   FOARFECELE: el îl tunde transfigurează (întru celest îl pregăteşte) pe IANCU, el marchează, în emergenţă, transfigurarea ioanică dar nu-şi dă seama că AVEREA nu-i aparţine decât RESACRALIZATULUI IANCU: “domnul (ş.a.) lancu Georgescu - un tânăr voinic, frumos şi curat (s.n.: similar modelului sacral oferit de MAMA altui IOAN   -   popa Njţă: frumos şi sănătos   -   în cazul Iancu purificat prin Logos-spovedanie, transfigurat în EV-ANGHELIST=BINE-VESTITOR),  ras proaspăt   -   o înfăţişare demnă şi severă". Ca a unui viitor ARH-ANGHEL.

            De unde ştim că “volintirii“ sunt de fapt transfigurarea lui IANCU-OAMENI SPOIŢI CU NEGRU? I. L. Caragiale ne-o spune: “Camarazii l-au salutat cu un “ura” puternic de s-a cutremurat hanul [s.n.  – n.n.: HANUL transfigurându-se în CAL AL DRUMULUI]   -   şi d. Iancu Georgescu după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă [s.n.  – n.n.: BANDA este numele, vechi şi nou, totodată, al “cetei de tâlhari”]   -   fără să se mai uite-napoi”. Cei care au SĂRUTAT CRUCEA (s-au împăcat cu ÎMPĂRATUL ZGURII, AL MORŢII) nu se mai uită decât spre Paradis, ÎNAPOI   -   rămâne doar “schema funcţională a Crucii”. Sterilă   -   fără Hristos-Centru. Trebuie aşteptată transfigurarea Lumii prin Centrul Viu-Hristos   -   pentru a fi transfigurată CRUCEA   -   în ARBORELE PARADISIAC, AXA NOII LUMI.

            Şi Iancu, prin TURNU-MĂGURELE   -   se deplasează spre CENTRUL AUTOSACRIFICIULUI   -   de-rumit PLEVNA! În scrisoarea a doua, PLEVNA e doar sugerată, iar nu numită (Centrul Sacral este secret şi trebuie păstrată discreţia, faţă de profani): "Trei gloanţe inimice primite în pântece" (pântecele terestru, infernal)   -   determină eliberarea Spiritului Pur   -   a pneumei orfice: "deşi foarte slăbit de atâta durere şi pierdere de sânge (s.n.: sângele păcatului, sângele fizic-terestru), tot glumea, zâmbind şi-a cântat singur popeşte foarte frumos”.

            Supliciul, s-ar putea replica, nu poate fi cristic, dacă e însoţit de zâmbet, de glumă, de cântec. Dar mântuirea Lumii, prin miraculoasa îmbrăţişare eterică a Hristosului   -   nu este, oare, SUPREMUL ZÂMBET (=ZORILE OMENIRII), suprema dovadă a SPIRIT-GLUMĂ, de re-armonizare orfică a lumii, sub încifrarea CÂNTEC? Dogma creăţtină îşi are esoterismul ei de maximă profunzime.

            CRUCEA-STAVROS înregistrează, ca un termometru, ca un simplu instrument rezonator la modul mecanic, de loc simpatetic   -   transfigurarea evolutivă a feţei ei dinamice   -   ION-Iancu:

            I   -   din labirintul “socotelilor încurcate” (p. 165), iese “nenorocitul fugar”   -   aparent “descălecat”. OCNAŞ   -   acceptând UTERUL RENAŞTERII SPIRITUALE   -   dar asumându-şi EVADAREA-RENAŞTERE. HAINA VĂRGATĂ este semnul lui HARAP-ALB   -   catehumenul pe drumul re-iniţierii. Şi-a “pilit lanţurile”. Cu ce? Cu VOINICIA, FRUMUSEŢEA, CURĂŢENIA   -   cu calităţile morale, ocultate sub masca de TÂLHAR DIN DREAPTA LUI HRISTOS. “Nemâncat (postind, pentru o astringenţă a corpului fizic   -   dar şi ÎNTREG, de nedistrus spiritual   -   căci este coagulat în SARE a OCNEI-ATHANOR-UTER)”, “trecuse prăpăstii”, haine, nădragi, opinci = zdrenţe   -   rezultă CORPUL COSMIC al OMULUI COSMIC. PALME şi TĂLPI pline de sânge  -   comentariul e de prisos, căci trimite la domeniul strict CALVAR AL FIINŢEI OM-HRISTOS.

            Fiind însă, încă, doar catehumenul HARAP-ALB   -   el cere lui STAVROS-Crucii “o bădarcă cu apă “. De ce? Să-şi vomite în ea NEGRUL din VĂRGAT: să-şi vomite slăbiciunile, zgurile ultime   -   pentru a putea îngurgita VITRIOLUL-SOARE OCULT.

            Crucea- STAVROS nu răspunde solicitării. Aparenta “milă “ (“i s-a făcut milă”) este teama de transfigurare: “nu-l putea lăsa să moară ca un câine”. Dar Harap-Alb nu e oricare “câine”: este FENRIR   -   care nu doar că nu moare   -   ci regurcitează Lumea purificată integral.

            Harap-Alb “se încleştase cu o putere covârşitoare de gâtul şi de braţul hangiului”. Pentru a împrumuta Crucii   -   viaţa renăscută a Arborelui Sephirot. Şi biruie Harap-Alb, călărind pe Cruce   -   “îl trânti jos şi-i puse , ca un luptător teafăr, biruitor, genunciul pe piept ”. Verticala a biruit   -    dar orizontala s-a înjosit: s-a format un ┴ (transfigurarea inversă este , încă, demonizare): “Gândeai c-am murit, neică?” râzând şi scrâşnind din dinţi   -   se traduce, încă, îngrijorător: “Credeai că pot muri demonii aşa uşor?(şi fără să le dai şansa APEI-BĂRDACĂ   -   apa-foc =agheazmă, şansa rebotezării-recuperării întru întregime a drăcimii)”?

            BUTOIUL CU DEMONI, pe care cad “boabele de apă” (=şiruri de lumi concentrate, şiruri de etape iniţiatice concentrate   -   şi încă nevitalizate prin VINUL EUHARISTIC, din pricina lipsei de colaborare, la transfigurare, a Crucii- Stavros) este cel în care cade, spre BOTEZ   -   Crucea-Stavros:  “Când cercul unui gând ajunse-n fine aşa de larg încât conştiinţii îi era peste putinţă din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta   -   omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbiţe…”

            Crucea, când cade în BUTOI   -    produce, sub efectul MANTRELOR (trâmbiţele Apocalipsei…): AGHEAZMA. Apare HARAP-ALB ca Împărat: CĂPITANUL   -   care atrage lumile (satul-lume: oameni, femei, copii, câini)   -   iar ceata-bandă este, acum, LEGIUNEA-REGIMENT DE ÎNGERI, sub comanda ARHANGHELULUI.

            “Gândeai c-am murit, neică?”   -    se traduce acum altfel, opus primei interpretări, din prima fază a transfigurării: “Credeai că n-am sa am puterea de a ridica orizontala la demnitatea ei de COMPONENTĂ A CRUCII? Credeai c-am murit ca înger? Nu   -   mai mult, sunt ARHANGHEL peste ceata-“bandă” de îngeri   -   transiguraţii, prin recuperare iniţiatică   -   demoni”spoiţi cu negru” ”.

            “Sfeştania” nu-l alungă pe CĂPITAN   -   ci-l aduce în chip de Cruce Vie: OMUL ÎN PICIOARE şi OMUL CULCAT OCULT (cu faţa la perete   -   desfiinţând PEREŢII ).

            Dar, înainte de această transfigurare, apare MAMA ESENŢIALIZATĂ : COPILA “cu fălcile înţepenite de frig (n.n.: Stavros păzeşte zgurile   -   nu FOCUL   -   el îngheaţă, nu ARDE )   -   deşi pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată ”.

            COPILA care e trimisă altei MAME şi a altui TATĂ   -    amândoi SOLARI, căci cer GAZ şi ŢUICĂ   -  Foc, sub două forme/chipuri diferite!!!(de 1 ban şi, respectiv, de 2 bani: 1+2 =3 bani=cele trei cercuri concentrico-aseice ale Sfintei Treimi). “Să măsori bine”   -   îi atrage atenţia COPILA. Adică, să te măsori spiritual, corect   -    pentru a te putea confrunta cu RĂSTIGNITUL. Copila-fetiţă vrea să-i fure LANŢUL (CĂTUŞA-COVRIG)   -   înfrigurare, să-l elibereze din MIJLOCUL ZGURILOR : “fură” COVRIGUL UITAT   -   pentru a pune la loc COVRIGUL-CICLU AL AMINTIRII (ANAMNEZEI). Covrigul, semnificând, formal, infinitul (cifra 8 culcată…).

            Nu. Stavros refuză anamneza, refuzând eliberarea de cătuşă, veriga-covrig, cercul închisorii vechiului EU, a propriului frig-indiferenţă faţă de RĂSTIGNIT : “Scrie-v-ar popa să vă scrie, de părliţi!”   -   nici nu ştie că este chemarea adresată Geamănului Scriitor Sacru   -    Evanghelistul IOAN, cel “pârlit”, “ars” în athanor   -   iniţiat, transfigurat în VITRIOL.

            Stavros-Hangiul Stabilităţii Sterpe (Încătuşării de către Eul Degradat) stârneşte URLETUL VIFORULUI   -   vântul preschimbător, furtuna mântuirii (opus furtunii demonice, din BUTOIUL Nopţii Furtunoase): apar NECUNOSCUŢII CĂLĂREŢI PE VÂNT=DUH   -   cei care vin de “departe” şi “nu ştiu” unde merg   -   căci merg spre INIMA CRUCII.  Nu sunt negustori(Iisus, în Centrul Crucii, nu mai tranzacţionează lumi)   -   “nici tocmai funcţionari” (aici Stavros stâlceşte Logosul, trădându-şi adeziunea, târzie, la demonul zgurii: “foncţionari”   -   “U” umflat de Vântul Demonic în “O”, nu imagine a ciclului Lumii   -   ci gură de Butoi…) dar…cam aşa! Adică: EVANGHELIŞTII   -   Maria cea Bună şi Gheorghe cel Sfânt . Nu inspcetează   -   ci (se) fixează alchemic. “Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”(pentru prima oară apare mărturia frăţiei originare, bidemensionalitatea lui Ianus)   -   înseamnă: tocmai ajuns în Mijlocul Crucii, eu te stăpânesc pe tine, Cruce! Şi în întunericul zgurii şi urletelor fiarei apocaliptice (care se dezlănţuie, prin intermediarul lui Stavros-însă-cel-vechi)   -   neclintite nu mai rămân zgurile, zburătăcite de VIFORUL- HRISTOS (Viforul- Logos=Dharma)   -   căci Iancu a preluat TOATĂ AVEREA, “în chezăşie” (până atunci, în custodie, la Stavros)   -   ci neclintită e CANDELA-LUMINĂ şi TĂCIUNELE-VATRĂ. Focul din Centrul Lumii, MIEZUL ETERN din care etern nasc lumi.

            “Am umblat cu banii reghimentului” :    -   am preluat averea ARHANGHELICĂ   -   15 000 =1+5=6 Este numărul antagonismului şi al Libertăţii, Săptămâna Creaţiei   -   căci 000 =parcurgerea stadiilor Saturn, Soare, Lună   -   şi ajungerea CREATOARE la stadiul spiritual PĂMÂNT.

            Cătuşele fostului Harap Alb   -   sunt COVRIGII de jos şi de sus, care-l îmoiedică pe Stavros-Stavrache să mai închidă, cu lovituri de palmă   -   Logosul dintre Fălcile lui Fenrir   -   Iancu (urmaşul MAMEI-COPILĂ cu “falca încălzită”de palma lui Stavros: reîncălzirea Logosului este efectul paradoxal al dorinţei lui Stavrache de-a închide canalul Logosului). Palma peste Logos l-a chemat în emergenţă-epifanie pe RĂSTIGNIT : “de pomană îmi dai!” Da   -   căci numai de pomană poate fi dat ceea ce nu este al tău.

            “Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească ziduriele hanului bătrân”. VISCOLUL=RĂSTIGNITUL   -   care, aşezat în Centrul lui Stavros-Crucea   -   spulberă Stabilitatea din jur (hanul)   -   într-o nouă lume.

            “Acu era legat de butuc”   -   Stavrache (să ne amintim că, întâi, Ioan-Iancu fusese legat butuc : în sfârşit, Răstignitul şi Crucea se unesc pe dimensiunea  FOCULUI DIN LEMN).”   -   Caută lumânarea ! zise fratele stins de puteri, ştergându-se de sudoare”. Butucul-Stavros este siluit de către Răstignit : “Cu moarte spre moarte călcând”   -   îi este smulsă lumina-lumânare dintre zguri (“lucrurile risipite pe jos”). Cel stins de puteri împrumută de la Sinele Său   -   Cruce puteri   -    Sudoare (apa + focul=agheazma    -   Iordanului). Butucul învie dinafară spre înăuntru : “Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”.

            În bezna ARCEI LUI HRISTOS, lemnul Corăbiei-Cruce cântă! “   -   Ce-i de făcut ?   -   zise tovarăşul cu groază.   -   N-am noroc ! răspunse fratele”  -   Este un dialog strict esoteric. Adică : “De acum încolo, Facerea Lumii-Om este sub SEMNUL RIGORII CRISTICE. Nu mai există noroc   -   ci mântuire. De aceea am făcut război cu Crucea, cu inerţia Butucului şi Cătuşelor-Piroane   -   pentru a desfiinţa norocul   -   şi a înfiinţa Spiritul Etern, Liber pentru vecie”.

            RĂZBOIUL-LUPTĂ, vremea războiului-apocatastază   -   s-a împlinit   -   şi Fiara Inerţiei-Stavros a fost prefăcută în Rigoarea-Pendul  (“legănându-şi încet capul (…) când într.o parte când în alta ”) şi Cântecul Astral (“pe mersul cântecului”) din întunericul ocult al universului abia născut din proiectarea-apocatastază. RĂSTIGNITUL nu mai are nume (Ion, Gheorghe etc.), ci are funcţie cosmico-sacrală-centrală   -   el este OM-AUM : “Zdrobit de luptă şi de gânduri, omul [s.n.: observaţi că este pur şi simplu OMUL, fără NUMA : nici Iancu, nici Georgescu   -   şi fără funcţie terestră-profană: nu mai este nici preot, nici hoţ, nici măcar frate de carne şi sânge] se aşeză încet pe pat [dimensiunea hipnotică a patului a fost transfigurată, miraculos, în eros întemeietor] şi privii lung asupra celui ţintuit [adică fixat prin răstignire, nu doar lenevind spiritual ca HAN-HANGIU] jos, care cânta-nainte, legănând încet capul, pe mersul cîntecului, când într-o parte, când într-alta.”.

            CEL ŢINTUIT jos este propria moarte-cruce învinsă   -   a AUM-ului   -   OM. Cântecul este al Învierii (inclusive ÎNVIEREA CRUCII) şi al Rigorii Reconstrucţiei Demiurgice.

 

*

 

 

            În vreme de război este mitul apocatastazei   -   în care FIARA INERŢIEI LOGOS-ULUI (moartea-Mitică-cel-Negru) este ţintuită, pentru a fi eliberată ca AUM-OM. Logos Re-sacralizat.

            Crucea a fost şi va fi însufleţită, din nemernicia ei, prin autosacrificiul celui care preia asupra sa toate tâlhăriile CETEI-BANDEI UMANITĂŢII, cu care este perfect solidar întru şi până la SUPREMA DURERE   -   dar, în schimb, sileşte ceata-bandă şi inerţia monstruoasă (Fiara Apocalipsei este tocmai înţepeneala-frig al Logos-ului) la mântuirea-cântec şi la rigoarea pendulară   -   sub unui Ianus reechilibrat ca Balanţă a Lumii Reînviate Spiritual.

 

*

 

 

            Voiam (şi voiaţi, probabil, şi dvs.) “eroi eroici” la I. L. Caragiale? Iată-i   -   sau iată-L. Este Supremul  Erou: AUM-ul-OM, “zdrobit de luptă şi de gânduri”. Hristosul-Om.

 

*

*                      *