LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL XII: Monarhie. Eroism şi mahalagism.”Simt enorm şi văd monstruos”.

„Victoria” asupra Căţelului Alb

 

            Eroismul e o noţiune foarte periculos de folosit, dacă nu este tratată în regim sacral. Căci, în regim profan, EROISMUL ţine de conjucturi şi de interese meschine    -   în mijlocul sau la intersecţia acestor fire de mreajă infernală „căzând” o entitate metafizică suspectă de ionconştienţă. Căci e foarte greu de crezut   -   şi imposibil de realizat   -   o entitate umană care să poată fi solidară, concomitent, cu borborosul (mahalaua) şi cu „gura de rai”.

            De aceea, cel care, în povestirea Grand Hôtel Victoria Română [1]   -   afirmă „simt enorm şi văd monstruos”   -    nu face altceva decât să-şi proiecteze fiinţa dincolo de simţuri, pentru a căpăta percepţia de perspectivă asupra lumii. Simte enorm   -   pentru că nu se mulţumeşte să simtă această lume, în imanenţa ei   -   ci, prin eforturi spirituale de maximă încordare, ţine legătura lumea terestru-profană cu originea ei divin-sacrală. Ţine deschis coridorul dintre originea lumii şi efectivitatea fenomenală a lumii. Şi viziunea-vedere, prin menţinerea coridorului de comparaţie-este monstruasă, în sensul că implică revelaţia degenerării cumplite a esenţei sacrale a lumii efectiv-fenomenale   -   până la caricatura tragică   -   numită MONSTRU. Dar această viziune I. L. Caragiale şi-o asumă, căci el este Revelatorul şi Paznicul Dharmei în Lume. De aceea, el nu poate spune: Văd monştrii!   -    ci: văd monstruos... Adică, silit de misiunea sacrală să menţină coridorul comparatist între cele două aspecte ale lumii(originar şi efectiv-fenomenal)   -   trebuie să-şi înglobeze în fiinţa sa, ca şi Hristos, toate treptele degenerative care produc deosebirea între cei doi poli de viziune ai lumii, recepţionată în simultaneitate.I. L. Caragiale devine, prin asumare, el însuşi MONSTRU (ca dragonii care păzesc podurile-fântânile-trecerile spre alt tărâm)   -   căci a preluat organic, cristic, factorii degenerescenţi: prin revelarea degenerescenţii lumii şi a factorilor de degenerescenţă (demonii din umanitate)   -   se produce efectul soteriologic.

            Ce este efectul soteriologic,în cazul paznicului răstingnit pe culuarul dintre polii simultani ai lumii? Este decelarea sacrului eroic (tocmai pentru că e sacral şi se încăpăţânează să rămână sacral   -   este eroic), în raport cu borborosul-mahala. Este discernerea entităţilor activ-sacrale   -   de cele pasiv-demonice.

            De aceea, tot ce pare a fi eroic, tot ce este-arată eroic în lumea profană   -   aprţine, de fapt, borborosului, caricaturii demonice. Oamenii tereştri au căpătat un „talent demonic” de a înjosi tot ce e sacral autentic   -   şi de a susţine furibund, înălţând pe papainoage (picioarele false şi lungi) tot ce este non-eroic, pseudo-eroic.

            Nu căderea ziaristică a Plevnei este un act eroic al românilor   -   ci însăşi atitudinea de autosacrificiu, absolut dezinteresat, a dorobanţilor, care din noroiul tranşeelor, prin dăruirea vieţii către mocşa-patrie   -   au transcens în ziarul lui Fréderic Damé   -   ci în Empireu.

            Victoria Română este, la origine, un eveniment sacral   -    atâta timp cât nu este preluat de borborosul-mahalaua umană. Când este, însă, însuşit prin siluire şi agresivitate demonizată    -   termenul de victorie este înjosit, prin demagogie patritardă, la victoria romană. Căci însuşi adjectivul romană ( care trimiţând la entitatea metafizică originară, păstra în el sacralitatea )   -   este înjosit semantic   -   iar când caţavencii feroci, clănţănind între colţi Logos-ul sacru, rostesc romană   -   ei rostesc, de fapt: mahala, borboros, demonic. Căci borborosul hiper-rosteşte, emfatic   -   pe când sacralul e discret şi tace. „Iar restul (sacralul) e tăcere”   -   spune Shakeaspeare, pentru a echilibra tumultul demonic-pătimaş din Hamlet. Demonii înjosirii sunt cei mai temuţi demoni   -   afirmă, astfel, în subsidiarul tuturor textelor sale. I. L. Caragiale: ei fac din moşia-patrie   -   „ţărişoara mea” (adică haznaua excrementelor demonice ale ucigaşului de entitate metafizică-ţară), ei fac din eroi-arhangheli, autosacrificiali în raport cu mocşa-patrie   -   „baionete inteligente”   -   adică:  a   -   fie monştrii demolatorii ai Logos-ului-vorbă şi ai Logosului-faptă [2]    -   cf. „căpitanul gvardier”, fiu de boier velit care, din fraţi face fraci, adoptând o democraţie ciudată, care îmbină ”respect la persoane, respect la propitate”

   -   cu „Destul! Hoxina! Cigane! acuzica luaci-mă în brace şi m-aridicaci în sus”  -   şi, astfel, prin pervertirea monstruoasă a Verbului în demagogie-preschimbă, la modul mitic (cum dracul din poveşti preschimbă aurul în cărbuni sau bălegar), praful de puşcă (fulgerul zeiesc) al „infamei Reacciuni” din 1848 (caricatură de revoluţie, hibrid de „popor suveran” şi tirani autentici, mascaţi sub piei de oaie   -   demoni ai carnavalului)   -   în scrumbii „sfeterisite” de „poporul suveran”, fără „respect la persoane, respect la propitate”   -   şi nu în cadrul Cinei de Taină euharistice   -   ci în cadrul cuplurilor imorale (Marghioala-chir Mihale), care consumă PEŞTELE „la grătar”, regretând lipsa, din Trăsnetul „Reacciunii”   -   a untdelemnului şi a „lejilor de lemui” (lăzilor cu lămâi),

            b   -   fie „gvardia” de la 1866, creată de C.A. Rosetti, cel puţin cu numele, pentru a aminti de „gvardia” civilă de la 1848 (realizând continuitatea borboros-ului-mahala, în care îngroapă-transfigurează negativ entităţile eroice): d-l Guţă Cotoi transfigurează ideea eroică, într-o escrocherie ordinară, o găinărtie constând în neguţarea neruşinată a prezenţei în gvardie (o rublă pentru scutirea de gvardie...)   -   şi neguţarea „eroicelor” medalii   -   „dicorăţii” (date pentru „eroica” contribuţie la păzirea „poporului suveran”)   -   pe o jumătate de pol, redusă la o rublă şi jumătate   -   şi , apoi, redusă la ...uitare şi nimic. Adică, la esenţa neantică a „patriotismului” şi „eroismului”   -   ca demolări ale Logosului. Cine ia „dicoraţia” totuşi? O ia „românul” Sarchiz, cel care amestecă,. Într-un veritabil borboros „domestic”   -   cafeaua cu caimac cu ...efectele mucilaginoase ale guturaiului.

            Da. Eroismul umanizat (adică desacralizat) este borborosul. Este palparea lipicioasă, de meduză sau caracatiţă, din partea animalului-copil, care îl contaminează de starea de menajerie pe I. L. Caragiale   -   pe cel venit cu trenul din oboseala pazei Dharmei Cosmice: „Un băieţel ce de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la masa mea şi se pune (...) să mă studieze de aproape (...) Mă gândesc la bestiile din menajerii: ele, afară de chinul dureros al captivitaţii, mai sufăr unul, care acuma văd eu cât e de neplăcut să rabzi, fărăr să le fi solicitat, privirile persistente ale unei mulţimi curioase (...) pe mine, băiatul cu mâna plină cu spumă de zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat...” (p. 38). Este promiscuitatea „Victoriei Române” cu prostituţia la vedere şi cu obscenitatea pseudo-orfică: „Dincolo, în birt, sunt două femei şi tineri. Beau şi râd. Lângă ei pe o laviţă, cântă doi lăutari. După gesturile şi grimasele cobzarului, după, iscările ce le face cu pântecele, pare a fi un cântec obscen.” Este cearşaful (care, în mod normal, e substitutul sufletului) plin de „popor de ploşniţe”, adunat ca la „un plebiscit” („eroismul democratic” adus de demonii liberalismului)   -   „plebicistul” lui Farfuridi   -   transpus în valoarea sa reală: oamenii ai infernului liberal-borboros al promiscuităţii=ploşniţe, de tip Guţă Cotoi ( cel care înjură „ciocoii”, procedând ca şi cucul   -   căci tocmai el este „ţâţâna ciocoismului”), Sarchiz, Mihale şi Marghioala, Farfuridi, Caţavencu, Dandanache, pristandalele   -   şi, să nu-l uităm cumva pe „revoluţionarul” de la 11 februarie 1866   -   „nenea” Niţă...

            De la fereastra camerei cu numărul 9 (numărul-iniţiatului, marele număr magic  -  dar care, prin „răsturnare”, ca în Noaptea furtunoasă, poate redeveni infernalul 6...)   -   se poate „simţi enorm şi vedea monstruos”   -   adică se poate percepe lumea, prin relaţie şi comparaţie cu expresia ei ocultată, sacrală. Căci furtuna din Butoiul-Casă a dracilor stă sub fals semn 9   -   care este, în realitate 6   -   cifră a Antagonismului şi Lingamului (sexualului demonic): undeva, ocult, un ARHITECT, mascat ca BINAGIU   -   SCHIŢĂTOR ŞI SUSŢINĂTOR AL UNIVERSULUI   -   ascunde numărul demonic   -   pentru a-i vedea în REALITATE pe demoni în dezlănţuire contra Logosului şi Dharmei. Curios, pe ocultul arhitect (sub mască de binagiu) îl cheamă Dincă   -   de la Constantin (CEL ASCUNS SUB DERIZORIU, deşi este, după denumirea latină: CEL CARE SE MENŢINE EGAL ŞI STĂRUIE ÎN LUCRAREA SA).

            Trebuie într-adevăr să „simţi enorm şi să vezi monstruos”   -   pentru a mai putea distinge şi discerne, din borboros, din mijlocul mahalalei-umanitate, dominate de măturătorii-gunoierii, care îl sacrifică pe Hristosul-Câine (pe Fenrirul transfigurator sacral), într-o atmosferă infernală, de cruzime şi imbecilitate, cum numai între palatul lui Pilat şi poalele Golgotei a putut exista:  „Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţii. Un câne flămând rătăceşte (...) La un semnal, toţi se ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă, animalul se opreşte îngheţat. Săngele-i dă năvală la inimă, care-ncepe să zvâcnească de coaste...e pierdut! (...) Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare   -   dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o piatră l-a izbit peste bot, alta la încheietură, un lemn peste şale şi altele plouă (...) Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar şi glasul celui mai interesat, chelălăiturile animalului. Îl mai văd doar cum se zbate, sub loviturile măturoaielor, ridicând cu contorsiunile lui un nor gros de praf (...) Măturătorii stau tolăniţi pe trotuar, iar la lumina felinarelor din colţuri se vede în mijlocul stradei victima lungită   -   e un căţel mic, alb şi lăţos...Bietul dobitoc!” Câinele este alb. Impresia de derizoriu a victimei a creat-o şi Christos, pe Golgota. Nu se găseşte nici pe Golgota, nici în faţa „Grand” Hôtelului (grandoarea este inversată în mişcări înjositoare spiritual) Victoria Română (victorie asupra nevinovatului, micului CĂŢEL ALB.)   -   cineva care, „influent”, să ia partea victimei. Niciodată în momentele grave, cruciale, ale istoriei, oamenii nu devin influenţi înspre Bine   -   ci rămân „influenţi” în sensul proliferării accelerate a dezgustătorului borboros imoral/amoral.

            Din lipsa influenţei benefice asupra cauzei CĂŢELULUI ALB (care ar fi fost şansa VICTORIEI ADEVĂRATE: Victoria Moralei, victoria asupra lenei spirituale, lene născătoare de crimă, căci leneşii şi laşii caută să defuleze energiile lor clocite, subumanizate, asupra celor mici, albi şi slabi.)   -   se produce reacţia de victimizare „eroică”, adică exasperant de nedreaptă şi caricaturală   -   reacţie în lanţ: apare femeia ”cu silueta albă”   -   care ridică, într-un gest de revoltă zadarnică, pumnii încleştaţi   -   dar epilepsia imoralităţii   -   îi frânge gâtul pe spate, răsucind-o, pe spirala AXEI LUMII, în jos, în borborosul colcăitor. Ea cade „în prag” (în pragul...”victoriei”...), cu faţa spre un cer care este, de fapt, la fel de agresiv-negru ca şi pământul. Căci ea se află în Centrul Infernului   -   acolo unde, la intrare, „laşi orice speranţă” în deosebirea-discernerea Rău-Bine, Jos-Sus. Şi, deci, fără speranţa de a fi FEMEIA. E o caricatură exasperată a unei Dalila decăzute până l aultima treaptă a mahalalei-borboros-lume.

            „Odihna” în infern, în mijlocul „victoriei” demonice   -   este oboseala supremă, căci infernul interzice orice efort spiritual către iluminare:  „Niciodată n-am să uit ce bine  m-am odihnit o noapte în oraşul meu natal, la numărul 9, „Grand Hôtel Victoria Română”!”   -   exclamă nedormitul, istovitul de nesomn   -   dar „evadat”, din infernul urban-mahalagesc, „afară la câmp ”. Apărat de „arhitectura” ne-modernă a Naturii lui Dumnezeu.

            Eroii nu sunt, în nici un caz, în mahalaua-borboros. Mai exact, ei sunt cei veniţi „din lună”   -   singuraticii nebuni, neadaptaţi nicicum la borboros   -   şi, de aceea, ei par dezechilibraţi (Cetăţeanul turmentat), găgăuţi (Poetul), suciţi (Cănuţă), autişti (Mitică cel Alb), nebuni (Omul cu Revelaţie   -   fost-numitul Leiba Zibal   -   şi Ion Nebunul) etc.

            Deasupra borboros-ului-mahala există, totdeauna, la I. L. Caragiale   -   dar rar perceptibilă în mod direct   -   MONARHIA (ca emergenţă a BISERICII-PRINCIPIU CRISTIC, ocultat în Mânăstirea Căldăruşani   -   prin epifania numită MITROPOLITUL GHENADIE). În schiţa 25 de minute..., un cititor atent şi-ar pune întrebarea legitimă: de ce „scoborâtorii” din TRENUL-CORABIE ZBURĂTOARE, familia regală   -   sunt mereu VESELI? E o veselie a inconştienţei, a unor autişti-cretini, despinşi de realitate? Nici un singur moment I. L. Caragiale nu lansează semnalele ironiei, ireverenţiozităţii etc., faţă de FAMILIA REGALĂ: familia regală este şi rămâne o entitate metafizică, enigmatică, ce nu se manifestă decât prin forme ale VESELIEI (p. 64: „Măria sa doamna e foarte veselă (...) vodă, zâmbind foarte bucuros (...) Măriile-lor sunt din ce în ce mai veseli (...) Suveranii s-au urcat şi se arată plini de veselie la fereastra vagonulu ”). Observând atent momentul de vârf al veseliei suveranilor   -   vedem că el coincide cu meschina blocare a trenului, de către Directorul Şcolii (decăzuta structură ex-iniţiatică, emergentă, a sec. al 19-lea), pentru ca să-i „prindă” pe suverani şi familia directorului   -   făcând în ciuda familiei decanului avocaţilor. Atitudine răutăcios-infantilă   -   dar şi percepţie primitivă, sau, pur şi simplu, lipsă de percepţie a regalităţii: parcă ar avea de-a face (ne amintim, iar, de senzaţiile din Grand Hôtel...) cu animale expuse într-o menajerie ambulantă.

            Meschinăriile inutile, absurde   -   dar de maximă agresivitate, în plan moral Regina e „invitată” să eşueze de-sacralizant în mahalaua morală a târgoveţilor cu pretenţii şi obtuzi la culme, mitocani penibili   -   şi asta se încearcă printr-o aparentă atingere lepros-morală, prin denominativul mahalagesc „madam Carol”:  „Te vede madam Carol!”. Dar leproşii târgoveţi nu pot îmbonăvi izvorul sacral al sănătăţii celeste. Suveranii nu reacţionează prin refuz, prin nelinişte etc.   -   la siluirea voinţei lor de „re-înălţare” din borboros (unde, în fapt, ei nici nu puteau FI   -   acolo nu se vedeau decât imaginile lor reflectate din ceruri, imaginea entelehiilor-monarh ). Ei nu se simt jigniţi. Ei nu pot fi jigniţi   -   pentru că ei nu aparţin mahalalei-borboros. Entităţi metafizice imponderabile   -   suveranii ştiu, sunt iniţiaţi în Dharma   -   dar şi în defecţiunile şi degradările Lumii, deviate de la legea cosmică. Ei, suveranii,    -   sunt, deci, dublu iniţiaţi, ca şi I. L. Caragiale (în Dharma şi în Anti-Dharma   -   cu scopul de a re-transfigura lumea conform Dharmei). De aceea, reacţia lor e una RITUALICĂ, LITURGICĂ. Veselia lor este sacră   -   este medicamentul nemuririi (pharmakos anastasias) al euharistiei. Medicament pe care-l răpândesc, dinspre zenitul ceresc   -   asupra borborosului infernal. Cu cât infernalul cantitativ creşte  -   cu atât veselia liturgică,clar calitativă   -   creşte şi ea(direct proporţional).

            Dovada că "pogorârea" entităţii metafizice monarhice nu este una de plăcere, ci este misiune ritualică , de vindecare morală - este că , prin intermediar-Hermes, pregăteşte orăşelul Z . Cetatea Z - decăzută de la Fulger Sacral la mahala a gregarităţii infernale , în care nu se deosebesc cu nimic , între ei şi între ele , nici măcar între ei şi ele    -   directorul de decanul avocaţilor şi ţaţele lor - neveste "- Nu te juca , soro! boala nu alege" - îi zice o ţaţă din borboros măriei-sale regina - boala care nu alege fiind , de fapt , zeamă infernală, care nu distinge , ci restrânge totul la promiscuitate . Ţaţa respectivă nu poate concepe distincţia , pentru că ea însăşi stă în indistincţia-borbos-de aceea , ţaţa nu poate s-o conceapă - perceapă, efectiv , pe REGINA - ENTITATE A DISTINCŢIEI , a transgregării mlaştinii materiale - în solaritatea liturgică a veseliei . Nici o tresărire de respect , nici un sentiment al diferenţei dintre oribila mahala-mlaştină şi entităţile sacral-liturgice(monarhii) : " - Taci din gură , măgarule! şi sărută mâna Măriei-sale : Dumneaei s-a rugat să te iert! " îi spune directorul propriului copil , de faţă cu Suverana .

            E firesc ca această fază incipienta a emergenţei degradării Logos-ului - să sfârşească prin "victoria" degradării Logos-ului - demagogia discursivă a decanului avocaţilor [3] :  " - Iată , fraţilor o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este considerată ca afară din naţiune etc. " .

            Dar, cum sugeram mai sus - e posibil ca entităţile metafizice regale , nefiind efectiv , de faţă , pentru , că ar fi fost contra naturii lor spirituale să i-a contact direct cu anti-spiritul - să se veseleasca văzând - privind de sus în jos ( pe axa polară ) spectacolul unii înverşunări extraordinare , dar ... fară obiect : mahalagiii montaseră tot spectacolul răutăţii lor funciare , se umflau în pene şi îşi dădeau în petec - faţă de cineva - ceva inexistent decât în imaginaţia lor murdară - murdărită de atracţii demoniace .

            Eroismul real este o atitudine spirituală , în primul rând - iar un gest sau o vorbă - care pot fi , oricând , răstălmacite - învârtejite de " noaptea furtunoasă " a mahalalei şi înfundate în mlaştina - Prakrti , n-au relevanţă decât dacă corespund Yantrei şi Mantrei ("paredrilor " lor sacrali ) .

            Eroismul e forţa de distingere - distincţie . Cine distinge cerul de pamant , zborul de târâş , pe monarh de mahala - este erou şi , deci , are forţa eroismului . Eroismul este forţa moral - siprituală - care te ajută sa fii taumaturg (conform suveranii "veseli") , să zbori pe corabia spiritului , să-ţi răpui - răstigneşti demonii proprii , răstignindu-te pe tine , corporalitate terestră - spre a elibera Sinea Spirituală - să ai răbdare , să suporţi dispreţul mahalalei "viteziste" , să te încăpăţânezi fie să păstrezi verticala, fie să menţii AXA LUMII - LINGURIŢA , în RITMUL DHARMIC , pentru a ordona "svartul" din emisfera (sfera) Lumii .Să ai răbdarea de a trece pe sub furcile caudine ale Infernului - Mahala , nestropit de noroi , acceptând , în schimb , ARDEREA - STROPIRE  CU VITRIOL (nu cu cerneală "violentă" doar… ) . Să fii înghiţit de PEŞTELE - HRISTOS (plin de icrele - Lumii) - sucindu-te - răsucindu-te pentru a avansa - nu pentru a retrograda spiritual pe Spirala Axei Polare .

 

*

*                      *