LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL XI: Moara de Piatră şi Moara de Vorbe

 

            Dacă I.Slavici este un cinic, când foloseşte sintagma MOARA CU NOROC   -   pentru MOARA DEMONULUI   -   vestitul cinic I. L. Caragiale este foarte grav şi chiar ritualic, când denumeşte Moara Diavolului Anti-Dharmic: MOARA DE PIATRĂ. Adică, nu Moara Pietrei Filozofale (căci I. L. Caragiale păzeşte Dharma, cu ochii spre tot ce o încalcă, adică spre Anti-Dharma, deci nu poate vedea Aminul-Piatra Filozofală)   -   ci moara care, în loc să macine GRÂU   -   macină piatră. O sfărâmă   -   până la nisip-neant. Piatra rezistenţei spirituale (PETRAS, apostolul cristic)   -   e prefăcută în praf cosmic, absolut dispersiv. Piatra din care Moise scoate apă în deşert   -   e redusă la nisipul absolut nefertil. Şi totuşi   -   măcinat de Moară!

            Cine sunt nebunii care macină la Moara Nisipului? Evident, toţi încălcătorii de Dharmă, care transfigurează lumea (şi pe ei) invers   -   din piatră-munte   -   în deşert. Dar cine sunt încălcătorii de Dharmă? Evident, toţi cei ce-şi bat joc de sacralitatea Logosului Creator   -   ca Parşabda   -   dar şi ca rigoare morală, ordonare pe structurile ascendente ale Golgotei Lumii.

            Deci, în afară de SINGURATICII DIVINI (Vestitori şi Trimişi   -   Iisuşi)   -   toate personajele lui I.L. Caragiale sunt morarii MORII DE PIATRĂ: de la trădătoarea de conjugalitate (conjugalitate, ca suferinţă asumată pentru proiectarea vieţii Logosului   -   în nici un caz pentru făurirea papuşii   -   Golem=Goe şi alţii ca el, ajunşi în vârful inversat al Uterului-Cavernă Demonică, prin descinderea degenerativă a Logosului-Virgiliu-Horaţiu-Ovidiu   -   în poziţia Dandanache sau Mitică al Neantului) până al orice Lache- Mache: toţi, oarecum asemănători, prin pustiul sufletesc-spiritual, care îngheaţă totul, de departe. Conjugalitatea-suferinţă este elugată (nu punem aici în calcul suferinţa mazzochistă, în vederea sadismului, a cuplului Anca-Dragomir, din Năpasta), în dispreţul Dharmei   -   şi atunci se ajunge, abia, la falsul „noroc” à la Guvidi   -   noroc dezastruos şi dezagregant.

            Abia în acest punct al desfăşurării logice   -   I. L. Caragiale se întâlneşte cu I. Slavici. Ultimul a grăbit desfăşurarea logică (şi legică), ajungând în mod cinic, şi nu logic   -   la Moara cu Noroc. I.L.Caragiale   -   revelatorul şi păzitorul Dharmei trebuie să fie mai viguros (paradoxal, în plan ontologic, profan, cel riguros a fost Slavici)   -   şi merge pe linia: cine încalcă Dharma   -   îşi pierde Purusha. Cine îşi pierde Purusha   -   dă de borboros-ul   -   Prakrti. Cine se înfundă în Materie   -   nu mai poat evedea lumina evolutivă. Nemaivăzând evoluţia   -   vede roata sterilă a Morii. Dar Moara de Jos nu e ca Moara de Sus. Moara de Sus e Zodiacul avându-l în centru pe GRÂUL HRISTOS   -   pe când Moara de Jos e lacul de piatră care, prin simularea rotirii (căci micro-trebuie să imite macro-cosmosul)   -   seamănă a Cerc-Roată   -   dar Roată a unei Mori a Morţii- Nisip, nu a Grâului-Viaţă.

            Din momentul supunerii, ca morar al asasinării prin dezintegrarea Logosului-PIATRA FILOSOFALĂ    -   în Piatră-de- Nisip   -   devii „clientul” stabil al Demonului. Şi Demonul te umple de excrementele borborosului. Şi umplerea ex-fiinţei de excrementele borborosului   -   se numeşte: OM CU NOROC   -   sau MOARĂ CU NOROC. Tot una. Pentru că nu e moara   -   morişcă   -   swastică, rotire alternativ-sacrală, ritualică, a vieţii şi morţii   -   întru eficienţă soteriologică. Şi este rotirea în gol, în neant, a neantului însuşi=excrementul diavolului. Guvidi-Farfuridi-Andreică-Leonida   -   devin nişte Ixion-i   -   dar stinşi, nu arzând, nici în aer, nici sub pământ   -   pentru că sunt neant. Sunt incapabili de a combustiona propria distrugere şi reproiectare-consecutivă. Ei doar se autodistrug. Moar de vorbe goale, desemantizate   -   atât farfuridice, cât şi venturianice sau caţavencice, nu sunt decât VÂNTURILE DIAVOLULUI   -   şi în sens de flatulaţii demonice   -   şi în sens de nopţi furtunoase.

            Lumea lui I.L.Caragiale. adică a noastră, revelată şi păzită de vigilenţa spirituală a lui I. L. Caragiale   -   după lupta dharmică pe care o păzeşte, sacerdotul-I. L. Caragiale suferă de impotenţă ascensională şi de complacere în hora borborosului   -    din finalul Scrisorii pierdute.

            Când lumea va găsi SCRISOAREA OCULTĂ (prototipul sacral, păzit de Cetăţeanul turmentat şi ceilalţi singuratici, extatici şi răstigniţi   -   prototip care s-ar putea să fie însăşi HARTA PARADISULUI)   -   atunci abia se va trezi   -   trezindu-şi, adică, paredrii celeşti   -   pe care îi va pune la treabă, pentru ascensiunea soteriologică a dubleţilor lor tereştri. Până atunci, PRISTANDA-VAMPIRUL nu va şti că e vampir Leonida-Efimiţa nu se vor naşte, ci vor sta în sta saramura placentară a LEGII DE MURĂTURI   -   Lache şi Mache se vor ascunde în CREATA, Veta nu va putea închide, spre coloană cer-pământ, V-ul infernal sexual (obscen), pentru a-l transfigura în V-ul victoriei asupra lui Kiriakos, falsul stăpân al Verdelui-Ziţa nu va căpăta lumina fulgerătoare a propriei iniţiale, ci se va hlizi, ţipând, concomitent, isteric, la Tircul-ţicădău (soţul ei mistic, Cetăţeanul turmentat)   -   de Iunionul   -   Dezunirii- Dezintegrării Morale, dar al Unirii Demonilor în HORA-CER (cu semantica inversată spre infernal). „Iunionul ” vine de la iunie (=jonctio-onis)=mijlocul. E centrul iadului- centrul butoiului   -   a cărui HORA-GURA INFERNALĂ o întâlnim şi-n hora Scrisorii pierdute, şi-n Telegrame („pupat toţii piaţa endependenţi”)=Piaţa Centrală a Bucureştilor sau a oricărui oraş anti-dharmic=Gura Butoiului (ceea ce e gură în lumea divină este opusul traseului digestiv =anusul demonic: „i”de la Independenţă ar fi însemnat coloana ce uneşte cer-pământ, schimbarea lui „i” în „e” înseamnă curbarea demonică a gurii-început-sfârşit de lume)   -   Centrul-Cuiul Butoiului: Andreică al Vântului Infernal.

            Catindatul nu va primi, curajos, în faţă, FOCUL SUPREM AL VITRIOLULUI.

            Şi chiar Cetăţeanul turmentat va trebui, mereu, eroic, dar şi sssific, să oscileze pe Roata Lumii, pentru a fixa Muntele-Verticală (forma sacrală a Arborelui Sephirot ). Căci noi şi ticăloşenia noastră modernă suntem cauza clătinării Cetăţeanului turmentat, ameţelii-clătinării, răstignitoare între Pământul-borboros anti-dharmic   -   şi Olimpul (Sinaiul) Dharmei Cosmice.

            Noi îl răstignim pe Ion Nebunul, noi îl tot împingem în oglinda neagră a ceştii cu svarţ pe Mitică cel Alb-extaticul Hristos, care de 2000 ani se chinuie să ajungă  la urechile noastre, între care stă înhămată Moara de Piatră (Moara Clevetelii, Moara de Dezintegrare a Logos-ului Sacru)   -   se chinuie să şoptească în urechile noastre marea revelaţie sapienţială-ptahică: EŞTI (SUNTEŢI) PTAH, EŞTI (SUNTEŢI) HIEROGLIFA SCRISORII DIVINE! EŞTI (SUNTEŢI) LUMINA! De ce trageţi, mereu, la întunericul Mlaştinii?

            Şi tot noi suntem cauza RĂSUCELII eterne a lui Cănuţă, care tot urcă şi iar coboară, HRISTOS AL MIZERICORDIEI   -   să ne dea vestea PEŞTELUI CU ICRELE MÂNTUIRII   -   ALE BELŞUGULUI PARADISIAC   -   iar noi, ocupaţi cu cleveteala şi aţâţarea focului Gheenei, al păcatului   -   scrumim PEŞTELE.

            Iar Lefter Popescu, neîncrezătorul în norocul demonic (căci tot n-am vorbit de Dharma întoarsă   -   loturile-lozurile cu numele inversate)   -   este, tot din pricina neomeniei noastre, care l-a făcut pe el să spargă farfuriile demonului-Farfuridi (demonul dezintegrator de Logos), exorcizându-se şi exorcizând-bătând demonii-ţigănci pentru „jagheta” (Pielea Originară a Dharmei Adamico-Paradisiace), supunându-se spurcării cu excrementele diavolului-prunele sfarogite şi sleite-opude mătăniilor rigorii Dharmei, mătănii ale Lumilor Înfocate ale Divinului Logos   -   ei bine, din pricina neomenirii noastre care nu vrem să acordăm atenţie şi dovezi de apreciere bieţilor SINGURATICI ONEŞTI AI DHARMEI   -   este silit la şoapta eternă, care să convingă Anti-Dharma să se inverseze în Dharma-Paraşabda: (p.159): „şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt : „Viceversa...da, viceversa!””   -    cuvânt vag (noi, neînţelegătorii, am făcut vagă Dharma şi clară Anti-Dharma) ca şi vagul vastei mări (a borboros-ului moral al lumii), care, sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainecele-i adâncuri stâncoase cine ştie ce corăbii (CORABIA NOETICĂ, CORABIA PARAŞABDICĂ, din Pastramă trufanda)   -   corăbii zdrobite de noi înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute. De fapt, nu pierdute-dar ridicate foarte sus, din borboros   -   să nu le atingă, cumva, Mitică cel Negru   -   dar să le poată atinge Mitică cel Alb, Cetăţeanul turmentat, Ion Nebunul, Cănuţă Peştele.

 

*

*          *