LOJA IOHANICA ROMANEASCA

CAPITOLUL X: Cănuţă şi Ritmul Lumii Moderne. Problema singuratic-cuplu

 

            René Guénon spune, în Domnia cantităţii şi semnele vremurilor [1] : „...toate „legendele” (pentru a vorbi în limbajul actual) care se referă la aceste „comori” (în legătură cu focul subteran) arată limpede că „păzitorii” lor, adică mai exact influentele subtile care le sunt asociate, sunt „estităţi” psihice de care este foarte periculos să te apropii fără a avea „calificările” cerute şi fără a lua precauţiile necesare   -   dar  de fapt ce precauţii pot lua modernii, care sunt complet ignoranţi în această privinţă? Ei sunt evident lipsiţi de orice „calificare”, ca şi de orice mijloc de acţiune în acest domeniu, pe care nici nu-l pot percepe, tocmai datorită atitudinii pe care o au faţă de toate lucrurile. E adevărat că ei se laudă în mod constant că pot „domestici forţele naturii”, dar sunt departe de a bănui că, în spatele acestor forţe pe care le concep într-un sens strict corporal, există un lucru de alt ordin   -   forţele naturii nu îi sunt, în realitate, decât vehicul şi un fel de aparenţă exterioară   -   şi tocmai acest lucru ar putea într-o zi să se revolte şi să se întoarcă în cele din urmă împotriva celor care l-au recunoscut.”

            Şi, în Criza lumii moderne, p. 25, acelaşi Rene Guenon atenţionează că apropierea deznodământului actualului Manvantara este grăbită de noi, prin comportamentul total excentric pe care îl practicăm, faţă de Templul Cosmic şi faţă de Copacul Cosmic: „De altfel, se pare că ne apropiem de deznodământ, care agravează anormalitatea stării de lucruri etc.”   -   lucru apărat şi în Domnia... [2] : „graba febrilă de care contemporanii noştri o pun în tot ceea ce întreprind nu poate face nimic împotriva acestui fapt şi n-ar mai putea produce decât agitaţie şi dezordine, adică efecte total negative.”

            Cui n-a citit cu atenţie povestirea Cănuţă om sucit   -   îi recomandăm cu căldură o nouă lectură   -   căci s-ar putea să aibă revelaţia faptului complicităţii sale, de om obişnuit, la catastrofa pe care lumea modernă şi-o pregăteşte cu atâta râvnă   -   deşi vestitorii sunt trimişi. Hristos are ipostaze golgotice multiple, în lume   -   cu funcţia de avertizare: dacă crucea Golgotică-Copacul Universal este vidată de inţelegerea sufletului-spirit uman   -   lumea va fi stinsă şi întoarsă pe dos.

            Cănuţă   -   e un trimis cristic, un vestitor al catastrofei iminente de aici şi al răsturnării semantice de acolo. Cănuţă e PEREGRINUL PRIN LUMI   -   pentru a constata, ca într-un fel de INSPECŢIE A MANVANTARELOR, unde încă se poate face ceva   -   pentru spiritul uman   -   şi-n care lume nu mai e nimic de făcut. Încotro a plecat, prin mormânt cănuţă, cu ceafa în sus şi „ţurloaiele pornite către grătarul coastelor (picioarele infernale, ce-au păşit prin borboros   -   retrase în INIMA FIINŢEI)? A pornit, probabil, atât spre alte lumi, pentru a compara şi inspecta în ce măsură se respectă RITMUL-SACRU-DHARMA   -   cât şi spre Dumnezeu-Tatăl, spre „a da raportul” şi, concomitent, pentru a pregăti arhanghelii să sune din trâmbiţa Apocalipsului.

            SUCEALA lui Cănuţă este: I   -   RĂSUCEALĂ   -   spiralare în jurul Arborelui Sephirot   -   ca şarpe cosmic al Manvantarelor, II   -   este anitnomie, cu rol didactic, faţă de ritmul comportamental al elevilor-„contemporanii” săi.

            Cănuţă este alter-ego-ul lui Mitică cel Alb : ROTEŞTE-SUCEŞTE, cu lentoarea ritmului constelaţiilor, linguriţa existenţei lui, în ceaşca cu şvarţ a cosmosului uman modern. Mitică cel Alb are, pe langă el, pe CHELNERUL traducător   -   vulgar traducător, dar „intuiţionist” relativ la prietenii lui Mitică cel Alb: suflete deschise, dar ochi ai spiritului inchişi.

            Cănuţă n-are pe nimeni. Este zeul orfan, care la „a 13-a învârteală (suceală) a Pământului împrejurul Soarelui” stă să plece, în poziţie de foetus ( stă pe rampa de lansare   -              PATUL BUNICII LUMILOR   -   Sfânta Duminică ( Hristos-cel-Unu culegându-şi, strângând în de sine, toţi apostolii 12 nevăzuţi, dar martori tăcuţi şi-ncruntaţi ai inspector-judecătorii acestei lumi, desacralizate prin PĂCATE MORTALE : beţia, ca paralizie spirituală ( iar nu ritual dionysiac ), mânia, lăcomia, nedreptatea sălbatică, neomenia profundă   -   şi, mai ales   -   GRABA DE A SE ÎNTÂLNI, LA POALELE CĂDERII CĂDERILOR   -   CU SATAN . „Tot fire sucită (n.n.:împotrivită nedreptăţilor lumii moderne, grăbită la rău, ferindu-se de orice bine, fie şi în forma cea mai rudimentară)! Omul când doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe brânci, nici pe una, nici pe cealaltă, nu voise să doarmă, fiindcă-i erau prea simţitoare de cu seară.”

            Da: „jupânul” (aghiotant satanic) îl pălmuise peste urechi pentru că-şi păstrase RITMUL SACRU, al mersului pe Podul Mogoşoaiei   -   pod iniţiatic, căruia „jupânul” îi uită, din lăcomie şi neomenie, rostul menţinerii verticalităţii umane (al nealunecării în borboros). C. n-a căzut   -   „jupânul” a căzut în locul lui în borboros: din doi oameni cu atitudini contrarii faţă de sacralitate   -   unul e captura borboros-ului  -   şi acel unul nu poate fi decât cel ce refuză, prin uitare-asurzire, RITMUL SACRU.

            De ce adoarme pe brânci Cănuţă? Un cititor neatent ar spune: de durere. Însă DUREREA este „partea lui Cănuţă”(pentru a-l parafraza pe I.L.Caragiale din Partea poetului): Hristos are misiunea durerii-suferinţei soteriologice.Urechile îi ard lui Cănuţă  -   căci se concentrează asupra FOCULUI  PARAŞABDEI   -   cea care l-a trimis pe pământ s-o propovăduiască. Şi se pregătea să plece, înapoi la lumea Paraşabdei, ghemuit în PÂNTECELE-PAT al BUNICII LUMILOR, care strânge,în amintirea ei, 13-le sacru al BĂTRÂNILOR DE LA MASA ROTUNDĂ-TABELA SMARAGDINA DIN PARADIS. Însă, din ceruri, Tatăl Ceresc îi spune că misiunea sa încă nu e plinită...

            Cănuţă s-a născut „înainte de moaşa-moşire”(naşterea lui e ocultă,din Fecioară) şi „fără praznic în calendar”(„Ei-Luceferii nu au stele de noroc...”)   -   căci Hristos are tot calendarul-zodiac cosmic în stăpânire.RADU e pseudonim ocult al lui Hristos,cel ce „rade” necurăţenia pământului. Şi-i „cănit”(înnegrit), pentru că pe Cel Alb nu-l pot suferi demonii printre ei   -   şi trebuie să se adapteze la formal-minimal (dar şi asta, pentru Cei Albi, e imposibil   -   a se vedea reacţia mulţimii demonizate în faţa palatului guvernatorului Pilat   -   la Gavafta...).

            Cănuţă este germenele  lui Radu. Înnegrit-ocultat (din alb luminos) locul lui Cănuţă e pe fundul DRISTELNIŢEI, ca Foc al Duhului Sfânt (ocultat în „vînătul”- negru al entităţii pe care nepriceputul metafizic-popa îl obţine, prin extragerea silnică din Centrul Agheazmei de Foc a Cristalului Divin.

            Dascălii sunt degeneraţi demoni   -   uitând- grăbind, nefiresc, absurd şi inconştient, RITMUL intelectual(raţional-maşinălicesc)   -   uitănd COMPLET de ritmul spiritual:

            Cănuţă cel riguros şi plin de Rîvna Misiunii   -   numără DOMNI   -   pentru a-i răstrînge la DOMNUL   -   pe când Dascălul aiurit (NU SUCIT!- căci suceala e act ritualic, cf. RĂSUCIREA CUCILOR [3] , pentru exorcizarea lumii) îi cere să spună numere complexe: Cănuţă se apucă de lucrarea NUMERELOR   -   pt. a restrânge pluralitatea numerelor la 1-Dumnezeu   -   dar operaţiunea sacră îl turbează pe „deja”smintitul (deplasatul-depărtatul de la Axa Divin Cosmică), dascăl care îi cere să numere RÎURILE   -   şi Cănuţă se duce în CAVERNA ILUMINATĂ DE DUH A PARADISULUI RENAŞTERII ETERNE   -   să numere Crucea Apelor de Foc   -   cele 4 ape din Paradis.

            Dascăl, „jupân”,  „mulţi stăpâni”   -   toate şcolile, foste iniţiatice ale Pământului    -   au fost profanate   -   şi, deci, profanitizate. Cănuţă este Potirul Graal   -   Măsura Sacră a Lumii. Este plin cu Vitriol   -   AMRITA   -   şi de aceea, orice picătură impură , a ne-dreptăţii, a grabei-grăbirii rotirii stelelor în jurul Trunchiului  Copacului Cosmic   -    este expulzată din Potirul Graal: „Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umplii cu litra şi pentru o picătură se supără şi dă pe-afară”. Pentru că acea picătură e stropul de pucioasă demonică, strecurat, parşiv, printre banalităţile lumii. Iar „stomacul Sacru” Cănuţă nu dă greş în intuirea demonicului.

            Aşa se explică autoexpulzarea sa din „partidele”- părţi politice   -   după ce încercase zadarnic să le împace în Unicitatea Dreptăţii-Dharma   -   şi, mai ales, aşa se întâmplă când Magdalena Maria, necurată, nu se pocăieşte în faţa PEŞTELUI DE AUR-IISUS, nu-l slăveşte COACEREA   -   ci-l „scrumeşte”- scuipă între cărbuni , cu indiferenţa şi orbirea păcătosului înrăit.

            Cănuţă o exorcizează pe FEMEIE, de două ori: prima oară SCOŢÂNDU-I COPILUL DEMONIC DIN PÂNTECE (căci ce poate naşte Păcătoasa refractară la pocăinţă, decât DEMON?)   -   iar a doua oară   -   când „fluieră de unul singur”, chemând-evocând magic PARAŞABDA   -   şi „dentistul” (alter-ego-ul „tehnic” al lui Cănuţă) îi scoate Femeii   -   Rădăcina Răului   -   de la „inimă” (şi de la ochii orbiţi de păcate): ”-   Haha ! zice doctorul. Bine-ai făcut c-ai venit! Avea un abces care se putea sui la ochi, şi pe urmă... -   Ei, d-le doctor! zice femeia cu tonul blând al celei mai hotărâte scârbe de viaţă (n.n.: de această viaţă, terestru-senzitivă, în care se înfundase prea mult ),  după ce se clăti bine în gură (n.n.:  pentru a-şi purifica deplin Logos-ul, redobândit prin acceptarea suferinţei mântuitoare-revelatoare de ALTĂ LUME )... Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu şi inima !” Ba, poate a început marea coacere alchimic-transfiguratoare, din moment ce acceptă „blândeţea”   -   şi, deci, pe Cănuţă îl vede ( sau începe să-l vadă ) corect.

            Acum, exorcizată de Dalila din ea, de Rădăcina Coaptă a Răului   -   Femeia redevine Eva. Dar Eva nu poate regla RĂUL LUMII   -   iar ADAM-HRISTOS cere „împrumut” sufletul unui prieten   -   iar acesta, „pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult” (fireşte, căci i-a dat suflet nemuritor, ca oricărui om...)   -   refuză să-şi piardă sufletul pentru Hristos-Dumnezeu. Cănuţă „moare” iniţiatic, pentru „acel” prieten (de fapt, se răstigneşte pentru toată omenirea)   -   pornind-o, prin solidificarea păcatelor (Mormântul-Lună)   -   spre Inima Cosmică, Dumnezeu-Treime: „necăciunea” este, de fapt, în sfârşit, coborârea definitivă, după împlinirea misiunii terestre   -   în CRISTALUL-CRISTELNIŢĂ.

            Mistica plecare, pe axa Crucii, ce se sprijinea pe nerecunoscătorul Adam   -   este formulată sibilinic doar de renăscuta Eva (transfigurare a Magdalenei): „Aş (...) m-aş fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-l găsesc la loc... Sfinţia-ta (n.n.: preot cu sacerdoţiul pierdut) nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuţă ...   -   om sucit !”.

            Aşa e. Pseudo-preotul, care n-a înţeles dintru început LOCUL lui Cănuţă-Hristos   -   nu l-a cunoscut pe Cănuţă – Hristos. Femeia însă ŞTIA (după scoaterea ritualică a Rădăcinii Răului) că LOCUL lui Cănuţă nu era Materia – Prakrti   -   ci RĂSUCEALA pe spiralele evolutive ale Crucii-Arbore Cosmic   -   până la plinirea Miracolului Sfintei Treimi.

            Rudă spirituală cu Cănuţă e doar câte un NEBUN   -   iar noi am zice : un singur NEBUN, din cei propuşi anamnezei Paraşabdei, de către I. L. Caragiale : Cetăţeanul turmentat   -    care s-a azvârlit în CRISTELNIŢA CU AGHEAZĂ DE FOC   -    şi, din centrul ritualului dionysiac-solar   -   între stânga (BERE) şi dreapta (VIN), perfect echilibrat în dezechilibrul lui   -   împarte, ca HRISTOS-HERMES TRISMEGISTUL   -   mesaje oculte, SCRISORI PIERDUTE. Căci Hristos- Hermes e singurul stăpân- posesor al ARHEULUI-SCRISOARE (acest arheu, invizibil ochilor fizici, vizibil iubirii) se numeşte SCRISOARE PIERDUTĂ: TOŢI care cred că au în mână scrisoarea ocultă   -   au doar foii albe   -   „păcănituri” dandanahice la „Războiul” demonilor tereştri. Să vină cu sufletul cuprins de iubire cristică   -   la STĂPÂNUL SCRISORII-LUME PARADISIACĂ   -   Cetăţeanul turmentat.

 

*

 

            Şi a venit vremea, credem, să vedem ce-i cu CUPLURILE   -   mult discutatele cupluri din opera lui I. L. Caragiale.

            Când o entitate terestră nu poate strânge – concentra avânt spiritual, pentru unirea cu paredrul său CELEST   -   i se naşte un TOVARĂŞ-DUBLET, cu care face cuplu terestru, ca garanţie demonică a rămânerii sale, înfipt în mlaştina-borboros a Materiei-Prakrti.

            Când o entitate terestră (sau nu ...) strânge, cui râvnă şi avânt spiritual, energii divine   -   ea, paradoxal, rămâne SINGURA pe Pământ   -   pentru că şi-a TREZIT-CREAT paredrul CELEST, OMUL- DIN – LUNĂ, fratele sacru, de care vorbeşte Maestrul Paraşabdei   -   Ion Creangă, în Dănilă Prepeleac.

            Iordache Brânzovenescu are nevoie de Farfuridi?   -   sau invers? Farfuridi- demolatorul absolut al Logos-ului, are nevoie de cineva (demonic ca esenţă metafizică ), care să-l ajute, prin confirmare: şi se iveşte Brânzovenescu. Adică, suportul- farfurie primeşte coagularea (neagră, însă) a BRÂNZEI-BRÂNZIRII Borboros-ului. Tot haos   -   tot imposibilitate de implantare a semanticii divine   -   dar, in plus, mai „încleiat”, facând străbaterea la fel de grea ca prin smoală. Farfuridi şi Brânzovenescu se sprijină, semnantic, în nemişcare   -   unul pe altul. Iordache n-a ţinut discurs la primărie! N-a ţinut? Ba da: Farfuridi e partea evidentă, suportul-farfurie, al ÎMPĂRTĂŞANIEI CU SCÂRNĂ A LUMII.

            De unde a luat scârna? Din COAGULUL NEGRU   -   brânza neagră al lui Brânzovenescu.

            Lache şi Mache   -   sunt cuplul GHETEI: ei nu au picioare- fiinţă (distincte, cu identitate )   -   ei sunt inexistenţi ca entităţi metafizice. Şi atunci, ţin pe masă, CA PAREDRE ALE FRICII DE A FI   -   a fricii de a ieşi din pântecul infernal: gheata-ghetele. Expresii ale laşităţii în faţa actului ritualic-sacral al existenţei. Sterilităţi absolute. Nefiinţe- neanturi. „Vânturi” venturianice.

            Ipingescu şi Dumitrache: cuplul care, într-un sacerdoţiu pe dos, slăveşte demolarea Logos-ului. Demeter a degenerat, sub ipingeaua-masca (mantaua) lui Ipingescu.

            Veta şi Ziţa   -   sau Veta şi Chiriac? Ambele. Ambele „cuplări”sunt valabile   -   căci în BUTOIUL DRACILOR   -   Ziţa nu poate fulgera   -   ci rămâne soţia (secretă ) a lui Ţircus-Ţircădău, „trecută doar strada”, în Templul Vârtejului nocturn al Demolării Logos-ului   -   Andreică (andros+ică  -  bărbat degenerat, demonizat, hermafrodizat) este , prin degenerare calitativă, şi Kiriakos, şi Spiridon-Spirala Descendentă, în fundul butoiului. Cine „trăieşte” cu cine? În Butoiul Demonic e promiscuitate: Ziţa-Tircădău-Andreică- Veta, toţi patru sunt de nedistins   -   şi pot coabita în infernul sexualităţii, în labirintul dizolvării personalităţii ritualice.

            Cam cum se întâmplă cu Leonida şi Efimiţa, cuplu hermafrodit   -   nenăscut din burta-labirint infernal al „răposatei”   -   principiul activ   -    feminin demonizat şi demonizant.

            Apoi, Ştefan Tipătescu şi Ghiţă Pristanda, sau Ştefan Tipătescu şi Zoe? Depinde. Câtă vreme Ştefan Tipătescu este departe de „ce lume, ce lume”   -   demonul bolboroselii şi al iţelor, „pristandaua” este tovarăşul-dublet perfect. Când Ştefan Tipătescu îşi dă seama, fie şi fulgerător, de încălcarea violentă a Dharmei şi „ţipă, şi pătimeşte”, cum îi e NUMA   -   dubletul terestru este Zoe=viaţa ( Eva-Heva). Dar Zoe nu este exorcizată, ca femeile lui Cănuţă. Mai are o „coastă de drac”   -   sau mai multe: aşa e VIAŢA...Şi atunci, cuplul Ştefan Tipătescu-Zoe rămâne in borboros. Nu în mijloc   -   ci în lateral. Şi nu scufundat    -    ci respirând uman, dar nu-şi poate trezi PAREDRII CEREŞTI   -   sunt prea slabi-slăbiţi spiritual, de „HULA” valurilor vieţii (ei sunt adevăraţii turmentaţi: observaţi că personajului turmentat nu i se spune simplu : BEŢIVUL - ci CETĂŢEANUL + turmentat, căci el e OMUL CETĂŢII AUGUSTINIENE, sau PLATONICIENE   -   dar valurile-undele perturbatoare demonice îl pun în ipostaza de a părea-apărea mereu dezechilibrat: e vorba la ce punct ne raportăm, ce punct de reper alegem: dacă îl alegem pe CETĂŢEANUL=AXĂ, el este drept ca BRADUL, dar dacă ne alegem ca punct de reper „normalii” demonizaţi   -   Cetăţeanul se transformă într-o arcă cu CATARG-BRAD, bătută de toate vânturile, în veşnic pericol de a fi dezechilibrată ).

            Rămân, pe Pământ, Ştefan şi Zoe : Stephanos ( COROANA)+Zoe(VIAŢĂ). Coroana vieţii   -   fixată deosebit de cercul-horă a demonilor   -   într-un infinit al existenţei: infinit.

            Zaharia Trahanache   -   cu cine face cuplu? De ce n-ar face cu Dandanache   -   care, aparent, este paredrul lui Caţavencu? Nu   -   din nou, Zaharia Trahanache, Nae Caţavencu, Agamemnon Dandanache   -   dar şi Ghiţă Pristanda   -    pot dansa un CADRIL DEMONIC (ca şi cel din Noaptea Furtunoasă: Ziţa-Andreică-Kiriakos-Veta), în mijlocul borborosului: minciuna, intrigile(sterile, dar dezechilibrante cosmic), scrisorile false, violenţa inutilă, dustructivă spiritual   -   toate astea şi încă multe , îi unesc de mâini, într-un pătrat al cercului (sau un cerc al pătratului    -   cvadratura cercului...) dintr-o bolgie infernală dantescă. Sau pot fi prezenţi, simultan., în mai multe bolgii   -   căci am menţionat promiscuitatea din BUTOIUL INFERNAL.

            În D'ale carnavalului   -   se vorbeşte de cupluri evidente (de către critica de specialitate). Se poate să fie aşa   -   dar opinia noastră e că aşa-zisele cupluri pot dansa o horă demonică, în indistincţia borborosului. Un singur personaj are PAREDRU OCULT   -   este, pe Pământ, un SINGURATIC : Catindatul, care nu poate să se „magnetizeze” perfect   -   şi, ritmic, simte durerea RĂDĂCINII INFERNALE (durere care nu e altceva decât semnalul celest a lui MATEI-UNCHIUL OCULT al PLOII LUSTRALE - Ploieşti). Şi „tachinarea” lui”dă chix”, fără excepţie   -   căci nu are suficientă nemernicie să se fixeze în hora dracilor. Dar nici suficientă tărie să îndure VITRIOLUL   -   pe care îl transmută în inofensiva cerneală ”violentă”. Şi nici măcar nu are curajul să scrie sau să primească CU FAŢA    -   mesajul ocult-EVANGHELIA: tot ce rămâne din SCRISOAREA OCULTĂ (pe care şi el a primit-o, dar n-a avut curajul s-o citească-descifreze) e pată de cerneală de la ceafă   -   pe care singur şi-o face, „ştergând condeiul ”: masturbarea spirituală, ca Logos...

            „Violenţa” cernelii evanghelice e, în cazul lui   -   falsă violenţă   -   violenţă din interiorul uterului   -   ca aceea a lui Leonida.

            În registrul ocult, Catindatul fără speranţă (care-şi exasperează, prin ineficienţă spirituală, PAREDRUL CELEST-UNCHI) este prima ipostază terestră prin care atrecut Leonida   -   căci Catindatul CĂZUT mereu, va intra nu sub incidenţa Dharmei   -   ci sub aceea a LEGII DE MURĂTURI   -   conservarea inconştientă a borboros-ului, prin neglijarea ascultării Paraşabdei. Observaţi, vă rugăm, ce limbaj”deşucheat”- descentrat semantic, foloseşte Catindatul   -   şi, apoi, recitiţi pasajele-monologuri ale lui Leonida. Catindatul nu e o entitate într-atâta de pervertită, încât să ţină discursuri ”eficiente” demonilor linguşitori   -   cum face, în alt context, Andreică al Vântului Demonic: „Domnule, Dumnezeul nostru este poporul : box populi, box dei!” (abia aici e violenţă demonică fără perdea: loviţi aparenţa-popor, loviţi, mai ales, paredrul celest al oricărui popr   -   pe Dumnezeu   -   boxaţi, boxaţi...) (...). „ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm [evident, alternativa încifrată e moartea entităţilor divine şi victoria-scăparea din lanţuri a entităţilor demonice](…) DA, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare [a demonilor instalaţi  confortabil întru slăbiciunile noastre morale] etc.” Dacă ar fi aşa neruşinat-degradat l-am asimila „teniei”, panglicii nesfârşite şi neîntrerupte a borborosului sub aparenţă de Logos   -   „ciorbei” demonice în care plutesc Farfuridi, Caţavencu, Dandanache etc. Căci Andreică, dacă nu v-am spus, vă spun acum, poate face „cuplu”(deodată sau pe rând   -   de fapt, ACUPLARE INFERNALĂ PROMISCUĂ ) cu fraţii săi publici: Farfuridi, Caţavencu, Dandanache. Căci fratele său „de budoar”,de uter  -   este Leonida(TEORETICIANUL DEMONILOR,antrenorul lor,pentru când vor ieşi,sa invadeze Lumea   -   din uterul-casă „Bătrânească”   -   bătrână ca insăşi Talpa Iadului).

            Dar Catindatul o să stea în „grandiropul”(RUPA-cea-MARE,Forma cea goală) cu măşti stupide puerile,anti-spirituale, o să joace „conţină oarbă”, autotrişându-s, învârtindu-se în jurul propriei cozi, de care vor trage dracii hermafrodiţi (pamponi, crăcănei-crăcănaţi tocmai pentru că au fost castraţi), pristandale, ipistraţi etc.   -   şi draci-femei:Didine ( interpretare: de două/patru ori NU: 2+2+NU), Miţe ale Bastonului-Făcăleţ,Vete (care spun „veto” – mă împotrivesc! -  Dharmei, în orice chip s-ar arăta ea) şi Ziţe (care în loc de fulger   -   fâsâie vânturi venturianice...).Şi UNCHIUL CELEST, ştiindu-l ”băiat cuminte”   -   va aştepta mereu şi zadarnic. Sau, pentru că e ATOTŞTIUTOR ŞI ATOTÎNDURĂTOR   -   îl va tolera pe inconştientul, şi năucul şi năucitul ăsta de OM   -   pentru că, încă iresponsabil...

            SINGURATICII sunt Cetăţeanul turmentat, dionysiacul căutător încăpăţânat de VERTICALĂ   -   şi Mitică cel Alb. Niciodată Mitică cel Negru. Mereu   -   Cănuţă.

            À propos. S-ar putea spune că Mitică cel Negru îl are ca dublet pe Mitică cel Alb. Dar Mitică cel Alb este un SINGURATIC ABSOLUT. Şi iată cum singuraticii se pot , şi ei, împărţi în singuratici absolut demonici(Mitică cel Negru   -   Anti-Dharnicul   -   care, aparent, e dubletul tuturor   -   în realitate, nu există decât ca voce etern-rătăcitoare)   -   şi singuraticii celeşti, Trimişi şi Vestitori-Îngeri(în acelaşi timp)   -   cuplaţi doar în ABSOLUT (cu PAREDRUL DIVIN)   -   precum Cetăţeanul turmentat, sau ION RĂSTIGNITUL DIN FÂNTÂNA DINTRE LUMI.Sau,cum am tot zis    -   Mitică cel Alb.

            Deci , să fim atenţi cu „cuplurile” caragialiene   -   pentru a nu face noi înşine „cuplu” cu greşeala şi ignoranţa.

 

*

*                      *