LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul I : Paradisul – ca stare neîntreruptă a lumii. Călugărul:  instituţie paradoxală confucianistă – sau Centru Tragic buddhist?

 

            Cum spuneam şi-n partea a doua a Preliminariilor – în cazul I. Slavici [1] este greu, dacă nu imposibil, descompunerea funcţiilor spirituale de Paznic şi de Păzit (în raport cu Dharma cosmică). Ceea ce credem a deveni clar, prin dezvoltarea în partea a treia a Preliminariilor – niciodată I. Slavici nu s-a făcut complicele vreunei stări sociale şi morale necomforme cu Principiul, ci a încercat, de fiecare dată să impună Principiul (prin atitudine corectă, înţeleaptă, chiar activistă – de tip şagunist) – ceea ce corespunde spiritului confucianist dar, într-o lume în care Principiul este mereu călcat în picioare, iar (pentru dobândirea pentru alibi comportamental) ticăloşii revarsă propria răspundere a ticăloşiei şi onerozităţii asupra Maestrului (rezultând un alibi fals şi scandalos, pentru o societate normală – dar scuzabil, „pasabil” pentru o societate în plină descompunere morală – cum remarca Rabindranath Tagore în legătură cu societatea europeană a sec. XX) – Maestrul este silit să se retragă, succesiv de pe baricadele luptei pentru Comportament Corect Principial. Nu abdică nici măcar o clipă, de la Principiu – dar ajunge la amărăciune-suferinţă care determină abstragerea (relativă) din lume [2] : „Nu mai putea să-mi rămâie nici mie nici o îndoială că sunt lipsit cu desăvârşire de cuvenitele destoinicii pentru ca să iau parte la viaţa noastră politică, în care nu numai se iartă, ci se şi cere să fii de rea-credinţă cu aceia pe care nu ţi-i socoteşti prieteni să-i nedreptăţeşti, să-i minţi, să-i înşeli, să-i amăgeşti, să-i asupreşti”.

            Sentimentul suferinţei şi necesitatea abstragerii (în raport cu marea stăpână a lumii, Ignoranţa sprirituală) – depăşesc cu mult atitudinea funcţionăresc-confucianistă – şi ating limitele atitudinii buiste şi taoiste. Locul funcţionarului constatativ Centru al Rigorii Păstrate – îl ia vârtejul de foc spiritual al Călugărului – Centru Ascuns (Mistic) – dar şi combativ: prin Logos, dar şi prin însăşi starea sa de abstragere, ca stare modelară, dinspre nevăzut spre văzut, dinspre Centrul pur şi purificat al lumii – spre mahalaua socială.

            Însăşi lumea naturală-divină devine un Centru Ocult:

            a - instituţionalizat prin prezenţa Principiului Intangibil;

            b – modelar şi etern, dincolo de viziunea înceţoşată a celor care au pierdut Calea.

            Iar Centrul Activ şi Uman Instituţionalizat şi Mistic, în acelaşi timp al lumii naturale (instituţionalizate-modelare şi mistice totodată, la modul budist) – este Călugărul.

            Călugărul este, în opera lui Slavici, limita dincolo de care lumea socială des- principializată, ieşită din matca sistemului sacrosanct-ritualistic, nu poate exista: ori se supune, din nou, Principiului – ori se autodistruge, se sinucide.

            De aceea, considerăm drept o gravă neînţelegere un grav decalaj de percepţie a Centrului, otrăvita poezie a lui Goga, la adresa lui Slavici: „Nu-i simţi în noaptea ta de jale/ Cum vin convoi întunecat,/ Eroii scrisurilor tale/ Şi ţi s-apropie  de pat?// Vin popi bătrîni cu barbă sură,/ Ţărani cu chip însângerat,/ Vin să te blesteme din gură,/ Vin să te-ntrebe de păcat.// Şi spune-mi nu te-ncearcă oare/ Un vis cumplit, un vis urât,/ Că mâna lor răzbunătoare/ Te-o strânge într-o zi de gât?”

            De fapt ce spune Goga aici? Că ar exista o discrepanţă violentă, absolut inadmisibilă, între o operă literară (deci de ficţiune sacră) perfect modelară – şi comportamentul social al autoruluzi acestei opere în mediul social uman. Or, cum am încercat să arătăm în partea ultimă a Preliminariilor – lucrurile nu stau deloc aşa, iar Goga este victima unei pripeli şi a unei lipse de logică: oare cum ar fi reuşit un trădător al Principiului social – să creeze-imagineze Arhetipuri Perfecte ale Principiului Social – arhetipuri care să vină şi să-şi asasineze creatorul? În loc să perceapă această stare aberantă, în plan spiritual – Goga ar fi procedat mai corect şi mai înţelept dacă ar fi privit cu mai atenţie şi cu adevărată şi perspicace înţelegere tragica figură a confucianistului Slavici – nevoit să se autoizgonească în budistul-Slavici. Martoră stă d-a pururi ipostaza Agaton-ilor (voitorilor neclintiţi de BINE) – călugării din opera lui Slavici, ipostazele adevărate (iar nu aberante), din punct de vedere spiritual, ale Creatorului de Veghe şi Păzitorului Dharmei – Slavici. În continuare am fi observat, de fapt că, „popii bătrâni cu barbă sură”, „ţăranii cu chip însângerat” şi chiar orăşenii chinuiţi de feluriţii demoni ispititori – vin nu să-l strângă e gât pe creatorul-revelatorul lor, ci vin să se spele în apa lustrală, să-şi recapete valenţele soteriologice, să revadă, fie şi pentru o clipă Centrul Principial, Sacrul-Ritualistic – pe care ispitiţi l-au părăsit; de care s-au rătăcit şi depărtat – dar după care, necontenit (deşi uneori, inconştient sau subconştient) au tânjit.

*

            Cel care s-a stins (ca focul despre care spune parabola buddhistă) cerând un bec – cerea ca şi Simina din Pădureanca – reinstaurarea luminii a Principiului Cosmic-Dharma. „O luminare (s.n.  – şi n.n.: nu o simplă „lumânare”!) – strigă tare, dar cu glas aşezat şi deschis (n.n.: echilibrat dharmic) Simina.” Adică, „Să se facă Lumina Originară – Dharma-Logos!” Este inversul luminării pentru Pupăză, fratele încălcătorului dharmei – Busuioc (Pupăza este, în fapt, echilibrarea arhetipală a vinei anti-dharmice a lui Busuioc) – şi pedeapsa/pedepsire în efigie, a superbiei lui Busoioc, bogătanul sărac în Principiu, dereglator de Principiu, tocmai prin exhibarea bogăţiei materiale = vid spiritual) luminarea pentru Pupăză-Busuioc este stinsă. Pentru cuplul arhetipal, refăcut în nevăztul mistic (Simina-Iorgovan) legenda lumii abia acum începe sub semnul reluminării originare.

 

 

*

*         *