LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul IV: Sfada Zeilor şi Războiul de Ţesut

                   Nică-Nimică şi Nike-Victorie   -  aceeaşi persoană mitică! -  se naşte, treptat, din Sfada Zeilor  -  zei cu apareţă parentală : Smaranda (Preoteasa Smaraldului, paredră a lui Ciubăr Vodă)  -  şi Ştefan-Încoronatul (Rex).  Războiul parental demiurgic are, ca expresie simbolic-cosmică, cu efect demiurgic şidestinal: RĂZBOIUL DE ŢESUT. Să spunem de la început, ceea ce V.Lovinescu afirmă cu tărie, în toate textele sale iniţiatice: “Sfada Zeilor” este, de fapt, premiza principală a realizării MARII OPERE ALCHIMICE: lupta dintre Sulful Solar şi Mercurul Lunar  -  primul, identificabill cu Ştefan-Încoronatul , iar al doilea, cu Smaranda-Smaraldului-Păzitoarea Graalului. Lupta “Vulturilor şi Leului “ duce la “realizarea Materiei prime polarizate(…) de unde va ieşi Piatra” [1]   -  evident, suprema victorie spirituală: Piatra Filosofală, ajungerea la cunoaşterea intimă a Divinităţii  - de fapt, a conjugării forţelor spirituale umane cu cele divine, întru demiurgia continuă.

                   Numai Războiul naşte Pacea  - re-cunoaşterea paradisiacă. Destinul, ca tramă cosmică şi, în acelaşi timp, ca Operă Alchimică  -  se creează “în vuietul vatalelor”  -  în vuietul Logos-ului care îşi caută identitatea sacrală. “Slăvitul de leneş”, contemplativul care, când doarme, nu cere demâncare, iar dacă se scoală, nu mai aşteaptă să-i deie alţii – se naşte între iţa de sus şi iţa de jos  -  aşteptând să fie străpuns de SUVEICA-AXUL LUMII  -  şi ROTIREA (ÎNFĂŞURAREA) TIMPULUI, în jurul AXULUI LUMII. Contemplativul Ceresc, Bothisattwa  - doarme scăldat în amrita-hrana nemuririi (ambrozia olimpiană europeană). Dacă se scoală  -  condiţionarea ţinând de circumstanţe cosmice (dacă e nevoie să se trezească din Vârful Muntelui  -  simbolizând controlul dharmei, a legii cereşti, funcţionând în lume  -  atunci pogoară pentru a restabili ORDINEA-LOGOS  -  în calitatea dublă de Rege-Mag, Rex et Pontifex:  n-are ce aştepta să-i dea alţii  -  căci doar el avea ce să dea altora  -  supuşilor săi, conduşilor săi, din punct de vedere spiritual  -  mai exact, să re-impună: DHARMA, legea, ordinea universală, Logos-ul).

                   Dar în jurul Muntelui-Axă a Lumii, pentru a exista Muntele Lumii (Meru)  -  se stârneşte şi pluteşte Vârtejul Cosmic  -  “vuietul vatalelor”: HORA este hieroglifa Soarelui (SOARELE – ca fiind Vârful vizibil al Muntelui Meru)  -  iar SUVEICA este hieroglifa Războiului de Ţesut Destine, în fenomenalitate  -  iar prin învârtejirea ei săgetătoare (de fapt, rotirea ţeviei/ţevilor, adică a papiotei interioare Suveicii), care străbate şi ordonează, de la un cap la altul, impunând ORDINEA FIRELOR  -  SUVEICA transgresează destinele fenomenale în dharma universală. SUVEICA este suportul determinativ al HOREI  -  aşa cum RĂZBOIUL (de ţesut) şi SFADA ZEILOR parentali sunt suportul determinativ al hieroglifei păcii victorioase a Spiritului, în loja iohanică: rangul iniţiatic, Treaptă a Lumii Spirituale, de NICĂ (DE LA PUNCTUL ABSTRACT-nimica, DAR ŞI DE LA NUMELE Victoriei Spirituale-NIKE).

 

*

 

a - RĂZBOIUL DE ŢESUT

 

                   Există un registru tradiţional, în care etnologii nu au produs, încă, materiale documentare suficiente  -  şi, cu atât mai puţin, interpretări tradiţionale cosmologice. Este vorba de “meseriile” tradiţionale româneşti (de fapt, RITUALURI SUBTILE)  -  de descrierea, din punct de vedere al cosmologiei tradiţionale, a construcţiei-alcătuirii “instalaţiilor de producţie”  tradiţionale  -  şi de evidenţierea substratului cosmologic şi de ştiinţă sacră  -  de care sunt “îmbibate” aceste alcătuiri. Nimic, din ceea ce alcătuieşte-întocmeşte MÂNA TRADIŢIONALĂ (ca şi MÂNA DEMIURGICĂ) nu iese înafara economiei cosmice, înafara RITUALULUI  - cosmogonic sau soteriologic; nimic nu e făcut-întocmit fără un rost profund. Fără o ROSTUIRE profundă (spunem aceasta, pentru a implica şi aspectul dinamicii întocmelilor MÂINII TRADIŢIONALE).

                   V.Lovinescu încearcă să schiţeze, foarte sumar, din păcate, în volumul Mitul sfâşiat [2] – METAFIZICA GESTULUI. Încercarea este absolut salutară  -  dar, din păcate, nu este dusă (nici pe departe) la capăt. Printre alte scuze (obiective) pe care le are V.Lovinescu, una este că nici René Guénon, maestrul său spiritual (unul dintre ei, de fapt) nu a făcut decât să promită şi niciodată să structureze în cadrul verbului  -  un studiu despre metafizica gestului [3] .

                   “Credem că pe ghergheful Vortexului sferic universal, proiecţia plană a lui, s-ar putea încerca o lămurire a nedumeririlor problemei, mai ales a principalei chestiuni metafizice implicate, natura fazei intermediare dintre acţiune şi reacţiune (s.n.). Guenon descrie acest Vortex ca desfăşurare a unei mase vibratorii, compusă din mişcări ondulatorii în întinderea cu trei  dimensiuni(…) Metafizica Gestului nu este adăugată, ci descoperită (s.n.) (…). Un triunghi şi un pătrat de o egală întindere sunt echivalente, dar nu identice, pentru că le deosebesc două lucruri fundamentale: poziţia  şi forma, care, în lumea noastră, este NUMA, adică Numele, element pur calitativ; şi atunci orice lucru din lumea noastră este RUPA, adică Materia transfigurată, qualificată de Forma şi de Nama, nu simbolic, ci existenţial, prin organicitatea ei. După părerea noastră, aici găsim baza doctrinei Metafizicii Gestului. Prin interiorizare şi concentrare, psihicul cel mai inert capătă aripi de cal năzdrăvan, care s-a hrănit cu jăratic. Orice obiect sensibil este, de fapt, invizibil în realitatea lui ascunsă, pentru că nu-i vedem  -  nu numai cauza primară, dar nici cauza secundară.

                   Repetăm ceea ce-am spus mai sus: realitatea gestului este metafizică, dar trebuie redescoperită cu alţi ochi decât cei de carne, ca şi continentele noi, care existau înainte de descoperirea lor.

                   Gestul crucii este spaţial, deci sensibil. În realitate, nu-i vedem decât reziduurile, căci adevărata cruce se naşte şi este condiţionată de tangentele care ating invizibil fiecare punct al ei(…).

                   Trebuie accentuat într-una că Sferoidul ar fi o masă amorfă, un haos de puncte discontinui, la o distanţă infinitezimală unul de altul, materie primă în sensul complet al cuvântului, dacă n-ar fi brăzdată de către Unicitate, prin tendinţe în diverse direcţii, nici una asemănătoare cu cealaltă. El devine astfel Cosmos, Vortex vibratoriu, câmp de forţe, care conduce orice posibilitate la propria-i desăvârşire, la Tao. Această scurgere infinită constituie Gestul Metafizic prin excelenţă; că o ştim sau nu, cu toţii, de la ceea ce numim noi naştere şi moarte, împlinim acest gest metafizic superlativ”.

                   Acesta este şi cazul a ceea ce numim OBIECTUL METAFIZIC RĂZBOI DE ŢESUT -  şi Gestul Metafizic al ŢESERII. Obiectul şi Gestul, în dinamica Ritualului Cosmic  -  se confundă, în momentul transcenderii semnificaţiei lor.

                   În definitiv: război între cine şi cine  -  şi de ce, cu ce finalitate ultimă, ocultă?

                   Avem obiectul care poate fi analizat secvenţial: un război de ţesut este alcătuit din următoarele elemente, cărora le vom decrie şi funcţionarea/funcţionalitatea:

a-două suluri  -  unul de pe care se derulează urzeala şi unul pe care se rulează urzeala;

                   b-două cadre (metalice sau de lemn), dreptunghiulare, care coţin iţele  -  adică nişte opturi, nişte laţuri interpuse, de jos către sus şi de sus către jos:

                   c-de pe sulul de sus sunt trimise, prin intersecţiile iţelor, firele de urzeală: prin mişcarea alternativă a cadrelor cu iţe (sus-jos, jos-sus  -  adică, atunci când primul cadru este tras, cu o pedală, în jos, celălalt rămâne sus  -  şi invers)  -  se creează un spaţiu între firele de urzeală;

                   d-prin acest spaţiu, este aruncată, cu mâna, SUVEICA, dintr-o parte în alta a stativelor: SUVEICA(de forma Peştelui, deci fuziformă) conţine, în interior, ŢEVIA (papiota sau mosorul cu FIRUL DE LÂNĂ);

                   e-firul de lână trece alternativ, de la stânga la dreapta, respectiv de la dreapta la stânga, prin spaţiul dintre firele de urzeală, distanţate TOT alternativ, prin pedalele de la cele două cadrane/cadre;

                   f-de fiecare dată când firul este aruncat printre firele de urzeală, intervine un al treilea cadru, de obicei de lemn, şi anume VATALA, care este dotată cu un PIEPTENE în poziţie verticală (în funcţie de iţe, pe care le ordonează-piaptănă): VATALA bate firul aruncat de SUVEICĂ în cilindrul(sulul) din faţă, unde, astfel, se realizează, fir după fir, aruncat de SUVEICĂ printre iţe şi bătut de VATALĂ  -  ŢESĂTURA DUBLU ONDULATORIE (căci, când iţa I e sus şi iţa II jos, firul se ridică pe iţa I şi e liber la nivelul iţei II; apoi, când se inversează mişcarea cadranelor cu iţe  -  firul se lasă liber pe iţa I şi se ridică pe iţa II  - ş.a.m.d.). Astfel, prin alternanţa ridicării cadranelor/cadrelor cu iţe şi bătaia VATALEI  -  acolo unde era GOL (PENIA-lipsă) urmează PLINUL(POROS-plenitudine)   -  acolo unde era PLIN(POROS), urmează GOLUL(PENIA). Succesiunea de plin şi gol (alternative) se propagă dublu axial  -  pe lungimea şi pe lăţimea pânzei.

                   Mai este de remarcat că în cele două zone principale  -  (I-zona dintre cele două cadre cu iţe, şi II-zona dintre cadrul I cu iţe şi sulul pe care se rulează iţele şi “se prinde gura pânzei”)  -  se obţin DOUĂ ÎNCRUCIŞĂRI ALE IŢELOR  -  câte una pentru fiecare dintre cele două zone.

                   Aceasta este partea SENSIBILĂ a OBIECTULUI şi a FUNCŢIONĂRII LUI FENOMENALE. Dar care este substratul metafizic al GESTUALITĂŢII TRADIŢIONALE (am făcut remarca, mai sus, că Obiect şi Gest, în dinamica Ritualului Cosmic  -  se confundă)? Căci, cum afirma, pe bună dreptate V.Lovinescu: “Metafizica gestului nu este adăugată, ci descoperită”. Să încercăm să surprindem Gestul în Transfigurarea Lui Metafizică, deci:

                   I-În primul rând, este un război demiurgic: ceea ce nu era (sau nu însemna)  -  există şi înseamnă, prin Războiul Ţeserii. Fără-rostul capătă rost  -  după ce nefiinţa a fost înfrântă de efortul demiurgic al impunerii stării de fiinţă.

                   II-În al doilea rând, este o confruntare pentru ordonarea haosului: o confruntare cu finalitate cosmogonică. E o Manvantara  -  o stare fiinţială dominată de MANU-legislatorul (nume care, la romani, a fost NUMA  - de la nomos=lege). Legiferarea nu se face asupra Neantului  -  ci asupra a ceea ce Neantul conţinea (ca pasivitate şi lipsă de Logos-înfinţător)  -  dar nu-i aparţinea de drept (prin natură), ci doar de fapt (ca impunere): e vorba de FIRELE SORŢII  -  de viaţă. Legiferarea, deci, este simultană cu cosmogonia: nu se domesticesc Nimicul sau Neantul  -  ci, împreună, pornesc ofensiva asupra Nimicului şi Neantului (spre a le reda calitatea de Centru Demiurgic): IŢELE URZELII (scheletul-proiectul divin, PENTRU VIITOAREA ŢESERE A DRAMEI COSMICE), SUVEICA  -  (adică Orientarea Firului Vieţii, prin voinţă umană) şi PIEPTENELE VATALEI, care impune o realitate sensibilă, care realitate sensibilă, vorba lui V.Lovinescu, este doar “reziduu” al deja constituitei lumi-ordini: impune evidenţa numelui şi formei de ţesătură a SORŢILOR LUMII (umane sau cosmice  -  totuna). Dar Numa-Rupa fuseseră (deja!)în proiect  -  acum nu sunt decât confirmate fenomenal. De aceea Nică a fost poreclit “ION TORCĂLĂU, cum îi zicea unui ţigan din Vânători”: pentru că ţiganul-negru era Maestrul Ocult  -  care dezvolta relaţii suprasensibile, metafizice, simpatetice, cu Nică, determinând abilitatea sa sensibilă, Metafizic, care capătă, în emergenţă, Numa-Rupa ION-TORCĂLĂU.  Adică, Torcătorul de Soartă, “gherghef al Vortexului sferic universal”, suport pentru ŢESĂTIRĂ  -  întocmirea vizibilă, emergentă, a Lumii. Firele toarse poartă în ele voinţă şi sens, direcţie a vieţii  -  şi poartă moarte. De aceea, Nică”Torcalău” scoate din sânul Măriucăi Sâncului un şoarece  - de fapt, scoate şi ţine, cu toată MÂNA şi cu toată răspunderea Gestului Metafizic  -  ŞARPELE LUCIFERIC, pe care i-l smulge EVEI  -  pentru a rămâne MARIA: Bărbatul Torcător este Iniţiatul Cristic, care preia cei doi X, cele două feţe ale lui Ianus-Hristos(“X” fiind iniţiala lui Hristos):  Răul şi Binele, Viaţa şi Moartea. Bărbatul Torcător (Bărbatul Moiră/Parcă), fiind iniţiat, deci asumându-şi cosmosul şi, implicit, demiurgia  - va considera o stupiditate să dea vina pe Femeie, pentru Răul din Lume. Iniţiatul trebuie să domine şi să echilibreze Răul  -  trebuie să însemne, în acelaşi timp, IŢE DIVINE şi FIR UMAN  -  PIEPTENE DIVIN şi SUVEICĂ-IMPULS UMAN. Smulgând şi stăpânind Şarpele  -  Bărbatul Torcător se va răstigni ca Şarpe  -  adică aparentă. ŢIGANUL-MAESTRU este din Vînători-Heliopolis [4] : el îi dă lui Nică lumina ocultă a Gestului va aduce Mântuirea tocmai prin înţelegerea misticii legături dintre Rău şi Bine  -  şi se va constitui pe sine însuşi în Antidotul Împăcării Mântuitoare dintre Bine şi Rău (ca porniri umane, de fapt, care trebuie stăpânite, coordonate, spre finalitatea soteriologică, a transcenderii). ION TORCĂLĂU este, întrucâtva, MOISE  -  cel care poate să folosească  ŞARPELE ca TOIAG  -  Axis Mundi, Izvorâtor Al Vieţii(Apă Vie) şi, totodată,  Aducător al Plăgilor Mortale (în Egipt  - sugerând schimbarea, cel puţin potenţială, a Centrului Spiritual al Iniţierii). Numai că, fiind Iniţiat, el ştie că ŞTIINŢA SACRĂ trebuie nu doar învăţată şi ştiută  -  ci şi PLĂTITĂ METAFIZIC, prin statutul ontologic al propriei fiinţe. Un iniţiat n-are dreptul să-şi spună astfel, decât dacă este, efectiv, ALTFEL (la modul demiurgic) decât ceilalţi.  Flosindu-se de Ştiinţa Sacră, chiar dacă în folosul propriului popor, Moise va pierde dreptul la AŞEZAREA EFECTIVĂ în Pământul Făgăduinţei: el doar îl va vedea, în proiecţia metafizică (în propriul interior).

                   Aşa şi ION TORCALĂU: el nu este teiul, copac al dragostei  -  ci VALUL DE TEI, “aruncat între femei”. El se va rostogoli, sferoidal, în zona Prakrti (Materia), aducând sinusoida propriei personalităţi. Va vedea “picioruşele cele mândre ale unor fete”, “cum se joacă cu ele apa”: el vede PROIECTUL-URMA ZÂNELOR (“picioruşul Jocului” ). Dar atât.  Nu Fiinţa Integral Jucătoare. Îi este interzisă crima profanatoare asupra zânelor, de a le vedea în corporalitatea lor întreagă. Ce fel şi în ce anume iniţiat ar fi cel care ar “beneficia de” (adică: “s-ar cufunda/înfunda în”) corporalitatea fizică, în borboros, în Prakrti nediferenţiată?

                   Foarte interesant este că Ion Creangă strecoară aici încă o dovadă că ceea ce scrie nu e ceva profan, ci este anamneză a stării paradisiace (dhikr), cu  scopul de a exorciza lumea până la a auzi “muzica sferelor”.:

                   “Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea.”

                   Ei, drăcie! Păi, de obicei, se spune altfel: “Unde erau doi, eu eram al treilea!”

                   Da. Aşa spunem noi, oameni ai lumii profane, fără responsabilitate sacrală (sau, cel puţin, atât de inconştienţi şi laşi încât nu suntem în stare să concepem că am avea ŞI o responsabilitate sacrală, deasupra stării noastre de “zgâială”, penibilă şi inutilă, la lumea din jurul nostru…).

                   Ion Creangă, însă, din moment ce creează un dhikr, rememorează starea sacrală, ca responsabilitate sacrală. Şi care este responsabilitatea sacrală, oare, a lui Ion Creangă? Am discutat despre ea, dacă nu suficient de argumentat (căci noi nu suntem Stăpânii Bibliotecilor lui Dumnezeu  -  şi, de aceea, scriem nu doar, ci ŞI lucruri îngereşti  -  pe care, eventual, să le scuipe oamenii…), cel puţin suficient de insistent: loja iohanică are 3+1 membri. Deci, traducem noi (şi, de data aceasta, nu există, sperăm, nici un argument serios spre a fi contrazişi): “Acolo unde era Aminul, Maestrul Cristic şi cei doi tovarăşi (care sunt mădulare oculte ale fiinţei mele spirituale)  -  acolo trebuie să fie Crucea Mea: eu eram al patrulea, pentru ca loja iohanică să repete, în eternitate, gestul soteriologic al lui Iisus Hristos: CRUCIFICAREA PENTRU ÎNVIEREA-MÂNTUIRE.

                   Unde erau TREI BRAŢE orientate ale Crucii, eu mă simţeam ( spiritual) şi mă simţeam responsabil (tot spiritual) să împlinesc simbolul  -  prin CALVARUL, dar şi prin VIZIONARISMUL MEU SONOR(dhikr-ul).”

                   Ceea ce spunem aici nu este o aberaţie, decât pentru cei nechibzuiţi şi nici măcar minim iniţiaţi într-o religie (oricare ar fi ea): în lumea “cealaltă “ (spirituală), nu există o deosebire între “zonele spirituale” ale aceleiaşi fiinţe. Or, o anamneză fiind, în esenţă, “revederea” recapitulativă a Spiritului Reîncarnat (şi nu neapărat a trupurilor reîncarnării)  -  înseamnă, esenţial, recuperarea stării paradisiace de Unicitate şi Unitate.

                                                                                     *

                   De fapt, romanul (evident, “roman” iniţiatic, ca notaţie, cât mai precisă, a unei anamneze – anamneza investirii ca Rex  et  Pontifex, Monarh Ascuns) debutează clar sub semnul dublu al HOREI şi al RĂZBOIULUI DE ŢESUT  -  al paradisului proiectiv şi proiectat  - şi al conştientizării eforturilor iniţiatice pentru recuperarea stării paradisiace:

                   “Sat (…) cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile”(s.n.).

                   De remarcat că efectul descrierii este unul predominant sonor (secreează chiar aliteraţia: “vuia de […]vatale)  -  ca REZULTAT doar al unor desfăşurări vizuale: HORA şi SUVEICA se învârtesc  -  dar concomitenţa învârtirii lor (şi ea demnă de a fi pusă în discuţie) produce rezultatul exploziv, al vuietului-efect al exploziei unei confruntări. ÎNTEMEIEREA (sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului) are, ca expresie, CONFRUNTAREA SONORĂ, sau are ca rezultat CONFRUNTAREA SONORĂ. Şi dacă întemeiere-temei înseamnă, simultan, sonoritate  -  nu poate  fi decât TEMEIUL SUNETULUI, SUNETUL PRIMORDIAL –PARAŞABDA.

                   Când Miron Pompiliu, cam supeficial, îşi permite o “inovaţie” în textul original  -  Creangă se zbârleşte. Iată textul în ediţia Miron Pompiliu: “fete mândre, care pe lângă horă, ştiau a învârti şi suveica”. Miron Pompiliu trebuie să fi fost un individ abulic, cu un dezvoltat “bun-simţ” comun, exclusiv profan, al mediocrităţii exasperante. El aplica logica profană/profanatoare  -  corectându-l pe Maestrul Paraşabdei  - care-l atacă neîntârziat: “Aşa a găsit cu cale domnul de la Beşchechemet (n.n.: aluzie la originea ardelenească a lui M.Pompiliu) să-mi sucească(…)” etc.

                   E clar. HORA şi SUVEICA sunt simboluri ale ACELEIAŞI PARADIGME MITICE  -  şi nu ai dreptul moral să le diferenţiezi: “pe lângă”  -  de parcă ar exista priorităţi într-un mit. Mitul este sferoid  -  pars pro toto. Mitul are aspecte ale manifestării unitare -  iar nu diferenţieri semantice ale simbolurilor. HORA şi SUVEICA sunt, evident, două aspecte ale aceleiaşi realităţi: INIŢIEREA ÎNTRU DIVINITATE. Iniţierea întru devenirea fiinţei  -  ca fiinţă divină, supra-eu divin  -  care încremeneşte ek-static. HORA este cercul, SUVEICA este cercul reluat pe Axa Polară: SPIRALA. E absurd să tratezi Cercul de parcă n-ar fi parte a Spiralei, iar Spirala de parcă n-ar fi reiterare circulară. Pe/spre ierarhii celeste.

                   Dar de ce satul HUMEI ARSE vuieşte de vatale în toate părţile (adică, SFEROIDAL!)? Care sunt confruntările?  -  din moment ce, pe suportul lor, iţele sunt simboluri ale INFINITULUI DEMIURGIC (“opturi”  pe verticala Axei Polare)  -  ca şi MITUL?

                   Păi  -  fie doar confruntarea întru găsirea (reciprocă) a FECIORILOR MÂNDRI (Feţi Frumoşi solari, evident!) şi FETELOR MÂNDRE [5] (Iane Sânziene, lunare, evident!)  -  şi tot armarca un RĂZBOI al ŢESERII COSMOSULUI, pe structura iţelor conjugale (de fapt, a hierogamiilor!):  Soare-Lună [6]   -  aduse la conştiinţa necesităţii conjugării lor efective, ca aştri luminători ai acestei lumi (şi nu ai altora…)  -  de către VATALA-DUMNEZEU  -  sau dharma (legea universală, nomos-ul roman etc.). Ce, e aşa uşor să-I “sileşti” pe doi îndrăgostiţi celeşti să se “înjuge”, ca BOURI COSMICI, la CARUL LUMII? Căci, în definitiv, rezultatul final al VUIETULUI VATALELOR (ca expresie contrastivă, de confruntare cosmică, în cadrul dhikr-ului unitar, re-creat de Paraşabda lui Ion Creangă)  -  sunt două “smârţoage” albe (neapărat albe, ca în semi-dhikr-ul Moş Nichifor Coţcariul)  ale lui Luca Moşneagul  -  “cai vlăguiţi din cale-afară, şi ogârjiţi ca nişte mâţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama”… Dar SMARALDUL GRAALULUI ştia ce zicea, căci era Marea Preoteasă a Graalului (în funcţiune!): “smârţoagele” erau ocultele iepe ale lui NIKE-PHOROS (“Alba-nainte, alba la roate! / Oiştea goală pe de-o parte!/Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!”  -  care trebuie să se conjuge cumva, prin cifra 8 (opt ), şi cu IŢELE  RĂZBOIULUI DE ŢESUT AL LUMII  -  şi cu alt cântec magic al alter ego-ului taumaturgic al lui Ion Creangă  -  cf. Moş Nichifor Coţcariul:

                   “Când cu baba m-am luat,/Opt (s.n.)ibovnice-am aflat, / Trei neveste cu bărbat/ Şi cinci fete dintr-un sat”.

                   Alba la roate  -  om şti noi poate şi ne-om pricepe că e astrul care se roteşte (şi ne roteşte soarta, prin FEMEIE  -  Evă sau Marie): LUNA. Atunci, “Alba-nainte” să fie Soarele? Dar de ce “oiştea goală  pe de-o parte”  -  nu că e goală, ci că AŞA TREBUIE SĂ FIE: goală pe de-o parte?!  Probabil că sunt trei iepe, dintre care una este/trebuie să fie  invizibilă, pentru un ARMĂSAR INVIZIBIL (yin-ul îşi cere yang-ul!): la Carul Lumii, condus spre Victoria Iniţiatică, de către Nike-Phoros  -  sunt înhămaţi: LUNA+IAPA EFECTIVĂ+SOARELE VIZIBIL (CALUL EFECTIV)  -  şi SOARELE INVIZIBIL (arheul ecvestru, CARE ÎNSĂMÂNŢEAZĂ IEPELE STELARE  -  Monarhul Ascuns-Mikaël al Cerului, în ipostază ecvestră: Luceafărul-Soare Negru).

                   Vedem şi mai jos: “Trei neveste cu bărbat” – care corespund, în plan UMAN, terestru-profan, triadei duble, iepe-armăsari, din planul sacral-celest. “Golul” (până la patru sau şase, ca perechi mistice) - este aşteptarea BĂRBATULUI CELEST  -  nu a bărbaţilor profani…

                   E foarte dificil să “ghicim” restul până la 8 (opt): “cinci fete dintr-un sat”. Probabil  -  sau, cine ştie: fără doar şi poate!  -  SATUL e Lumea, sau măcar Buricul Pământului. Şi acesta este HUMULEŞTIUL. Şi Buricul Sonor (Paraşabda) al Buricului Lumii este Ion Creangă-Arheul Narativ (responsabilul dhikr-ului). Şi aici, acceptăm sugestia lui V.Lovinescu (“că poate tot ne-o folosi la ceva”, ca-n Povestea lui Harap-Alb) – conform căreia CREANGĂ se zice, pe româneşte, RAM  -  şi Rama şi cu Vishnu, în mitologia indiană, la rândul lor, au ca paredri feminini: “cinci fete”-zeiţe… [7]

                    În orice caz, atât V.Lovinescu, cât şi R.Guénon – sunt de acord că G este simbolul (hieroglifa) lui Dumnezeu (a se vedea Good, Got, Graal etc.) [8] . În concluzie, GALAŢII nu indică, aici, un oraş  - ci o iniţială-blazon divin. Şi atunci, în jurul Carului Lumii gravitează toate simbolurile celeste care-l confirmă, în calitatea pe care o are  -  CAR SACRU, hieroglifă a Cosmosului Divin.

                   Şi o altă concluzie: Paraşabda lui Ion Creangă are la un capăt al Osiei Lumii Lunar-Divine: VATALELE  -  la celălalt capăt Soarele şi Luna, înhămaţi la  Carul  Lumii de Lumină al lui LUKA-Lumina  Divină Activă. Iar la mijloc, după atâta “bătaie” a vatalelor în firele sorţii: ŢESĂTURA LUMII, CU SORŢILE OCULTE ALE FIINŢĂRII.

                                                                          *

                   Rezumând: Cadrul Sacru al Războiului(de Ţesut): Carul Lumii. Alternanţele: Soare-Lună, Masculin-Feminin, Bine-Rău etc. Iţele  -  Proiectul Divin; Vatalele: Voinţa Divină (ordonatoare prin Pieptene); Suveica: voinţa Iniţiatului  -  sau teandria [9]        -  de a se conjuga cu voinţa divină emergentă a Firului Sorţii. Sau Hristos-Peştele (Suveica): Dumnezeu şi Om, totodată. De aceea, şi cele două X-uri ale iţelor…

                   ŢESĂTURA FINALĂ: Emergenţa Sorţii Lumii.

                   Imergenţa Sorţii Lumii: Arheul Războiului  -  RĂZBOIUL DE ŢESUT  -  anonim, dintr-un colţ de Şopron  -  sau, altfel zis : Paraşabda-Amintiri din copilărie, dhikr-ul secret al Boţului de Humă…

                                                                                   *

                   Să-i vedem acum , mai îndeaproape, pe Zeii Războiului de Ţesut:

                   a-la care Nică trebuia să facă ţevi -  curios, făcutul ţevilor pentru suveică este asociat/identificat, la modul mitologic, cu legănatul copilului: Nică trebuia, deci, în interiorul Peştelui-Suveică, să creeze NAVĂ şi drum pentru NAVA-ARCĂ a germenului vieţii cosmice: să devină, deci, SUBSTITUTUL MAMEI-SMARALD, Păzitor al Graalului; să devină Preot al Apelor Diluviului/Oceanului Originar (pentru înnoirea/mântuirea Lumilor). Şi, contra părerii generale, Nică TOCMAI ASTA ŞI FACE  -  căci ar fi fost absurd ca el, ION TORCALĂU, Ion al Toarcerii Firului Vieţii  -  să refuze să fie Preotul Apelor Vieţii. Nică se va duce la APĂ-BALTĂ – nu doar pentru legănatul arcei-copil, ci pentru exorcizarea apelor pe care pluteşte leagănul-arcă-copil. Descântecul de exorcizare l-a explicat V.Lovinescu în Mitul sfâşiat [10] - şi vom rezuma explicaţia, ceva mai târziu [11] . ŢEAVA (sau ţevia, papiota cu aţa-fir al vieţii) este ascunsă în Peştele-Suveică, este ascunsă, deci, în Apele Universale. A face ţevi înseamnă, deci, să ajungi la Miezul apelor universale  -  pe care Miez să-l controlezi, prin exorcizare. De aceea, urmarea actului sacerdotal, implicit sub ocrotirea Preotesei Smaraldului-Graal (un fel de “Spânu” feminin  -  piatra de încercare a iniţiatului=Maestru, Conducător-Supraveghetor al Probelor)  -  cea care-i ia hainele (adică îl descojeşte de keliphot-urile unei existenţe anterioare)  - pentru ca Nică să oficieze Ritualul Regresiei spre Originar-Copil al Lumii=Adam Protogonos – are, ca ca finalitate, angajarea lumii în găsirea pietrei aruncate în baltă (balta – ca stagnare, opusă “Bistriţei”/Repedei-procesul rapid-dinamic-ameţitor-năucitor, din lumea fenomenală)  -  să nu uităm episodul cu Irinuca şi azvârlirea, “în Bistriţă”, a Pietrei din Vârful Muntelui-Templu al Lumii! (piatra de BOLTĂ, de fapt – va fi obţinută din piatra de BALTĂ  -  resfinţită)  -  sub semnul NASTASIEI  -  bunica Nemuririi, Bătrâna Vremilor, din Cetatea Focului-Pipirig. La “năşirea” lui Iisus-Piatra aruncată (spre a fi, apoi, găsită cu Spiritul-Învierea)   -  locul lui Ciubăr Vodă îl vor lua  “zece cuminţi” [12]   -  şi vom vedea că la şcoala din Fălticeni sunt ieşiţi spre căutare şi găsirea Pietrei Filosofale, în SOBA-ATHANOR a lui Pavel  -  şi în Templul Sunetului Primordial al lui moş  Bodrângă (paredrul lui Ciubuc Clopotarul, deci substitut, şi el, al Smarandei-Smaraldei): tocmai 10(zece) “cuminţi”: “Boii să iasă”? Poate că da, poate că nu.

                   ”Galbeni, stupi, oi, cai, boi”  -  sunt cele înghiţite de COCOŞUL COSMIC al MOŞNEAGULUI VREMURILOR. Apoi sunt prefăcute în BANI  -  ca mesaj sacru, ocult  - şi trimişi Catihetului (Preotulu) ca “poclon” (de fapt, parolă), pentru a porni “fabrica de popi”  -  de unde “te scoate poponeţ, ca din cutie”. MESAUL DIVIN, se pare, a fost falsificat  -  căci contraparola, din păcate  -  este PĂPUŞA-GOLEMUL (din Cutia Lumii-Închidere întru Prakrti  -  nu faţa-Spirit-Purusha, ci “poponeţul-pomponeţul”  -  ca umflare, cu pompa, a apelor mâloase, a chipurilor noroioase ale borborosului).  Nică, la fel ca Iisus, rămâne în IESLEA orzului şi ovăzului pentru Calul Solar (“două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata CUI SE CUVINE” -  ADICĂ Stelei Mistice de deasupra “ovăzului şi orzului-IESLE -  de deasupra Cortului Ceresc). E vorba, deci, de CONTA  - Contul-Socoteala Divină: neiniţiaţii, care rămâneau cu CONT deschis  -  se deschideau promiscuităţii multiplicative: rămâneau în zona curgerii obiectuale a lumii (galbeni, stupi, oi etc.). ÎNCHIDEREA CONTULUI divin şi fixarea alchimică se fac prin OPRIREA ÎN IESLE, adică la nivelul Stelei-Piatră Filosofală. În loc de BOI (ca rezultante ale curgerii obiectuale, nerezumate în Cocoşul Solar)  -  va rezulta boul, adică BOURUL (Moldovei)  -  simbolul heraldic al Împărăţiei Verzi a Luceafărului [13] . Vom demonstra, mai târziu [14] , legătura dintre Bour şi Athanor, “Sfada Zeilor” mutată în Templul Focului (Pavel-Preotul Ciubotelor [15]   - trebuie să cedeze FIERARULUI misiunea sacrală  -  “şi ne mutăm la un fierar, de peste drum” [16]   -  şi, evident, împlinirea se face sub directa ocrotire a adevăratului Maestru al Paraşabdei Clopotului  -  moş Bodrângă, sinteză interesantă între Orfeul-Rifeul şi Cenuşotcă-Monarhul Ascuns  -  “şezând cu nasul în tăciuni”  - care trebuie socotit, deci, un substitut al lui Ciubuc Clopotarul ; moş Bodrângă, cel care face preoţii “să le pălălăiască pletele”  -  adică îi face, pe de-o parte, să zboare prin aer, precum se şi cuvine yoginilor adevăraţi  - pletele devenind atât aripi, cât şi sonoritatea zborului  -  pe de altă parte, să-şi  ardă Fiinţa în Pălălăi [17]   -  adică, să-şi lichideze keliphot-urile).

                   Dar, să revenim:

                   b-la Războiul de Ţesut al Templului Paraşabdei se săvârşeşte proiectarea sonoră a BISERICII, prin tocarea “în stative” (evident, de către Zahei-Zaharia=”Domnul şi-a adus aminte de rugăciunea mea îndelungată”  -  Zahei care va deveni, din FRATE  -  PRIETEN CA UN FRATE  -  Stăpânul Barzaq-ului: Zaharia Gâtului  -  al lui Gâtlan [18] ), “de pârâie pereţii casei şi duduie fereştile”: cum să nu pârâie, când are loc transfigurarea casei în PALAT AL PARAŞABDEI! Ca şi în Povestea porcului  -  unde “a spart o fereastră de bârdâhan” (adică, a spart placenta cosmică! ) -  aici, în Amintiri, “fereştile” duduie  -  vibrează de Sunetul Primordial (şi, evident, “fereştile” ies din bârdâhanul-labirint infernal/intestinal,   pentru a deveni Cer de Diamant al Paraşabdei. Concomitent cu tocarea stativelor (adică, stimularea vibratorie a epifaniei celor doi X – Hristos şi a Peştelui-Suveică  -  aducerea vibraţiei la ritmul sacru, aducerea Războiului la stadiul de Împăcare-Exorcizare de demoni)  -  “stropşitul de Ion”, “cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vatraiul, face o hodorogeală şi un tărăboiu, de-ţi ie auzul”. Ţi-l ia, pentru a începe să-l transgreseze funcţional (căci TALANCA este CLOPOTUL moştenit de la Ciubuc Clopotarul, dar încă imperfect moştenit  -   dacă mai are nevoie de CLEŞTE şi VĂTRAI, pentru A STRÂNGE-STRUNI şi pentru A AŢÂŢA Focul Paraşabdei-Sunet Primordial  - până la a face “biserică aici pe loc”  -  de fapt, dubleaz “biserica ce intră în casă”, cea creştină-personalizată, cu BISERICA PRIMORDIALĂ A VERBULUI DEMIURGIC).

                   Retraşi cu spatele sub “ţoală” şi cu capul sub “coif de hârtie”(adică sub Cortul Războinicilor Vibraţiei Primordiale  -  căci hârtia, ca şi fereştile, sunt sensibile la Vibraţie şi intră în rezonanţă cu Sunetul Primordial  -  dar, cine ştie, se poate interpreta şi din punctul de vedere al actualului spunător/propunător al dhikr-ului, care duce mare Război cu Hârtia! [19]   -  adică, cu transpunerea dhikr-ului în registrul înţelegerii “târgoveţe”…)  -  cântă Aliluia(Slavă lui Dumnezeu) şi “Doamne miluieşte/popa prinde peşte” (evident că, aşteptând confirmarea ca Preot al Graalului, Nică îşi uneşte preajma sacrală, pentru a-l “prinde”, iniţiatic,  pe Peştele-Hristos-Oannes, Peştele Adâncului Primordial şi al Văzduhului Primordial  -  Înfocat pe Golgota Crucii  -  Apa-Adâncul şi Văzduhul fiind unite, înainte de ziua a doua a Creaţiei  -  pe aceeaşi Axă Polară a Lumii Paraşabdei).

                   c-Războiul de Ţesut îi uneşte /împacă pe cei doi zei “certăreţi”, Preoteasa Smaraldului şi Ştefan-Ăncoronatul  -  sub semnul SUMANILOR  -  al Ţesăturii Lumii. Ţesătură pe care Preoteasa Smaraldului, după cum vom vedea îndată, o realizează prin gesturi de magie cosmică solară  -  dar pe care Ştefan, care e doar Încoronatul, trebuie s-o măsoare cu COTUL (subsuoară, adică la rădăcina ARIPII ÎNGEREŞTI [20] ),   pentru a o repartiza, precum o Parcă-Moiră, în Târgul-Iarmaroc al Lumii  -  tuturor oamenilor. Oamenii obişnuiţi nu-şi văd soarta împărţită-negustorită, numită Ştefan  -  doar  un Moş cu o viţică (Bourul Sacru Moldav  - Ocultat) îl vede şi ştie că Nevăzuta Soartă se plimbă printre oameni…Căci Moşul   - fie că este Anonimul, fie se numeşte, funcţional, Luca sau Nichifor (Bătrânul Vremilor, Maestru, şi el, cum de nu!  -  este plină carte lui Creangă fie de Maeştri Efectivi, fie de Novici-Aspiranţi-Catehumeni!) mai ştie şi diferenţa dintre PUPĂZA [21] SCORBURII (caverna-uter) şi CERIUL CUCULUI şi GĂINUŞA DE AUR CELESTĂ. Ştie multe Moşul cu Viţica-Bour Ocultat  - căci, în mod sigur, el poate fi şi este Paznicul Tainelor  -  este “javra dracului” (cine altul decât CERBERUL, paznic al Infernului  -  de fapt, al ocultului lumii), cel care poate să facă TOPOR DIN PĂR [22] (dracul lui Dănilă Prepeleac ştia şi el, din părul-borborosul bălţii, să recunoască toporul lui Thor-Fulgerul, aruncat în borboros, cu scop demiurgic şi exorcizator, totodată  -  toporul-fulger, zburător cu/ca lişiţele! – azvârlit de Dănilă-al-Axei-Polare  -  dar atât, să-l recunoască de stăpân!). Moşul ştie să şi-l facă (Toporul) – deci, este zeu al Focului [23] -  Hephaistos – căci altfel, n-ar avea de ce  sta lângă el Bourul Ocult care, îndeobşte, trebuie să “verse foc pe nări”…Oricum,  el, Moşul  -  aparent păzeşte puritatea Iarmarocului Lumii  - să nu fie “spurcat” de Pupăză  - în realitate, Moşul indică Drumul Iniţiatic  -  devine  dublul Pupezei-Călăuză Regală(şi atunci, cum să n-aibă ceva cu Focul şi cu Paraşabda, şi cu, încă, catehumenul Nică, Aspirantul la Tronul şi Altarul Graalului  -  când el, Moşul, apără ZBORUL  -  dând drumul-INDICAŢIA DE DRUM, spre CER, “cucului armenesc” [24] :”pupăza (…) [după un popas pe dugheana-cornişa lumii-iarmaroc]  -  îşi iè zborul spre Humuleşti”  - adică spre Centrul Lumii Spirituale, transfigurându-se, hierogamic ori ba, în CIERIUL CUCULUI.

 

*

 

b - ŞTEFAN AL IARMAROCULUI LUMII

 

                   Ştefan al Iarmarocului Lumii, împărţitorul sorţii, merită o privire mai apropiată, fără doar şi poate. El e şi Stăpânul Pădurii şi al Nopţii, şi, precum Gerilă, Stăpânul Termicului Cosmic  -  şi Supraveghetor al Înălţării pe Axă, spre Grinzile Cerului:

                   “Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă (…) ne ridica în grindă”etc.

                   E, şi el, ca şi Smaranda, zeul de partea cealată a leagănului lumii: prin ridicarea spre Grinzile Cerului, ca şi prin legănare [25] (“'tâta mare!”), ca re-înălţare la statura Omului Primordial (adică, se urează/porunceşte ritualic: “Să te/vă faci/faceţi ATÂTA de mare/mari!”  -  atâta indicând norma divino-umană a lui Adam Protogonos)  -  îi transfigurează pe toţi copiii  -  în ZEI, urmaşi ai sacerdoţiului Paraşabdei-urare (ca indicaţie şi poruncă ritualică). E ORBUL zeu, care măsoară lipsa de măsură a Axei Polare: “ne prindea pe câte unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând: <<'tâta mare>> (n.n.: atâta de mare  -  sau, cine ştie: “avântaţi-vă la ţâţa cea mare a Cerului lui Dumnezeu…)şi ne săruta mereu pe fiecare.“  El hotărăşte măsura zborului până la cer, al îngerilor-copii, pe care îi “consfinţeşte” (alduieşte) prin sărutul de foc, adus din Lemnul Pădurii şi din Miezul Nopţii(miezul tainei cosmice şi saturniene). E Stăpân al Lemnului şi al Trunchiului (al Focului şi al Axei), al Porcului Saturnian şi al Grâului lui Demeter, Călăuză spre Podul Cerului, Paznic al Luminii-Cheag (“coagula” alchimică), numită brânză  -  dar şi stăpânul Putinei şi Polobocului  -  din care se revarsă, sub semnul Vărsătorului, Lumina Închegată  -  cât şi Varza (Salata Ursului Chtonian  -  deci Verdele Sacerdotal  -  căci ursul este simbolul Castei BRAHMANILOR) [26] .

                   El fixează, prin Verb, rânduiala lumii, pe orizontală şi pe verticală: JOCUL DE CONFIRMARE A PARADISULUI  -  pentru Copilul-Adam Protogonos ; TRASUL-TRASEUL SUFLETELOR CĂTRE PARADIS, de către Calul Solar, care doar astfel îl menţine pe Adam Protogonos  -  Făt-Frumos; cititul (ordonarea Logos-ului) de către Preot, cel care stăpâneşte Cartea Lumii nu doar prin zborul cu Cal Solar (Revelaţia Divină)  -  ci şi prin traseele, drepte ca firele ce unesc Steaua cu Pământul, ale Spiritului Intelectiv: rândurile Cărţii [27] .

                   Sub semnul Crăciunului (care e simbol al copilăriei paradisiace şi în sine, dar şi prin simbolistica iernii, prin Ianus bifrons, în general [28]   -  la nivel solstiţial)  -  el transfigurează Porcul Saturnian în Flacără Solară: învelit în paie de aur (ca-ntr-o iesle a Re-Învierii, dinspre Saturn spre Zeus), el este călărit de Nică (Nike), transfigurat din Porc în Cal Solar, pentru a ajunge la ospăţul ceresc cu amrita-abrozie  -  “încălecam pe porc şi făceam un chef de mii de lei”(a se observa ambiguitatea leului: monedă-parolă de trecere, dar şi LEUL alchimic şi Regal, sub semnul tripletelor de lumi: multiplii lui 1.000 [29] ).

                   Nică-Nike are ca dar de la Ştefan a' Petrei Ciubotarul coada porcului(s-o frigă) şi beşica “s-o umplu cu grăunţe” (“beşica”, transfigurată dinspre plutonic spre solar: Băşica Peştelui Plutitor între/peste Lumi-Hristos-Oannes). Ce bine ştie Ştefan să repartizeze fiecăruia, ce-i al lui  -  din Ţesătura Cosmică! Păi, coada friptă (p)reface Porcul Saturnian în Cal Solar, cu care să zboare în Paradis. În Paradisul Copilăriei Eterne. “Beşica” este ambiguă:

                   a-poate fi “beşica”-punga (penia) ce “pute a pustiu”, a lui Dănilă Prepeleac, dar

                   b-adiţionată la, sau combinată cu  Calul Solar, trebuie să fie Băşica Peştelui Hristos(poros), prin care se pluteşte între cer şi pământ  -  ei bine, băşica o umple cu grăunţe!Acum, orice ambiguitate a dispărut: Punga Goală  -  este transfigurată în GRĂUNŢA/BOBUL HRISTOS. În Templu al Grăunţelor (sferoidal, celest!) -  Templul lui Demeter-Dumitru (cu care Nică e de-o vârstă, deşi îi este unchi!  - şi care Dumitru este, cum vom vedea mai departe, cultivat sacral de Şobolanul-Oşlobanu  -  în locul lui Lazăr cel Nou-Creştin  - “un jidov trenţuros, care tot moare şi iar învie , şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui”. Parcă Demeter nu tot aşa face…  -   dar te pui cu credincioasa “patimă” a preoţilor/zeilor vechi, urgisiţi, deci provocaţi, deci ek-staziaţi, adică “scoşi din piele”? Este Mânia Transfiguratoare -  berserkul sau amocul, furor sacer, prin care se re-ajunge la Ceruri).

                   Dar problema lui Nică, şi cu Chiorpec, şi cu tatăl-Ştefan  -  este că-i refuză biciul-harapnic. Însemn justiţiar (regal, deci) şi prin care pot fi ţinuţi la respect, chiar alungaţi din Templul Paraşabdei, demonii infernali (Buhaiul-Bour şi cu Biciul Plesnitor şi Clopotul-Talangă sunt Triada Paraşabdei, la schimbarea-naştere a Anului Nou). Biciul este Trăsnetul (plus sonoritatea Tunetului, evident)  -  aducând fertilitatea-Demeter, în Noul An Agrar: are, deci, energie creatoare . Ciudat că Nică e ameninţat de Negustorul de Soartă-Ştefan cu un schimb: vrei harapnic-bici, dă-ncoace ciubotele. De ce oare? Şi Nică nu vrea să dea Ciubotele (el, care fusese îmbrăcat în Porcul-Opincă, Porcul Fermecat, care “huzureşte”, sub semnul trăsnetului-îngurzire-îngruzire(=coagulare sferică, dar şi zig-zagare) [30] -  de către David-Trimisul-cel-Bun  -  după ce, cu Ciubotele,  se botezase în Osana-Ozana).

                   “Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu?” De ce nu se putea duce să facă târgul ciubote contra bici?

*

*                 *