LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul I – Anistoria literaturii şi metafizica personalităţii: LOJA IOHANICĂ [1] ROMÂNEASCĂ

         a- Istorie şi anistorie

 

            Nu există istorie, ci există Dumnezeul Unic.

            De vreo două milenii şi jumătate, lăsăm fiecare fapt să se transforme în eveniment  -  nu ca punct de reper, ci ca fugă perpetuă de esenţialitate: faptul se „rupe” şi ne expulzează.  Mai exact, NOI suntem aceia care ne dorim-voim expulzaţi, pentru că ni-e „lene” ( o lene metafizică, a Spiritului) să căutăm şi să găsim semnificaţia, înglobatoare în Unicitate, a fiecărui eveniment. Negăsind semnificaţia evenimentului, ne lăsăm proiectaţi înafara lui: pentru că, totuşi, n-am pierdut total originarulsimţ al coerenţei, „cadavrul nedisecat” al evenimentului lăsat în urmă, îl transformă în „punct de reper”, dar pe drumul nu al coerenţei, ci pe drumul depărtării de coerenţă. De aceea, apare SUCCESIVITATEA  -  ca (auto) expulzare perpetuă şi ritmică, din esenţa negăsită (necăutată) a evenimentului  -  în loc de SIMULTANEITATE. Căci nu există evenimente, ci doar EVENIMENTUL  -  Unic (în conţinut semnificativ) şi etern repetabil în formă (formă prin care ne întoarcem, mereu, prin ritual-existenţă, la conţinutul etern).

            Noi vrem să uităm MODELUL DIVIN, vrem să ne uităm pe noi înşine  -  respingem eternul MODEL DIVIN  - CENTRUL: şi, astfel, apare istoria-succcesivitate. Din lene metafizică şi scepticism. Este o schizofrenie accelerată: în loc să ne regăsim în toate, simultan ( a se vedea modelul cobanului mioritic, ca regăsire a simultaneităţii Fiinţei Cosmice)  -  noi ne piedem în toate, succesiv, ISTORIC. ANISTORIA este normalitatea, conformarea (constructivă fiinţial) la MODELUL DIVIN. Istoria este schizofrenia, dispersia autodistructivă, îndepărtarea, ritmică, obstinată, de MODELUL CENTRAL  -  unic, divin.

*

b-Anistoria actului artistic

 

            S-a pus, de atâtea ori, problema: de ce artele nu înregistrează progrese constante, evoluţie constantă  -  ba, chiar se înregistrează o indiferenţă faţă de ideea de evoluţie  -  ceea ce apărea, multora (dintre cei infestaţi de mitul fals al „progresului”, al „evoluţiei continue”), ca un „atipism” supărător? De ce Homer (Orbul Mistic) e mai important, valoric, decât Iannis Ritsos, să zicem? Eminescu (Aminul Sacru), mai important, valoric-spiritual, decât Nichita Stănescu?

            Să nu uităm că orice cultură a fost, mai întâi, CULT  -  şi orice act artistic trăieşte tocmai prin suspendarea timpului istoric. Deci, ACTUL ARTISTIC este, măcar ca percepţie instinctivă (înafara voinţei, a conceptualităţii umane), anistoric, ataşat la MODELUL DIVIN-FIINŢIAL. Arta este ultima modalitate instinctuală umană (INSTINCTUL  -  ca intuiţie pur spirituală a primordiilor), prin care MODELUL DIVIN încearcă să mai păstreze legătura cu schizofrenia umană, s-o reorganizeze, din interior, spre o coerenţă în simultaneitate (ca şi religia, care nu este exclusiv instinctuală, ci şi persuasivă, creând stimuli, mai reali sau mai fictiv – artificiali, spre zona divină). NU EXISTĂ EVOLUŢIE, CI MODELARITATE: actul artistic, ca şi cel religios, se conformează în jurul unui MODEL SPIRITUAL-DEMIURGIC  -  faţă de care dezvoltă clarificări, apropieri, depărtări  -  sau, în caturile cele mai fericite (mai apropiate de MODELUL DIVIN  al Creaţiei Unice): REVELAŢII. Actul artistic nonevolutiv tinde, prin forma sa de excepţie (revelaţia artistică) , spre resorbirea-absorbirea personalităţii, de către preajma MODELULUI DIVIN („Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”): ANONIMIZAREA ARTISTULUI.  Eminescu, spre exemplu, devine O PAROLĂ DE PĂTRUNDERE ÎN ABSOLUT, pentru iniţiaţi. Biografia lui exterioară, aparentă, dispare complet, în faţa „legendarităţii” sale interioare, a eroismului, a semizeismului, gen TEZEU  -  Tezeu cel care, umbră călăuzitoare, ne face cunoştinţă cu labirintul, în care vom fi transfiguraţi, iniţiatic, prin MINOTAUR. De fapt, prin confruntarea-luptă cu Minotaurul.

            Artistul autentic nu mai are decât slabe tangenţe cu materialul formal: el răspunde chemării sirenelor, el e mai dotat sau mai puţin dotat NU pentru adaptare la o secvenţă (epocă istorică), ci la globalitatea divină. De aceea, nu contează CÂND, ci contează DACĂ are REVELAŢIA MODELULUI. Dacă nu o are, evident că şi aparenta istorie-succesivitate e mai greu acceptabilă, mai cenuşie. Dacă o are, ne transcende pe noi, ÎNMULŢIŢII NEAMULUI SĂU  -  artişti, în primul rând, stimulaţi să devină ecouri ( mai bune sau mai proaste  -  dar necesare pentru confirmarea CENTRULUI SPIRITUAL AL NEAMULUI)  -  dar şi pe neartişti, dar tânjitori după recuperarea globalităţii divine (starea paradisiacă). Căci fiecare dintre noi mai păstrează nostalgia normalităţii paradisiace, non-conflictuale ( o păstrează mai puţin sau mai mult  -  iar când nu va mai păstra-o, va fi pierdut, din punct de vedere spiritual  -  DEFINITIV!).

            Evident,  pentru că Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvânt (sau Tăcere Expresivă, ca Vibraţie Atotînglobatoare)  -  literatura este cea mai expusă paranoiei artistice, ca antipod al schizofreniei istorice.

            Fiecare cultură naţională există datorită SPIRITULUI NAŢIONAL, acea structură spirituală inefabilă, şi, totuşi, extrem de pertinentă, care imprimă, din interior spre exterior, dinspre Arhanghelul Neamului spre oamenii-Neam  -  caracteristicile de simţire, gândire, comportament etc.

            I - În cazul unor neamuri, acest Spirit Naţional este focalizat: s-a produs Revelaţia Modelului Divin (specific, prin Spiritul Neamului), printr-un Artist-Christos (încarnare a Spiritului Neamului), faţă de care Model se ordonează (sau se dez-ordonează) mişcările spirituale ale unui popor anume. SHAKESPEARE, pentru Spiritul Englez, GOETHE, pentru Spiritul German (dublat, dar nu contradictoriu, ci complementar, de BEETHOVEN-ul muzical) etc.

            II- Dar există şi spirite naţionale aşa-zis „difuze” ( şi confuze). Revelaţia nu a avut, încă, loc  - Modelul Divin nu s-a întrupat într-un cristic artist  -  ori s-a întrupat slab, difuz, în 2, 3 sau mai multe cvasi-modele, percepute ca nedesăvârşite (adică, modele care nu conţin globalitatea Spiritului Neamului). Şi, astfel, furtunile căutării, social-culturale ( şi CULTUALE!) se produc cu aşa mare zbucium, încât sentimentul anistoriei dispare ( ceea ce creează falsa percepţie, că aceste neamuri sunt „dezvoltate”, „evoluate” : nicidecum  -  ci aceste neamuri nu se găsesc esenţial, se zbat furibund, în criza de identitate spirituală)  -  sentimentul istoriei, prin contrast, se întăreşte. FRANŢA este modelul cel mai difuz şi mai confuz european (creând cea mai fatală şi mai îndelungă şi nocivă iluzie, în legătură cu aşa-zisa „înaltă civilizaţie şi cultură”. Nicidecum: e cea mai îndelung şi mai tragic-agonică dintre zonele spirituale ale lumii. Nu şi-a găsit-revelat Modelul Central-Spiritual, este expulzată, ritmic, din fiece fals (parţial) model. REVOLUŢIA FRANCEZĂ a fost nu cauza, ci consecinţa emergentă a pierderii Centrului Interior-Spiritual. Şi, de aceea, frustraţia se transformă în schizofrenia curentelor culturale, revoluţiilor, convulsiilor-contestărilor sociale, religioase etc. Într-un cuvânt, un vârtej haotic din care, paradoxal, impune aparenţa istoriei zbuciumate (pentru că ochii umani nu zăresc CENTRUL, care zadarnic se zbuciumă să capete întrupare cristic-artistică). Şi acest vârtej, şi aceste confuzii creatoare de sentiment istoric, au fost şi sunt impuse (mai întâi induse) neamurilor europene mai apropiate de vârtejul central neexprimat total  -  neamurilor „mai slabe de înger” (sau inducerea se face dinafară, de către organizaţii saturnizate-demonizate, când acestea se tem de influenţa benefic-spirituală a unui neam anume). Treptat, dar mult mai violent, locul influenţei nefast-globale, pe Terra, de data asta, îl ia o altă zonă, complet amputată de Centru Spiritual  -  complet des-centrată spiritual: ceea ce se numeşte SUA  -  un conglomerat perfect haotic  -  tocmai de aceea dând impresia de „patrie”  -  tutruror des-centraţilor, individualizaţi, rupţi de Centrul Spiritual-NEAM  -  al tuturor neamurilor Terrei...

            III- Aparenţa de pluri-centrism spiritual. Cultura rusă are şi ea probleme de identitate anistorică: se caută, îşi caută Modelul Central, faţă de care să se dezvolte ritualismul anistoric, cultualitatea să redizolve culturalitatea (osificată în structuri artificiale, tot mai inflexibile, mai autodistructive)  -  căci se operează uşor transferul de la modele polimorfe (deci inexacte, nonrevelate) culturale -  la cele profane-politice. O confuzie Dostoievski-Tolstoi-Puşkin  -  este transpusă în termenii profan-politici ai bolşevismului-stalinismului-imperialismului.

            Şi totuşi, se pare că Revelaţia anistorică rusă a avut loc  -  dar n-a avut loc fixarea, în conştiinţa Neamului, a Revelaţiei: Revelaţia se numeşte, întru eternitate, DOSTOIEVSKI. N-a fost, însă, recunoscută ( există, deci, şi probleme de confirmare în masa-valuri concentrice, a spiritualităţii aşteptătoare a Neamului prea gregarizat, la nivel de conştient  -  a spiritualităţii care aşteaptă divinitatea şi redivinizarea, prin Hristos-Artistul). Dar, ca dovadă că Centrul Modelator există: eternul reflux rusesc spre abisul mistic.

            IV- Dar cu spiritualitatea românească ce se întâmplă, în anistoria ei artistică? Au românii un CENTRU MODELAR  -  sau nu au? Neamul care nu are Centru Modelar dispare din însuşi Proiectul Cosmic. Or, EMINESCU afirmă (şi nu doar el!) că românii au o misiune mistică, de la Traian-taumaturgul încoace: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei  -  aceasta este singura misiune a statului român  -  şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale  ţărei româneşti, trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin toate ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.”( Misiunea noastră ca stat, în ziarul Timpul, din 2 nov. 1879).

            Până nu demult, concluziile noastre duceau către o structură anistorică simplă, a culturii spirituale româneşti  - şi, implicit, a literaturii: o unică şi singuratică vibraţie a Logos-ului Cosmic Românesc, în jurul liniilor de forţă ale căreia s-au orientat structurile existenţial-spirituale româneşti.  Afirmaţia noastră era clară şi concisă: Christosul românilor, Artistul-Hristos Modelar s-a întrupat  -  şi este EMINESCU. În jurul său se zbat, mai departe sau mai aproape, ecourile faţă de Revelaţia-Model  -  care ecouri confirmă (se supun) sau infirmă (refuzând, luciferic, supunerea)Modelul(ui) Divin Revelat. Prin apariţia lui Eminescu-Revelaţia, literatura română a încetat să fie difuză şi istorică: evenimentele-fiinţe spirituale potenţiale (în adormire-aşteptarea Hristosului) se rotesc în jurul EVENIMENTULUI UNIC. Trebuie, însă, să conştientizăm necesitatea de RITUAL-PENTRU-EMINESCU (mai exact, noi, neamul-elita, ca existenţă ritualică, ca întoarcere a fiinţei la originaritate). Se raportează la El, se conformează sau deformează, în raport cu EL-EMINESCU.

            Şi, pentru a nu scăpa din vedere nimic din alternanţele simbolic-spirituale ale mitului fiinţial românesc            , adăugăm [2] :

            „De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu  -  când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi ( Noi= elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE  -  nu neapărat intelectuală. (...) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi <<reglat>>, prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian  -  care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a  dublat, în eternitate: modelul DACIA  -  modelul sacru.

            În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării  -  şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Centrului-Revelaţie-Eminescu (...). Eminescu este acest Centru Interior, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca <<forţă de seducţie>>  -  de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

            Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU. Varianţii  -  raportaţi la MARELE INVARIANT”.

            În esenţă, nu ne-am schimbat opinia şi nici nu putem să ne-o schimbăm. Doar atât că, datorită percepţiei unui flux revelatoriu dinspre cartea lui V. Lovinescu: O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei ) – Cartea Românească, 1996  -  am reuşit să deducem o nuanţă surprinzătoare, în procesul de coagulare şi revelare a Centrului Spiritual Românesc  -  o nuanţă care rezolvă, credem noi, problema binomului spiritual „popular-cult”, „Cuvânt-Hieroglifă”, „spirit anistoric-epifanie cvasi-istorică” (tradusă, ocult, în termenii heraldici MIORIŢA-EMINESCU): Şi anume: un Centru Spiritual Modelar Românesc  -  ca LOJĂ IOHANICĂ.

            Iată suportul deducţional al concluziei noastre, coborât la nivelul desfăşurării unei logici mentale şi reurcat la nivelul heraldic al Revelaţiei.

*

c- Loja Iohanică Românească şi metafizica personalităţii

 

            În definitiv, aşa-zisa „istorie profană” este marcată de traseele de comete (de fapt, de constelaţiile tangente la polii spirituali ai lumii) ale Marilor Spirite. Mlaştina „democratică” nu e decât zona de încercare a forţei de relevanţă spirituală a Marilor Spirite. Noi, indivizii descentraţi, alunecaţi din Centrul Spiritual, de-a lungul axei polare a lumii, vedem Marile Spirite drept comete-alunecări pe circumferinţa sferei celeste. Deci, Marile Spirite, pentru noi, capătă ceva din propria noastră neputinţă de fixare şi centrare. Dar această stare a noastră nu le este LOR imanentă  -  ci se constituie în elementele karmei general-terestre. Iniţiaţii îi văd pe iniţiaţi NU în chip de comete, ci conjugaţi, dimpreună, la conturarea constelaţiilor elocvente întru Logos-ul sacru al Lumii. Dacă lumea ar fi, în mod absurd (deci sacral!) una de iniţiaţi  -  ar dispărea (prin dizolvare alchimică şi purificare) şi karma  -  şi ne-am afla, cu toţii, în Paradis.

            În concluzie, Marile Spirite sunt, prin esenţa lor, CRISTICE  -  întrucât preiau asupra lor nişte forme ontologic-spirituale nespecifice lor: karma, traseele divergente, centrifuge (parţial)  -  toate acestea fiind similare păcatelor umanităţii, pe care le-a luat asupra sa Hristos. Marile Spirite, deci, în imanenţa şi transcendenţa lor (concomitente) , au înscrisă DIMENSIUNEA SOTERIOLOGICĂ. Această lume există  -  şi există cu şansă de regresie sacră, în „copilărie”-Paradis  -  datorită prezenţei divine efective, prin epifania Marilor Spirite.

            Ce am dorit a spune cu acestea?  Am dorit a spune, cu alte vorbe, mai multe  -  ceea ce V. Lovinescu a rezumat astfel: „Fiecare lucru manifestat este o literă divină care, pe un plan superior, se alătură unui Nume divin şi, la sfârşit, Marelui Nume” [3] . Adică, lumea de sus se reflectă în lumea de jos, macrocosmosul în microcosmos (şi reciproca e valabilă, dar, evident, prin răsturnări axiologice, sistemice etc.).

            Ceea ce ni se par, în cazul discuţiei noastre, nişte nume de oameni, înscrise în registrele stării civile  -  corespund, în esenţă, unor vibraţii macrocosmice, generatoare de entităţi metafizice, ocrotitoare şi călăuzitoare ale Neamului Românesc. (Sau comunităţii, în general).

            Deci, aplicat existenţei spirituale româneşti, acest adevăr, expus sintetic de V. Lovinescu  -  se exprimă în necesitatea unei percepţii, absolut diferită de cea profană, a ontologiei sacre a Marilor Spirite. Pentru a afla Numele Divin al Marilor Spirite, actele ritualic-soteriologice ale Marilor Spirite  -  trebuie să evertuăm  „biografiile” stupid-profane, şi să încercăm să auzim „muzica sferelor”. „Să auzim” ordinea riguroasă a constelaţiilor caleste care „au produs” (mistic, şi, totuşi, folosindu-se de regului şi sensuri terestre) epifania Marilor Spirite  -  pe Bodhisatwi-i topos-ului terestro-sacral românesc. Logos-ul degenerat şi pervertit, care pluteşte sub formă de keliphot-uri (coji) în jurul Naşterilor şi Calvarurilor Existenţiale ale Marilor Spirite  -  trebuie înlăturat, pentru a face posibilă epifania Verbului Sacru. Adică, pentru a-i vedea pe EI în veşmântul de foc ( al imanenţei şi transcendenţei  -  concomitente).

            Şi atunci, ceea ce „se spune” sau ce „îşi aminteşte” ( x sau y, factori profani, keliphot-uri plutind în placenta astrală a Marilor Spirite) – trebuie fie extirpat fără amânare şi remuşcare, fie „răsturnat”, din planul semantic terestru, în planul semantic sacru  -  în chip de constelaţie sau de hieroglifă divină. Bătrâneţea keliphot-urilor trebuie „răsturnată” în COPILĂRIE (ceea ce numeşte V.Lovinescu, după maestrul său René Guénon: DHIKR  -  incantaţia numelui divin; AMINTIRE-ANAMNEZĂ).

            Când cineva, un Mare Spirit, pronunţă cuvântul AMINTIRE  -  devine un pleonasm sacru adaosul: DIN COPILĂRIE. Căci orice dhikr-amintire este o actualizare a esenţei sacrale a „personalităţii” sale constelative (cu origine în, şi aparţinătoare esenţial la o/unei constelaţie / constelaţii  -  cu raze tangente la axul polar cosmic). AMINTIREA, ca anamneză constelativă , actualizează, logic, şi relaţiile constelative (cu funcţiile sacrale aferente ): relaţiile cu celelalte Mari Spirite, oglindite din formaţiuni constelative care se leagă, între ele, printr-o logică ocultă, sacrală.

            În consecinţă, nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă zvonuri  -  ci doar atent interpretativ: ZVONUL poate fi forfoteală a borborosului infernal (şi să fim atenţi să ocolim zona decăderii Logos-ului)  -  dar poate fi şi o rază orfică fugară, străfulgerând dinspre ceruri printre keliphot-uri . O rază pe care trebuie s-o detaşăm de aparenţa „fugace” şi s-o fixăm, în mod alchimic, în dhikr.  Discernământul este capacitatea iniţiaţilor. Cei care vor lua zvonurile în forma lor brută, „transpirată”, impură  -  vor rămâne sutzi de-a pururi. Cei care le vor „griji” (în sensul ritualic, în care acţionează FATA MOŞULUI, din basmul lui Ion Creangă, cu „jivinele”  -  cât şi preotul, când pregăteşte sufletul, dintr-un trup agonic  -  rearmonizând, în limita posibilităţilor, karma, pentru marea călătorie spre kamaloka, de unde se pregăteşte, prin anamneză, o nouă buclă existenţială, pentru spirala mântuirii)  -  vor vedea şi auzi MIRACOLE. Adică, vor percepe lumea justă  -  lumea potenţial (sau efectiv) salvată, resacralizată (fie şi în imponderabilul, greu de introdus în concepte, al intenţiei).

            Cine va spune despre operaţiunea de „grijire”, de exorcizare, a „zvonurilor”, că este „o prostie”  -  are dretate, din punctul lui de vedere  -  punct care se situează în nediferenţierile lui Prakrti şi ale borborosului. Dar cine va confirma, fie şi doar prin fascinaţie  -  acela va avea şi el dreptate, dar tot din punctul lui de vedere. Punctele de vedere, fără raportare sacrală, au valoare absolut egală. Departajarea axiologică o face reperul sacral. Punctul de vedere exorcizator orfic este, deci,  aflat pe axul polar cosmic  -   pe care nu pot rezista decât iniţiaţii. Depinde de karma fiecărui „ascultător”  -  depinde de „priza” sa spirituală la o gună (tendinţă primordială) sau alta, din cele trei: TAMAS (cea de jos, pasivă, neagră), RAJAS ( cea de la mijloc, roşie, a patimii şi „furiilor”, cu destinaţie sacrală) SATWA(guna ascendentă, luminoasă, mântuitoare). Satwicii-iluminaţi spiritual, foarte puţin denşi ( disponibili maxim pentru curentul ascensional al credinţei, precum sunt de indisponibili corporal, prin fixarea alchimică pe ascendenţa axului polar) VOR TĂCEA mistic, pentru a nu pierde energia divină (Shakti-Shekina), pentru a completa, din propria karmă bodhisatwică  -  Sunetul şi Ordinea Divine (Logos-ul Divin). Cei din tamas vor face o hărmălaie, enormă şi inutilă  -  de nu se vor auzi, în primul rând, pe ei (nu se vor distinge, ca personalitate şi funcţie  -  cosmice amândouă). Căci, cum spun iniţiaţii, la rădăcina urechii este limba:  adevărul sacral (ca potenţă spirituală maximă) sau minciuna (ca potenţă spirituală minimă) stau în noi-cei-interiori. Noi nu AUZIM decât ceea ce SUNTEM. Şi a rosti este identificator, în plan sacral, cu Verbul Sacru (când o faci la modul restaurator, ritualic).

            Spus pe şleau  -  cine crede în ce se va spune mai jos  -  îşi „aude” propriile potenţe spirituale, propria credinţă. Face cunoştinţă  cu invizibila sa fiinţă spiritruală pozitivă. Cine nu crede  -   îşi va „auzi” propria surzenie, propria dezordine infernală interioară. Va face cunoştinţă cu faţa entropică, demonizată, a fiinţei sale spirituale.

            Revenind la oglindirea susului sacral, în josul fenomenal  -  vom cita, iarăşi, din .Lovinescu, singurul mare iniţiat român din sec. XX, a cărui iniţiere o cunoaştem  -  căci există şi iniţiaţi a căror iniţiere ne este, deocamdată, ocultată  -  sau o ignorăm noi, din slăbiciune spirituală). Este vorba de un pasaj din cartea O ICOANĂ CREŞTINĂ PE COLUMNA TRAIANĂ (glose asupra melancoliei) – Cartea Românească, Colecţia Gnosis, 1996  -  studiul omonim, de la p. 109. Iată ce spune V.Lovinescu că se află sculptat basoreliefic (dovedind, încă o dată, că poţi avea ochi, fără să vezi!), pe columna marelui taumaturg al antichităţii romane, împăratul Traian (p. 110):

            „Pe registrul de sus se află o scenă mai greu de interpretat, cu atât mai mult cu cât, după un simbolism firesc, superiorul tâlcuieşte inferiorul şi-i este cheie.

            Trei personaje se află în dosul a ceea ce s-ar putea numi trei frontoane de templu. Par zidite în edificii ca în nişte turnuri. Dacă ar fi să luăm de bunme proporţiile între edificii şi personaje, avem de-a face cu ciclopi. E adevărat că pe Columna Traiană proporţiile dintre oameni şi edificii nu sunt exact păstrate, considerabil scăzute din cauza exiguităţii spaţiului, dar o anumită eroare subzistă, sugerând proporţiile reale. În scena noastră, însă, personajele sunt strict prizoniere ale platoşelor lor de piatră sau, altfel exprimat, raporturile lor sunt acelea de coajă şi miez. Îţi fac impresia de replici masculine ale unor <<florici>> îngropate de un crud arhitect, implacabil în cunoaşterea şi tehnica tantrică a artei lui. E izbitoare expresia lor de dezolaţiune, asupra căreia se aplică un al patrulea  personaj, într-un gest de inidicibilă mizericordie, de tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor, de caritate cosmică. Pe această fiinţă, arhitectul Cerchez o identifică cu Hristos. Figura aduce cu imaginea convenţională a Mântuitorului, care exprimă, probabil, tradiţii orale din prima generaţie creştină. Spunem convenţională, în sensul aspectului general schematic, am zice. Într-o tradiţie iconografică sacră, ca aceea a Orientului, care n-a degenerat în naturalism, orice imagine este convenţională, mai ales aceea a Revelatorului (...). Un portret sacru dă cel mult directive. De aceea, nedeosebindu-se de dacii bărboşi şi pletoşi de pe restul coloanei, Hritos poate semăna cu ei, rămânând el însuşi.

            (...) Revenind la imaginea de pe coloană, personajul înclinat domină toate personajele din registru, şi pe cei trei, şi pe cei ce se scurg spre baştina lor, prin situaţie şi mărime. El ţine mâna pe coarnele unui berbec, ca dulqarnaiu, stăpânul celor două coarne, funcţiune ciclică reprezentată şi de Alexandru cel Mare. După berbec se află un taur – şi e curios că succesiunea acestor animale sacre e aceeaşi ca şi în zodiac, unde seria sumelor zodiacale începe cu Berbecul, care deschide Soarelui poarta echinocţiului de primăvară. Or, a indica primele două semne zodiacale este a indica întreg zodiacul, cu un fel de et caetera sculptural; personajul conduce, ca Bun Păstor, turma fabuloasă  -  cu mâna pe fruntea conducătorului ei (s.n.). Cercul zodiacal circumscriind riguros cosmosul, personajul este extracosmic. Cum zodiacul este o reprezentare spaţială a unui ciclu temporal, stăpânul zodiacului este exterior timpului, stăpânul lui.

            Să ne reamintim că unul din titlurile esenţiale ale lui Hristos este acela de Bătrân al Timpului. Am numit personajul cu numele creştin de Bun Păstor, dar tot aşa de bine i se poate spune Conducător sau Dux (...). Dar tot Dux este şi persoana din vârful coloanei, Traian, pentru că Dux este numele dat în vechea Romă comandantului suprem al armatei. Fiinţele pomenite (Berbecul şi Taurul  -  conducători printre turme) sunt solidare printr-o afinitate de familie spirituală(...) . Braţul drept, invizibil, poate înfăşura, cu un gest neprecupeţit de pogorământ, grumazul personajului imberb, care răspunde cu un gest egal de încredere, ridicând capul (s.n.). Învăţătorul şi ucenicul au două porniri complementare, de Consacrator şi Consacrat.

            Ajungem acum la acele semne precise, ce au izbit pe arhitectul Cerchez, care le consideră, pe drept, ca având un caracter de evidenţă şi obligativitate. Toga, roba sau cum s-ar putea numi haina pe care o poartă personajul aplecat  -  formează încreţituri fireşti, ca orice haină purtată de  fiinţă vie, care, din această cauză,  nu atrag atenţia; or, este o tehnică nedezminţită tradiţională, de a stecura simboluri importante, în dedalul unor ornamentaţii fără semnificaţii; se derulează astfel curiozitatea şi indiscreţia; având în vedere că, de atunci, au trecut 1.800 de ani, putem spune că, şi de data aceasta, procedeul a fost eficace.

            Pe umărul şi pe braţul stâng al personajului, spre inimă, se văd nişte încreţituri ale hainei care, când imaginea este inversată, se vădesc a fi două simboluri  din cele mai importante ale civilizaţiei creştine: unul e o cruce în formă de X, numită, în mod obişnuit, crucea Sfântului Andrei, fiind, în acelaşi timp, şi litera crecească khi, iniţiala numelui lui Hristos; celălalt e un unghi ascuţit, pus pe braţul din stânga al crucii ( ţinând imaginea inversată) , formând, aparent, litera A. În realitate, e un vârf de lance, redus la schema lui geometrică, ceea ce constituie un procedeu de mare clasă, în simbolism. Or, în această disciplină, a indica partea esenţială a unui lucru este a indica întregul, aşa că, în realitate, creţurile robei  arată cele 2 instrumente ale Patimilor  -  Crucea şi Lancea, cu care Longin a izbit coasta Mântuitorului. Găsim acest dublu simbol în toată iconografia creştină din Orient şi Occident. Acolo i se spune Les Armoires de Crist, ceea ce e o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a caracterului sacru şi hermetic al Blazonului. În ortodoxism îl găsim imprimat ca o pecete în Centrul prescurei, urmând să se substanţieze în euharistie, adică îl găsim în inima inimii misterului creştin.

            Spunem că, sprijinit pe braţul crucii, unghiul lancei formează litera A. Împreună cu litera X, care urmează  -  ne dau primele două litere ale cuvântului latin AXIS, Axă, Pol  -  adică tocmai ce sunt coloana şi prelungirea ei umană, Traian şi a fortiori Hristos. Cum în ştiinţa tradiţională interpretările nu se exclud, ci se completează una pe cealaltă, vom adăuga că e firesc să găsim crucea Sfântului Andrei pe un monument concernând o ţară care, după tradiţiile patristice, a fost evanghelizată de apostolul Andrei, mai ales când crucea acestuia coincide cu litera grecească khi, iniţiala numelui Domnului. Vom găsi acum o confirmare hotărâtoare a celor spuse.

            În imediata apropiere a botului berbecului, dedesubt şi puţin la dreapta, regăsim X şi ceva mai jos, mai la dreapta încă, litera grecească P, Rho, a doua literă a numelui grecesc al lui Hristos; suprapuse, formează ceea ce, în simbolistica creştină, se numeşte monograma lui Hristos, universal răspândită în toată creştinătatea. I se mai spune şi chrisma lui Constantin, pentru că s-a arătat pe cer acestui împărat, pe când o voce tainică spunea <<In hoc signo vinces>>, înainte de bătălia de la Podul Milnium, contra compatriotului său Maxenţiu. Stindardul cu noul semn s-a numit Labarum şi a fost steagul împărăţiei de Răsărit  -  1.000 de ani. Se poate pune întrebarea: de ce cele 2 litere sunt aşezate una lângă alta, succesiv, pe Columna Traiană -  şi nu suprapuse, ca în Labarum-ul lui Constantin? Răspunsul este că au fost săpate pe coloană în anul 113, indicând începutul unui proces care îi revenea lui Constantin să-l desăvârşească, peste 2 secole  -  când creştinismul a trecut de la latenţă la act, din punctul de vedrre social. Altfel vorbind, succesiunea  XP s-a transformat în simultaneitate. E posibil chiar ca Apolodor din Damasc să fi fost un mare arhitect nu numai însensul modern al cuvântului, ci şi în acela al Artei Sacerdotale, care era, atunci, Arhitectura – şi, ca atare, să fi ştiut ce sculptau lucrătorii lui pe coloană. Că la anul 113 se aflau printre aceştia creştini  -  este o probabilitate care, în fapt, e o certitudine. E ştiut că aşa-numitele COLLEGIA FABRORUM aveau un caracter net iniţiatic; prin ele s-a operat transferul insensibil al unor simboluri din religia veche – în religia nouă. De altminteri, creştinismul s-a răspândit, în prima sa expansiune, prin proletariatul vremii, prin humiliores.

            După cele arătate, s-ar părea că printre constructorii coloanei erau oameni conştienţi de unitatea fundamentală a celor două religii şi de semnificaţia adâncă a simbolurilor şi că aveau o stare spirituală care le permitea transferul şi readaptarea la simboluri.

            Cine sunt cele trei personaje? Gestul de pogorământ al lui Hristos nu este conceptibil decât efectuându-se asupra unor entităţi eminente , reprezentându-şi la superlativ neamul (s.n.). Ţinând cont de numărul lor, cei trei nu pot fi decât şefii supremi ai ierarhiei iniţiatice dace, asupra cărora se revarsă solicitudinea reparatoare, tămăduitoare, a Verbului increat. Dacă ne uităm bine, Iisus se apleacă în special asupra unuia dintre personaje, cel mai apropiat de el  -  ceilalţi participând la har şi binecuvântare prin endosmoză, oarecum. Gestului de pogorământ al Domnului îi răspunde un gest de totală supunere, credinţă, adoraţiune – gest de floare ce se deschide soarelui, al tânărului. Cele două fiinţe vin una spre alta. Imaginea e numai un moment. Sfârşitul mişcării, finalitatea necesară a celor două gesturi este capul tânărului pe pieptul Domnului; imaginea o insinuează. Pe când toţi dacii de pe coloană sunt reprezentaţi aşa cum îi ştim din istorie, bărboşi şi pletoşi, personajul cel mai apropiat lui Hristos este un adolescent imberb (s.n.), aşa cum e reprezentat tradiţional Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit, eternul adolescent (s.n.). Se poate presupune că războaiele dacice au fost prilejul, au marcat fixarea bisericii iohanite în noua provincie, Iisus aşezând pe apostolul Ioan în ternarul iniţiatic suprem dacic. Iată care este pentru noi limbajul mut al imaginii de piatră. Cu gestul de învăluire a grumazului discipolului iubit, Hristos pare că-l instalează, că-l consacră pe un scaun episcopal. Răspunsul ucenicului, capul ridicat ca un heliotrop spre stăpânul său, arată o totală supunere, o resemnare impregnată de spirit de jertfă. În rezumat, o suverană scenă sacrificială.

             Scena este una din cheile lui IO, din colinde şi din investitura Domnilor români. Sunt două tradiţii aparent contradictorii despre apostolul Ioan: una, că nu a murit (s.n.); alta, că a “murit” la Efes, în vârstă de 94 de ani, în timpul domniei lui Traian, în anul 101 d.H.  -  exact anul începerii primului război dacic (101-103), şi am văzut mai înainte că imaginea e raportată la primul război. Semnificativ este faptul că unora din Collegia Fabrorum li se încredinţase secretul acestor permutaţii de la Efes în Dacia Felix (s.n.).  Faptul că cele trei personaje sunt strict surprinse de trei faţade arhitecturale categorisesc scena în simbolismul masonic. Hristos înfiinţează o lojă a Sfântului Ioan.” [4]

                                                                                    *

               Deşi pasajul citat mai sus s-ar preta, în alte circumstanţe decât cele solicitate de tema propusă pentru cartea noastră, şi la alte discuţii şi interpretări (dintre care şi aceea legată de actul magic, mascat sub actul militar  -  act magic, avându-l ca pontifex pe Traian, care  a tentat revigorarea spirituală a Imperiului Roman degenerat [5] : această recuperare energetică era sperată prin retragerea latinilor ab origine  -  căci triburile aşa-zis “latine” au început marea aventură a istoriei lor, pornind din Dacia, de pe cursul inferior al Istrului-zona Kogaion-ului-Muntele Sacru  -  motivele fiind, se pare , de ordin spiritual-religios  -  şi migrând spre Apus, unde, ulterior, au întemeiat alt ombilic energetic  -  Roma  -  şi au creat premizele unei expansiuni spaţiale, deci inferioare  -  de tip imperial [6] ).  Dar noi ne vom  restrânge la ceea ce face subiectul lucrării noastre, în acest moment al desfăşurării ei. LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ.

            Se pare că, în mod ocult, această rezultantă spirituală a actului magic dublu (a – cucerirea Daciei de către Traian  - şi b – actul spiritual reparatoriu, prin Collegia Fabrorum, de a  concilia simbolurile vechi cu simbolurile noi, în cadrul realizării magice Dacia Traiană şi cu rezumatul magic Columna Traiană) a funcţionat, neîntrerupt, insesizabil senzorial, dar extrem de relevant în plan spiritual, de-a lungul întregii istorii româneşti. De fapt, în acest fel, prin rezultanta spirituală “Loja Sfântului Ioan”  -  istoria românească a fost suspendată: există, în permanenţa esenţial calitativă, doar Triada Sacră, sub Continuul Control şi Continua Ocrotire a lui Hristos (prin substituţii săi funcţionali, Maeştrii-Amini  -  căci Amen este tocmai substitutul rezumativ, în lumea aparentă, a Sfintei Teimi disparente).

            Această lojă iohanică se pare că este prototipul sacral al degeneratelor loje masonice de azi ( care au minim 13 membri, adică 12+1, apostolii+Hristos). Triada şi Păstorul  -  Maestrul Triadei  -  este loja autentică. Pe dedesubtul sau pe deasupra forfotelii istorice-fenomenale, de-a lungul timpului vampiric  -  s-au perpetuat, ca nuclee vital spirituale, veritabile arce ale lui Noe (pentru  fiecare popor câte una, probabil)  -  lojele johanice. Neavând , însă, argumente peremptorii decât pentru zona românească  -  nu ne hazardăm în afirmaţii definitive despre rezistenţa spirituală, prin neutralizarea istoriei fenomenale, a altor popoare.

            De ce şi de unde importanţa Sfântului Ioan?

 

*

 

1-Regele Ioan şi Regatul lui Ioan

 

            În primul rând, Evangheliile vorbesc despre tânărul apostol-ucenic imberb, Ioan, care, la Cina cea de Taină, stătea cu capul pe pieptul lui Hristos. De aici, şi denumirea de IOAN AL INIMII.

            Fiind Ioan al Inimii, el trebuia să păzească Inima lui Hristos. Iar Inima lui Hristos fiind rezumatul lui Hristos  -  Ioan al Inimii este păzitorul Inimii-în-Flăcări (“Le Coeur Sacré”) şi al Graalului  -  care

a-pe de o parte, este SMARALDUL căzut din fruntea lui Lucifer, atunci când acesta se prăbuşea din Paradis, alungat de la faţa Domnului;

b-pe de altă parte, este acelaşi SMARALD, dar, de data aceasta, scobit pentru a primi SÂNGELE LUI HRISTOS  -  şi a fi dus, de către Iosif din Arimateea, într-un loc necunoscut. De fapt – nevăzut: Regatul Regelui Ioan. Sau Regatul Preotului Ioan. Ioan  - ca şef al Centrului Spiritual Tradiţional al Lumii. René Guenon spune, în Regele lumii, p. 17: “Ceea ce complică lucrurile este faptul că, după unii, ar fi fost până la 4 personaje purtând acest titlu: în Tibet (sau în Pamir), în Mongolia, în India şi în Etiopia (acest din urmă cuvânt având, de altfel, un sens foarte vag)”.

Ne oprim: Etiopia (Aithi+Ops) [7] însemnând “ţara celor cu capetele (feţele) arse”  -  înseamnă, de fapt, Ţara Ocultă (Ţara Celor Arşi şi Ocultaţi în Focul Sacru-Invizibil). Or, pe timpul lui Traian, erau două “Etiopii”, nici una corespunzând geografiei profane, ci doar geografiei sacre, al cărei semn este Starea de Paradis= Starea de Fericire Spirituală: Dacia Felix şi Arabia Felix ( cum menţionează clar V. Lovinescu, în Creangă şi creanga de aur). Numele Moldovei şi Ţării Româneşti, în Evul Mediu, este Kara-Bogdania şi, respectiv, Kara-Iflak (kara=negru): deci, turcii recunoşteau sacralitatea acestor teritorii, existenţa lor ca zone oculte!!!

Tot V.Lovinescu, în Mitul sfâşiat, vorbeşte despre faptul că Iosif din Arimateea, în drumul său de ducere a Potirului Graal în Ţara Verde (Ţara Smaraldului)-Irlanda, la druizi, s-a oprit la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Ţara Irlandei-Smarald  -  făcând popas în Ţara Sarasului. Or, Ţara Sarasului este Nordul României (Maramureşul şi Nordul Moldovei), întrucât Dragoş Întemeietorul este “comite de Saras”. La fel, deci,, şi paredrul său  -   vărul Bogdan, co-întemeietor al Moldovei. [8]

Ca să se vadă că, de fapt, cantitatea spaţială este, totdeauna, anulată, în plan sacral, trebuie spus că Iosif nu a făcut “popas” în Ţara Sarasului. Pur şi simplu, el a asimilat calitativ două centre spirituale  -  opera de restrângere calitativă având ca final obţinerea unui singur Centru al Inimii lui Hristos: SARAS (unde trei cavaleri au şi fixat, pentru totdeauna, Graalul). Moldova este Împărăţia Verde, dar este şi India-Centru Sfânt. Iată două texte din V.Lovinescu, care susţin acest lucru [9] : “Sub numele de Sfânta Paraschiva, care înseamnă VINERI-VENERA, pe greceşte, Sfânta Vineri e patroana Moldovei, şi moaştele ei sunt păstrate la Iaşi. Culoarea lui Venus este VERDELE: în sensul cel mai larg, Moldova este reprezentarea exterioară a Împărăţiei Verzi. Cum Venus este şi Luceafărul, ar fi temerar a spune că voievozii moldoveni reprezentau, înafară, pe Luceafăr, servindu-i, în acelaşi timp, ca acoperire, învăluire exterioară?”  - şi [10] : Şi numele INDIA nu lipseşte în România, nu numai în Hunedoara  -  Inidoara – Indioara – Mica Indie. O sărbătoare precreştină, la 24 iunie, în ziua de Sânziene, se numea NEDEIA (…) . Dar şi IniaDinia, personaj principal feminin din basmul Trişti copii şi Inia Dinia (Alexandru Vasiliu). Există şi o mistică NEDEIA CETATE – în basmul Fiul vânătorului, din colecţia P.Ispirescu  - o Nedeia Cetate care(…) acum se află sub muntele Kăliman (…)”. 

Tărâmul misterios al “Regelui Ioan”, de fapt Rex et Pontifex, este numit, în calitatea sa de Centru Spiritual  -  AGGARTHA(Agharta)..

R. Guénon spune că tradiţia primordială numeşte Centrul Spiritual al Lumii (deci, centrul în care este păzită, de către Regele Lumii-Preotul Ioan, care este REX ET PONTIFEX, tot conform tradiţiei primordiale): Agharta (Aghatha, Agharti). R. Guénon îl citează pe Saint-Yves: “cercul cel mai înalt şi cel mai apropiat de centrul misterios se compune din 12 membri, care reprezintă iniţierea supremă şi corespund, între altele, zonei zodiacale” [11] . Şi continuă: “Or, această constituire se găseşte reprodusă în ceea ce se numeşte consiliul circular al lui Dalai Lama, format din 12 mari Namshaus (sau Nomekhaus) şi se regăseşte, de altfel, pâă în anumite tradiţii occidentale, mai ales acelea referitoare la Cavalerii Mesei Rotunde. Vom adăuga că cei 12 membri ai cercului interior din Agarttha, din punct de vedere al ordinii cosmice, nu reprezintă numai cele 12 semne ale zodiacului, ci şi (am fi tentaţi să spunem <<mai degrabă>>) pe cei 12 Adityas, care sunt tot atâtea forme ale Soarelui, în legătură cu chiar aceste semne zodiacale; (…)cum Manu Vaivaswata este numit fiu al Soarelui, Regele Lumii are, de asemenea, Soarele printre emblemele sale.

Prima concluzie care se degajă este faptul că există cu adevărat legături foarte strânse între descrierile care, în toate ţările, se referă la centre spirituale mai mult sau mai puţin ascunse, sau cel puţin greu accesibile. Singura explicaţie plauzibilă care poate fi dată este aceea că, dacă aceste descrieri se referă la centre diferite, aşa cum pare în anumite cazuri, ele nu sunt, ca să spunem aşa, decât emanaţii ale unui centru unic şi suprem, aşa cum toate tradiţiile particulare nu sunt în fond decât adaptări ale marii tradiţii primordiale”.

 

*

2-Metatron şi Mikaël-Hristos

 

            Spune R. Guénon, urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31:”Termenul de METATRON cuprinde  înţelesurile de păzitor, de Domn, de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam) (…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este Polul terestru, Metatron este Polul ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece în lumea cerească. Marele Pontif  simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…În toate pasajele în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava Shekinei [12] . Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din ceea ce am spus mai sus, Metatron nu are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate; el nu este numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ce înseamnă că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator. Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege  -  şi Maleak=înger, sau trimis  -  nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt; mai mult, Malaki=trimisul meu (adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël. [13]

Trebuie să adăugăm că, dacă Mikael se identifică cu Metatron, aşa cum s-a văzut, el nu reprezintă totuşi decât un aspect al lui; alături de faţa luminoasă există o faţă întunecată şi ea este reprezentată de Samaël, care este numit şi Sar ha-ölam; aici revenim la punctul de plecare al acestor consideraţii. Într-adevăr, ultimul aspect, şi numai el, este geniul acestei lumi într-un sens inferior, Princeps huius mundi, de care vorbeşte Evanghelia; şi raporturile sale cu Metatron, căruia îi este ca şi o umbră, justifică folosirea uneia şi aceleiaşi denumiri în sens dublu, şi fac să se înţeleagă, în acelaşi timp, de ce numele apocaliptic 666 [14] , numărul Fiarei, este, de asemenea, un număr solar [15] . De altfel, după Sfântul Hipolit, Mesia şi Anticristul au, ambii, ca emblemă  -  LEUL, care este încă un simbol solar; aceeaşi observaţie ar putea fi făcută pentru ŞARPE etc. Din punct de vedere kabalistic, aici e vorba tot de cele două feţe opuse ale lui Metatron (…). Vom spune că tocmai această confuzie între aspectul luminos şi aspectul întunecat constituie satanismul propriu-zis; şi tocmai această confuzie o fac, involuntar, fără îndoială, sau din ignoranţă (ceea ce e o scuză, dar nu o justificare), aceia care cred că descoperă o semnificaţie infernală în denumirea de Regele Lumii”.

Deci, în linii mari, Metatron-Mikaël trebuie să fie numele Păzitorului-Domnului lojei iohanice, de pe Columna Traiană, despre care vorbeşte V.Lovinescu. Studiind şi nota de subsol (nr. 16 la R.Guénon, nr. 37 la noi), care începe cu “Hristos este asimilat cu Mikaël etc.”  -  devine tot mai clar că Hristosului din imagine lojei iohanice de pe Columna Traianică îi corespunde, în spiritualitatea românească anistorică -  Mikaël-Mihai Eminescu.

Şi tot R. Guénon, în Simboluri ale artei sacre [16] , la cap. Referitor la cei doi sfinţi Ioan, spune că Ianus se descompune în cele două jumătăţi ale ciclului annual (ascendentă şi descendentă), puse sub semnul celor doi sfinţi Ioan (deva-yana ascendentă, perioada “veselă”, şi pitŗ-yana, perioada “tristă”). E un dublu sens în numele IOAN: hanan, în ebraică, are în acelaşi timp sensul bunăvoinţă  -  şi cel de laudă. Rezultă că “Jahanan= a-îndurarea lui Dumnezeu, dar şi lauda lui Dumnezeu. Primul sens ni-l dă pe Sfântul IOAN BOTEZĂTORUL, iar al doilea sens  -  pe Sfântul IOAN EVANGHELISTUL. Îndurarea=descendentă, lauda=ascendentă”.

Mai e nevoie, oare, acum, după ce am adus aceste informaţii suplimentare, să mai subliniem chipul de IANUS BIFRONS, alcătuit de EMINESCU şi  CREANGĂ? Să mai reamintim, doar, că Ion Creangă zice [17] despre sine că este IMBERBUL (caracteristică a lui IOAN AL  INIMII-Evanghelistul): “când mă vedeam în oglindă, barbă şi musteţe ca în palmă”.

V.Lovinescu are multe pasaje în care subliniază, în operele sale, legătura ocultă Eminescu-Creangă; prima, în ordinea importanţei, o considerăm a fi cea deja citată, la p. 42 a cărţii O icoană… Apoi, despre Creangă, afirmă în Creangă şi creanga de aur, p. 14:  “E posibil ca Ion Creangă să fi fost o piesă de racord între lumea exterioară şi o organizaţie secretă de povestaşi, cu caracter iniţiatic” – pentru a reveni, mai ferm, în Mitul sfâşiat, p. 119 (Aspecte ale simbolismului iniţierii) : “Problema lucidităţii lui Creangă  este strict dependentă de aceea a existenţei, în Moldova sec. al XIX-lea, a unui grup de deţinători ai unui depozit iniţiatic, căci în domeniul tradiţional nupoţi transmite decât ce-ai primit. Este o lege de o rigoare absolută.”

Ei bine, sublinierile ulterioare, din pasajele despre legătura Eminescu-Creangă, nu credem a fi făcute decât pentru a deveni, pentru noi, relevantă continuitatea şi eficienţa acţiunii anticei masonerii COLLEGIA FABRORUM, care lucra la producerea osmozei dintre simbolurile vechi şi cele noi. În cazul LOJEI IOHANICE, al cărei nivel superior (Eminescu-Creangă) îl discutăm acum, osmoza trebuia făcută între simbolurile rurale şi simbolurile cetăţii, între simbolurile solare şi cele lunare, între simbolurile creştine şi cele pre-creştine. Şi, evident, nu doar atât.

Iată ce mai zice V.Lovinescu [18] : “Ciubăr-Vodă (Păzitorul Graalului, ascuns sub nomenclatiră românească) este emblematic o permanenţă în istoria Moldovei, suportată de o individualitate, manifestându-se în curgerea vremii, de-a valma în istorie, în folclor şi în ceea ce se numeşte literatura cultă. Referitor la aceasta din urmă, se întăreşte presupunerea că anumite tradiţii, anumite mituri despre personaj, erau deţinute de grupuri secrete, compuse din citadini mai ales, dar şi din ţărani cu calificări iniţiatice, <<slabi la minte, dar tari la vârtute>>; altfel spus, aceşti ţărani puteau fi deficienţi în înţelegerea noţională a lumii  -  ceea ce e departe de a fi un defect, cum erau colegii lui Creangă la Fălticeni  -  dar cu o compensatoare, vastă înţelegere a aspectului mitic al universului;  acesta era sensul primordial al cuvântului virtus, virtute, sinonim cu calificare iniţiatică.

Enigmatica prietenie, frăţie de cruce dintre Creangă şi Eminescu, şi-ar putea avea una din explicaţii în cele spuse; o dăm ca ipoteză. Rătăcitor prin luceferi, gata în orice clipă să evadeze în imponderabilitate, dizolvându-se în Okeanos ca Homunculus al lui Goethe, Eminescu este tras în jos, spre Misterele MAMEI, de Mistagogul său humuleştean. Silenul de pe Ozana aminteşte existenţial, fără nevoia vorbelor, că orice teofanie se năluceşte,  se risipeşte dacă nu se încarnează în humă [19] , în pământ, în viscerele lui, care sunt peşterile sacre ale munţilor  -  fapt pe care pletosul adolescent era prea uşor înclinat să-l uite. Percepem cântecul şi jocul  şoimanelor pe nori, pentru că pământul ţine isonul; geamătul MAREI MAME prinde trup din pricina planului de refracţie teluric.

Creangă este cutia de rezonanţă a lui Eminescu.”

Cei doi vorbesc, în cadrul aceleiaşi duble semantici, ocult osmotice, despre Centrul Spiritual al Lumii [20] : “Guenon spune că, în mod real, există în Asia Centrală, ca şi în America şi poate altundeva, peşteri şi subterane în care anumite centre iniţiatice au putut să se menţină de secole [21] . La Creangă găsim (…) tradiţia Mânăstirii de Tămâie, a cărei descriere corespunde întru totul celor spuse mai sus. Şi atunci ne credem îndreptăţiţi să susţinem că <<palatul din peşteră, care este o adevărată feerie>> [22]   -  după notaţiile scenice ale lui Eminescu, şi Mânăstirea de Tămâie a prietenului său Creangă, sunt unul şi acelaşi lucru.”

Adică Agarttha [23] .

V.Lovinescu face, întâi, o afirmaţie “nedemonstrabilă”, la p. 96, din Incantaţia sângelui: “După  părerea noastră, nedemonstrabilă, Creangă a avut un rol de PREZENŢĂ pe lângă Eminescu, ceea ce înseamnă că Creangă era adevăratul SUPERIOR NECUNOSCUT, ca să mă exprim printr-o formulă masonică”.

Prudenţa lui V.Lovinescu, din pasajul citat mai sus, este cel puţin salutară  -  căci în O icoană…, la p. 46, are revelaţia, în timp ce vorbeşte despre “Luceafărul dintre coarnele Bourului, reprezentat în exterior de voievodatul moldovean, până astăzi, MUŞATINUL ascuns, în cine ştie ce peşteră, sau fund de codru, ţinând la piept Floarea de Amin [24] (…) . Menţionăm un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. Numele lui Eminescu este AMIN” [25] (s.n.).

Da. Regele-Preot al LOJEI IOHANICE, MUŞATINUL ASCUNS (Frumosul-Făt-Frumosul Solar, dar Soare Ocult, Soare Negru) s-a refugiat în “peştera” ignoranţei şi orbeniei oamenilor normali, în peştera istoriei, într-un secol al Golemilor-maşinării  -  şi s-a înscris la “starea civilă”. Se numeşte MIHAI EMINESCU. N-a ştiut nimeni acest lucru? L-am presimţit mulţi  -  şi până astăzi, presimţirea a avut vreme să devină revelaţie. Să-i vedem loja de iniţiere efectivă, acestui MAESTRU .

                                                                       *

Neamul românesc, cel puţin în secolul al XIX-lea (dar noi ştim, secret, că, sub alte nume de stare civilă, “faptul” sacru călătoreşte, sfidând istoria, din secole anterioare, în secole ulterioare secolului XIX)  -  şi-a consacrat ocult o LOJĂ IOHANICĂ, pe care toată lumea a privit-o şi încă o priveşte, fără s-o vadă. V.Lovinescu spune clar, definitiv, numele MAESTRULUI lojei: “Menţionez un fapt semnificativ, pentru acela care nu crede în hazard. NUMELE LUI EMINESCU ESTE AMIN”(s.n.).

Bine. Ştim, deci, că MAESTRUL lojei iohanice emergente (oarecum) a sec. Al XIX-lea este Eminescu: AMIN înseamnă: a- Confirmarea-Subsumarea Treimii; b- Desăvârşirea ca Revelaţie şi Epifanie întru Sfânta Treime.

Cine sunt, însă, membrii lojei iohanice?

Răspunsul la această întrebare dovedeşte că ghicitoarea “Mânăstire-ntr-un picior/Ghici , ciupercă, ce-i?”  -  nu este creaţie a copiilor pentru copii, ci creaţie a îngerilor-“muşaţilor”, pentru îmbătrâniţi-complăcuţi între cojile-keliphoturi [26] . Căci relaţiile lui Amin-Eminescu sunt “la vedere”, emergente, ştiute “de toată lumea”  -  cu TREI IOANI: ION Creangă, ION Luca Caragiale şi IOAN Slavici.

“Şi ce dacă?” - va spune robul keliphot-urilor. Nu-i chiar aşa, stimabile.

Dacă “Fiecare  lucru manifestat este o literă divină”  -  trebuie să vedem dacă numele manifestate n-au corespondent în nume nemanifestate (ocult manifestate, divin-potenţiale). Dacă nu cumva avem de-a face cu nume ca indicaţii de funcţii şi relaţii divin-oculte  -  “vitale” pentru menţinerea flăcării spirituale a Neamului Românesc.

ION CREANGĂ trebuia, conform logicii profane, să se numească Ion Ştefănescu (aşa şi este prins în registrul matricol al seminarului de la Fălticeni  -  a se  vedea replica lui Trăsnea, din Amintiri, comentată de însuşi autorul demersului anamnetic, Ion Creangă: “Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Fălticeni), astăzi nu mai mergem la şcoală”etc. Aşa şi este normal, într-o epocă patriarhală, în care numele de familie este luat după tată, nu după mamă. De ce, atunci, CREANGĂ?

Cineva care este din neamul lui Ciubăr-Vodă, adică al Regelui Graalului [27]   şi al Sângerului (Sfântul Înger) cu Creanga de Aur [28] şi care, ca şi Eminescu, este cunoscător al Cetăţii Focului-PIPIRIG [29]    -  sunt două versuri din Eminescu , în Miron şi frumoasa fără corp [30] : “De la râşniţă la Dane [n.n.: se trimite, mitologic, la Bogdan  -  Bog=Dumnezeu, Dan=judecată  -  s-ar putea să fie un feminin construit, al lui DAN – prin CARE FEMININ SĂ SE SUGEREZE zânele] /Şi la borş de Pipirig” [s.n.] -  “Pipirigul vegheat de două vârfuri simetrice, numite Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea”  -  chiţigaie=cucuvaie=pasărea intelectuală, pasărea Athenei  -  loc unde V.Lovinescu găseşte prilej să întrebe, retoric: “ Din mii de sate, Eminescu nu a putut găsi altul? Ce e cimilitura aceasta grotescă? (…) Complicitatea Eminescu-Creangă nu este mai mult decât insinuantă? – s.n.” )   -  un astfel de “cineva” nu era suficient (nu spunem “relevant”, căci numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER, vârful arborelui sephirotic), având în vedere funcţia lui complexă, de mediator între lumi, să se numească ŞTEFĂNECU.

Ar putea răspunde unii, puţin convingător, sau deloc convingător, în forma răspunsului: “s-a numit CREANGĂ , pentru că pe mama sa o chema Creangă”. Cum ar fi mai convingător răspunsul? Să încercăm altfel: “Pentru că pe mama sa o chema SMARANDA Creangă.” Şi SMARANDA este SMARALDA  -  şi Smaraldul este piatră luciferică şi cristică, în acelaşi timp (a se vedea şi cele două chipuri de Sfinţi IOAN, ale anului, dominat de IANUS BIFRONS): da, piatra căzută de pe fruntea lui Lucifer, cum mai spuneam, anterior acestor rânduri – dar şi SMARALDUL scobit-cercetat întru concavitatea INIMII APRINSE  -  Sacré Coeur ) şi  transformat (de fapt, revelat DOAR!) în Potirul Graal, în care este fixat alchimic sângele lui Iisus Hristos Răstignitul (care este, funcţional, şi ÎNGERUL FEŢEI şi PRINŢUL LUMII, adică METATRON  -  Polul Ceresc; numele său este “MIKAËL, Marele Preot care este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu (…). Marele Preot simbolizează aici pe Mikael, Prinţul Milei” [31] . SMARALDUL trebuie dus, de Iosif din Arimateea, în ŢARA PREOTULUI (rex et pontifex) IOAN, care, în cele din urmă, este ŢARA SARASULUI  -  identificată geografic cu Nordul României (Maramureşul, de unde se scoboară cuplul voievodal paredru Dragoş [Dragonul Sacru]-Bogdan [Judecata lui Dumnezeu] , identificabil cuplului sephirotic Justiţie-Mizericordie  -  dar şi strămoşii lui Creangă ION -  atât din partea lui David=Cel-Trimis-şi-Bun, bunicul  -  cât şi din partea lui Ştefan-Încoronatul).

Ion Creangă îşi marchează, astfel, prin nume, atât apartenenţa la LOJA IOHANICĂ, protejat-dominată de AMIN, cât şi rolul său de stăpân al Crengii de Aur şi al Focului-Ştiinţă Sacră a Primordiilor. Ion Creangă marchează , prin nume, apartenenţa la topos-ul sacru al Nordului (Locul Divinităţii!) -  al Capătului Polar, orientat spre Steaua Polară, dar şi loc al Grădinii Hesperidelor. Topos Sacru al Axei Spirituale terestre şi româneşti, deopotrivă.

Nordul Ţării este o zonă sacră, din care izvorăsc AMIN-ul (din Ipoteşti şi Cernăuţi  -  oraşul Negrului Ocult, în care a început, probabil, aventura Soarelui Negru, numit şi Luceafăr), JOHANNES-ul  (Regele-Preot IOAN  -  Monarhul Ascuns al lui Guénon şi V.Lovinescu) şi MIKAËL-ul (nu doar MIHAI Eminescu, ci şi MIHAIL Sadoveanu  -  şeful masoneriei interbelice româneşti, deci posibil urmaş-continuator al unei loje iohanice româneşti, în sec. XX). Neuitând semantica lui MIKAËL (cel vădit de Dumnezeu), nu uităm nici că, de la 1870, începe EPOCA SPIRITUALĂ MIHEALICĂ a Pământului, epocă prin care se înlătură, treptat, efectele epocii gabrielice (se înlătură, treptat, materialismul pozitivist  -  şi proclamă supremaţia Spiritului, revoluţionând, astfel, biologicul şi înfrângând legile eredităţii, cu toate efectele lor malefice, împovărătoare). Loja iohanică a Aminului-Eminescu prepară spiritual temelia epocii mihaelice.

Revenind la numele lui Ion Creangă  -  de CREANGĂ, nu trebuie să omitem deloc nici ceea ce spune mai puţin dotatul (din punct de vedere spiritual) James George Frazer, în studiul Creanga de aur  -  şi, mai ales, ce spune V.Lovinescu, în studiile sale din Creangă şi creanga de aur, Mitul sfâşiat, Incantaţia sângelui şi Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti: CREANGA DE AUR este din Rai  -  şi este semnul iniţiaţilor. Ion Creangă nu este, în plan iniţiatic, un nume, ci indicator al funcţiei sacrale, ca misiune, ca oficiu de legătură între planul divin şi planul terestru (dar şi între Amin-Maestrul Hristos  -  şi ceilalţi doi membri ai lojei iohanice): ION  -  cel care aparţine lojei iohanice (adică Arca Spirituală a unui ev); CREANGĂ – Iniţiatul şi păstrătorul Cheilor Iniţierii, prin voia Aminului-Mastru, căruia îi este, mistic, şi paredru. În definitiv, Ioan Evanghelistul , Ioan al Inimii  -  stând cu capul pe Inima lui Hristos, se identifică cu ea: el aude-stăpâneşte, astfel, PARASHABDA  -  Sunetul (şi Ritualul) Primordial, pe care îl reimpune, pentru reordonare (renaştere spirituală, întru mântuirea în starea de Paradis) omenirii-lume.

Deci, în şirul celor trei din loja iohanică, Ion Creangă este PRIMUL, pentru că este CREANGĂ  -  şi nu doar ION-IOAN.

Ceilalţi doi sunt ciudaţi, prin poziţia şi prin cvasi-anonimatul funcţiei: fac parte din loja iohanică, dar nu ca ÎNAINTEMERGĂTORI  -  nu consubstanţiali cu Sunetul şi Ritmul Inimii Cosmic-Divine (cu PARASHABDA), nu au ce schimba reciproc, ca parolă şi esenţă, cu Maestrul. Ei aşteaptă iniţierea: asupra lor se va pogorî harul, dar postura lor este una mai pasivă  -  chiar, într-o oarecare măsură, neîncrezătoare şi repulsivă. Iniţierea, pentru ei, nu a ajuns şi  va ajunge cu greu să însemne DELICIUL SUPERIOR, ascultarea “muzicii sferelor”. Ei sunt încă timoraţi, încă marcaţi de nivelul “corvoadei” iniţierii. Asupra lor apasă, greu, pământul  -  ei ascultă mai curând freamătul steril al borborosului, decât armonia astrală. Aceasta nu înseamnă că nu va veni, şi pentru ei, vremea respiraţiei “aerului tare”, a PRANEI sacre  - că nu va veni, şi pentru ei, ceasul AGON-ului sacru, al agoniei ca dans al schimbării fundamentale, revoluţionare, a logos-ului fiinţei. Căci ei alcătuiesc  -  să nu uităm!  -  loja revelaţiei Inimii lui Hristos.

Deocamdată, însă  -  ei nu sunt tot atât de relevanţi în plan sacral  -  cum este “cel aplecat înainte”, spre comuniunea secretă şi totală cu Maestrul-Amin: Regele (Preotul) Ioan al Crengii de Aur  -  şi al Smaraldului.

Observăm clar că V. Lovinescu pune problema, în mod repetat şi insistent, a consubstanţialităţii oculte, fascinatorii, dintre Eminescu şi Creangă  -  iar nu dintre Eminescu şi Caragiale sau dintre Eminescu şi Slavici.

Şi totuşi, este foarte ciudată lipsa de informaţii (totală) în ce priveşte cunoaşterea reciprocă dintre CARAGIALE şi CREANGĂ  -  deşi, din punct de vedere profan chiar, au stat, ani de zile, în aceeaşi cameră: “loja” JUNIMII lui Maiorescu, camera cenacliştilor din Casa Pogor  -  amândoi  cunoscând foarte bine şi admirându-l pe acelaşi om  -  pe Eminescu (dacă Ion Luca Caragiale îşi manifestă, profan, admiraţia, abia în postumitatea eminesciană  -  în schimb, Creangă îl denumeşte, deşi Eminescu era mult mai tânăr, BĂDIE (BĂDIŢĂ): nu pentru că Eminescu era orăşean, ci pentru că BĂDIE este denumirea rangului iniţiatic suprem, într-o lojă iniţiatică tradiţională: a se vedea reluată această terminologie, cu exact aceeaşi semnificaţie, de ordin eminamente spiritualist, în “lojele” legionare ale lui Corneliu Zelea Codreanu  -  CUIBURILE  - în care se pregătea “zborul” spiritual al iniţiatului).

Şerban Cioculescu tace, cu obstinaţie, în cartea sa Viaţa lui I.L.Caragiale [32]    -  când e vorba de relaţia Caragiale-Creangă, de parcă cei doi nici nu s-ar fi văzut la faţă, de parcă Amin-Eminescu nu I-ar fi conjugat în aceeaşi paradigmă sacrală.

Despre Slavici, se ştie (nu doar prin Şerban Cioculescu sau George Călinescu  -  ci prin mărturiile unor prieteni şi cunoscuţi ai celor doi, neajunşi “celebri” nu cât membrii lojei iohanice româneşti  -  dar nici măcar cât cei doi critici citaţi mai sus)  că Slavici l-ar fi cunoscut pe Caragiale   -  mai ales în perioada celor doi ani de la ziarul Timpul  -  când erau colegi de redacţie. Ciudată este şi legenda despre greu-vorbitorul, greu-scriitorul, greu-exprimatorul de limbă românească  -  Slavici. Doar LOJA IOHANICĂ este, în primul rând, loja Logos-ului, loja lui Parashabda  -  a Sunetului Primordial-Sacral, impus de Inima Cristică. Se spune că Eminescu îi “corecta” caietele cu poveşti, povestiri etc. Cum se potriveşte, însă, imaturitatea (pretinsă) lingvistică a lui Slavici  -  cu postura sa de iniţiator al românilor  - într-o gramatică “pentru propriul uz” al “Treimii Redacţionale”(dar “propriul uz” al divinităţii  -  devine ritualul umanităţii…) - în TOPICĂ ROMÂNEASCĂ? [33]

O CARTE A LOGOS-ULUI ROMÂNESC  -  pentru “uzul propriu”…Nu merge: în loja iohanică se prepara, se vede treaba, o Carte a Logos-ului Ideal (adică: Recuperat Sacral) Românesc. Dar  rămâne mirarea: Slavici preia sarcina TOPICII. Or, ŞTIINŢA TOPICII, în orice limbă, presupune o fineţe interioară deosebită, în raport cu Logos-ul. Presupune cel puţin tot atâta fineţe a cunoaşterii limbii, cât şi sintaxa: TOPICA este microcosmosul imergent al Logos-ului, aşa cum SINTAXA este macrocosmosul emergent al Logos-ului.

Pentru noi este clar că Slavici era un iniţiat în Sunetul Primordial  -  iar legenda despre “corectarea” caietelor sale de către Eminescu conţine tocmai descrierea mecanicii aparente-emergente a iniţierii întru Logos  -  omiţând, cum e şi firesc pentru o relatare profană, undele energetic-spirituale care-i cuprindeau pe amândoi, pe Maestru şi pe Ucenic, în vârtejul lor, aducându-I în starea de ek-stasis lingvistic  -  fixaţi în centrul vârtejului sonor al Logos-ului-Caiet (aici e locul, credem, a aduce aminte că GRAAL înseamnă şi VAS şi CARTE : cupă=Grasale, carte=Gradale [34]   -  iar despre “corectarea” Cărţii-Graal putem sune că este, de fapt, RECTIFICAREA alchimică a Logos-ului, acel faimos VITRIOL  -  Visita Interiore Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem  -  “Vizitează părţile interioare ale Pământului, prin rectificare vei găsi Piatra Ascunsă”; PIATRA ARUNCATĂ de “zidarii nebuni”şi transsubstanţiată de Hristos în PÂINEA VIEŢII ETERNE  -  piatra aruncată, tocmai spe a fi căutată, în vederea desăvârşirii operei cosmic-arhitectonice  -  căci ea va deveni CHEIA DE BOLTĂ  -  cheia de deschidere a Porţilor Paradisului, în urma efortului iniţiatic de construire a edificiului sacral  -  Templul Logos-ului, Templul Rugăciunii Reintegratoare în Sacralitate).

Întorcându-ne la problema CARAGIALE -  ne frapează cel puţin două lucruri:

                   a-  în primul rând, traducerea numelui său de familie (Caragiale) trimite fie la SPIN NEGRU, fie la MĂRĂCINE NEGRU [35]   -  oricum, trimite la COROANA CRISTICĂ A CALVARULUI (pusă sub semnul lui Negru-Mistic). Adică, este COROANA OCULTĂ (şi ocultată), în care CALVARUL SOTERIOLOGIC şi ISPITA LUCIFERICĂ SUPREMĂ (acel “Eli, Eli, lama sabachtani?” al supremei “rătăciri”-năuciri existenţiale, al labirintului infinit al fiinţei, în finitul clipei de rătăcire-aiurare-despletire a Logos-ulu)  -  aduc aminte de cele două feţe ale lui Ianus, formate de cei doi Sfinţi IOANI: Botezătorul (fără otravă  -  cu Logos-ul-AMRITA – putrnic, dar seducător, coagulant) şi Evanghelistul ( cu  otrava subtilă a Logos-ului Suprem, Amoral: VITRIOLUL  -  care arde-transfigurează).

Mitul despre I.L.Caragiale este al CELUI CARE NU RÂDE NICIODATĂ (doar rânjeşte, obosit, caustic, amar, ca şi Lucifer-Bătrânul de sub Lumi, sau dintre Lumi) – şi ai cărui solzi-ochelari sclipesc ca ochiul de balaur, sau ca ochiul rece al Luceafărului-Lucifer  -  sau ca solzii Dragonului (rudă de sânge cu Dragoş de Sarasău şi cu Grue-Sânger [Sânge de Înger]  -  şi ei conducători sa aparţinători ai unei loje iohanice susţinătoare a pământului spiritual românesc). Prin aceasta, I.L.Caragiale este integrat special în loja Luceafărului-Amin, în loja iohanică a Dragonului Românesc. Caragiale are poziţia intermediară, între GARDIENII şi RECTIFICATORII săi spirituali: Creangă şi Slavici. Slavici este RIGUROSUL, ARHITECTUL, TĂCUTUL  -  şi totuşi…SLĂVITUL, sau cunoscătorul interiorului Cuvântului-Slovă (slova/slava=cuvânt). Cei doi (Creangă şi Slavici), unul jovial, celălalt sobru (unul diurn, celălalt nocturn), trebuiau să-l echilibreze spiritual pe complexul I.L.Caragiale  -  dar, vorba lui Arghezi: “lăsând întreagă  dulcea lui putere”  -  putere a veninului cunoaşterii luciferice (VITRIOL). Fără piatra ispitei demonice, fără piatra aruncată  -  nu se poate concepe actul recuperării pietrei-cheii de boltă, actul transsubstanţierii, al transgresării pietri , în pâine euharistică.

b- În al doilea rând, dubla numire a Spinului Ocult Cristic (cu Trandafirul Revelaţiei răsărind, obligatoriu, ca finalitate a iniţierii în loja iohanică) dă de gândit: ION+LUCA. Cei doi stâlpi ai Evangheliei (=Bunei Vestiri): Logos-ul Pur+Logos-ul Imaginat  [Logos-ul “Muncit”-Dinamic] [36] . În limbajul lui Rudolf Steiner, Logos-ul Cunoaşterii Inspirate şi Intuitive+Logos-ul Cunoaşterii Imaginative. I.L.Caragiale, prin “hrănirea” sa iniţiatică, dinspre stânga şi dinspre dreapta (Slavici, respectiv Creangă), a devenit THULE-BALANŢA, echilibratorul între LOGOS-UL PROIECTIV şi LOGOS-UL OPERATIV (Lucianic) [37] . Între Logos-ul Proiectiv-Iohanic  -  şi cel Dinamic-Lucianic  -  se instaurează Eterna Interogaţie Luciferică a Lumii şi a Originii ei. Ba chiar putem vorbi, în cazul lui I.L.Caragiale, de Demonul-Logos  -  Antilogos: are plăcerea de a savura savant Neantul obţinut prin dezintegrare, prin a Logos-ului. Şi deci, a RITUALULUI-OM.

Iată de ce I.L.Caragiale nu vede şi nu este văzut de membrii lojei iohanice  -  ci doar de Maestrul Amin: pentru că el este Axul Balanţei, “hierogliful Centrului Suprem”. Iată de ce I.L.Caragiale şi Maestrul Amin se adapă din aceeaşi oglindă-fântână  -  pentru că doar ei doi îşi pot revendica, concomitent, nedisimilabil, rolul de THULE (Fântâna-Balanţă, Centrul Spiritual al Vechilor Germani, care sunt rude de sânge cu dacii; aceştia din urmă, după Iordannes Gotul, le erau germanilor dux  -  conducători spirituali  -  şi germanos=fraţi mai mari  -  sau, în unele tălmăciri, fraţi gemeni…): Fântâna-Veronica [38] (Micle). Amanţii ADEVĂRATEI IMAGINI (ICOANE) nu puteau fi, concomitent, decât Mastrul Amin şi Luca-Maestrul Imaginii (altoit peste Ioan, Maestrul Vibraţiei Cosmice). Creangă şi Amin se întâlnesc, până la consubstanţialitate, în Miezul Sunetului-Logos. Caragiale, care este Ion+Luca, se întâlneşte cu Amin în starea de compromis a Imaginii din Fântâna-Balanţă. Acolo, în Imagine, ei se întâlnesc sintactic, structurând cosmosul românesc, pe bazele Logos-ului Românesc. Ion+Luca, hibrid de Proiect şi Imagine Realizată şi Dinamică a Proiectului  -  NU RÂDE, pentru că este încordat să nu piardă din mâini, din simţuri şi din intelect Hăţurile Compromisului. Să nu piardă, adică, Deşirarea Lumii. Caragiale-Balanţa va fi veşnic CRISPAT, căci el are sisificul rol de mediator permanent, de Atlas încordat în a uni SLAVA-Slavici (al Cerului Subtil al Topicii Constelaţiilor Tăcute) cu PĂMÂNTUL, cu ŢÂŢÂNA  DE JOS A AXEI POLARE  -  CREANGA Copacului cu Rădăcini în Cer, Creanga-RĂDĂCINĂ (în Pământ). Şi crisparea Compromisului Cosmic al Lojei se face sub îndemnurile demiurgice ale Aminului, cuprins de furor sacer: aceasta este explicaţia “furiilor”, “isteriilor” disertative ale lui Eminescu, în loja provizorie din redacţia Timpului (ca şi-n Scrisori  -  EPISTOLELE CĂTRE THULE). În definitiv, nu degeaba se găseau acolo, la Timpul: ei erau complotiştii împotriva TIMPULUI, cei care compromiteau şi anulau TIMPUL (istoric) pri sabotaj sistematic şi coerent al logos-ului profan  -  şi amplificare “isterică” a Logos-ului Sacru, sub chipul Cărţii Logos-ului Neamului Românesc  -  GRAALUL-Carte şi Vas-Inimă a Logos-ului Recuperat Sacral. Căci Triada Slavici-Eminescu-Caragiale a SCRIS EFECTIV, la Timpul (împotriva Timpului) Cartea-Graal(Gradale) a Logos-ului Resacralizat Românesc.

Dhikr [39] -ul lui Ion Creangă , Amintiri din copilărie  -  începe cu nemele de IOAN(părintele Ioan) şi se sfârşeşte cu numele de LUCA (Luca Moşneagul).  Cartea sa (Gradale) este pusă sub semnul Balanţei-Thule  -  dintre INTUITIV şi IMAGINATIV, dintre Proiectiv şi Emergent (Efectiv). Cum hazard nu există (vorba lui V.Lovinescu) decât pentru năuci, este învederat că dhikr-ul lui Ion Creangă este mai complet decât o simplă anamneză: este o combinaţie (echilibratoare), unică, de ANAMNEZĂ INTUITIVĂ(ioanică) cu TĂLMĂCIREA IMAGINATIVĂ(lucianică)  -  o întrepătrundere a concomitentului (prezentul evanescent) cu trecutul (illo tempore) eminamente sacru  -  până la confuzia sacră supremă: Prezentul Etern al Logos-ului-Amin. În acest sens, a se vedea şi relevanţa sacral-orfică a Aminului-Eminescu, temelie a Epocii Mihaelice în România: în partea a IV-a a dhikr-ului-amintire (parte a supremei sinteze, în anistorie, a Logos-ului Sacru), la p. 219, Mihai scripcariul din Humuleşti (Humuleşti fiind numele generic al topos-ului sacru anamnezic, dar, ca evidenţă sacră epifanică  -  este şi numele secret al lojii iohanice, în care HUMA este transfigurată în CIER (Cieriul Cucului, Cieriul Socolei, din final). Datorită lui Mihai-MIKAËL Lăutarul (Orfeul-Amin, Rifeul din imaginea lui Ianus bifrons=Herbul Prezentului Sacru Nediferenţiat-Rearmonizat) se produce starea de SĂRBĂTOARE ( de cucerire, pe scara iniţiatică, a CIERULUI-cer-Paradis)  -  sărbătoare spirituală perpetuă a românilor (viziunea mântuirii spirituale, prin degajarea-dezrobirea finală a Shekinei-Shakti [40] , vertical-ascendent pe axul învăluit de spirală, a lui Kundalini [41] ; spirala învăluieşte Sephiroţii [42] , Arborele Sephiroţilor [43] echilibraţi sub semnul Coroanei-Kether: semn al mântuirii Spiritului Românesc).

Vorba sibilinică, prin care se marchează victoria în act a demersului soteriologic al Logos-ului-dhikr este rostită chiar de Rădăcina Axei Lumii, Talpa Iadului transfigurată în Sfânta Duminică  -  baba devenită Fecioara Eternă, Potenţialitatea Eternă, conţinută de MIEZUL FOCULUI, sângele cristic din Potirul Smarandei-Graalul:”Şi câte şi mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură şi din scripca sa răsunătoare, şi câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau la noi, de-ţi părea tot anul sărbătoare (n.n.: nu mai părea  -  ci era, efectiv, sub efectul eliberării Shakti-Shekinei, pe traseul ascendent al gunelor, şi ajungându-se la epifania de la nivelul sattwic)! Vorba unei babe: <<Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă>>”(n.n.: adică moartea şi viaţa să se confunde în suspendarea mistică a Paradisului, unde Copacul Vieţii şi Morţii a rămas neatins de tentaţiile luciferic-raţionaliste ale lui Adam Protogonos).

Exerciţiul criptării limbajului îi este familiar lui Ion Creangă (ca un fel de defulare a lucrărilor iniţiatic-alchimice asupra Logos-ului Sacru, în zona Operei-Ritual al Aminului)  -  dar trebuie făcută o distincţie netă între încifrarea de mesaje, exercitată în sfera existenţei profan-politice -  şi Ritualul de Descoperire(Dez-Văluire), pentru iniţiaţi, a Templului Logos-ului. Una este păsăreasca paiaţelor (“carbonarii” infernali de la 1877…)  -  şi alta este păsăreasca îngerilor.

Una este scrisoarea cu substrat profan-politic (joc steril, aproape penibil), către Iacob Negruzzi:

“Stimabile d-le Negruzzi,

Fost-am şi la p. rail…şi la rop, rop…, şi s-au prins că întru un cuget vor mărturisi pentru chir., fiind rasasiaţi până-n gât de frac…Şi că pentru chir. Huludeţe sunt informaţi şi din partea altora în bine.

Însă n-ar fi rău să mai bateţi ferul până-i cald, că ştiţi cum e lumea la noi.

                                         Vă doresc sănătate şi iertare de păcate,

                                                                                                       Ion Creangă”

(n.n.: de reţinut că Iacob Negruzzi era mason cu grad 33 în Loja Marelui Orient al Franţei  -  unde simbolurile şi parolele erau la mare cinste)  - şi cu totul altceva este solemna şi minuţioasa lucrare de descriere a

                      a-labirintului infernal al iniţierii, urmată de

                          b-conservarea, în registru iniţiatic, a victoriei sacrale a Fiinţei Umane  -  Adam Protogonos (Logos-ul Reabilitat  - finalul Amintirilor, mai cu seamă).

                   Chiar dacă Axa Polară a lumii uneşte Cerul cu Infernul  - Templul nu permite (în funcţionarea lui corect-sacrală) catehumenilor (aspiranţilor la sacralitate) să asiste la misterele profund-iniţiatice, până când nu acumulează forţa spirituală necesară asimilării “organice”, depline, a energiei transfiguratoare a acestor misterii. Ion Creangă este, în Amintiri şi Poveşti  -  Preot şi Rege. Dar redevine catehumen, obidit şi fără sentimentul seurităţii ssacrale, devine un Arheu-Caragiale, Demonizant-Savant Entropizant  - când se amestecă printre colburi  -  prefăcut, şi el, în fir de colb (ca Făt-Frumos în muscă). Poate că, astfel prefăcut, are (virtual sau real) acces la tainele celor de jos  -  taine fundamentale pentru ulterioara re-urcare a Axei Polare (acesta este cazul lui Caragiale). Dar datoria noastră, de “cronicari” ai Ana-Cronos-ului  -  Regelui şi Preotului IOAN AL CRENGII DE AUR  -  este să percepem singurul eveniment “Revoluţionar” Sacral (dacă transfigurarea supremă poate fi asimilată, într-un limbaj foarte aproximativ, cu o revoluţie cosmică, astrală): ÎNVIEREA. Şi să aşteptăm prefirarea, domoală şi sterilă, a capcanelor care premerg “Revoluţia” Sacrală, ca simple răzmeriţe entropice, capcane pentru veghea noastră de evanghelişti umili.

 

*

*         *