LOJA IOHANICA ROMANEASCA

Capitolul XI: Regina Scârnei şi Găinuşa de Aur. Extenuarea Catehumenului  -  şi Ţiganii-Dragoni. Ariadna şi Pupăza

 

                  Stăpâna Manvantarului, Smaralda Graalului, vrea, pentru protejatul ei catehumen, o colecţie de răsărituri de soare  -  şi refuză drumul prin mlaştina-borboros, spurcatul drum care trece ad inferos, pentru a accede ad superos.

                  Dar, până şi o stăpână de Manvantara, nu e decât o reglatoare, nu o creatoare. Corectează, nu creează Ţesătura Destinului. Nică va transfigura, prin autosacrificiu, Ceasul – în Zodiac, Pupăza  - în Găinuşă de Aur, Timpul  - în Atemporalitate şi, confruntându-se cu / înglobându-şi Daimonul, va câştiga dreptul de acces la Piatră şi la Vitriolul Anastasiei, izbăvitoarea de otrăvuri, prin OTRAVA SUPREMEI ŞTIINŢE – cea sacră.

                  Satul Fiinţă vuieşte:

                  a-de vatalele ce bat firul sorţii umane în Urzeala Şesăturii Cosmice;

                  b-dar şi de pupăzitul Cocoşului-Cucului Fals, “spurcat”, infernal: “Şi numai ce-o auzeai vara:Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! des –de-dimineaţă, în toate zilele”.

                  Pu-pu-pup. De la pupat  -  sărutul-gaj al Satanei. Dar şi strigătul de neputinţă al Satanei: el nu poate crea  -  doar, cel mult, strigă începutul cuvântului CREAŢIEI: PU(I) -  dar nu poate crea pui-germeni vii. “Sărută” sonor, se uneşte sonor cu cei pe care-i păcăleşte: îi “spurcă”, şi prin ei umple lumea de Golemii Lenei Spirituale  - în ţarina olarului, ţărâna trădării esenţei  -  contra a 30 de arginţi…(30=3+0, 3 cercuri descendente în Singurul Ciclu: pu-pu-pup)  -  numită în text Ţarina Ţiganilor: negri  -  şi, totuşi (sau: de aceea) balauri-dragoni. Adică, negru=Misterul Divin [1] . Din ţarina păzită de ţiganii-dragoni, care cântă (oare nu cântă tot ca pupăza?)  -  cresc cozi de sapă-nonfertile  -  iar nu Copaci Cosmici Vii. Din lutul ţarinii înşelăciunii-trădării lui Iuda [2]   -  ies OALE-penia – nu şi VIN-poros. Adică: RUPA – nu şi NUMA.

                  Disimularea Spurcatei în Teiul de Aur  - este culmea perfidiei demonice. Şi să-I mai zici şi Găinuşă (de Aur)  - este culmea prostiei. Acum. Involuţia spirituală a celui care n-a avut să plătească gardul către Cireşul cu Cuc  -  este evidentă. El vrea să doarmă spiritual, să rămână cu spiritul-capul nocturn (“aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei” – s.n.) -  s-a săturat de atâtea încercări de veghe, de at’tea “munci ale lui Hercule” şi de ascensiune: Sacralizarea Porcului, Ascensiunea la gura-barzaq-ul Ulciorului Lumii  -  pentru a accede la Smântâna-Lumină din Paradis, Arderea Limbii, prin Smântână şi prin Mirungerea-Răbuială  -  Ascensiunea pe Verticala Cireşului şi Fuga Încălzitoare  - pentru Topirea Cânepii, într-o sumă de fire ale Sorţii…O, ce obositor  - mult prea obositor, pentru un biet catehumen! E nevoie de o pauză  -  adică, de o Sincopă  Spirituală. Tot ce face Nică, în această secvenţă, este expresia Sincopei şi a Amânării. Cu cât face mai multe gesturi inutile, cu atât destramă Ritualul, la construcţia căruia contribuise, până în acest moment.

                  Nu numai că se lasă pupat (complementarizat) de Satana   -   ci chiar adormit spiritual, inversat spiritual, în orice gest:

                  a-lasă jos demâncarea-hrana adevărată, de la Mama Manvantarului (hrana zeiască-amrita) -  ridicându-se spre scârna-mâncare(cuibul cu “chisăliţa” de ouă a pupezei = entropizarea germenilor vieţii);

                  b-se lasă fascinat, în ascensiunea încăpăţânată şi sterilă, pe Axa-Tei  -  de Mirosul-Putoare Demonică (“mă suiu încetişor în teiu care te adormea de mirosul…floarei”…), acceptând să nege Tămâia Celestă a Florilor din Vârful Teiului;

                  c-acceptă scorbura-cavernă a scârnei (nu a naşterii mistice!), în locul Vârfului-Săgeată al Copacului Vieţii, care străpunge Pântecul Celest;

                  d-îşi schimbă, cu bună-ştiinţă, norocul Curăţeniei (Purificării prin Foc, Starea de CUC)  -  pe norocul scârnei, Impurificării(“şi, norocul meu!…găbuiesc pupăza pe ouă”);

                  e-“Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa şi pe dracul de-aczâum!” – de fapt, dracul fiind ÎNCĂPĂŢÂNATA FIINŢĂ, care înfundă mâna demiurgică în scîrna borborosului  - confundă mâna cu scârna, Creaţia Cosmică  -  cu Haosul ;

                  f-confundă LEBĂDA (“şerpe cu pene”) care vâsleşte Paradisul şi-l cântă în Paraşabda Morţii ei (autosacrificiul Lebedei pentru / întru Vibraţia Primordială)  -  cu Pupăza: DE FAPT, CONFUNDĂ TOATE  -  ŞI Cucul cu Pupăza, şi Cocoşul cu Pupăza…Şi Şerpii Buni cu Şerpii Răi (înţelepciunea vitrilantă  -  cu răutatea inutilă);

                  g-devine BĂRBATUL SCÂRNEI: “mă îmbărbătez(s.n.) şi iar bag mâna să scot pupăza”. Iarăşi, a doua oară, mâna demiurgică se înfundă “ pe ce-a fi”(“şi iar bag mâna să scot pupăza…pe ce-a fi…”)  - pe “ORICE”-ul dezolării şi dezorientării/dez-ordonării  -  negând ordinea demiurgică;

                  h-mâna, în mod normal, îi este resorbită de labirintul borborosului: “dar ea (n.n.: NU pupăza, ci mâna pentru pupăză!) se mistuise de frica mea în cotloanele scorburii, undeva, că n-am mai dat de dânsa nicăieri”  -  Nică se lasă fascinat de Maestrul-Minotaur, sinucigându-se spiritual, înfundat în tenebrele propriei conştiinţe adormite. “Măi! Anapăda lucru ş-aista” -  singur recunoaşte că reuşise să inverseze, înspre rău, toate rosturile şi sensurile paradisiace;

                  i-capul-căciulă (căci căciula este craniul, mulajul capului uman) o tufleşte în gura scorburii: deci, rezultă o sferă a spurcăciunii, un cap ca labirint (ce contra-performanţă “glorioasă”: să transformi sfera, în labirint!)  -  deci, o întunecare a cosmosului! Lespedea-Piatră, în loc s-o înalţe în vârful Construcţiei Cosmice, o pune ca înlocuitor al capului-căciulă-labirint  (intelectul deja spurcat…).

                  În Cosmos  -   oamenii-Fiinţa lui Adam Protogonos s-au întunecat: sunt ŢIGANI  -  aici şi acum, în sensul înjosirii, nu al ocultării. Lingurari  -  pentru că lingura neagră este pentru AMESTECAREA contrariului amritei-ambroziei: clocotul din cazanul vrăjitoresc, de la răscrucile nocturne!Să nu se uite că pupăza este obiect al magiei negre! Li se lungiseră urechile de foame(ţiganilor)  -  se transformaseră, adică, din Hristos  - în MĂGARUL DEMONIC!

                  CÂNTECUL ţiganului (“lălăitul”) se opune contemplării boiereşti  şi Calumet-ului vertical ţărănesc-românesc (“Ţiganului când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul”), “mocnirii” cărbunelui acoperit spiritual: este pupăzitul satanic.

                  SCÂRNA  este   mâncare sleită (dezenergetizată), pe care o aduce Demonilor Pupăzei  -  Ţiganilor, care “lălăiau aşa de fără chef”  -  Paraşabda degradată şi stinsă, redusă la “mogorogitul”-bolborositul de la Talpa Iadului.

                  Ei bine, când ai ajuns jos, cât mai jos şi cel mai jos  -  trebuie musai să urci. E o lege cosmică. Ţiganii devin DRAGONI  -  care “cât pe ce să mă înghită”  -  pentru a-l scuipa Curăţat-Luminat. “O chirandă mai tânără” -  de fapt, metamorfoza (prin inversare) a Tălpii Iadului  -  se opune transfigurării lui Nică  -  ba chiar are viziunea unui atac (transfigurator sau nu) la nivelul Şefului Kalpei: “Cu tatul lui aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul!” Cu “tatul” şi cu “satul”  -  deci, pe el lăsaţi-l, deocamdată, să-şi urmeze calea labirintică, să înveţe singur să-şi făurească o Ariadnă şi un fir! Prin care să-şi (re)amintească Tradiţia Iniţiatică…

                  Ţiganii consumă scârna-bucate. “Scăparea cu obraz curat”  -  este, de fapt, înnegrirea (spirituală) a obrazului, la acelaşi mod cu ţiganii: de aceea ei îl lasă în pace, căci nu se deosebeşte de ei. Aceasta înseamnă că s-a “împărtăşit” şi el din scârna-bucate. Mâna lui se va întoarce în labirintul scorburii  -   dar va fi oprită de Pupăza emergentă şi de ouăle-chisăliţă.  Răul-Pupăză nu mai are perpetuitate prin ouă: chisăliţa ouălor de scârnă este prima sesizare a înfundării excesive, exasperante, în borboros.

                  Spuneam de firul Ariadnei şi de Ariadna. Ei bine, Ariadna devine, pentru Nică, PUPĂZA-pupătoare  -  iar firul eliberator pentru el devine împiedecător de picior pentru Pupăză (“leg pupăza de picior c-o aţă”). Dar nu şi călăuzitor de picior ( de aripi spirituale) pentru Nică. Caverna infernală din scorbura cu scârnă este transferată în labirintul infernal al Podului Casei Fiinţei (“ş-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite”)  -  printre cele putini hârbuite, care nu mai puteau reţine-apăra-conserva nici Apă, nici Lumina-Brânză, nici Aerul Tobei Mistice(“Buhaiul”), nici Focul Mirului din Ciubărul-Graal.

                  Iubirea dintre Nică şi Pupăză îi identifică cu Infernul-Pod Labirintic: “şi una-două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa des.” Cei din Casa Fiinţei Luminii. Dar cine iubea pupăza, ca soţ, la începuturi? CUCUL. Probabil, insesizabil, Nică, paradoxal, din cel identificat cu pupăza  -  devine cel opus pupezei.

                  Măriuca lu moş Andrei (alt moş, de data aceasta BĂRBATUL)  -  vine “c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ”, să-l înghită (sonor) şi să-l regurgiteze (fiinţial-sonor) pe Ion. Ea e zmeoaică, balaur, Lup Fenrir  -  orice făptură, din Fiinţa Cosmică, ce poate transfigura pe un biet rătăcit în iubirea faţă de borboros  -  poate inversa, întru normalitate, pe orice fiinţă stă cu capul în jos, răstignită pe Copacul Cosmic-Yggdrasil. Nu îi este ei că a furat O pupăză  -  ci că a furat însăşi PUPĂZA: acesta este numele mistic (ocultat) al Diavolului Timp. De ce n-a furat şi monopolizat Diavolul-Timp  -  de ce s-a dat în dragoste, astfel blocând forţele bivalente ale daimonului doar pe varianta descendentă spre borboros. Daimonul-ceasornic, ordonator în Istorie Degenerativă, conlucrător cu Divinitatea Demiurgică (pe Axa Descendentă), a fost blocat pe un mic traseu, fixat în cloaca-borboros.

                  Cât de complexă şi “pe muchie de cuţit” este mentalitatea tradiţională: PUPĂZA-Demon e rea când îi este blocată bivalenţa funcţională. Altfel, mentalitatea tradiţională ştie să-I extragă Şarpelui  -  Dinţii Otrăvitori  -  şi să-l domesticească, să-l prefacă în Ocrotitorul (Ouroborosul) Casei-Fiinţă. Pupăza-Ceas-Timp Degenerativ este aspectul real, NU tradiţional. Deci, Nică s-a coborât (înjosit) infernal pentru că a blocat bivalenţa funcţională, a încălcat astfel tradişia, a personalizat demonul, pe dimensiunea iubirii pe dos.

                  Măriuca lui Andrei îşi pune gâtul la mijloc: devine barzaq  -  pentru Nică: să treacă Nică prin filtrul, pe podul tradiţiei care creează bivalenţele dinamice ale Axei Cosmice  -  şi se va cerne, din pupăză-aspectul malefic  - rămânând cel benefic: GĂINUŞA DE AUR  -  din ZODIACUL CELEST ETERN. Nimic prea mult  -  addagiu care se potriveşte şi aici: nici/şi Găinuşă de Aur sau Cocoş Roş  -  dar nici/şi Demonul Borborosului: ceasornic, cocoş domestic, cu funcţii strict măsurător-ordonatoare, în Realul-Degenerativ. Nu descoperitor de comori  -  ci păstrător de Comoară (Taina Divină).

                  MOŞNEAGUL NEBUN CU VIŢICA , cel care-l crede (ca ne-alşii) pe Măsurătorul cu Cotul  -  Ştefan a Petrei  -  este însuşi Ştefan a Petrei, cu paredrul său BOURUL (disimulat paredrul ca viţică-junincă): Moşul Nebun (Smintheus Apollon) dezleagă firul Ariadnei (pe care i-l va trece lui Nică, să iasă  -  vrea-nu vrea  -  din labirint)  -  şi transgresează funcţia ariadnică, de la Pupăza-Demon, la Bourul-Divinitate Tutelară a topos-ului sacru (Moldova-Humuleşti-Pământ Ars=Ocult). Şi, amândouă, Viţica şi Pupăza  -  transgresează, în Centrul HUMULEŞTI: BOUR şi GĂINUŞĂ DE AUR.

                  Fuga spre Centrul Spiritual HUMULEŞTI este, iar, topitoare a ţâţânilor Iadului(ca şi în cazul “încălzitoarei” fugi prin cânepă…): totul reintră în  normalitatea Celestă Zodiacală, starea paradisiacă se reinstaurează. Cu o rezervă, absolut firească: Nică va plăti spiritual rătăcirea  -  prin transfigurarea-moarte iniţiatică: a-rebotezat (“fuga la scăldat; şi când sar odată voiniceşte de pe-un  mal nalt în ştioalnă, din greşală, drept cu faţa-n jos”  - cu faţa înainte=cu inima purificată); b-înveşmântat în “năsip” şi prohodit (băieţii s-au strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat în năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am revenit în simţire”). Procesul ritualic ia sfârşit la Apusul Soarelui(“şi-apoi am început a mă scălda în ticnă, până pe la asfinţitul soarelui”  -  atunci când “se răstoarnă lumea”)   -  când redevenitul (renăscutul) Soare Nică se reîntoarce în Casa Soarelui-Smarald, ca PĂSTOR alături de/asimilat VITELOR (“potrivind-o să vin acasă odată cu vacile şi spuind mamei că, scăpându-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut, şi de-aceea m-am întârziet acum”). De fapt, e adevărul-adevărat: Păstorul-Văcarul Nică, cel ajuns în Vârful Cireşului Lumii  -  se scăpase pe sine din ocolul Ordinii Cosmice  -  şi, acum, “întârziet”, dar NU PIERDUT!  -  vine înapoi în “ocolul”-Ritmul Circular Cosmic, al “vitelor”  -  adică, pocăit şi întors de la efectele propriei leni/eclipse spirituale, s-a supus hotărârii de dezlegare a Piciorului – spre Aripă  -  a Stăpânului Viţicii (Viţica Moşului Lumii, de fapt  - BOURUL Heraldic).

                  “Tot păţitu-i priceput”  -  ca şi Stan, Nică nu va mai săruta diavoli, decât dacă şi când aceştia sunt îngeri reabilitaţi, în mod real, nu doar potenţial: toată povestea cu scăldatul, relatată, la modul tradiţional-simbolic,  de V.Lovinescu [3]    -  se iaprăveşte cu adevăratul sărut, al Mamei-Smaranda (după purificarea până la aur):

                  ”-Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!

                  Atunci eu, pe loc am început a plânge, şi bucuria mea n-a fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu decât oricând. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas atât de umilşit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu binişorul. Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în felul meu. Şi nu că mă laud, că lauda-i faţă:  prin somn, nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam ca să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu bineşorul, nici atâta; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia , izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei. Povestea ceea: <<Un nebun arunc-o peatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate>>”.

                  GARDURILE sunt jaloanele Căii. Vitriolul nu mai este otravă  -  când ai trecut de la cei de jos, la cei de sus: (A)Nastasia  (evident, cea din Cetatea Focului-Pipirig!) -  izbăvitoarea de otravă   - îi dăruieşte PIATRA  -  dar, din păcate, într-o nouă spirală, el o aruncă (la fel cum a făcut la Broşteni…) în baltă-stagnarea Feţei Oglinzii dintre Lumi (nu în Bistriţa-Repedea!)  - imediat, însă, luându-şi alături 10(zece) “cuminţi” s-o scoată: adică, pe Alchimiştii-Şolticii Universului. “Taman” zece sunt şi “tovarăşii” de la Casa-Athanor de la Folticeni-Şolticeni! Coincidenţă? Chiar (mai) credeţi în aşa ceva???

                  “Nebunul” care aruncă piatra a adunat, până acum, un ciclu-Manvantara  -  fără 1(unu) – Piatra filosofală; “Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut”).  20 (de ani…)+30 (de ani…)+40 (de ani…)=90. Adică, 100-1. Nu e vorba de ani, ci de structura ciclurilor [4] !!! 9(NOUĂ) =Trei Triade iniţiatice: I-Ştefan-Smaranda-Nică; II-David-Irina-Nică[Demeter]; III-Maria[Marioara]-Andrei-Nică. 0=semnul ocult care marchează un ciclu epuizat.

                  Să-l vedem în şcoala Cetăţii Neamţului, “îngrădită cu psutiu, acoperită cu fulger “, printre sfinţii voievozi ai paradisului: “Înspre apus vin monastirile(…). Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre monastiri(…). Mă rog, la Monastirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni [5] (…). La Secu, hram de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; şi la Varatec, hram de Sântă Măria mare(…)”  -  şi printre Nebunii Casei-Athanor  -  la mijloc de codru des  -  în centrul Athanorului-Varatec, de la Folticeni ( “Şolticeni”…)-Rădăşeni (Rădăcineni  - la Rădăcina Pomului Cosmic).

                  Apar menţionaţi, aparent, anii istorici  -  dar, cum până acum nu se făcuse acest lucru, să nu ne-nchipuim că n-are semnifcaţie trans-istorică, magico-mitologică: nu că “Nică a ajuns la vârsta la care îţi poţi aduce aminte anii”  -  ci Nică a ajuns la stadiul spiritual, în care cifrele pot să-şi (re)capete forţa orfic-pitagoreică!!! Deci, şi “anii” vorbesc tot despre Paraşabda-Armonie.

                  După anul holerei (ciumei) transfiguratoare  -  notat 48=12(sic! Adică, 4+8=12), apar acum primii ani “întregi”, dintre care unul repetat: 1852, apoi 1855x2 . Ocultiştii, pare-mi-se, ar aduna: 12+16+38=…21. Adică: 1+2+1+6+3+8=21. Adică: 2+1=3. Mesajul: Se împlineşte Treimea Sacră a Spiritului Cosmic  -  prin tot ce se va petrece la nivel de Athanor Alchimic.

 

 

*

*                *