[1]
-“Cânepa dracului”=Forţa-Părul Satanei. În plus, simbol al labirintului satanic şi al visării-coşmar.
[2]
-Cf. Ion Creangă, op.
cit., vol. I, p. 178:”Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău
Vasile sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani.”Iată, din
nou, Josenii, “de sub Cetatea”-Deal al AUM-ului…
[3]
-Căci refuzul de a-i face
“un buhai ori, de nu, batăr un harapnic” - este, la modul magic,
provocarea de a căuta Focul singur (la Popa Oşlobanu al Scurtăturii de Lemn al
Focului, respectiv la nevasta lui Vasile-Aniţei, a Cociorvei Focului).
[4]
-Cf. A.Bucurescu, Dacia
secretă, Arhetip, Buc., 1996, p. 141: “S-MIN-THEOS=Zeul cel din
Groapă - din Peşteră (Caverna Învierii);
zmeu(şarpe), care învie ce-a fost vechi (învechit), leagă între ele lumile”.
[5]
-Cf. Ion Creangă, op.
cit., vol. I, p. 196:”Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu? Ié pe
Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica Sf. Lazăr de
sub dealul Cetăţii. Şi cum intră în biserică, încep a căuta pricină părintelui
Oşlobanu, care slujea, că nu se ţine de tipic: -Tipic, boaite făţarnice? (…)
zise părintele Oşlobanu, lăsând sfintele(n.n.: cele creştineşti) încolo. Ne-aţi
luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi
dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot
moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui(…)”.
[6]
-Cf. A.Bucurescu, op.
cit., p. 158:”Zeii Şerpi reunesc forţele celeste şi vizibile cu cele
chtonian-invizibile; la noi: credinţa nouă-cristică, şi credinţa veche,
ante-cristică.
[7]
-Cf. Ion Creangă, op.
cit., vol.I, p. 178:”(…) să cer dascălului să-mi deie numai pielea şi ciolanele
din tine” – adică, esenţa sonoră, Toba Mistică-Paraşabda.
[8]
-Cf. Jean Chevalier/Alai
Gheerbrant, op. cit., vol. I, p. 326.Câinele - “La prima vedere, simbolul atât de
complex al Câinelui este legat de triada elementelor pământ-apă-lună - cărora li se atribuie o semnificaţie ocultă, femelă, vegetativă şi
totodată sexuală, divinatorie(…).Prima funcţie a C. este aceea de animal
psihopomp, călăuză a omului în întunericul morţii, după ce I-a fost tovarăş în
lumina vieţii. (…) Cerberul, la greci, Garm, la germanici, păzesc intrarea în
Câmpiile Elizee, respectiv Niflheim(…)Este mijlocitor între lumi, ca Hermes, şi
interpret al celor vii, care vor să stea de vorbă cu morţii sau cu
divinităţile(…) Dar cel mai adesea, C. apare sub înfăţişarea unui erou pirogen,
scânteia focului precedând scânteia vieţii, sau confundându-se cu ea. (…)
Câinele a adus oamenilor două din cele mai de preţ daruri: focul şi meiul. Are fucţie prometeică: tot C. a furat focul
din cer spre a-l da oamenilor(…). În lumea celtică este asociat cu tagma
războinicilor - este obiectul unor
compraraţii şi metafore elogioase: cel mai mare erou, Cuchaliainn, este CÂINELE
DIN CUCHALAINN(…)compararea unui erou cu un câine însemna cinstirea, omagierea
vitejiei lui. (…) La chinezi, Câinele Ceresc(Tian Kuan) este furtună şi
vijelie: el bubuie ca tunetul şi luminează ca fulgerul şi este roşu ca
focul(…)Simbolul C. se întâlneşte cu cel al Ţapului ispăşitor(…)Înger căzut(…).
În alchimie: Câine şi Lup deopotrivă, înţeleptul (sau sfântul) se purifică
devorându-se, adică sacrificându-se în el însuşi, pentru a ajunge în sfârşit la
ultima etapă a cuceririi sale spirituale”.
[9]
-Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, pp.
178-179:”Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi
femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten,
care se vând şi pănură, şi cusute(…) . Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii
(…) şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloiu,
sare şi făină de popuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici,
cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare de burangic alese, şi alte
lucruri(…)”.
[10]
-Cireşul – în Japonia, i se zice sakura şi
ocupă rol de frunte în ritualuri; este simbolul morţii ideale, cavalereşti
(conformă cu codul bushido), detaşate de bunurile acestei lumi - cât
şi al precarităţii; din Japonia şi până-n România, Cireşul este simbol al
luminii solare, al purităţii şi fericirii spirituale.
[11]
-Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op.
cit., vol.II, p. 140, “Iepurele face
parte din bestiarul selenar - (…)se leagă de bătrâna divinitate a
Pământului-Mumă, de simbolismul apelor fecundatoare şi regeneratoare, de
vegetaţie, de reînnoirea neîncetată a vieţii sub toate formele ei(…); iepurii
dorm ziua şi se joacă noaptea, ştiu, asemenea lunii, să apară şi să dispară
discreţi şi tăcuţi ca umbrele(…) sunt atât de prolifici, încât au devenit
simbolul prolificităţii(…); cratofanie a Lunii(…)complice sau rudă apropiată a
Lunii(…). Dar, ca iepure de câmp, este şi erou civilizator, demiurg sau strămoş mitic(…), intermediar între
această lume şi realităţile transcendente ale celeilalte(…); comunică putere şi
veşnicie(…); tot ce se leagă de ideea de abundenţă, exuberanţă, înmulţire a
fiinţelor şi a bunurilor – poartă în sine germenii nestăpânirii, ai risipei, ai
desfrâului şi ai lipsei de măsură(…); este simbolic asociat cu pubertatea, care
nu se mai bucură de îngăduinţele rezervate copilăriei, dar care reprezintă
prima ei maturizare(…)”.
[12]
-Palancă=căzută,
doborâtă.
[13]
-Cf. Aurora Inoan, Cartea Ştiinţelor Oculte – p. 159: TAROTUL- cartea 12 – la arcane majore:
12-SPÂNZURATUL: încercări, decepţii, sacrificii. Cădeţi în eroare, aveţi un sacrificiu de făcut. Urmează cartea 13: MOARTEA: Răsturnări de poziţie! Înnoiri
spirituale. Sfârşitul lucrărilor sau al unei întreprinderi. Apoi, cartea 14: RĂBDAREA”. Pentru acelaşi
lucru, cf. V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc.,
1989, p. 296:”Lama a XII-a a Tarotului, <<SPÂNZURATUL>>, în care
<<osânditul>> e spânzurat de un picior, cu celălalt făcând cruce,
cu mâinile la spate, adică sustras acţiunii, iar din buzunar îi curge, cu o
inepuizabilă generozitate, un râu de aur; de Sfântul Petru crucificat cu capul
în jos; de arborele inversat din Vede şi din Divina comedie, cu
rădăcina în Cer, cu vârful pe pământ. Orice realizare spirituală se poate
rezuma într-o frază: iniţiatul îşi inversează centrul său de greutate. Pentru
el, ponderabilitatea e fixată în ceruri. E o aplicare a legii de analogie
inversă.”La fel, Éliphas Lévi, în Chei Majore şi Pantaclul lui Solomon,
Antet, p. 73: “LAMED: Hieroglifa Spânzuratului - Semnul Perfecţiunii Marii
Opere; Desăvârşirea; Sacrificiul; Trecerea; Crucificarea; Spiritul care se
separă de Materie” - rezultă din cele
spuse aici că Nică primeşte, prin Ştefan, comanda de a se scufunda până la
Capătil de Jos-Infernal, Pupăza - pentru a ţâşni, apoi, la Capătul de Sus - drept CUCUL-PIATRA-VITRIOLUL Nastasiei=eliberarea de Materie, prin
epuizarea Materiei.
[14]
-Spune Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1996, p. 198: “Cucul şi Pupăza, cântând
simultan, pot transmite aceeaşi <<urare>>, sau din contra,
<<urări>> (cu eficienţă şi orientare) diferite” [n.n.de fapt, când
urează cucul - “anti-urează” pupăza]. “La îneput(…) , Cucul şi Pupăza au fost soţ şi
soţie”. Când pupăza, exagerând pretenţiile cosmice, a vrut să fie (după vorniceasă şi vătăşiţă) - chiar
“Dumnezeu” - ei bine, Dumnezeu a pus-o
la locul ei: “A blestemat-o să tot pupăiască(…) şi nicicând să nu poată scoate
pui, până când nu-i va cloci în necurăţenie de om”. Pupăza trăieşte în scârnă, cloceşte în scârnă,
mănâncă (conform tradiţiei populare)
scârnă. Spurcă tot cosmosul. Este folosită, deci, la descântece malefice. Şi
totuşi, pupăza este, simbolic, “pe muche de cuţit: roşie-aprins – la creastă
(aparent solară!) E un paradox? Mai curând , este o fiinţă care reuneşte
contrariile: sub aparenţă regal-solară, ascunde “palatul” scârnei infernale (e
stăpâna ,ocultă, a borborosului). L-a
înşelat pe Cuc, la restituirea penelor-podoabe - căci înfăţişarea solară era, la
început, a CUCULUI: acum, acestuia i-a rămas “doar” funcţia solară. Esenţială, evident. Pupăza este pasărea ce
inversează, pune sub semnul întrebării, categorii, principii care generază
cosmosul (nu doar cel animal…).
[15]
-Cf. J.L. Borges, Cartea
de nisip, Univers, Buc., 1983, povestirea-parabolă Roza lui Paracelsus.