BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

BĂTRÂNUL ŞI ZEII

 - poveste norvegiană  -

                                                   

 

Suntem cu veacuri multe în urmă, în bătrânii munţi ai Norvegiei, cea mişunând de zei. Tot atât de bătrânul, dacă nu mai bătrân decât  munţii, dar tot ca ei de încăpăţânat şi puternic, moş Hjelmsgard, hotărî  să-i aducă, pe cei de-un sânge cu el, adică pescari şi munteni din vreo zece sate, răsfirate şi spulberate printre stâncile fiordurilor [1] -  la lumina noii credinţe, cea de deasupra tuturor zeilor: lumina credinţei în Dumnezeu-Hristos. Zis şi făcut: se pregăti de drum lung, cât stropit de spuma albă a valurilor negre, cât cu picioarele însângerate de stâncile întunecoşilor, veşnic înnouraţilor munţi norvegi. Şi, precum strămoşii săi, încoifaţi cu căşti purtând două coarne şi veghind, cu ochi neadormit, la prora şi la pupa drakkarelor roşii  -  navigă şi moş Hjemsgard spre lumina alburie din sud  -  apoi se dădu jos din navă, şi , nevoindu-se pe jos,  răscoli păduri şi bolovani cât catedralele  -  până dădu, la un schit, de un preot pustnic, aducător, acolo în nordul sălbatic  -  al cuvântului blândului Hristos. Moş Hjelmsgard îl purtă în spinare pe străveziul pustnic  -  până la corabie, traversând cu el munţii şi spintecând coamele de dragoni ale oceanului. Şi, într-o întunecată seară, poposi, în sfârşit, înapoi, în satul de baştină  -  cu gând ca, de-a doua zi, să răscolească satele din fiorduri, după neamurile sale, şi să le cheme, prin botez, la noua şi dreapta credinţă.

 Peste noapte, preotului bătrân începu să-i ardă tot trupul  său slăbănog, de-o febră ciudată  -  şi delira jalnic. Moş Hjelmsgard îl culcuşi şi-l obloji, cum putu mai bine  -  dar degeaba osteneala toată.

În miez de noapte, la uşa colibei de lemn, acoperită cu straturi de muşchi, a bătrânului Hjelmsgard, se auziră, în beznă, bătăi cumplite. Parcă tunau cerurile şi se prăbuşeau bolovanii din munţi:

-          Deschide, Hjelmsgard!

-          Cine-i? Cine bate ca la porţile iadului ori cerului? – mormăi, nemulţumit, moş Hjelmsgard, care tocmai aţipise puţin, după chinul cu fierbinţeala preotului, la căpătâiul acestuia din urmă. Moşul se mira, căci în pustietatea aceea, prea rari oaspeţi de noapte avea.

-          Deschide, şi nu te teme că n-ai să vezi cine bate!  -  striga, batjocoritor, un glas de tunet.

Moş Hjelmsgard, întărâtat, deschise uşa. Era gata să lovească, moşul, din armă ori pumn, pe obrăznicătura ce îndrăznise a-i răspunde astfel  -  dar încremeni: în prag erau doi uriaşi de lumină, unul cu o sabie cât toate zilele în mână, celălalt cu un ciocan plin de fulgere, pe care-l ţinea sprijinit pe umăr. Erau Odin [2] şi Thor [3] , zeii coborâţi din Walhalla, nemulţumiţi de începătura faptei lui Hjelmsgard, prin care oamenii neamului norveg erau îndemnaţi să uite vechea credinţă, către vechii stăpâni. Cei doi coloşi de lumină, pletoşi, aplecându-se adânc din spete, pătrunseră în colibă şi se aşezară la masă, nepoftiţi. Scaunele trosniră cumplit, gemând amarnic sub ei.

-Crezi că ne poţi alunga, Hjelmsgard? Tu pe noi?  -  tună Odin.

-Nu v-alung: vremea voastră a trecut, puterile voastre nu mai ajung omenirii. Voi singuri trebuia să băgaţi asta de seamă, şi să vă faceţi nevăzuţi  -  rosti, gânditor şi întunecat, moş Hjelmsgard.

-Vrei să ne faci uitaţi, stârpitură bătrână?  -  urlă meşterul de fulgere Thor, nebăgând în seamă vorbele omului.

-Nu vă va uita nimeni, dar nici nu puteţi cere oamenilor, la nesfârşit, să rămână la aceleaşi puteri, mai ales dacă ele slăbesc şi dac-au aflat, oamenii, tot din ceruri, un izvor de vlagă mai curat şi veşnic  -  îi înfruntă pe zei, cu barba stufoasă şi căruntă, scoasă-nainte, moş Hjelmsgard. Sunt bătrân, da, dar nu-s stârpitură, Thor, zeule. Şi, prin noua credinţă a Răsăritului, sunt mai puternic decât voi, zei nătângi şi încăpăţânaţi  -  şi vă desfid, zei egoişti ce sunteţi!  -  se aprinse moşul.

Primul gest al lui Thor fu să-l spulbere cu ciocanul pe neisprăvitul şi obraznicul om.Apoi, luându-şi aminte, rosti, mai potolit:

-Aşa? Bine, Hjelmsgard! Te-am putea ucide, te-am putea strivi ca pe-o gâză, nebunule  -  aşa cum îi luăm acum viaţa din trup acestui popă, adus aici de orbirea ta îndărătnică. Dar ar fi prea uşor şi prea blândă pedeapsă-ai avea, pentru obrăznicia şi trădarea ta. Vei trăi, Hjelmsgard  -  şi când vei crede că poţi să faci ceva, cu de la tine putere, ori de la Hristosul tău, atunci, noi, zeii cei vechi şi nemuritori, ne vom bate joc mai cu poftă şi vom hohoti, în ceruri, văzând cum te chinui, în prostia ta, nemernicule! Şi vei juca exact cum îţi vom cânta noi, cei pe care tu crezi şi vrei să  ne poţi uita, netrebnicule!  Nimic nu vei face , nici cel mai puţin însemnat gest, fără noi! Şi vor vedea  asta limpede oamenii cei din sângele tău, pe care tu, nebune, te pregăteai să-i rătăceşti…şi ei vor şti să aleagă singuri, care sunt stăpânii cu folos şi adevăraţi, şi care sunt doar închipuiri şi vise deşarte, de moşneag fără minte!Fii sigur că, atât cât va fi neamul tău pe pământ,  vom şti să-i facem să ne-aleagă pe noi!Nimic fără noi, nebunule Hjelmsgard!Nimic!

-          Da, Hjelmsgard  -  întări Odin, la fel de crâncen jignit, ca şi Thor  -  şi blestemul ăsta îl vor purta toţi din neamul tău, toţi, auzi tu? Ha-ha-ha-ha!  -  hohotiră, sculându-se viforos de la masă, cei doi zei de lumină  -  şi şi dispărură, ca înghiţiţi de văzduhuri. Bietul preot nu mai sufla viaţă, chircit în colţul cel mai întunecos al odăii.

…Şi blestemul zeilor apăsă greu pe umerii bătrânului Hjelmsgard: întocmai cum îi preziseseră zeii cei mânioşi, ofensaţii zei vechi  -  orice încerca să împlinească, rămânea cu capetele în aer, până când nu-i chema într-ajutor şi cu martori dintre  cei  de-un sânge cu el  -  pe Odin şi-ai săi tovarăşi din neguroasa Walhalla. Nici drumuri pe ocean ori pe mări nu găseau început ori salvare  -  nici vitele-n munţi nu scăpau de molime ori jalnice beteşuguri  -  nici copiii nu ieşeau vii din burta mamelor  -  fără umilitoare şi umile invocaţii către cei în care credea, acum,  doar cu buzele  -  iar buzele se deschideau spre rugi doar   pentru silnică mărturie, către cei pe care voise să-i smulgă negurii vechi  -  către un nou răsărit.Şi, rânduri după rânduri, cei din neamul lui Hjelmsgard trudiră, suduiră, dar se umiliră sub jugul blestemului, rostit printre hohote trufaşe, de zei, în noaptea aceea sinistră, din înaltul fiordului norveg…

…Au trecut vremi după vremi. Norvegii, atât de cutezători şi neînfricaţi  -  îi urmară, dacă nu fuseră chiar ei înainte  -  pe toţi sfărâmătorii de zăgazuri şi taine ale apelor : sorburi, şi gheţuri, şi hăuri, şi strâmtori, şi capuri cu vântoase, şi nemaivăzute  ţărmuri ale Pământului, au fost descoperite şi-nvinse.  Peste tot, norvegii au spart porţi şi au forţat, între întunecate taine  -  aflarea. Şi calea. Înfruntând moartea, senini  -  noi lumini înfruntau şi în razele lor proaspete se scăldau.

Dar Capul Horn, în sudul Americii celei mai de sud  -  era vestit pentru primejdia de moarte care-i pândea pe cei care-ndrăzneau să-şi pună în gând a-l înconjura, deci supune. Mai ales prin strâmtoarea lui Magellan, zeii apelor şi-ai vânturilor hohoteau mai batjocoritor şi necruţător ca neunde. Sute, mii de cadavre şi schelete de corăbii pluteau în derivă, sau se holbau ca strigoii, înţepenite între negrele stânci. Toate aceste grozăvii  -  ca dovezi înfricoşătoare: omul, oricâte iluzii deşarte de putere ori de libertate şi-ar face  -   e cu totul în mâna cruzilor zei, călăreţii peste vânturi şi valuri.

Bătrânul căpitan de corabie Hjelmsgard, stră-strănepot al starostelui vizitat, noaptea, de zei în negrul fiord  -  moştenise, tot sub jug de blestem, impus cu anasâna sufletului său  -  numele corăbiei sale  -  “Odin”. Împreună cu feciorul său, drag şi mic, Olaf (care nu-mplinise, încă, 16 ani)  -  armaseră., călăfătuiseră, reparaseră, cu toată grija, corabia  -  în portul Cardiff, din Ţara Galilor. Echipajul pe care-l angajaseră era întocmit din oamenii inimoşi ai fiordurilor  (  doar doi galezi şi un bucătar , jumătate francez, jumătate danez). Oameni care ştiau de blestemul batjocoritor al zeilor, din strămoşi, care apăsa peste căpitanul lor. Îl compătimeau pe Hjelmsgard  -  în taină, bineînţeles, căci căpitanul nu le dădea voie să vorbească, deschis, despre blestem.

Olaf era rodul fericit şi târziu al vieţii lui Hjelmsgard. Hjelmsgard bătrânul voise, întâi, să-şi şteargă neamul, pentru a stinge blestemul  -  şi astfel, să-i elibereze, definitiv, pe cei de un sânge cu el, ca aceştia să se dăruiască, desăvârşit, credinţei creştine. Dar o întâlnise pe Hilda, frumoasă cât visul cel mai frumos al unui bărbat. O ispitire a zeilor? Încă una? O promisiune a cerurilor noi? Nu ştia. Atâta ştia, că, deşi mai în vârstă decât ea cu 30 de ani, se dăruise cu totul ei , Hildei, întruchipare a dragostei  -  şi ea, asemeni, lui. Şi rodul acestei iubiri desăvârşite şi senine (în toiul neguros de blestem al neamului Hjelmsgard)  -  era blondul şi veselul Olaf  -  bucuria şi inima bucuriei mateloţilor de pe “Odin”: mereu între ei, mereu cu ei, la trudă şi la chefurile, nu desfrânate, dar cu toată inima ţinute. Glumele lui erau soarele lor, când norii văzduhului nu mai conteneau să-i persecute şi deznădăjduiască.

Şi-ajunseră, cei de pe “Odin”, la Capul Horn  -  după ce străbătuseră, cruciş, Atlanticul, cu cărbuni pentru San Francisco. Şi, la Cap, vântul de apus începu să hohotească:

-Ha, ha, ha  -  văzuşi, Hjelmsgard, tu, cel din neam blestemat de zei? Cu noi te pui, tu, vierme de apă? Îţi arătăm noi şi ţie, şi tuturor căpoşilor din neamul tău de pietroaie norvege! -  şi se dezlănţui, cum n-o mai făcuse de sute de ani. Bătea cumplit, şi înălţa valuri care-ntunecau cerul, valuri negre ca păcura şi ca iadul. Căpitanul, bătrânul şi umilitul căpitan Hjelmsgard, îşi trase corabia la adăpost, căci stâncile vibrau, tremurau de poftă, lătrau, din toate părţile, şi tot mai aproape  -  gata să-şi înfigă toţi colţii, în corabia lor. Aşteptau, deznădăjduiţi şi umiliţi, în adăpost. Şi aşteptând aşa, pe navă, toţi matrozii se îmbolnăviseră de scorbut. Din 22 de matrozi, trei  se stinseră, iar şase zăceau, gemând amarnic şi sufocându-se, afară,  pe puntea plină de apă. Atât era de zguduită de valuri, corabia, chiar şi-n adăpost  -  încât nici nu puteau să le-aducă de mâncare fraţii la fraţi  -  cei cât de cât sănătoşi, celor care gemeau , sus, pe punte, în bălţile de apă. Doar căpitanul Hjelmsgard şi fiul său,  Olaf,  îndrăzneau să înfrunte tangajul cumplit, gata-gata să fie aruncaţi în hăuri, peste parapet  -  şi duceau de băut şi puţină hrană, câtă mai rămăsese pe navă, după atâta aşteptare  -  celor care rugaseră să fie lăsaţi să moară afară, în furtună, iar nu îngropaţi de vii, în cabine. Căpitanul, crunt zbuciumat , de mare şi gânduri, de câte ori ajungea pe dunetă  -  privea, cu durere infinită, dar şi cu hotărâre sfidătoare, spre cerurile stihiilor păgâne…

Şi, într-o dimineaţă, , cruzii zei ai apelor şi văzduhului voiră să-şi bată joc, mai crud ca oricând, de căpitanul Hjelmsgard, decât  de oricare din neamul său, până atunci: ca prin minune  -  vânturile se mutară, din apus  -  în sud, şi din sud  -  în răsărit. Bătrânul Hjelmsgard sări, iute, întărâtat, ca un tânăr de 20 de ani  -  cu barba căruntă fâlfâindu-i în vânt, apucă , în mâinile-i aspre şi bătătorite, timona  -  ca să lase toţi oamenii la manevrare  -  şi urlă, din străfundul fiinţei sale, mândre, chinuite şi  pătimaşe:

-Am învins zeii! Au obosit zeii! Nord-85-Vest! [4]

Şi corabia făcu un viraj atât de strâns şi impetuos, încât puntea de mijloc mătură, aproape, suprafaţa oceanului  -  ştergând spumele de pe creştetele valurilor. Dar, în aceeaşi clipă, matrozul de veghe strigă:

-Un om pe mare!Om la apă!

Şi-i răspunseră celelalte voci, spăimântate:

-Este Olaf! Olaf!

Hjelmsgard scăpă cârma  -  şi cârmaciul de drept o preluă, fulgerător. Oamenii aşteptau, cu inima la gură, comanda de întoarcere a corăbiei.

O, da, blestemul! Mai crunt şi mai batjocoritor şi hohotitor decât oricând!Cel mai cumplit şi mai necruţător! “Trebuie, trebuie spart blestemul!cu orice preţ, acum şi aici, trebuie spart blestemul!”  -  urlă, în sinea sa, bătrânul tată şi încă şi mai bătrânul blestemat.

Bucuria şi rostul vieţii lui şi al curgerii sângelui lui  -  Olaf…Dar sângele lui este blestemat, şi-i târăşte, în vârtejul sângelui său, şi pe sutele, acum mii de mii de oameni din fiordurile norvege…Libertate  -  trebuie să-i elibereze de numele de Hjelmsgard şi de blestemul sângelui Hjelmsgarzilor! Trebuie să jertfească zeilor vechi şi cruzi, neîndurători   -   pentru a dobândi libertatea către cerurile zeului nou  -  Dumnezeului Milei şi Atoateîndurării!Pentru a-şi elibera sângele, trebuie să-şi dea sângele  -  cel mai preţios sânge…

Şi chinuitul, tragicul căpitan Hjelmsgard urlă, înafara fiinţei sale, sălbatic urlă, ca unul din cruzii zei ai Walhallei  -  şi, pe chipul său se zbăteau, cumplit, umbrele lui Odin şi Thor  -  neputincioase, în sfârşit  -  neputincioase:

-Atenţie, cârmaci, ţine drumul Nord-85-Vest!

Urletul vocii sale de leu rănit impuse respect şi o frică mistică  -  nu doar oamenilor, ci până şi valurilor şi vânturilor păgâne.

Deasupra locului unde se zbătea, în valuri, Olaf  -  pluteau doi corbi albi de mare. Olaf, din valuri, îşi aţinti ochii, cu o lumină atât de intensă, încât parcă aprindea valurile din juru-i  -  şi-i aţinti drept în ochii tatălui său, acei ochi plini de durere infinită, de disperare şi mândrie neomenească  -  şi, totuşi, atât de profund, tragic umană. Bucuria înţelegerii depline lumină trăsăturile , de zeu frumos, blând şi nou, ale lui Olaf.Părea, în mijlocul valurilor, un tânăr Crist  - primind, senin, răstignirea pe crucea stihiilor apelor. Olaf nu se mai zbătu  -  şi, în clipa următoare, dispăru definitiv, în cazanul necruţător al talazului.

Neputincioşi, învinşi, zeii greoi ai negurilor trebuiră să lase corabia să trecă de Capul Horn, ca de un altar pe care jertfa a fost înjungheată. Bătrânul Hjelmsgard comanda, acum, înfipt la prora, ca un nou zeu păgân,  atotstăpânitor şi, mai cu seamă, despotic  -  despotic cu oameni, cât şi cu stihii. Acum, după  împlinirea jertfei cumplite, putea să ceară orice , oricui.

În momentul  în care “Odin” ieşi din strâmtoare, şi luă cap compas spre Hawai  -  în cabina căpitanului răsună un foc de revolver. Bătrânul Hjelmsgard, în lupta sa necruţătoare cu zeii cei vechi, păru că nu rezistase: de fapt, eliberase inutilul bătrân sânge, de preot păgân,  după ce-l folosise, pe altar, pentru spargerea blestemului, pe cel tânăr, de victimă.

Târziu  înţelegătorii şi tăcuţii matrozi, de neam norveg, din fiordurile clanului Hjelmsgard, cei care rămâneau, izbăviţi, dar singuri, cu nava lor  -  ajunşi la San Francisco, se botezară , cu toţii, în noua credinţă. (După o vreme, îi chemară, la San Francisco, pe mulţi dintre cei  rămaşi în munţii patriei lor).Apoi, răzuiră de pe prora corăbiei numele vechi   -  dar nu-l puseră pe cel al sângelui curs pentru limpezire  -  ci pe cel al limpezitoarei şi rugătoarei pentru toate slăbiciunile  -   izbăvitoarei, prin Sfântul ei Fiu, de toate blestemele lumii: “Maria”. Mai mult de atâta, trebuia împăcată şi maica răstignită durerii, din fiordul norveg  -  maica victimei, în jertfirea pentru eliberarea duhului  -  blânda Hilda,  de două ori şi pentru totdeauna cernită…

Urmaşii acestor matrozi neguroşi formează, şi astăzi, colonia catolică din întunecata, dar desăvârşit demna ţară a norvegilor.

                                                                       *

 



[1] -Golf  marin adânc, strâmt, sinuos, cu ţărmuri abrupte, format în urma pătrunderii apelor marine, în văile glaciare, după topirea gheţarilor  -  întâlnit, cu precădere, în Norvegia.

[2] -Zeu suprem , în mitologia scandinavă, “stăpânul cerului şi al pământului”, zeu al războiului , dar şi al magiei şi al inspiraţiei poetice.

[3] -Zeu scandinav, fiul lui Odin, întruchipat de un bărbat cu un ciocan (fulger) pe umăr.

[4] -Comandă marinărească, absolut obligatorie, pentru orice navigator, care se angajează în manevrele de ieşire din Strâmtoarea lui Magellan, spre Oceanul Pacific.