BASME
A
fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin ,ci din pricină de
necazuri repetate prea des - aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu
ceva, repetă, şi iar repetă - de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa
asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să
iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea(căsuţei, nu băbuţei), prin
câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam proşti , că nu s-au gândit că ar fi ieşit mai ieftin, şi i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi
construit băbuţei altă casă, decât s-o
repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot n-are omul ce face, se face
c-ar tot face…Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun - aşa
că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun…
Şi, cum vă ziceam, ieşind băbuţa din
casă(de nevoie, nu la plimbare), şchiopătând ca vai de ea ( o cotonogise un
cerşetor, odată, că nu-i dăduse, de pomană, valută) - numai ce vede pe drum (numai pe hârtie era o
autostradă - în realitate, o simplă şosea hârbuită, pe
care se-nghesuiau maşinile, toate, năvală, unele peste altele) , printre maşinile
care fugeau mâncând pământul şi sărind până-n înaltul cerului, din câte-o
groapă făcută mai cu măiestrie decât altele - şi-acuma chiar că nu mă mai
opresc până nu vă zic ce-a zărit bătrâna pe drum : taman (da, da - taman, aşa se zice-n poveste - taman) taman în mijlocul drumului, printre maşinile care mai-mai se
călcau unele pe altele, pe picioare, de zorite şi înghesuite ce erau - ptiu, ştiu, am uitat c-am promis: deci, pe când băbuţa de care vă zic
şchiopăta, blestemând printre dinţi, că învăţase, de când începuse să
şchiopăteze, un repertoriu destul de bogat de-njurături, şi buzele nu i se mai
opreau, cu una-cu două, din fluturare - că fluturau, fiindcă băbuţa nu
avea, în gură, nici un dinte, împotriva nimănui, şi nici în altă parte n-avea
dinţi… - şi , ce ziceam? - a, da, scuzaţi, vă rog - uite, acuma-mi iau avânt şi vă spun despre ce - ei,
drăcie, de fapt, chiar, oare despre ce voiam să vă … ahaa,
da - despre cum o băbuţă, mergând pe drum dimineaţa - în
definitiv, dracu ştie de ce dimineaţa , că doar nu avea serviciu, să se scoale
cu noaptea-n cap şi să se grăbească ca năroada… uite cum iese şi cacofonia,
dacă insişti mult…Ei, mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nefericită şi-i
proastă de bună ce e , să scăpăm odată de ea - haida!
Hei-rup! - şi gata! - ei, da, printre roţile
maşinilor, băbuţa a văzut un pui de cioară, căzut dintr-un pom, pe care pom
oamenii (c-aşa li se zice, chiar şi
celor care taie pomi : oameni…)tocmai îl tăiaseră de pe marginea drumului - c-aveau nevoie de lemn pentru-o biserică : printre oamenii clerului ( era
să uit: chiar şi celor din rândul clerului care permit tăierea pomilor, li se
zice tot: oameni - de, dac-aşa se zice, eu ce să fac? Zic şi
eu - cine-s eu să nu zic?)era la modă construirea Bisericilor-dintr-un-Lemn,
după “Neckermann”. Şi stătea, bietul pui de cioară,
terorizat, bietul de el, vai de el - abia-abia sufla, ştiind ce-l
aşteaptă : o roată de camion ori de turism peste el - şi , adio… Şi forfoteau, în jurul lui,
roţile, parcă-i făceau în ciudă : “nu, nu ai să mori aşa repede, ai să mori
când vrem noi, noi hotărâm când vjââât.. te-ai dus!”
Sadice, roţile astea - sau
stăpânii? Adică, cei care le mânau, din volane…
Bietei băbuţe, miloasă, ca orice
băbuţă, îi îngheţase inima-n piept (stătea prost cu inima, avea prolaps mitral
şi bloc de ramură) - şi nu ştia ce să facă, se zăpăcise de tot.
Stătea-n loc şi se frământa, îşi frângea mâinile - şi
le putea încă frânge, că n-o năpădiseră , încă, chiar toate reumatismele
poliarticulare - mai uitaseră vreo două să vină, unul
întârzia, căscând gura pe drum…. Şi, deodată, fără să-şi ia seama la nimic,
băbuţa se repezi drept între maşinile care treceau - vreo
două au derapat, au scos trâmbe groase
de fum , a mirare (adică: cine-o mai fi şi nebuna asta, şi ce-o fi vrând?), au
sughiţat de emoţie, sau mai ştiu eu de ce ( s-au bălegat, chiar, ambetatele
maşini, vreo două-trei uriaşe pete de motorină ori de benzină, de se
vede pe asfalt, până-n zilele noastre, urma emoţiei de-atunci) - smulge baba puiul de cioară de pe carosabil, îl pune repede ca gândul în
poală ( că n-avea, sărmana, nici buzunare la şorţ - da'
gânduri îşi mai permitea să aibă, din când în când, că-s ieftine, două la
leu) - şi - tuleo! pe trotuar - de parcă nu era ea nici bătrână
şi nici nu şchiopătase vreodată, în viaţa ei. Zburase, ce mai! Aşa o
înaripaseră, de comun acord, frica şi mila şi groaza pentru soarta vitregă a
bietului pui de cioară. (Dar cu trotuarul, v-am minţit: nu era nici un trotuar,
că primăria , când zice că face autostrăzi, minte-nu minte, dar când zice că
strică fostele trotuare bune - se ţine neclintit de vorbă - şi
ajung , pe marginea drumului - a carosabilului, cum se zice azi, mai
frumos - să se strângă, de vânturi, nişte dune de
praf, ca la arabii din Sahara).
Ajunsă pe ficţiunea de trotuar, foarte
realista (redevenită) bătrână îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu
grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din
cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut
dumneavoastră ?):
-Cum te simţi,
puiule mic şi drag de cioară ?
Scăpat de năpastă şi sigur pe el, puiul
de cioară îi răspunse, cârâind foarte pe nas, foarte-nciudat , nervos nevoie
mare şi foarte de sus (parcă scuipa smoală, nu alta):
-Tâmpită bătrână, babă
senilă şi chioară, tu nu vezi că eu sunt lebădă? Ce-i tot îi dai într-una cu
“pui de cioară-pui de cioară”? N-ai văzut cum m-admira toată lumea bună de pe
şosea? Cum se opreau toţi lorzii şi prinţii italieni, toţi, de la Uniunea
Europeană - toţi, cu limuzinele lor, se-opreau, şi-mi
aruncau bezele, mie, primadonei celor o mie de lacuri (de atâta îngâmfare,
cioroiul uitase şi geografia: se credea în Finlanda…şi uitase că lebăda nu prea
cântă…)? Idioato! Sictir de-aici! Hai, plimbă ursul, cât te văd!
Biata babă, nevenindu-i să creadă
urechilor, dădu să se-aplece, s-audă mai bine cu ce-o probozea salvatul “pui de
lebădă” negru-tuci - şi, ameţită de mirare şi-obidă, cum era,
alunecă de pe movila de praf, cu tot cu movilă (obsevaţi ce solidaritate, între om şi praf, cum era pe vremuri şi zisa: “Praful, frate
cu românul…), drept pe carosabil, unde-o maşină, din cele supărate că li s-a
luat prada negricioasă, o şi mototoli pe biata bătrână sub roţi…
Şi-aşa deveni celebră, biata bătrână,
prin apariţia ei la Ştirile de Seară,
secţiunea “Accidente rutiere”, la Televiziunea Română Liberă - făcând senzaţie, ghemotocul acela umil de zdrenţe, praf , durere şi uimire - printre vecinii ei, care , chit că n-o prea
recunoscură (că nici n-aveai ce să recunoşti, din micul morman de carne şi
cârpe negre-nsângerate) - începură să fie mândri de oraşul lor, care
apare la televizor, şi poate fi, astfel, admirat de toţi lorzii şi prinţii
italieni…
Vedeţi, până la urmă, tot am scos-o la
un capăt. Dumnezeu ştie dacă la cel bun. A - să nu uit: vecinii şi-au spus
că au scăpat de reparaţiile à la
Manole, la casa bătrânei sărmane şi cu defect la mers: dacă tot a murit băbuţa,
la ce să mai reparăm? Şi-atunci, căsuţa, care, de fapt, era bloc comun, s-a
prăbuşit peste vecini, ca un haram copleşit de oftică - şi
i-a îngropat de vii. Că şi azi, viii îngropaţi, se tot întreabă, acolo, în îngropătură: de ce s-o fi dărâmat chestia asta, dom'le, că doar băbuţa murise, şi nu mai avea nevoie de
reparaţii(căsuţa, nu băbuţa)?
Şi asta fu tot. Punct. Uff!