BASME

| PRIMA PAGINA | INAPOI

ARĂTĂRILE  MĂRII

- din poveştile lui barba [1] Ianis-Grecul -  

 

 

…O, nu! Puteţi să-mi daţi toate bogăţiile din lume, nu mă clintesc, în seara asta, din taverna lui kir Kaligheris! Spune-nainte, barba Ianis, spune! Inima mea este lângă poveştile tale despre mare  -  marea, ibovnica noastră vicleană, a tuturor marinarilor greci…de acum şi de-altădată…Hei, palicarilor, ascultaţi, mai slăbiţi puţin paharul cu rom…

Furtuni, şi duhuri învrăjbite, ale văzduhului şi talazului  -  şi naufragii, şi minuni ale Sfântului Nicolae  -  şi blesteme împlinite, pe muchia stâncilor haine, ori în sorburi cât gurile iadului…şi adâncuri tainice şi fermecate, ale scufundătorilor…comori în insule uitate…rechini sumbri, delfini jucăuşi, caracatiţe groaznice...palate de sub mări şi spume...jurăminte călcate şi legăminte straşnice, până în buza morţii ţinute...palicari zdrobiţi de alţi palicari, în jocuri pentru o femeie vestită, frăţii ale matrozilor, sfinte...şi nopţi ale groazei, urlând crivăţ pe mări şi zăpezi fantomatice, care transformă, orice corabie, în Olandez Zburător...

-Barba Ianis, spune, rogu-te, marea-i nedreaptă?

Barba Ianis, bătrân ca marea, acum  ( dar păstrând, pe obrazu-i încununat de barba-i de patriarh, sclipind argintie, şi pe fruntea-i măreaţă   -   mândria de zeu veşnic al apelor,  nobleţe pe care o capătă numai cel credincios încăpăţânat mării, într-o viaţă de om )  îşi roti privirile, încruntat de-amintiri, asupra noastră, şi, după o vreme, grăi:

-Nu, kir Kaligheris, nu, fraţilor  -  oricât ne amăgeşte ea pe noi, cei albiţi în furtuni  -  când vine ceasul dreptăţii, e neabătută şi necruţătoare.

-De aceea o iubeşti, barba Ianis?

-Pe cine?

-Cum pe cine? Marea…

-Toţi o iubim, câţi suntem aici, marinari  -  şi încă mii şi mii care, la ceasul acesta, o blestemă, luptând cu hachiţele talazurilor şi batjocura ei…Toţi o iubim, cu poveştile ei, pe care ni le şuieră la ureche, toată vremea  -  în somn ori la veghea de cart…sau la cârmă, da, mai cu seamă noaptea, când încleştezi, cu deznădejde,  mâinile pe timonă, încordându-te  să vezi cu ochii şi cu degetele, prin beznă şi ceaţă, dincolo de lumi…  -  sau acum chiar, când stau aici, la kir Kaligheris, şi e cald şi romul parfumat în pahare…

-Şi ce poveste auzi acum, barba Ianis?  -  întrebai eu, aproape rugător.

-Kir Kakoianis…aud multe ecouri a ceea ce-a fost, ce e şi va fi, în împărăţia fără cap şi sfârşit a valurilor…Noi, grecii, suntem fraţii buni ai mării  -  de când ne ştim, de la naştere. Chiar dacă unii palicari se-ncovoaie sădind măslini, ori mulgând capre  -  în urechi ei aud tot vuietul valurilor, sălbatic, veşnic neîmblânzit şi fermecat…nesfârşită poveste…

-E credincios cuiva marinarul, sau e asemenea ibovnicii sale veşnice, marea?  -  întrebai eu, sfios şi, totuşi, întărâtat.

-Kir Kakoianis, şi marea are credinţele şi statornicia unor legi, pe care noi, lupii de mare, le simţim prin suflet trecând şi prin piele intrând, în sângele nostru ţinându-şi înaltul lor judeţ … Şi, poate, de aceea o iubim  -  căci nu trădează marile legi ale vieţii şi morţii, chiar dacă pe noi, muritorii de rând, ne înşală şi batjocoreşte  -  după cum, poate, chiar merităm. Da, marea are legile şi sfinţii ei, de care ascultă cucernic, în tainică statornicie. Noi, grecii, i-l ştim doar pe Marele Sfânt  -  Sfântul Nicolae…Am să vă spun ceva  ce mi-a rămas săpat în minte, din tinereţele mele, până azi. Şi, dacă nu v-aş spune ce vă voi spune, ar însemna că nu mi-am meritat viaţa pe valurile mării  -  şi că degeaba am stat cu voi, noaptea asta, la masa lui kir Kaligheris. Şi kir Kakoianis îşi va găsi singur răspuns, la ce-a întrebat.

E o poveste veche  -  veche cât mine.

Abia îmi începusem ucenicia de marinar. Eram, de doi ani, mus [2] pe goeleta [3] “Penelopa”, a lui kir Ghiorghi Karafis, un aspru lup de mare , dar drept şi bun creştin. În toată viaţa lui, cu toate că suduia de multe amaruri  -  de cele sfinte  nu se atinsese, nici cu vorba, nici cu fapta. O furtună, neîntreruptă de trei zile, ne mânase în strâmtoarea Messina, unde, încă din vechime, vasele bieţilor marinari n-aveau scăpare, între Skylla şi Charibda. Valurile nu numai că se înălţau, negre, cât trei case, una peste alta, deasupra corăbiei noastre, dar veneau în vârtejuri de smoală şi spumă, de parcă era o elice a diavolului, dedesubtul mării. Toţi matrozii se legară, pe unde putură, să nu-i ia talazul turbat.

Degeaba se sileau, căpitanul şi cârmaciul-şef, să îndrepte corabia drept spre muchia valului, ca să-l înfrunte şi să-l spargă  -  degeaba încercau să se furişeze, între două talazuri, căutând scăpare prin fugă  -  că valul se-ntorcea pe dos, se rotea ca purtat, prin văzduh, de demon,  se răsturna, şi corabia era rotită şi ea prin aer, şi răsturnată, când pe-o coastă, când pe alta. Toţi eram striviţi şi ameţiţi de dansul Satanei cu apa. Se legară şi căpitanul şi cârmaciul-şef, lăsând timona în voia Domnului  -  cel de sus  -  ori celălalt… Catargul mare căzuse de mult, după ce trosnise, cu un răcnet cumplit  -  şi alunecase în mare, tras  parcă de cineva de sub clocotul spumelor  -  târând cu el  doi marinari, sărmani fraţi, care se legaseră cu frânghia de catargul trădător, cu gând să nu-i târască valurile în iad. Şi tocmai acolo i-a tras, nemernicul…Apoi, s-a dus în hăuri şi catargul mic, dinspre proră, cu încă doi tovarăşi de-ai noştri, bieţii de ei. Mai rămăseserăm cu al doilea catarg mic, cel de la pupa  -  dar, în scurtă vreme, avea să se ducă şi el  -  oricum, era inutil şi o povară în plus, pe corabia azvârlită prin aer şi spume, ca un câine de circ…

Căpitanul, care nu se legase acum, după obiceiul lui pe furtună, de catagul cel mare, ci de ruf [4] -  văzând că nu se mai poate face nici o manevră  -  începu să urle ceva. Deodată, cu un trosnet cumplit, ca un răget de fiară apocaliptică, cutremurându-ne şi sufletu-n noi  -  corabia fu azvârlită pe nişte stânci, pe care, chiar dacă am fi văzut ceva prin iadul de beznă şi ape negre, de sus şi de jos, şi de spume care ne cuprindeau şi ne potopeau, chiar dac-ar fi rămas cineva la timonă  -  tot n-aveam cum să le ferim, în zdruncinul acela înspăimântător, al lichidului zgâlţâit, răsucit  şi torturat de toţi demonii. Bordul goeletei noastre era spart  -  şi luam apă din plin. Chiar dacă hachiţele mării turbate nu găsiseră de cuviinţă , sau n-avuseseră putere, să ne fure, încă, barca de salvare  -  în nici un caz, aceasta nu putea fi lăsată pe valuri, în  moara diavolească de ape, în care ne aflam.

Simţeam, toţi, de pe unde ne legaserăm, că vasul înghiţea, cu lăcomie, apă, pe dedesubtul punţii  -  şi că, în curând, aveam să dispărem din lumea asta, ca şi cum nici n-am fi fost vreodată. Dar, pentru că ne înfipseserăm cu partea dinainte în stânci  -  se mărise, fireşte, stabilitatea punţii. Căpitanul, care degeaba urlase ce urlase, până atunci  -  căci nu se auzea decât un vaiet continuu al apelor, din văzduh şi din hăurile mării, şi scârţâitul şi trosnetele, din ce în ce mai cumplite şi mai sinistre, ale lemnăriei bietei “Penelopa”, gata să se dezmembreze cu totul  -  ei bine, căpitanul Karafis se dezlegă frumuşel de ruf şi o porni, de-a buşilea, răsturnându-se, înjurând şi iar înaintând  -  ani în şir, parcă  -   până în locul de la pupa, unde era prinsă icoana Sfântului Nicolae. Luă icoana cu o mână, cu cealaltă mână ţinea frânghia cu care stătuse legat de ruf  -  şi iar se târî, cu greu, până la cârmă. Ajuns la cârmă, se ridică în capul oaselor şi, cu infinită migală, şi cu eforturi care, iar, ţinură , parcă, veacuri  -  legă icoana sfântului de spiţele roţii timonei. Apoi, istovit peste măsură, se târî, câţiva paşi, spre noi, cei legaţi , în diverse locuri, pe punte  -  şi urlă, din toate puterile, cumplit urlă, acoperind cu glasu-i de tunet, tunetele furtunii: “ El e, de-acum, căpitanul vostru! Numai Sfântul Nicolae vă mai poate scăpa!”  -  şi-şi dădu drumul, moale, parcă stors cu totul de opintirea grozavă a propriului strigăt  -  rostogolindu-se până la parapet  -  de unde un val, parcă anume venit pentru el, îl săltă peste parapet  -  şi dus a fost căpitanul nostru…Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, acolo,-n adâncuri!…

Întunericul furtunii necruţătoare era, de-acum, desăvârşit de cel al nopţii. Corabia luase apă până sub punte şi, totuşi, în mod ciudat, nu se scufunda, şi nici valurile nu o mai săltau…Stătea ca un călăreţ, în şeaua stâncilor. Toţi ne lăsaserăm în voia sorţii şi-a cerului, prăbuşiţi, şi ne mai ţineau sus doar legăturile cu care ne prinseserăm. Mai eram cinci suflete de oameni în viaţă.

Eu închisesem  ochii, ca şi ceilalţi, şi-mi aşteptam, sfârşit de puteri  şi fără cea mai mică împotrivire, sfârşitul. Eram descusut cu totul, pe dinăuntru  -  şi dăruit deplin oricărei forţe care-şi punea mintea cu mine, să-mi ia sufletul…

O clipă, întredeschisei pleoapele. Şi ce-mi fu dat să văd? Acolo unde legase răposatul căpitan Karafis icoana Sfântului Nicolae  -  se afla , acum, o umbră de lumină, înaltă, strălucind prin întunericul  văzduhului şi apei  -  cum străluceşte putregaiul, în pădure, noaptea…O lumină galben-albăstruie  -  de forma unui om uriaş de raze  -  cu statura de două ori mai mare decât  a unui om obişnuit . Şi stătea, acel uriaş de raze tulburi, cu spatele spre noi, şi cu faţa spre cârmă şi spre hăul mării. Îl vedeam, şi eu, şi mateloţii care mai puteau deschide ochii  -  îi zăream doar profilul alungit, lumina pletelor lungi  şi a bărbii, înfoiată de vânt,  pe de lături, stufoasă   -  şi, mai cu seamă, îi priveam mâinile lucind-strălucind , mult mai intens decât trupul  -  ca nişte flăcări potolite, care cuprinseseră roata cârmei, cu totul îmbrăţişând-o  -  o minge de foc, străjuită de silueta de raze a uriaşului pletos şi bărbos…

Şi, pe negândite, corabia se săltă, dar nu cu vuiet şi cutremur  -  ci parcă era prea uşoară, şi începuse să se înalţe, în zbor, către cer, dintre stânci…Şi auzirăm, cu toţii (în istovirea noastră, urechile parcă auzeau amplificat, ca ecourile dintr-o peşteră, mare şi adâncă), auzirăm desluşit cum apele de sub punte se retrag, şopotitoare, ca izvoarele din munte, care ar căuta o altă potecă, pentru drumul lor peste măsură de grăbit…

Un scârţâit discret, ca al unui dulap închis cu grijă  -  şi partea din bordaj care lipsea, smulsă  -  se întoarse din valuri  -  şi se lipi înapoi, ca şi cum niciodată n-ar fi fost muşcată şi scuipată, departe, de colţii stâncilor…

Cârma se roti, glob de flăcări, şi nava începu să plutescă, lin, pe ape. Minunea lui Dumnezeu! În loc de iadul de ape şi spume, de vântoase care-ţi smulgeau capul dintre umeri  -  zărirăm cer senin, umplut de stele…În apropiere, la nici o jumătate de milă, se conturau ţărmurile negre, adormite sub pacea sfântă din văzduhuri…

Rămaşi fără grai, întoarserăm privirile, iarăşi, spre cârmă: atât globul de foc, cât şi silueta uriaşului de raze, dispăruseră. Doar sub roata-cârmă  -   desfăcută din legăturile făcute, cu atâta migală a credinţei, de căpitanul care, în ultimele clipe ale vieţii sale, cu ultimele puteri, încredinţase, oameni şi corabie, unei conduceri mai presus de forţele şi înţelegerea lui:”El e, de-acum, căpitanul vostru!”  -  sub roata-cârmă, zic, zăcea, ostenită şi ea, parcă  -   icoana  Sfântului Nicolae. Mai pâlpâia, în jurul ei, o ceaţă de lumină, ca o amintire a minunii săvârşite…

…Cine-l va fi crezut pe barba Ianis, care spusese, cu ochii aprinşi de amintiri şi de lacrima credinţei şi durerii, povestea tinereţii lui? Puţini. Suntem obişnuiţi să ne-mpotrivim minunilor: acceptăm spectaculosul, exhibiţia de circ şi falsa magie, cu atâta uşurinţă, dar ne dăm înapoi din faţa minunii veşnice, care este puterea lui Dumnezeu…

-Şi, pentru că m-aţi întrebat dacă marea e dreaptă ori ba, şi pentru că mulţi, dar nu toţi  dintre voi zac toropiţi pe mesele cârciumii preabunului kir Kaligheris  -  vă voi mai spune o istorie  -  şi-apoi o  să-mi apună şi mie ochii, pe masă  -  dacă n-oi avea putere să mă trag spre vasul meu,  frumoasa  şi viguroasa“Artemis”…Vedeţi voi, femeile au fost, toată viaţa, slăbiciunea, dar şi apărarea mea…credinţa mea că frumosul, din suflet şi lume, învinge…

Am fost, într-un an, marinar pe “Glikeria”, o navă tare mândră, care sălta pe valuri ca un cal pur-sânge. Am ieşit din portul Pireu, salutaţi de toţi gură-cască, toţi îşi aruncau în aer şepci, pălării  -  ce-aveau, de admiraţie pentru corabia noastră cea fără seamăn de elegantă, cu linii de regină…

Şi-am făcut negoţ, bani buni, în acel drum  -  dar, în Marea Neagră, o furtună cumplită, şi-un crivăţ, şi-o ninsoare de nu-ţi vedeai vârful degetelor   -  ne-au potopit…Navigam absolut la-ntâmplare  -  şi-auzeam urletul valurilor   -   jur-împrejur, lovindu-se apa de stânci…stânci înalte, după felul cum plesneau valurile…Eram, pasămite, nu departe de Munţii Caucaz.

S-au frânt, sub vijelie, toate trei catargele  -  ne-am izbit, razant, de o stâncă  -  şi-am început să luăm apă. Căpitanul Nirvanas se trăgea de păr şi se prăbuşea în apa de pe punte, îngenunchind  -  şi iar se trăgea de păr…Pierdeam o încărcătură preţioasă de mirodenii  -  şi pierdeam un vas cum nu mai era altul în tot Arhipelagul grecesc…Ce vor zice armatorii [5] ? Dar proprietarii?  -  se-ntreba, deznădăjduit, căpitanul Nirvanas.

Până una-alta, ceea ce ziceam noi, matrozii,  erau rugăciuni fierbinţi, amestecate, cum e gura spurcată a marinarului, cu înjurături la fel de fierbinţi ca rugăciunile.

După o zi şi o noapte de tras la pompe, eram îngheţaţi şi sfârşiţi. Nu vedeam nici într-o parte, nimic…ca-n iad…Abia într-un târziu, se sparseră şi furtuna, şi norii  -  era într-un apus de soare sinistru  -  şi zărirăm, chiar lângă noi, de puteai s-o atingi cu braţul, o  umbră de vas  -  parcă era de două ori mai înaltă şi lată decât corabia noastră  -  o fantomă, răsărită din ceţuri şi zăpezi, ca un duh, lăsat slobod din iaduri, pe-un ceas…  -  cu slovele de pe prora având forma ascuţită a celor gotice:”Sen-ta”  -  silabisi unul dintre noi. Era un vas german, norvegian, olandez?

De pe unde fuseserăm azvârliţi de zbuciumul valurilor, ne-am ridicat  şi am făcut semne către marinarii de pe “Senta”, disperate semne. Căpitanul nostru urlă să ne  dea ajutor. Iar ei se uitau ţintă la noi. Căpitanul lor, unul spân, cu ochi ca gresia  -  râse batjocoritor, şi zise, cu un glas de te-ngheţa, şi să nu fi fost iarnă:

-Vreţi mântuire ? O, pe noi trebuie să ne mântuim , n-avem grijă de voi !  -  hohoti el, de simţirăm un deget de gheaţă urcând pe şira spinării. 

-În numele lui Dumnezeu, nu al mării, salvaţi-ne, căci luăm apă… a ajuns sub punte!…luaţi-i la voi, pe vas, pe oamenii mei, nu pe mine! Eu am păcate de tras, ei n-au nici o vină…sunt băieţi tineri, toţi…fie-ţi milă, căpitane!…  -  gâfâi căpitanul Nirvanas, care dăduse la pompe, cu noi dimpreună, până în ultima clipă.

-Salvare? Nu există salvare! De păcatele voastre nu vă poate scăpa nimeni! Veţi fi jignit, şi voi, cerul şi marea  -  nu există salvare, pentru cei ce-au jignit cerul şi marea! Păcatul cere judecata, numai cumplita judecată, căpitane!  -  hohoti, iarăşi, căpitanul iadului, dar, de data asta, parcă având în glas o disperare fără seamăn şi nume. Vorbea o grecească cumplită, cu un accent sălbatic.

Şi, prin vântul şi ceaţa, înroşite de un amurg fantomatic, venit dintr-o altă lume  -  vasul străin, uriaşa fantomă a vasului “Senta”, se depărtă…se depărtă şi nădejdea noastră de a mai trăi pe mări şi a ne întoarce la casele noastre de pe pământuri, în patrie…Înjuram, cumplit, înjuram în neştire fantomaticul vas nemilos şi barbar…

Fireşte că toţi aveam multe păcate pe suflet  -  şi ştiam că trebuie să ne tragem păcatele  -  dar aici, pe apele-ntinse dintre pământuri  -   între matrozi, ştiţi cu toţii că e legea sfântă a ajutorului dat pe mare, oricui e în primejdia navei, trupului şi sufletului…pe oricine-l încearcă restriştea, Dumnezeu, oamenii şi legea sfântă a mării  te silesc să-i dai ajutor omenesc…Numai cerul şi apa judecă pe mare, păcatul către cer şi mare  -  nu omul pe om  -  nu-şi judecă marinarii, unii altora, păcatele către Dumnezeu şi către mare…Şi “Senta”, uriaşa fantomă, pieri din ochii noştri, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată, la un braţ de noi. Satana ar fi fost  mai îndurător decât aceşti orgolioşi, barbari  matrozi ai Nordului…Ne-am târât pe ape încă o noapte, jucaţi de vârtejuri şi, în cele din urmă, furăm trântiţi definitiv, cu putere diabolică, şi cu năduf, parcă, de stânci…

În zori, pescarii din Anatolia au cules, din valuri, cadavrele lui Stamatis Nirvanas şi a încă cinci marinari greci, fraţii noştri …Scăpaserăm, ca prin minune  -  azvârliţi pe uscat, probabil, de şocul izbiturii  -   doar doi dintre noi: eu şi unul  Nikos Costidis, din insula Samos, de baştină.

După 3-4 luni, după ce fuseserăm pescuiţi din satul de pescari de o navă rusească  -  ne aflam, iarăşi, în portul Pireu, eu şi Nikos. Şi ne uitam, cu jale, pe tabla de la căpitănia portului, la numele “Glikeriei” noastre, trecut printre răposate…

Dar, atât eu, cât şi Nikos, tresărirăm în acelaşi timp: trei rânduri mai jos, pe tablă, era scris :”Senta”.

-Da, da, cumplită soartă!  -  auzirăm un glas lângă noi. Un matroz bărbos şi cu părul, ieşit de sub şapcă, lung şi în neorânduială, dădea din cap , şi-n ochii negri lucioşi avea luminiţa unei spaime vechi, rămasă acolo nestinsă, din cine ştie ce pricini.

-Cine? Ce soartă?”Senta”?  -  întrebai eu, încă buimac.

-Da, da, cumplită soartă…  -  repetă matrozul bărbos şi buhos.

-Adică, de unde ştii, ce ştii?  -  îl îndesai eu.

-Dar voi ce treabă aveţi cu “Senta”? Aţi fost vreodată pe ea?  -  se nelinişti bărbosul.

Îi lămurirăm, în câteva vorbe, cum stăteau lucrurile. Bărbosul se întunecă şi mai mult la faţă, iar luminiţa de spaimă îi crescu, parcă:

-Da, da, acum înţeleg, acum, da, înţeleg…da, o, da…merita…merita…

-Dar spune, omule, ce ştii despre “Senta”!  -  mă înfuriai eu. Ţi-am spus de unde-o ştiu şi cum o ştiu, acum spune, pentru Dumnezeu, spune ce ştii, dacă ştii ceva ce nu ştim noi!

N-am să vă repet frazele bolborosite şi bâlbâite ale bărbosului, tot mai tulburi, mai aproximative, cu cât se apropia, în povestirea lui, de deznodământ.Voi încerca să vă tălmăcesc, cât voi putea de clar, cu vorbele mele  -  şi ele destul de vagi, căci sunt şi acum zguduit de cele auzite atunci, în portul Pireului  -  cât şi din pricina oboselii şi romului bun al lui kir Kaligheris, care a secat din pahare…

Bărbosul era marinar pe “Afrodita”  şi, ciudat lucru, se afla, cu tovarăşii săi, sub comanda căpitanului Dighenis, tocmai în preajma insulei naşterii Afroditei  -  insula Cipru. Era o zi frumoasă, de primăvară abia începută : aer rece, aspru, dar curat, fără fulgii apoşi de până ieri  -  valuri albastre, ca nişte cute ale unei mantii  -  şi un soare prietenos, mare şi generos.

Erau în largul mării, la cel puţin zece mile de ţărm. Pe muchia zării, se ivi o pânză, iar , la vreun ceas , plutea silueta arogantă a unui vas  -  o corabie căreia i se vedea deja clar, la prora, slovele gotice:”Senta”. Înainta leneş, parcă împingând la o parte, cu trufie, aer şi valuri  -  toată lumea era, parcă, prea proastă, pentru înfumurata “Senta”. “Afrodita” salută, cu pavilionul, vasul nemţesc, ori olandez  -  nu respectând regulamentul, ci de dragul soarelui şi liniştii mării. Dar “Senta” nu catadicsi să răspundă, în vreun fel, dovezii de prietenie. Şi trecu, precum o doamnă, bătrână şi acră, cu nasul strâmbat a dispreţ, la vreo jumătate de milă de “Afrodita”  -  prietenoasa corabie a lui kir Dighenis. Şi se depărta, se depărta  -  iarăşi, către muchia zării  -  dar, de data asta, în partea cealaltă a mării

Şi, deodată, la vreo milă şi jumătate de “Afrodita”, apele liniştite şi albastre ale mării  -  acolo, pe muchia orizontului, începură să se tulbure, apoi să fiarbă, din ce în ce mai cumplit, de parcă un vulcan submarin s-ar fi pregătit să erupă  -  ori chiar erupea. Cei de pe “Afrodita” se mirau cu voce tare, dar nu erau, încă, ceea ce se cheamă “îngrijoraţi”, căci simţeau, parcă, în ciuda desfăşurării unor forţe mari şi enigmatice, că , ce se pregătea, nu se pregătea pentru ei  Totuşi, rămăseseră cu ochii ţintă pe valurile, tot mai negre şi mai mari, din depărtare. Din spumele albe ale frământării sălbatice a locului acela dintre ape  -  ţâşniră, brusc, şiroind de ape cerneluite   -  nişte funii negre, vâscoase şi groase , atât de înalt izbucnite, încât biciuiră, zvârcolindu-se oribil  -  cerurile. Se înălţau, şerpuind, scurgând de pe ele mucilagii ca păcura  -  se înălţau şi se zvârcoleau, se zvârcoleau, ca nişte braţe de coşmar, izbucnite din toiul groazei lumii şi  înălţându-se parcă să prindă soarele , între ele. Incontinuu se zbăteau, unduind tot mai sus,  funii groase, fiecare, cât mijlocul unui om, lucind negre şi grase, solzoase şi băşicate, subţiindu-se către vârf.

-Una…două…  -  la un moment dat, cei de pe “Afrodita” numărară 12 frânghii vâscoase şi negre, şerpuind tot mai înalte, mai furioase şi tot mai groase  -  bătând cerul şi pălmuind soarele  - zbătându-se, frământate parcă de o durere gigantică a hăurilor iadului  -  gemând de toate chinurile iadului: la rădăcina celor 12 braţe monstruoase  -  crescu o movilă enormă, neagră-verzuie  -  şi, drept în mijlocul insulei întunecate, se holbă, deodată, un ochi fix, enorm, un ochi verde-galben  -  sticlos, fix şi rece precum ochiul Satanei. Da, era de parcă însuşi Satana Cel Rece Şi Vâscos îşi  găsise răsuflătoare şi ieşise printr-o surpătură de mare, lângă insula Ciprului.

-Doamne-Dumnezeule, Doamne-Dumnezeule, o caracatiţă uriaşă, un kraken!  -  urlă răguşit, dezmeticit, în sfârşit, din hipnoză, bătrânul lup de mare, căpitanul Dighenis. Dintr-o dată, toţi matrozii “Afroditei” fură cuprinşi de o groază fără nume şi fără capăt, o groază care le sugruma gâtlejurile şi le zgârcea, neputincioase, mâinile.

Şi, fără de veste, cele 12 braţe, ca 12 trâmbe negre marine, ca 12 şerpi uriaşi, mânaţi de voinţa unui singur cap, cel rămas , neclintit şi demonic, sub ape  -  înhăţară întâi catargele mândrei “Senta”, îmbrăţişându-le, cu o dragoste monstruoasă, barbară, de la mărul din vârful catargului mare şi până la rădăcina acestuia  -  apoi, se lărgi îmbrăţişarea celor 12 trombe negre, pipăind marginile navei, copastia  -  şi corabia fu prinsă , astfel, de sus şi până jos,  în îmbrăţişarea oribilă a Satanei adâncurilor, Satanei cu ochiul verde-galben , holbat sticlos şi batjocoritor, către “Afrodita” cea spectatoare mută şi neputincioasă  -  spectatoare la cele ce semănau cu recuperarea, iubitoare, a miresei Satanei, evadată, cândva, din abisurile iadului.

Marinarii de pe puntea “Sentei” nu se mai vedeau, zdrobiţi de gelatina neagră, ca o masă compactă, enormă, a krakenului. Şi aşa, în îmbrăţişarea strânsă, monstruoasă, începu nava, toată cuprinsă de braţele lacome şi ucigaşe, să se afunde, implacabil, în vuietul şi sorbul de păcură  -  vuiet şi sorb create de scufundarea krakenului…un uruit şi-un plesnet apocaliptic, de valuri gigantice  -  un urlet triumfător, de pretutindeni şi de niciunde,  ca al Fiarei Ultimei Zile  -  şi “Senta” fu sorbită şi scufundată în hăul ca o gură de iad căscată sub ea…apoi apele săltară, în valuri negre,  precum călăreţi de apă sălbatici şi grăbiţi, care se topiră către cele patru zări  -  apoi valuri mai mici, ca demoni de rând, întârziaţi la o mare faptă ce va fi fost, undeva, în abisuri  -  valurile, în cele din urmă, se-ntinseră, ca mătasea  -  albastre…Totul se linişti, se limpezi, doar câţiva cormorani şi pescăruşi mai fâlfâiau, miraţi, deasupra locului unde, cu câteva minute în urmă, fusese mândra “Senta”  -  iar acum, nici măcar amintirea ei nu mai era…Parcă nimic nu se-ntâmplase, parcă fuseseră cuprinşi, toţi matrozii de pe “Afrodita”, de un coşmar comun. Un vis rău, şi-atât. Dispăruse, “Senta” dispăruse, sorbită de iaduri  -  şi, după pedeapsa de dincolo de limitele înţelegerii minţii umane  -  totul era la fel de senin ca până atunci, lumea îşi reluă respiraţia normală…nimic nu se întâmplase… numai dacă nu cumva, nişte spectatori, aleşi ori întâmplători, n-ar fi trebuit să tragă un învăţământ, ori să aducă altora mărturie, despre nişte  cumplite judecăţi şi pedepse,  ale altei lumi…celeilalte…

Kir Dighenis şi oamenii săi rămăseseră  muţi, vreun ceas şi mai bine. Apoi, toţi deodată, începură să zbiere şi să se agite, învălmăşit, fără nici o comandă, trăgând de parâme şi şcote…S-au întors în Cipru, au spus ce au văzut, dar nimeni nu i-a crezut:

-Da-da, aţi băut tot romul de prin toate tavernele şi locantele levantine, iar acum veniţi să vă răsuflaţi, la noi, mahmureala…Slăbiţi-ne! Ştim şi noi basme marinăreşti, mai dihai decât scorneala voastră! Şi un sfat frăţesc, pentru că vă vedem tare înfierbântaţi: măi băieţi, luaţi-o mai încet, că n-apucaţi să-mbătrâniţi, după cât de cu zor turnaţi în voi…nu ţineţi la băutură, asta-i!

Şi totuşi, nu se ştie cum  -  numele “Sentei” a fost trecut pe tabla vaselor dispărute…

…Bărbosul matroz spunea că, acum, după ce-i povestiserăm noi întâmplarea de sub munţii Caucaz, înţelegea de ce se-ntâmplase ce se-ntâmplase în largul insulei Cipru. Şi plecă, mormăind vorbe neînţelese, clătinând din cap şi şovăind în mers  -  spre o tavernă infectă, să uite…să încerce să uite de neuitatul…dreptatea mării, spusese el…

…Acum, deşi văd că , înafară de dumneata, kir Kakoianis, toţi bravii palicari de-aici au închinat steagul  şi sforăie, care pe unde l-a biruit somnul, cu capul pe masă  -  am să-ţi spun, numai dumitate, kir Kakoianis, căci doar dumitale , rămânând să m-asculţi, ţi-a fost scris să auzi tot ce se poate omeneşte-auzi despre cele tainice-ale abisului , în legătură cu acel “Olandez Zburător”…am să termin necrezuta poveste despre vasul aflat sub blestemele mării  -  “Senta”. Cum ai să vezi îndată, povestea nu se sfârşeşte nicidecum în preajma insulei Cipru.

Acum un an, când navigam, tot cu “Artemis”, sub comanda lui kir Dimitrios Papaianis, fratele lui Nikos Papaianis, căpitanul de azi al lui “Artemis” (a răposat acum trei luni, bietul lup de mare, kir Dimitrios, rănit de moarte de nişte berberi, pe când luam apă de băut de pe ţărmii Africii de Nord)  -  pe când, zic, eram de cart şi înaintam, cu “Artemis” a noastră şi kir Dimitrios, căpitanul de-atunci, prin ceţurile cu lună plină ale Mării Nordului, undeva, la vest de Danemarca  -  am zărit, prin ceaţa aceea rară şi prin lumina fantomatică, aruncată de luna plină , peste apele neguroase  -  la nici 100 de metri de noi, cum se învolburează apa  şi valurile încep să crească şi să fiarbă, precum vulcanii negri treziţi. Eu, care tocmai rememoram , în liniştea nopţii nordice, imaginile stârnite de bărbosul  marinar necunoscut, la Pireu  -  era să strig, către cârmaci şi către cabina căpitanului:

-Krakenul, bre!  -  dar nu apucai să-mi descleştez buzele, şi văzui cum iese, din hăurile Mării Nordului, o navă, de pe bordurile căreia şiroiau apele negre…dar nu era o corabie de-acum, ci un fel de galion [6] , de pe timpuri, cu puntea de comandă mult extinsă înafara bordurilor  -  şi cu multe catarge  -  vreo 5-6, cel puţin…Cârmaciul nostru de-atunci, sărmanul Nikis (şi el a murit, dimpreună cu căpitanul Dimitrios,când cu apa de băut, în Africa  - Dumnezeu să-i ierte, pe amândoi…), holbase ochii…îmi dădui seama că vede şi el ce văd eu…îşi înţepenise mâinile pe cârmă şi-şi răşchirase degetele pe roată…Pe galion erau oameni  -   toţi, înşiraţi pe lângă parapete: şiroiau apele peste corpurile lor ţepene, peste feţele lor  -  dar toţi aveau ochii larg deschişi, arzători  -  şi muşchii feţelor lor erau crispaţi teribil, ca de-o mare, cumplită durere…pe care, însă, erau pecetluiţi de blestem să n-o spună, prin vorbe, nimănui, vreodată…şi apa le şiroia, peste frunte, peste ochii larg deschişi, peste obrajii chinuiţi…şi ei stăteau, cu ochii larg holbaţi, arzători, ca de diavoli munciţi de alţi diavoli, încă mai din adâncuri…cu feţele înţepenite de acea durere a tuturor durerilor din nelume…şi mâinile lor încleştate de copastie [7] , parc-ar fi fost încercaţi de gândul să sară, nebuneşte, din nava blestemului, spre oriunde… Iar în mijlocul lor, căpitanul cel spân şi cu ochii ca gresia, cu fruntea sus, tot ameninţătoare, trufaşă, atoatedispreţuitoare  -  dar cu un zâmbet nesfârşit de amar şi deznădăjduit, încleştându-i buzele într-un rictus cumplit…dar, pentru nimic în lume, n-ar fi cerut îndurare nicicum şi nimănui, din cer ori din iaduri…Lucifer îşi aflase seamăn, între apele mării…Şi pe prora galionului , de pe care, fără oprire, se scurgeau apele hăului, scria desluşit, cu vechi slove gotice:”Senta”.Şi căpitanul cu ochii ca gresia, tot zâmbind amarnic, mă privea pe mine anume, drept în ochi  -  şi, deodată, îi crescură ochii în cap şi i se aprinseră ca jăraticul roşu  -  şi buzele i se descleştară, într-un şuier ce pluti peste ape, până la urechile mele şi ale cârmaciului Nikis (care, de-acum, nu mai poate da nimănui mărturie), cu acelaşi accent groaznic, barbar:”Da, da, păcatele, crimele  noastre contra mării şi cerului! Suportăm judecata! Da, da, judecata!Judecata, cumplita judecată! “  -  şi se uita, mereu, ţintă, la mine  -  şi buzele i se mişcau încet, greu, tot mai dureros de încet şi de greu, ca trase de sfori şi nevăzute otgoane, dinlăuntrul său blestemat…

Apoi, fantoma galionului “Senta” defilă, cu matrozii lui, ca stane de piatră ale deznădejdii  -  defilă prin faţa noastră, luminată, acum, ca ziua, de luna plină, care alungase ceaţa cu desăvârşire…şi, mereu, ape negre şiroiau de pe înţepenitele lor trupuri şi feţe…Apoi, după ce se aflară la circa o milă de noi  -  deodată, se stârniră, din senin, vânt şi ceţuri învârtejite şi dese  -  iar apele, cât se mai vedeau, se ridicară, ca ziduri negre imense…

După un ceas de furtună fără nici o explicaţie omenească  -  furtună stârnită parcă de toţi demonii, ieşiţi la suprafaţă, ai iadului din abisuri  -  totul se linişti  -  şi căpitanul Dimitrios, care ieşise.alarmat, pe puntea de comandă, ne întrebă, foc de mirat:

-Ce-a fost asta, bre?  -  dar nimeni nu ştiu, sau nu cuteză a-i răspunde…

Luna lucea, spectrală, prin ceaţa subţire a Mării Nordului, posaca şi friguroasa mare…pustie…

Nikis a murit. Doar eu am rămas să dau mărturie despre “Olandezul Zburător”  -  căci el trebuie să fi fost: din când în când, marinarii îl văd, şi-i văd şi pedeapsa, şi cauza pedepsei  -  de sute grele de ani, sub chipuri şi nume schimbate, dar sub acelaşi blestem…Şi aud şi văd, matrozii aleşi, aparent la-ntâmplare  -  nu doar mărturia, ci însăşi făptuirea cumplitului păcat faţă de mare, ceruri şi oameni  -  îl aud mărturisit de gura căpitanului mândru, rău, arogant şi cumplit de disperat, fără moarte şi linişte în veci…dar văd şi făptuirea din nou a păcatului rămas veşnic, fără pocăinţă  -  îl văd şi-l încearcă, parcă pilduitor, pe pielea lor, nefericiţii matrozi, aleşi, de iaduri ori ceruri, să întâlnească acest cumplit”Olandez”…Milă şi omenie dacă nu sunt în oameni  -  atunci pogoară pedeapsa cea veşnică…întunericul şi cumpliţii lui  monştri…

 

…Nu mai auzii în urechi decât un vuiet, tot mai stins:”Milă şi omenie…milă şi omenie…altfel, pedeapsă veşnică…întuneric şi monştri…” Cât barba Ianis  povestise, luasem la bord rom fără vreo măsură, şi tot mai grăbit să înec în balsamul lui arzător , toate spaimele nelămurite, stârnite în mine de poveştile celui care plutise, o viaţă, peste etern enigmaticele hăuri ale mărilor…şi ele se desfac şi se dezvăluie, o clipă, doar celor ce li-s credincioşi şi juraţi a muri şi dispărea întru ele…păstrând, astfel, eternul mister…

Acum, capul meu se odihnea pe masa tavernei lui kir Kaligheris  -  eram împăcat şi departe de monştrii,  răscoliţi în noi de  poveştile acestor oşteni în slujba misterelor negre şi paznici ai unui vis apăsător, pe care noi, amatorii de poveşti din porturi, foşti marinari de ocazie, îl ascultăm, rostit ca pe-un basm cu zâne şi diavoli  -  şi clătinăm din cap, zâmbind neîncrezători , dar îngăduitori, totuşi…Dar adevărul nu-l ştiu decât Dumnezeu şi aceşti veşnic neastâmpăraţi, neliniştiţi decât acolo, în adâncuri  -  fii adoptivi ai spumelor albe şi apelor negre…Dar presimţim că , odată, şi vrem asta să fie cât mai târziu, ne vom întâlni şi noi cu misterul şi monştrii, care acum sună doar în poveştile lor…

…O, matrozi, oşteni de la graniţa întunericului revărsat în valuri  -  mereu plecaţi în necunoscut, şi, mereu miraculos,  întorşi , în tihnite taverne, în patria dragă…O, rană ce nu se-nchide niciodată, dulce durere a tuturor palicarilor duşi între hăuri,  şi, împuţinaţi de mistere, întorşi   -   de pretutindeni simţită rană, chiar de dincolo de lumi  -  o, Eladă, patrie a tuturor corăbierilor, plutitori peste hăuri  -  care pleacă în lume, cutezători până la nebunie, să aducă lâna de aur a poveştii… 



[1] -Apelativ grecesc, care s-ar traduce prin moşul ”, “uncheşul” etc.

[2] -Ucenic marinar.

[3] -Navă cu pânze, de mărime mijlocie, cu două până la şase catarge.

[4] Ruf  -  parte centrală a suprastructurii unei nave, cuprinzând locuinţa comandantului şi a ofiţerilor, cabinele de comandă etc.

[5] -Armator  -  persoană fizică sau juridică, având în exploatare vase comerciale; cel care echipează o navă.

[6] -Navă cu vele, cu corpul foarte extins, folosită în sec. 16-18, pentru transportul de  mărfuri din coloniile spaniole, olandeze etc.  -  şi, uneori, ca navă de război.

[7] -Bordură de lemn sau de metal, montată la partea superioară a parapetului sau a balustradelor  unei corăbii.