RECENZII
| PRIMA PAGINA | INAPOI
Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în
limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie
cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.
Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme
bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de
poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme;
4- Delincvent
de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole,
majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia
Corvina/Nova Provincia Corvina).
De la început menţionăm că poezia cu vers liber este,
aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă
spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea
sincer (nu şi puternic...) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi
destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este
prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet
infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar
autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând...”(Postapocaliptică
1, p. 36).
Câtă este poezie, în acest volum – este a unui om care se
străduieşte, din răsputeri, să trăiască în mijlocul acestor vremi, dar
sentimentul rătăcirii existenţiale (pustiitoare de Duh) şi al unei (parţial) asumate singurătăţi dar, mai ales, cel exasperant, al răcelii părăsirii, care îl domină şi-l face pradă Iluziei/Auto-Iluziei
(visul nu e, ca la romantici, semnul
Revelaţiei!), pe Poet, în cele din urmă: „Tot rătăcind prin stele cu
sufletul pustiu/(...) Şi-aştepţi cu-nfrigurare o rază, o clipire/Dar steaua-i
tot mai rece şi tot mai depărtată/Iar tu, asteroidul de piatră îngheţată,/Tot
rătăceşti prin stele visând la nemurire” (cf. Pelerin, p. 7). „Pelerinajul” prin stele, ca şi „visul nemuririi”(cu valenţe, însă,
expresioniste!) şi „steaua” singurătăţii – sunt motive
romantic-eminesciene evidente (amintind, îndepărtat, dar insistent, de Povestea
magului călător în stele...). Ion Urdă – un
neo-romantic/neo-eminescian, rătăcit într-o lume apocaliptic de mercantilă. Un
elegiac tot mai rar tandru şi idilic („dar
nu vei greşi mult/ dacă vei răspunde:/-Să iubim florile!” – cf. Remarcă,
p. 27) – dar tot mai des şi cumplit năpădit de exasperări ale limitei, un romantic tot mai adânc „infectat” de
expresionism: „...La marginea lumii /
iubirea/ e tot mai tentată/ de gânduri sinucigaşe...” (cf. Preapocaliptică,
p. 15).
Şi „apocalipsele”-viziunile terminale ale acestui cosmos,
abundă, cu destulă vigoare a imaginii, în acest volum – fie că se numesc Preapocaliptică,
fie Postapocaliptică ( 1 şi 2): „...Sfere buimace dansau printre valuri/pe
nisipul de la marginea mării/Din când în când/câte o trombă de apă / se ridica,
stâlp argintiu,/către ceruri, zvârlind /peste plajă fosilele/zilei tunetului
(...) Tot mai adesea stihiile/îşi dezlănţuie puteri/bestiale/ sub aripa
preaîntunecatului/arhistrateg al haosului” (cf. Preapocaliptică, p. 15);
„Era mult după vremea/când răgetul fiarei/cuprinsese
pământul//Trecuseră ani/ de la ziua ne-ziuă/înflorită din mugurii/nopţii în
care//trilul privighetorii/încremenise în umbra/ încrustată în stâncă...”
(cf. Postapocaliptică
1, p. 35). De la Dumnezeu-Bocitorul-Doinitorul, se ajunge la
exasperarea sugestiei înfrângerii Planului Divin, al acceptării
Morţii-consecinţă-a-Păcatului – şi sugestie a confuziei (din pricina oboselii
monstruoase a luptei metafizice), dintre conştientizarea soteriologică a păcatului – şi acceptarea Păcatului,
ca...”binecuvântare” a unei false şi întru dezertarea Duhului -
linişti-liniştiri:
„La fereastra
sufletului,/ca o binecuvântare,/rânjetul morţii...” (Postapocaliptică 2, p.
39). De aceea, afirmăm că lipseşte (sau sunt momente când se diminuează drastic
forţa poetică vaticinară), din „panoplia” romantică a poetului Ion Urdă, autenticul vizionarism (de tip
„chateaubriand”-ist, „hugo”-lian sau chiar eminescian), cel al „nebuniei întru Hristos” – singurul care
ar asigura constanţa metafizică a ritmului luptei Duhului cu lumea.
Scăzând „fanatismul” romantic, îşi face
loc sumbrul disperării/nebuniei terne,
fără soluţii ontologice, sumbrul de tip
expresionist, care nu mai atribuie
funcţii soteriologice Artei: „...ochiul
cu-ncetul adună/O fixă putere nebună/Şi totul e negru, pustiu/Când, singur, în
noapte, mai scriu...” (cf. Disperare, p. 43); „O anticameră goală/pe unde,
cândva,/forfoteau speranţe...” (cf. Mi-e sufletul o anticameră, p. 47).Urmează,
firesc, schizofrenia-frângerea „între
durere şi-adevăr” (Stau frânt..., p. 55).Cvasi-aleatoriu,
în condiţii stabilite „de dincolo”, revine puritatea soteriologică, „clinchetul de clopoţel” al speranţei (cf. Colecţionarul de suflete,
p. 57). Dar până şi îngerii nu sunt fideli şi constanţi în misiunea divină... –
nu sunt ”correctness political”, faţă de Dumnezeu şi de om (îl „sapă”,
la rădăcina-Creaţie!): „-De ce nu vezi, Doamne,/cum te sapă la
rădăcină îngerii?” (cf. De ce nu vrei să vezi, Doamne..., p.
61).
Poetul, în genere, are facultăţile extrasenzoriale de
excepţie, prin care să simtă trepidaţiile luptei spirituale cosmice, pentru a
impune victoria Iubirii şi a alunga demonii lumii interioare, care
subminează serafii – zâmbetul, cu valenţe duble, demoniace şi serafice, fiind întru lucrare
a confuziei Duhului – singura metodă eficace de exorcizare a Iubitei-Iubirii,
convulsionată între demoniacele confuzii fiind, conform Poetului (de-acum!), Versul-Arta (uneori...nu mereu! – poate că
şi patima – marcă a infernalizării,
şi giulgiul/îngropăciunea/zidirea, dau un semn anti-manolic, în sensul
„soluţiei/soluţionării ILUZORII” –
real-deconstructive, inhibitorii de lume!):
„Sub chipul cast, serafic de-angelică
făptură/stă zâmbetul demonic, al patimei izvor./(...) Cu pagina pe care îmi
încrustez cuvântul/drept giulgi de-ngropăciune te voi zidi în vers” (cf. Exorcizare
– elegie romantică, p. 29).
Cu excepţia izbutitei (din punct de vedere estetic şi
vizionar) şi frumoasei balade „doinaşiene”, Legenda corvină – şi a
1-2 „cugetări” ( „Căutăm mereu/în
viaţă/fericirea/şi abia la sfârşit,/ ne dăm seama/ că ea a stat, cuminte,/în
cel mai ascuns/cotlon al inimii,/ aşteptând/să fie băgată în seamă...” -
cf. Pseudo
cugetări, p. 71), părţile a II-a şi a III-a, Alte poeme şi Poeme
pentru cei dragi, sunt dovada unui om de mare caracter şi prieten
admirabil – dar au o dominantă prea personal-intimistă, encomiastică, pentru a
dezvolta şi suficiente valenţe estetice, spre a le face remarcabile.
În schimb, articolele din secţiunea/partea a IV-a (Delincvent de opinie – cronici, eseuri,
publicistică) sunt vii, abordând domenii ale contemporanului, în care noi
am înlocuit existenţa reală cu şabloanele – ba chiar sunt, pe alocuri,
strălucitoare, prin ideatică, bun-simţ şi logică panoramico-istoricizantă. De o
generozitate rarissimă, în Revelaţia Ideii. Chiar de n-om fi toţi de acord cu ele toate, trebuie să fim de
acord cu noi înşine, că aceste frânturi de magmă spirituală ne incită la
viaţa-retrezirea Duhului – Prezentului
şi Veşniciei, egal! „Ne putem
purifica mistuind în arderea creaţei orgolii şi vanităţi, dăruind fără a cere
nimic în schimb” (cf. Atunci vom fi flacără..., p. 91); „Este evident că, prin pierderea limbajului
universal, oamenii au pierdut mai mult decât posibilitatea de a se înţelege,
şi-au pierdut aspiraţia spre divinitate (...) Iată de ce turnul Babel poate fi
interpretat drept punctul de plecare a tot ce înseamnă egoism, orgoliu şi
individualism, pierderea contactului cu semenii, atrofierea simţului
colectivităţii ” (Despre „babilonie”, p. 100); „Orice extensie prin atribuirea de
semnificaţii acestei sărbători (n.n.: 1
Mai) o va denatura, aruncând-o în
arena propagandei şi disputelor politice, aservund-o <<internaţionalismului>>,
doctrină care a făcut destul rău în lume şi care, paradoxal, din forma sa
proletară, acum, cu o altă semnificaţie,
<<globalizarea>>, tinde să devină financiară, economică,
militară, cu efectele cunoscute deja în lume, de subjugare totală a naţiunilor
mici şi sărace” (cf. Substituirea simbolurilor şi pericolul
semnificaţiilor, p. 115). Şi,
apoteotic, secţiunea a IV-a se încheie cu definirea AUTENTICULUI intelectual al zilelor noastre, în care se afirmă,
răspicat, că misiunea şi responsabilitatea/responsabilizarea „intelighenţiei” şi elitelor spirituale, peste tot în lume, ar trebui să crească
(în rang spiritual) - de-a dreptul exponenţial: „Pentru că un adevărat intelectual de elită trebuie, în opinia mea, să
constituie, pentru societate, un real model de comportament social şi un
catalizator al reacţiilor de dezinfecţie şi dezintoxicare socială” (cf. Despre
intelectuali).
Din punctul nostru de vedere, şansele ca poezia lui Ion
Urdă să se impună, în lumea contemporană, dominată de grosolănie, indiferenţă, iresponsabilitate
şi laşitate - nu sunt prea mari: este o
poezie prea delicată, dar şi suficient de instabilă-„dezaxată”, la nivelul
forţei trăirii religioase şi a vaticinarului-vizionarismului poetic, pentru ca
să...”viieze”, printre brutele şi monştrii sociali. În schimb, „proza” sa
eseistico-jurnalistică, atât de tăioasă, atât de decis şi expresiv-ideatică,
are toate şansele să facă chiar...”şcoală”, să coaguleze „ucenici-cetăţeni/oameni ai Cetăţii”, cu care Ion Urdă să
împărtăşească, precum Hristos la Cina de Taină, armele de combatere a
şabloanelor (de gândire, de simţire-amintire-anamneză), deci de combatere a morţii spirirtuale.
Adrian
Botez
[1]
- Ion Urdă, Solie cu pană de înger, Editura Corvin, Deva, 2008.