ARTICOLE

A apărut o nouă carte de critică a profesorului focşănean Mircea Dinutz – „Anamneze necesare”, Editura Rafet, 2012. Pentru a nu greşi numărătoarea cărţilor critice ale lui Mircea Dinutz, dăm cuvântul autorului:”După volumul din 2001, <<Popasuri critice>>, şi cel din 2011, <<Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi>>, aceasta ar fi cea de-a treia mea carte de critică, de la care aştept să mă reprezinte, cu demnitate!” (cf. Argument, p. 6).

O carte care s-a născut deodată cu un binemeritat premiu. În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat – Asociaţia „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ” şi Editura Rafet i-au premiat-o, prin juriul de festival, cu Premiul „DUMITRU PRICOP”, al Festivalului Internaţional „TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a V-a, Rm. Sărat, 2012.

O carte care începe cu explicaţii justificative ale selecţiei textelor, cuprinse în procustianul număr de pagini, impus de normele festivalului (120 de pagini) – justificări, astfel, ale imposibilităţii autorului de a-şi „plăti” toate datoriile sale morale, şi faţă de alţi cărturari şi critici români admiraţi: „După îndelungi deliberări, am hotărât să renunţ, temporar, la poeţii şi prozatorii atât de dragi mie (...), preferându-i, din multiple motive, pe cărturari: istorici, hermeneuţi, eseişti, dublaţi, uneori, de publicişti, memorialişti, diarişti (Constantin Călin, Petru Ursache, Ioan Adam, Theodor Codreanu, Iordan Datcu), cărora le-am alăturat-o pe Magda Ursache, cu profilul ei inconfundabil, de justiţiar impenetrabil (...). N-aş vrea să se înţeleagă, de aici, că nu mi-aş fi dorit să apară, în această carte, şi alţi eminenţi cărturari, pe care îi respect în aceeaşi măsură: Ştefan Cazimir, Eugen Simion, Nicolae Gheran, Constantin Cubleşan, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu, Mircea Tomuş, Vasile Fanache, Gh. Glodeanu, Constantin Trandafir, Ion Pop...Deocamdată, atât s-a putut!”.   Nu prea înţelegem de ce Mircea Dinutz creează (sau pare a o face!) o dihotomie între statutul de „poeţi şi prozatori” şi cel de...”cărturari”! Dar trecem, fără niciun resentiment, peste această (suntem convinşi!) neintenţionată stângăcie.

Onestitatea liminară şi apollinică a criticului Mircea Dinutz îl face să precizeze, în finalul Argumentului cărţii: „Aş mai preciza că, dintre cele 14 materiale prezente aici, zece au apărut în revista focşăneană <<Saeculum/Pro Saeculum>>, între anii 2003-2011, iar celelalte 4, câte unul în <<Argeş>>, <<Ateneu>>, <<Spaţii culturale>> (şi, în variantă prescurtată şi cu titlul schimbat, în <<Vatra veche>>), în sfârşit, în <<Caiete critice>>”.

De ce titlul cărţii: „Anamneze necesare”?

Se ştie că ANAMNEZA este un termen de provenienţă grecească, dar utilizat, în special, azi, în legătură cu religia buddhistă (de altfel, şi strămoşii noştri, dacii zalmoxieni, credeau în reîncarnare şi, deci, în anamneză!): „reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut, într-o existență anterioară”. În primul rând, Mircea Dinutz consideră că orice om, viu întru Duh, pentru a se cunoaşte pe sine, trebuie să-şi re-memoreze “nodurile energetice” fundamentale, ale existenţei/sorţii/”karmei” sale. Cu atât mai mult, un om de aleasă cultură -  care are a rememora segmente de viaţă ca străfulgerări ideatice – segmente, deci, trăite ca vieţi/experienţe vitalist-ideatice autonome, întru iniţierea cu Maestru/Maeştri. Tacit, Mircea Dinutz mărturiseşte, deci, că “Anamneze necesare” este (şi TREBUIE să fie! - pentru că, într-o viaţă zbuciumată, nu avem prea multe prilejuri recapitulativ-revelatorii şi de exprimare a unei recunoştinţe autentice, exprimate la timp  şi…”fără termen expirat”!) CARTEA DESPRE MAEŞTRII care l-au marcat şi impulsionat, ba chiar format (modelar şi revelatoriu), în/pentru existenţa sa de critic şi istoric literar.

Un demers demn de omul de onoare şi de onestitate intelectuală exemplară, care este profesorul şi criticul Mircea Dinutz!

Am observat, pe parcursul citirii paginilor “opului” (cum îi place, lui Mircea Dinutz, să numească…”obiectul cu multe file scrise şi prinse între tartaje”!), că, deşi este o carte despre RECUNOAŞTEREA REVERENŢIOASĂ şi RECUNOŞTINŢĂ (deci, discursul este organizat pe dimensiunile respectului, admiraţiei şi deosebitei preţuiri!) – nici măcar o singură dată criticul nu abdică de la obiectivitate şi de la vigilenţă! (ba, parcă, această continuă grijă pentru menţinerea ”echilibrului clasico-umanist” face din “Anamneze necesare” - în care se identifică extrem de fine, dar determinante retuşări ale textelor “primare/originare”! -  cea mai obiectiv scrisă, dintre lucrările lui Mircea Dinutz). Nici măcar o singură notă excesiv/suspect de înaltă, ca marcă a encomiasticului/apologeticului. Adoptând un stil de maximă eleganţă, cu limpezimi şi fulgerări de cleştar.

Primele patru texte-recenzii (mai degrabă studii!) sunt închinate unor cărţi fundamentale, ale profesorului şi bunului său prieten intelectual, criticul bucovinean (n. Udeşti/Suceava), naturalizat băcăuan, Constantin Călin (expert, în primul rând, în opera lui Bacovia): “Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”, “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”,  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”.

De reţinut, în legătură cu recenzarea “Dosarului Bacovia”, vol. II (O descriere a operei, glose), din primul articol-recenzie al cărţii – admiraţia, nedisimulată şi perfect îndreptăţită, a lui Mircea Dinutz, pentru acribia admirabilă şi rafinamentul hermeneutic exemplar, ale lui Constantin Călin: “Un asemenea studiu temeinic este acest volum al II-lea din DOSARUL BACOVIA, cu nu mai puţin de 1349 de note, în 162 de pagini, ce însoţesc şi sprijină fiecare consideraţie, fiecare propoziţie critică, fiecare observaţie, adăugire şi nuanţă, sesizate cu sagacitate şi interpretate cu fineţe” (cf. Un Bacovia <<en détail>>. Tentaţia exhaustivităţii”…, p. 9). Apoi, tentaţia şi reuşita lui Constantin Călin, de a oferi/descoperi cititorilor “un Bacovia primitiv, simplu, autentic” (cf. idem, p. 8). Analiza “nevrozei”, ca motiv literar: “în cazul Bacovia, nevroza e o stare de criză, un accident al imaginaţiei şi o metaforă” (cf. idem, p. 11). Critica severă, dar perfect argumentată, asupra ediţiilor Bacovia: “Concluzia este una singură: ediţia Petroveanu-Botez <<nu e lucrarea de referinţă aşteptată>>, după cum nici ediţia Mircea Coloşenco (2001) nu satisface pe deplin aşteptările noastre” (cf. idem, p. 18). Mereu, atenţia “urechii de fluture” a lui Constantin Călin este aţintită pe latura semantică şi de geneză semantică, a poeziei bacoviene: “Autorul <<Dosarului Bacovia>> nu osteneşte să-şi pună întrebări: care este sensul contextual al termenului barbar, din <<Seară tristă>>?! De ce singura amintire veselă din întreaga sa operă (alean) e legată de toamnă, de livezi, de vii? (…) Versul <<Havuzul din dosul palatului>> se referă la Palatul Cantacuzino, din Bucureşti…”  etc. etc. (cf. idem. p. 13-14).

Finalul recenziei-studiu, a/al lui Mircea Dinutz,  este generos, dar (în urma îndelungilor adăstări expresiv-admirative, asupra textului constantincălinic) perfect veridic, la nivelul fiecărui cuvânt de îndreptăţită apreciere: “Un studiu temeinic, o explorare atentă şi competent a fiecărui rând bacovian, o investigaţie făcută cu har şi dăruire, un discurs sobru şi elegant, dens şi echilibrat, rareori ironic, mai adesea atins de ispita confesiunii şi a moralizării. Sunt rândurile unui om care a meditate câteva bune decenii în marginea operei bacoviene, s-a identificat aproape cu obiectul studiului său, a căutat cu pasiune şi a clădit cu nesfârşită răbdare, piesă cu piesă, element cu element, până la înălţarea edificiului pe care-l avem în faţa noastră” (cf. idem, p. 19).

A doua recenzie (asupra lucrării „În jurul lui Bacovia. Glose şi Jurnal”, a lui Constantin Călin) îi înalţă în rang (prin termeni constant admirativi), atât pe autorul studiului (Constantin Călin), cât şi pe cel studiat de Constantin Călin (Bacovia), până la nivelul de „exploratori, con-fraterni spiritual, de tărâm ideatico-ontologic”: „substanţa a ceea ce numim, cu îngăduinţa Poetului, ŢARA BACOVIA” (cf. “O altă <<plimbare>> prin Ţara Bacovia”, p. 20). Se pune accentul (preponderant, de data aceasta!), pe moralistul-Constantin Călin. Mircea Dinutz sesizează că, prin analiza şi discursul constantincălinice, din  Glose şi Jurnal, se ajunge, adesea, la stadiul comparativ al epocilor existenţial-româneşti (interbelicul suprapunându-se, grav-problematizant, peste…”postrevoluţionar”!): “Nu e singura dată când autorul DOSARULUI BACOVIA lasă impresia că vorbeşte, aluziv sau direct, despre timpul în care ne aflăm” (cf. idem, p. 23). În definitiv, se verifică, astfel, afirmaţia hermeneutului băcăuan: “ Om al secolului al XIX-lea, prin naştere şi formaţie intelectuală, Bacovia e, prin neliniştea operei sale, unul dintre primii oameni ai secolului XX, pe care-i anticipează şi-i ilustrează” (cf. idem, p. 25). “Constantin Călin ne atrage atenţia asupra faptului că actuala criză pe care o traversăm, ca şi în urmă cu opt  decenii, este dublată de <<una mult mai profundă şi mai dureroasă: CRIZA ELANURILOR, A ÎNDEMNURILOR SPRE MAI BINE ŞI A GENEROZITĂŢII ŞI, NU ÎN ULTIMUL RÂND, A DORINŢEI DE FRUMOS>>” (cf. idem, p. 28). Iată cum se dovedeşte că, într-o “celulă temporală”, nu stau/locuiesc doar cei vii-vizibili, ci şi fantomele vizionarilor, adică ale celor ce-au anticipat, zburându-şi Duhul prin decenii şi peste secole (poate şi peste milenii!), imaginativ-senzitiv şi ideatic - vremi din depărtate/încă nematerializate/ne-configurate zări…!

Înţelegând, prin empathie ultimă/cvasi-suprapunere de personalitate, duhul bacovian – totuşi, scormonitorul, atotîntrebătorul şi neastâmpăratul spirit constantincălinic ajunge să-şi pună până şi întrebarea, care, îndreptăţit, îl uimeşte cel mai mult, pe fostul său discipol (rămas întru admiraţie, fără rezerve, faţă de Maestru!), Mircea Dinutz: “<<AM CITIT, OARE, TOT CE TREBUIE, PENTRU ÎNŢELEGEREA ADEVĂRATĂ ŞI COMPLETĂ A LUI BACOVIA?>> Incredibilă întrebare, pentru cei care l-au cunoscut, pe îndelete, pe exegetul bacovian, dar nu-l cunosc personal” (cf. idem, p. 27).

Ne aflăm (ca-n necesara rotire, în jurul unei statui, căreia trebuie să-i valorifici toate unghiurile personalităţii estetico-demiurgice!) în faţa celei de-a treia recenzii a lui Mircea Dinutz, pentru o carte constantincălinică („Gustul vieţii. Varietăţi critice”) – cu o vizualizare aprofundată, tot a domeniului moral-spiritual, dar şi a celui filosofico-estetic, precum şi a celui ontologic-comportamental: “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…” Iată, încă de la început, avertismentul şi premizele morale: “Orice carte a sa este o lectură ce te obligă la o elementară igienă spirituală, spirit de observaţie, calm, seriozitate şi…ţinută, fără de care orice tentativă de a ajunge la mesaj ar fi sortită eşecului” (cf. “De departe, <<albul bucovinean>> strălucind…”, p. 29). Un material constantincălinic “ordonat (n.n.: triadic: I-Subiecte; II-Pretexte; III-Zigzaguri) după un plan care, în intenţiile mele, ar trebui să sugereze o <<cardiogramă>>, să creeze rezonanţe între secţiuni şi să ducă la evitarea monotoniei” (cf. idem, p. 31). Problema fundamentală a studiului autorului băcăuan (“critic, istoric literar, publicist şi filolog, nu în ultimul rând, profesor şi memorialist” – cf. idem, p. 29) : “Ce e un <<umanist>>?” Chiar, ce o mai fi însemnând “a fi umanist” - în mijlocul barbariei capitalist-sataniste, de azi? Şi Constantin Călin precizează, iar Mircea Dinutz consemnează: “<<A fi uman>>, precizează autorul bulversat de reaua înţelegere a termenului, de către concitadinii săi, înseamnă a fi <<iubitor, bun, blând, civilizat, luminat>>, animat de o vie şi perpetuă curiozitate intelectuală, pentru tot ce îl înconjoară, un spirit enciclopedic pătruns de importanţa culturii şi a educaţiei” (cf. idem, p. 32). Observaţi cum, cu cât suntem mai departe, prin timp şi comportament, faţă de zona definită, devenim tot mai idilizatori ai respectivei epoci? Dacă am fi existat în veacul al XIX-lea, chiar şi în finalul celui de-al XX-lea – am fi fost deplin îndreptăţiţi să condamnăm umanismul, ca început şi izvor otrăvit al barbariei ateisto-iluministe. Aşa, însă, trăind noi înşine cataclismul barbariei capitalisto-mafiotice, anomice şi deplin sataniste, suntem tentaţi la visarea, edulcorată, de epoci cu atât mai mirifice, cu cât sunt situate în segmente de timp mai depărtate de segmentul nostru temporal catastrofic.

Atitudinea moralizatoare a lui Constantin Călin (“unul dintre puţinii gazetari din România care, beneficiind de o cultură întinsă, bine articulată, dar şi de o fibră morală foarte rezistentă, poate constitui el însuşi un model de professionalism şi rectitudine etică” – cf. idem, p. 39) este urmată, cu fidelitate îndreptăţită, de către comentatorul şi recenzentul său: “ (…) reproşează preoţilor că nu-şi fac datoria de a blama răul, de la înălţimea misiunii pe care o au şi se comport asemenea unor funcţionari obedienţi, de parcă n-ar vrea să supere autorităţile (vremelnice, ca toate ale lumii): <<Ceea ce-i lipseşte preotului de azi este mania: el nu critic, nu vituperează, nu protestează, nu anatemizează. Înghite toate sfidările, închide ochii la toate ereziile>>” (cf. idem, p. 35). Şi urmează, firesc, cvasi-nararea unor evenimente moralizatoare, pentru surzii veacului XXI – bineînţeles, făcând paralele filologice,  cu veacuri demult trecute: spre exemplu, “Antioh Cantemir era <<săpat>> cu abnegaţie la Poarta Otomană, de către neprieteni, pentru ca, mai târziu, fratele său, Dimitrie Cantemir, să-l <<sape>> pe Constantin Brâncoveanu (…) care, la rândul său, îl <<săpa>> pe prinţul moldav, cu aceeaşi tenacitate”…până în zilele noastre de “săpare modernă”: un om politic român, bine şi atent “săpat” la Bruxelles…şi iată istoria filologică a  “SĂPATULUI” gata împlinită, iar istoria-istorie a poporului român, plină de…gropi funeste!!!

Ultima recenzie asupra unei lucrări constantincălinice, închinată cărţii „Stăpânirea de sine. Miscelaneu”, ni-l arată pe criticul-filologul băcăuan ca FIINŢĂ-A-BIBLIOTECII, retras nu doar pentru autoprotejare, ci şi pentru o mai bună perspectivă de „tragere cu proiectile de hârtie Luminată cu Har”, exorcizatoare, asupra demonilor contemporaneităţii. Din „vizuina sa de hârtie” (cf.  “O altă gâlceavă a înţeleptului cu lumea”, p. 40), Constantin Călin poate da o definiţie funcţională mai exactă a refugiului bibliotecii (“biblioteca se deschide spre viaţă şi viaţa caută o verificare în bibliotecă” – cf. idem, p. 40), dar poate şi să accentueze parabolizarea filosofică a lumii, poate să vitupereze, împotriva răului din lume, mai liber de zgomotele prejudecăţilor, confuziilor, diversiunilor şi inerţiilor: “Parabola ciorilor, lacome şi obraznice, care înghit totul din faţa porumbeilor, a căror ezitare este sancţionată brutal, îl determină pe autorul Constantin Călin să comenteze cu amărăciune: <<Lumea, care-i compusă mai mult din ciori decât din porumbei, nu apreciază semnalele>>” (cf. idem, p. 41).

Şi recenzatul, şi recenzentul sunt, în primul rând, profesori/ravvi-rabuni, educatori-moralizatori, deci îi va marca, până la obsesie, destinul tragic-grotesc al învăţământului românesc/educaţiei româneşti contemporan/e - cu consecinţele sale, socio-spirituale, incalculabile, pentru existenţa poporului istoric românesc, dar chiar şi pentru Duhul Românesc, lipsit/secat de bun-simţ, de simţul măsurii şi al realităţii: “Trăim, spune Constantin Călin, <<într-o lume fără ideologii, dar cu o infinitate de scenarii>>.  Motivaţia pentru învăţătură a scăzut dramatic, solemnul a fost înlocuit de grotesc, iar mitul reformei a devenit o justificare penibilă a vandalismului, jafului naţional, deşănţării şi grosolăniei. Deplânge, nostalgic, absenţa lui Moş Ion Roată din Parlamentul ţării, garant al bunului-simţ şi al adevărului rostit neaoş, răspicat” (cf. idem, p. 43).  Revoltătoarea tragedie a exhibării demnităţii sârbeşti, faţă cu Tiranii Barbari ai Lumii Contemporane, NATO/SUA, îşi află, imediat, ecou, în sufletul moralistului, autentic democrat, Constantin Călin: “Inimi deşarte, orgolioase, nu admit cutezanţa, îndârjirea, loialitatea celor pe care-i agresează” (cf. idem, p. 44). Şi Constantin Călin (afirmă Mircea Dinutz) se solidarizează, în problema “crizei şi haosului contemporan”, cu Edgar Papu: “Trăim într-o cumplită criză morală” (cf. idem, p. 45). Iar creştinul Constantin Călin răspunde, prin atitudine martiric-creştină (ne informează Mircea Dinutz), Ocultei Dictaturi a…Centrului Ocult, al Anti-Culturii Româneşti, din România de azi: “Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, te-ar cuprinde!” (cf. idem, p. 48).

Până aici, am urmărit mai curând spectacolul de idei şi crezuri constantincălinice, regizat de Mircea Dinutz, cu empathie perfectă şi deplin reverenţioasă. În cele ce urmează, Mircea Dinutz nu-şi modifică registrul reverenţei, dar devine un mult mai activ comentator şi, chiar, e gata să dezlănţuie controverse.

Ne referim, fireşte, la recenziile dedicate cărţilor lui Theodor Codreanu, Ioan Adam, Petru Ursache, Iordan Datcu şi (adăugată) Magda Ursache.

În ce-l priveşte pe eminescologul şi bacovianologul de la Huşi, Theodor Codreanu – Mircea Dinutz îi recenzează atât dramaticul studiu “Basarabia sfâşierii”, cât şi “Complexul Bacovia”, “Transmodernismul” şi volumul al II-lea al “Numerelor în labirint”.

Mircea Dinutz semnalează că eminescologul Theodor Codreanu afirmă, cu îndreptăţire, în “Basarabia sfâşierii”, că “Eminescu este cel dintâi care a înţeles soarta istorică a Basarabiei, ca pe o cheie a destinului românesc însuşi” (cf. “Basarabia sau drama sfâşierii”, p. 49). Dar România de azi este pradă unui război “intraetnic, mai devastator decât multe altele – şi, deci, se află pe <<făgaşul autodistrugerii>>: această carte a lui Theodor Codreanu este un semnal de alarmă, venit din partea unui grav şi responsabil luptător pe baricadele <<românismului>>!!!” Şi urmează, citând memorabil, din Theodor Codreanu care, cu ironie distrugătoare, la adresa politicienilor noştri de azi, afirmă: “NU SE AMESTECĂ NICI MĂCAR ÎN TREBURILE INTERNE ALE ROMÂNIEI…” (cf. idem, p. 51). D-apoi în cele ale aşa-zisei “Republici Moldova”, în care aproape că trece nevăzută resurecţia spiritului critic, tot mai evident, prin  “cărţile lui Mihai Dolgan, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi etc. “ (cf. idem, p. 51)!

Tot aici, Mircea Dinutz îl citează, sub semnul îndoielii neîncrezătoare, pe Theodor Codreanu, care “afirmă răspicat: POSTMODERNISMUL DUCE LA DISOLUŢIA LITERATURII. O judecată prea aspră şi tăioasă (poate!), dar asta nu mă împiedică să observ că adevărurile conţinute, rigoarea demonstraţiei (…) legitimează o carte ce ar putea provoca o necesară dezbatere” (cf. idem, p. 52).

Noi suntem de accord, mai curând, cu radicalismul lui Theodor Codreanu: postmodernismul, care neagă Demiurgia Duhului Umano-Divin, se comportă întocmai precum politicienii români, faţă de Basarabia: zgomotul (pervers-fascinant, cu reverberaţii meschine şi egolatre!) al propriei voci (goale/golite semantic!) îi împiedică să audă Vocea Lui Dumnezeu, poruncind re-acţiunea, energică, vitalistă, întregitoare întru integralitatea cosmico-românească!

În discuţia despre religiozitatea lui Bacovia (cf. “O carte de referinţă: Complexul Bacovia”), Mircea Dinutz prinde de veste că Theodor Codreanu îşi “faultează” propriile-i strădanii, de a-l demonstra pe Bacovia ca fiind religios, într-o frază prin care îl aduce în situaţia de a fi comparat cu Cezar Ivănescu: “Spre deosebire de Bacovia (sic!), Cezar Ivănescu a regăsit calea suferinţei creştine, asumându-şi drumul crucii…Antiteza e evidentă!” (cf. idem, p. 57).

Şi, din nou, oful pe Theodor Codreanu, vituperatorul postmodernismului: “Nici de data aceasta, vasluianul Theodor Codreanu nu uită să-şi reverse năduful pe corifeii postmodernismului românesc, care a vidat poezia de sacralitate… (…). Poezia singură, fără Dumnezeu, te aduce în neant” (cf. idem, p. 60). După noi, nimic mai adevărat decât spusele lui Theodor Codreanu!

Mai ales că vasluiano-huşeanul pledează, de o bună bucată de vreme, pentru o variantă de curent ideatic, salvator al Duhului Demiurgiei Umano-Divine (ba, chiar şi salvator al duşmanului “postmodernist”…după regula creştină!): TRANSMODERNISMUL! (cf. “A treia cale – TRANSMODERNISMUL”): “<<transmodernismul vine la timp, spre a salva tradiţia şi postmodernismul, conciliind cele două antiteze monstruoase, într-un spaţiu al transparenţelor, comun tuturor antitezelor împăcate>> (…). Şi Mircea Dinutz continuă, cu avânt neaşteptat (pentru un, cândva, cvasi-nostalgic al „valorilor” - ?!-  postmoderniste), dar teribil de benefic şi îmbucurător de explicit, analiza „curentului de salvare spirituală a omenirii”:                            „ Transmodernismul priveşte întreaga sferă a fiinţei şi fiinţării, nici spirit, nici materie, cu depăşirea ambelor forme (…) noua mişcare spiritual (…) respinge atât naţionalismul îngust/şovin, cât şi internaţionalismul  agresiv, ce ameninţă identităţile naţionale şi individuale, cu pericolul uniformizării şi secătuirii spiritual, pe termen lung (…) Distanţa dintre Triada creştină [Natură-Om-Dumnezeu] şi Nimicul postmodernist este distanţa dintre IUBIRE şi SUFERINŢĂ ” (cf. idem, p. 63). Mântuirea, “lumenul lumii”, dă sens şi rost suferinţei terestre, întru Experienţa Iubirii Creştine, cu propensiuni CELESTE.

În finalul recenziei, Mircea Dinutz atrage atenţia, cu dreptate, că Theodor Codreanu, în studiul său, “salvează” de la uitare pe unii dintre truditorii români - merituoşi, întru Logos: C.D. Zeletin, Svetlana Paleologu-Matta, basarabeanul Vasile Teleucă.

Recenzia a opta, făcută la cartea “Numerele labirintului” (vol. II), de Theodor Codreanu, subliniază “tribulaţiile unui intelectual, a cărui vocaţie a fost să înnobileze <<marginea>> şi să provoace <<centrul>>” (cf. Ce se află la capătul labirintului, p. 71). Se semnalează, de către Mircea Dinutz, că “opul” codrenian “conţine şi romanul unui roman: <<Varvarienii>> – a cărui gestaţie este urmărită de la prima redactare, regândirea titlului, până la finalizare, cu toate speranţele şi ezitările inerente procesului de creaţie: l-am lucrat fără speranţa de a-l vedea publicat” (cf. idem, p. 74). Evident, mereu acelaşi ludic …fals pudic, jocul scriitorului cu potenţialul cititor: “N-am vrut…dar uite că s-a nimerit!” Oricare rând îl scriem pentru “alter”, niciodată pentru un pur “ego”! Totdeauna, până şi cei din Sahara, simt, extatic, respiraţia cititorului în ceafă…altfel, n-ar “zgâria” niciun cuvânt, pe nisipul, răscolit de duhuri, al paginii albe! Scriitorul este, mereu, un naufragiat, care lansează, pe oceanul atenţiei planetare, mesaje…”cochete”/estetice. Doar nu-i nebun, să şi le lanseze sieşi…!

Recenzia a noua: aceea făcută la cartea lui Ioan Adam – Zidul şi litera. Titlul recenziei: Cuvântul care întemeiază. Ioan Adam care, ca şi Theodor Codreanu, se erijează (uneori, cu măreţie şi dreptate, alteori… mai puţin!) în cavalerul-salvatorul unor scriitori uitaţi sau respinşi de public (din varii motive): “am simţit nevoia de a-i (re)citi pe cei de Ieri şi pe cei de Azi, pentru a descoperi vase comunicante, cratime în timp şi spaţiu, între diverse litere ce compun alfabetul literaturii române” (cf. Cuvântul care întemeiază, p. 77). Unii merită a fi salvaţi de uitare, fie şi “doar” pentru că fără ei scad dovezile noastre identitare (cazul lui Nicolaus Olahus sau cel al lui Costache Conachi, Barbu Paris Mumulean), alţii, precum Mihai Beniuc (asupra căruia planează nu doar certitudini ale amoralismului!)…încă n-ar merita “re-întemeiat”! Dacă nu se poate fără de el, apoi ar trebui amânată “re-ctitorirea de beniuci”. Aşa-a-a-a - cam vreo 500 de ani…CEL PUŢIN! Nu foarte departe de Beniuc se situează “cazul Titus Popovici”…caz al unui cvasi-impostor literar şi oportunist agresiv – …ceea ce nu se poate afirma, în schimb, decât relevant de…vag, despre Ion Băieşu, un dramaturg şi satiric de autentică forţă creatoare, care a ştiut, mereu (la modul dramatic!), ce riscuri îşi asumă, prin scriul său (cf. Pompierul şi opera)!

Concluzia lui Mircea Dinutz, la cartea lui Ioan Adam: “Justiţiarul de acum, apărătorul valorilor tradiţionale, fiind alergic în faţa demolatorilor de ocazie, se află în categoria <<polistailor>>, a celor care se ridică în apărarea valorilor de oricând şi de oriunde, cu lipsa de prihană a cavalerilor medievali, angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă” (cf. idem, p. 87). Corect! - dar cu amendarea: cei apăraţi să chiar fi fost “angajaţi în lupta pentru bine, adevăr, frumos şi credinţă”…pentru că unii n-au avut loc, în pieptul lor (din născare!), pentru vreun crez! Nu mai adăugăm că unul precum Titus Popovici ne-a mâncat zilele noastre de liceeni, cu serbedele, infernal-plicticoasele, cvasi-ilizibilele lui romane “cu tendinţă” (de să-ţi scoată ochii!), “Setea” şi “Străinul”…

Mai interesant şi rezonabil/utilizabil ni se pare Ioan Adam, cel recenzat de Mircea Dinutz, în “Opiniile unui moralist – călător în Ţara Cuvintelor” (recenzie făcută cărţii “Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române”). Etimologiile lui Ioan Adam (chiar dacă, unele, cam trase de păr!), sunt înviorătoare, pentru orice român, îndrăgostit de limba sa – fie că-i hermeneut, ori ba!

“Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia” – se numeşte recenzia făcută de Mircea Dinutz, lucrării eseistice a lui Petru Ursache: “Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu”. Un bun prilej, pentru a afla amănunte despre gândirea intimă a vigurosului, autenticului şi tendenţios-marginalizatului poet (până la…”brânciul final”!) – Cezar Ivănescu. “În tinereţe îl admiram pe Albert Camus, pentru L'homme revolté – şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revolt: social, existenţială, metafizică” (cf. “Avatarurile omului revoltat, în Lupercalia”, p. 94). “Poate sunt un romantic întârziat, dar azi (la 4 ani de la apariţia volumului LA BAAD, n.n.) cred că întâlnirea cea mai de pe urmă şi cutremurătoare a poetului roman este aceea cu GRAIUL SĂU ARHAIC, în care o etnie, la fel de veche ca a evreilor, a turnat înţelepciune mai adâncă decât cea a indo-europenilor, cu graiul nostrum românesc păstrător al unor cuvinte care au, încă, în ele, MUZICA GENEZICĂ” (cf. idem, p. 94). Intuiţia filologică a lui Cezar Ivănescu o “atinge”, confratern, cu aripi de înger şi… “muzică genezică”, pe aceea eminesciană!

Despre cartea eseistului Ursache, Mircea Dinutz se pronunţă aproape imediat: “Aş spune (…) că Petru Ursache se exprimă mai degrabă ca persoană, cu întreg bagajul său emoţional (…) şi mai puţin ca PERSONA, ca instanţă critic supraordonatoare, strict principială şi sistemică” (cf. idem, p. 97). Din câte l-am cunoscut şi noi, la Iaşi, pe folclorist-etnologul Petru Ursache - “achiesăm” la opinia lui Mircea Dinutz, despre impotenţa “principială şi sistemică” a profesorului universitar Petru Ursache….deşi Mircea Dinutz continuă astfel, cu o calinitate rară: “Departe de a fi un reproş, această observaţie se vrea o recunoaştere a faptului că e poate cea mai sigură şi profitabilă cale, pentru a ajunge în inima creaţiei unui scriitor, atât de complex şi temperamental, ca autorul Baad-ului” (cf. idem, p. 97). Bine. În definitiv (dacă n-ar fi vorba de defecte “structural-interioare” mai grave!) s-ar putea zice şi aşa, despre eseistul Petru Ursache.

Nu suntem de acord, deloc, cu “ne-îngăduinţele preste limita firii”, faţă de …ne-îngăduinţele (legitime şi…”întru limita firii”!) ale lui Cezar Ivănescu, vis-à-vis de un Zigu Ornea sau Ovidiu S. Crohmălniceanu, în numele “umplerii unor goluri” de informaţie, în scrisul critic (analitic şi sintetic) românesc. Opinia noastră este alta: nu-l ierţi pe criminal, pentru că…îţi vindea ŞI lapte, la colţ de stradă (foarte rău că nu existau, pe acea stradă, şi vânzători de lapte non-criminali! – sau: foarte rău că au ocupat TOCMAI criminalii, locurile de vânzare a laptelui, cu/pe un preţ uriaş!). Zigu Ornea şi Ovidiu S. Crohmălniceanu erau perfect conştienţi de ideologizarea pe care o făceau, în critica lor “ghipsoasă” – şi erau perfect conştienţi de efectele dezastruoase şi de scopurile ideologizării comuniste…şi, mai ales, ştiau, cu precizie, cui foloseşte sus-numita ideologizare!

Dar, da! - observaţia lui Mircea Dinutz, din finalul recenziei închinate lui Petru Ursache, are doza ei (mare!) de îndreptăţire: “Eseul lui Petru Ursache, <<Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu>>, face un bun serviciu Poeziei şi Criticii (…): Poeziei, pentru că, în mod justificat, impinge spre raftul întâi al liteaturii române o operă şi un autor de o incontestabilă valoare şi originalitate (n.n.: dar putea s-o facă şi mai bine, mai profund etc.), iar Criticii, pentru că dovedeşte resursele inepuizabile ale criticii empatice, cu condiţia unei fibre morale rezistente, a unii bun-gust de netăgăduit” (n.n.: la cine-i “fibra morală rezistentă” şi bunul-gust “de netăgăduit”? – … la Cezar Ivănescu, da! – la Petru Ursache…mai medităm!).

Ultimele recenzii “în concurs” sunt făcute, de Mircea Dinutz, operelor lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară” (recenzia se intitulează: “Critica sub semnul admiraţiei colegiale creatoare”)  - iar recenzia “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară” se face la cartea lui Iordan Datcu: “Pagini de istorie literară şi etnologie”.

Concluzia (“exemplară”/prin pildă!) lui Mircea Dinutz, la finele celor două recenzii făcute operelor onestului, rigurosului până la acribie şi harnicului cărturar, Iordan Datcu, este plină de îndreptăţire, ba chiar s-ar putea lua ceva aprecieri laudative de la Petru Ursache, şi s-ar “lipi” perfect, la Iordan Datcu: “Pentru a dovedi, încă o dată, că Iordan Datcu este, prin tot ce întreprinde, riguros, metodic şi exact, voi da  un ultimo exemplu. În Istoria critică a literaturii române (2008), N. Manolescu susţine, fără o umbră de îndoială, că toate textile din culegerile populare ale lui Alecsandri sunt…culte şi că, spre exemplu, scena îngropării lui Toma Alimoş de calul său nu există în folclor, decât după apariţia variantei Alecsandri. Or, există! Varianta Dimitrie Ardelean este mai veche cu două decenii decât varianta Alecsandri şi conţine episodul de mai sus, argument decisive în defavoarea lui N. Manolescu ” (cf. “Dubla atracţie a unui cărturar: etnologia şi istoria literară”, p. 115).

Deşi “hors concours”, recenzia la cartea Magdei Ursache (“Să citiţi bine! Eseuri lirice şi dramatice”), intitulată “Din dor de normalitate” – “rimează” perfect cu structura criticisto-sarcastică, de clasico-satiric sceptic, de român fără emfază (ori isterie!) a lui Mircea Dinutz. Spiritul critic (adresat oricărei/oricăror realităţi, de la cele identitare la cele planetare!) al Magdei Ursache “îi face bine” lui Mircea Dinutz, care rezonează perfect cu alegaţiile eseistei: “În opinia eseistei, euro-integrarea încearcă abuziv să substituie identitatea cu alteritatea, temele grave ale umanităţii cu impudoarea excesivă (…). Din această perspectivă, se justifică războiul ei împotriva memoriei selective şi a manipulării tendenţioase a memoriei collective” (cf.  “Din dor de normalitate”, p. 117). Şi concluzionează, cu uşoară ironie (sau, poate, auto-ironie?): “După ce a tunat şi a fulgerat, cu o vehemenţă temperată de luciditate şi, adeseori, calofilă, împotriva imposturii generalizate, a vulgarităţii de şanţ, infiltrate tot mai adânc în cărţile şi emisiunile TV de success facil, a veleitarismului şi mistificatorilor de serviciu, autoarea îşi îngăduie un respire, încercat de amărăciune: După atâtea fracture în real, cu multe replici, ca şi cutremurele, mi-e dor de normalitate”. De ce n-am crede-o?!” (cf. idem, p. 123).

Chiar aşa! În orice om (rămas, cât de cât, “normal interior”!), există, implantat adânc, acest “dor de normalitate” (ŞI exterioară!), anticameră a unui eventual nou ciclu de creaţie demiurgică: ante-apocaliptică (şi anti-postmodernistă…!) – sau soteriologică/transmodernistă? Vom vedea, probabil curând, în cazul în care “dorul” se va materializa, prin “comandă divină”, în realitatea cea nouă şi greu imaginabilă (de pe poziţiile spiritual-actuale ale umanităţii).

Cărturar el însuşi, cu Duhul format printre cărturari, Mircea Dinutz dovedeşte, cu nobleţe înaltă, în această recentă apariţie editorială, pe lângă un SPIRIT CRITIC CLASIC, nutrit cu operele antice (prin intermediul cărora/cu cântarul DREPT al cărora le judecă pe cele moderne, într-un filosofic context integrist, de tip socratico-platonician sau renascentist!) - şi valenţele expresive (uneori, rar – chiar frizând vehemenţa, nu mai mult decât ca semn de con-vieţuire cu realitatea!) ale ARTISTULUI, care s-a manifestat, întâi timid, apoi năvalnic, în ultimii ani (prin “Tabletele de duminică”, “D-ale democraţiei”). ANAMNEZELE sale sunt salutare (mai ales pentru că sunt închinate – cât de rarissimă este, astăzi, “Floarea Recunoştinţei”! -  cu reverenţă emoţionantă, Maeştrilor, celor de la un moment dat al vieţii sale – Maeştri care i-au vegheat, reglat şi motivat procesul formării sale de critic!), adică sunt aducătoare de sănătate morală. Deci, să le întâmpinăm cu Bucurie, întru Frumuseţea Duhului Umano-Divin! Căci Bucuria însăşi (fireşte, conţinând doza de scepticism natural!), produsă prin meditarea Frumuseţii (din textele Lui Dumnezeu şi ale celor hăruiţi de Dumnezeu!) are valenţe  terapeutice indiscutabile! “Eternă bucurie-i Frumuseţea!” – exclama sufletul romantic, im-plantat între corzi vocale clasice, al lui John Keats.

                                                                                               prof. dr. Adrian Botez