RECENZII

 

 

Azi am meritat, prin cine ştie ce minune minunată, să pătrund într-un teritoriu ascuns. Atât de bine e ascuns de ochii lumii (“taman” acest teritoriu!), încât posesorul cheii nu mi-a îngăduit, deşi mi-e prieten bun, încă din negura anilor mei chinuiţi (hăt-înapoi, încolo, înspre cei douăzeci şi ceva, ai “studenţiei filologice”)  - nu mi-a îngăduit, ziceam, niciodată, să intru. Cum se numeşte acest loc binecuvântat? E un spaţiu al marii şi micii magii, al faptelor mari şi al întâmplărilor banale, este chiar mintea şi imaginaţia prietenului meu, domnul Adrian Botez. Domnul Adrian Botez scrie, cu meşteşug, cu patimă, cu pricepere scriitoricească autentică, scrie cu acribie şi, chiar, cu un fel de încrâncenare - cărţi. Cărţi serioase, de hermeneutică, în care până şi eu, prietenul şi colegul său întru “filologhiseală”, aş fi în stare să mă pierd, prin multitudinea de semne şi simboluri. Poezii minunate, muzicale, pline de smalţul lucios-luminos al sufletului său frumos, dar şi poezii dure, crâncene, de obidă şi tristeţe, strunită-şi-nu-prea.

Când, însă, scrie basme mici, pentru oameni mari.. -  sufletul prietenului meu se îmbracă în azurul cel mai pur, lasă de pe umeri hlamida cea gri a tristeţii şi suflă în goarna de sărbătoare. Zburdând zglobiu, prin poienile minţii, ale imaginaţiei - domnul Adrian Botez reuşeşte să adune nestemate de preţ: poveşti aşa de minunat ticluite, încât până şi cel mai posac cititor ar zâmbi, primenit, ca după o boare răcoroasă de primăvară.

Fericit că mi-a îngăduit, prin cine ştie ce întâmplare magică, să pătrund în lumea poveştilor sale, nu-mi rămâne decât să-i spun: “Îţi mulţumesc”! Şi să mă întreb, dacă mai era nevoie, de ce nu citeşte lumea de azi (zugrăvită, aşa cum e ea, în poveştile sale, de către “domnul Autor”!), mai des şi mai mult, din basmele pritocite, cu aşa măiestrie, de “domnul Autor”.

Poate că n-ar mai fi atâta de mare nevoie ca “domnul Autor”, în vituperantele sale diatribe poetico-jurnalistice, să-i certe pe stricătorii de patrie, pe nechibzuiţii de cârmuitori, grăbiţi să-şi îndese buzunarele şi burţile,  pe nemernicii îmbuibaţi din vânzarea, pe lucru de nimic, a Sufletului Neamului Valah.  Poate că, citind basmele domnului Autor, sufletele împietrite ale acelora s-ar mai înmuia, poate din ochii lor, vineţi de ură, s-ar revărsa lacrimi amare şi sincere, de părere de rău.

Sau, poate că, prins de vraja poveştii, am început, şi eu, să cred, cu adevărat, în puterea basmelor…

                                

                            OCTAVIAN CONSTANTINESCU, 17 Iulie 2014

 

***