ARTICOLE

         

Profesorul, scriitorul, criticul literar și hermeneutul Adrian Botez ne surprinde, din nou, publicând de curând o lucrare hermeneutică, uimitoare prin concluziile la care ajunge și care va stârni discuții aprinse printre literați. Cartea se intitulează Normalitatea reacționară: sinergia scris – făptuire – ființare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Ed. Rafet, 2012, și, așa cum ne așteptam, lucrarea concretizează o nouă și diferită abordare hermeneutică a textelor celor trei cronicari moldoveni de la finele Evului Mediu și începuturile Modernității, în maniera inconfundabilă a profesorului Adrian Botez.

          Mărturisesc că sunt surprins de abordarea profesorului Botez, întrucât, după știința mea, nimeni nu a conferit semnificații mai adânci operelor cronicarilor moldoveni. O spune explicit autorul în Argumentul cărții:

          „Pentru că ei TREBUIE socotiți ca făcând parte (precum toți Voievozii Sfinți și Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor și Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alături și dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor... – chiar dacă, firește, strămoșii TRACI știau și ei să scrie, și încă din adâncimi de timp insondabile!“  (p. 5).

          Hermeneutul Adrian Botez pornește de la premisa că în Evul Mediu românii au redescoperit „Magia Scrisului“ ca element care ne scoate din „Teroarea Istoriei“, din „Teroarea Timpului“ ca uitare a „Coerenței Spațiale Desăvârșite“, echivalentă, în „Semantica Divină“, cu „Sacralitatea Spațiului – Spațiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Ființei și, deci, a Logos-ului“.

          Timpul este rezultatul Căderii Omului de după Păcatul Originar. Așadar, are o puternică componentă subiectivă, despiritualizată și despiritualizantă, iar ca dimensiune non-reală, adică subiectivă, poate fi hiperbolizat până la disoluția completă a Ființei/ființării. Ideea, deși nu este nouă, este, desigur, seducătoare, fiind, de altfel, laitmotivul unei lucrări celebre, Ființă și Timp, a lui Martin Heidegger.

          Adrian Botez, urmând o logică bine stabilită în acest registru, consideră că însuși termenul de „cronicari“ este greșit și trebuie, în cazul celor trei, reevaluat. În concepția sa, aceștia consemnând timpul cu acribie, fug tocmai de timp, exorcizându-l, pentru a scăpa de obsesia lui tiranică: „Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii - și scrie nu doar ca să nu se uite Ființa/Ființarea, ci, mai ales, pentru a re-înființa Ființa Umano-Divină!“ (p. 35).

          În acest sens, pentru Grigore Ureche Magia Scrisului este una metanoică, preschimbând Fiara din om – înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării - , în „Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerența Ființială a Făptuirii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale «anilor», semne ale disoluției, prin Iluzia Temporală: «ca să nu să înnéce a toate țările anii trecuți și să nu să știe ce s-au lucrat, să să asémene fierălor și dobitoacelor celor mute și fără minte» - cf. G. URECHE, Letopisețul Țării Moldovei, ed. a II-a, București, 1958, p. 7“ (p. 35).

          Modelul Grigore Ureche este urmat de către ceilalți doi „cronicari“ a-croniști, Miron Costin și Ion Neculce. Pentru toți trei există un Topos al Înființării: Paradisul, „initium“-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate care dă consistență Existențial-Spațială – Ființei Neamului. „În funcție de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediția de Aflare întru Con-Formare a Ființei  - și, de aceea, Ștefan cel Mare nu este doar „mare“, ci este singura bază de orientare ființială a poporului, care tinde, mereu, să-și regăsească Ființa Supra-Individuală-NEAMUL.“ (p. 36).

          De asemenea, în funcție de „Modelul Ștefanic“ sunt judecați ceilalți domnitori ai Moldovei, pentru că „se instituie o mult mai precisă judecată asupra Ființei și Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcție «ștefanică». A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exiști ca personalitate, ca individualitate – ci să exiști ca Funcție Nomotică – funcție de NOMOS-ul instituit de Ștefan cel BUN.“ (p. 73).

          Dintre descendenții Voievodului, doar Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan, este cel mai apropiat de NOMOSUL ȘTEFANIC. Ceilalți Mușatini nu se ridică la nivelul cerut de „Misiunea Ștefanică“, de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE.

          Un alt aspect pe care îl identifică profesorul Botez în lucrarea lui Grigore Ureche este „normalitatea reacțiunii“: „(...) ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înființător al Pontifului Grigore Ureche, Stăpân și Paznic al NOMOS-ului – este REACȚIUNEA făpturii umane față de orice se întâmplă, oricât de grav și oricât de periculos – sau oricât de neașteptat de benefic. Și această REACȚIUNE nu este una «dictată», manipulată – ci ține de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINȚĂRII!!! Numai re-acționând, dai dovadă că ești viu. Chiar dacă reacția nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuși, că trăiești, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore Ureche-A-CRONIDUL!“(p. 90).

          Secțiunea din lucrare dedicată lui Miron Costin debutează cu o inspirată comparație între „Treimea“ filosofică elină – Socrate, Platon, Aristotel, și cea „cronicărească“ întru a-cronie – Ureche, Costin, Neculce - , asupra modului de raportare la MIT/SACRALITATEA ȘTEFANICĂ:

          „a-Grigore Ureche CREDE în MIT/SACRALITATEA ȘTEFANICĂ, fără clintire;

          b-Ion Neculce nu mai credea, fără crâcnire, în FUNCȚIA SACRAL-ȘTEFANICĂ – dar  RESPECTĂ CREDINȚA «MAESTRULUI» - Grigore Ureche – deci NU UITĂ!!!;

          c-Miron Costin (crescut și educat la iezuiții polonezi!) – nu mai crede, dar nici nu mai are respect: deci, UITĂ MITUL/SACRALITATEA (de tip ȘTEFANIC!)!!! - și, prin MIT/SACRALITATE, esențialitatea spirituală...!“ (p. 102).

          Dacă „Grigore Ureche TRĂIEȘTE ÎN INTERIORUL LOGOS-ului RITUALIC, ființa lui Grigore Ureche identificându-se, empathic, cu Ritualul-Logos, Miron Costin nu se mai identifică, empathic, cu Ritualul-Logos. Miron Costin doar comentează Logos-ul, dintr-un „înafară“ non-empathic, autoreflexiv“ (p. 103).

          „Odată cu Miron Costin, se pierde (parțial, deocamdată!) nu doar perspectiva Centrului Cosmic al Logos-ului, ci și Semantica Integrală, de Logos Liturgic, a Scrisului – deci, încă de La Miron Costin se înregistrează înfrângerea omului, ca vizionar al Arheilor Izbăvitori. (...)

          Miron Costin, amestecându-se, ființial/ontologic, cu evenimențialul istoric, pierde Perspectiva Cosmică a Ritualului, pierde Viziunea Centrului Cosmic al Logos-ului - și obține, prin scris, tot un amestec Ne-suspendat Arheic: sunt doar pulberi de fapte, amalgamuri irespirabile de făptuiri fără orizont semantic, amestecate fiind «făptuirile» cu pulberi de ființe/ființări“ (p.104-105).

          Totuși, în De neamul moldovenilor, Miron Costin face cel mai impresionant elogiu tocmai Logos-ului, a cărui semnificație era pe cale s-o piardă: „Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. BIRUIT-AU GÂNDUL SĂ MĂ APUCU DE ACEASTĂ TRUDĂ...“

          Analiza operei lui Ion Neculce începe cu o afirmție categorică a profesorului Botez:

          „...Letopisețul Țării Moldovei, al lui Ion Neculce, n-ar fi ceea ce este, fără cele 42 de povestiri: O samă de cuvinte.

          De ce? Pentru că valoarea a ceva se stabilește doar prin raportare, printr-un sistem de referințe - și, în primul rând, prin fixarea unui CENTRU al NOMOS-ului. Or, dacă n-ar exista cele 10 povestiri despre Logos-ul ȘTEFANIC (cca. ¼ din totalul celor 42 de repere epico-spirituale, plasate în debutul Letopisețului), practic, am asista, mai curând, la un soi de carnaval sinistru al Morții, sau la un balet al dezintegrării, prin Demonul Istoriei“. (p. 161).

          „Ceea ce-l deosebește pe Ion Neculce, de Grigore Ureche și Miron Costin, în aceste vemi ale «jocului Morții», este faptul că-și lărgește considerabil concepția despre Om și despre Voievod, despre apartenența lor la o anumită etnie: firește că Ion Neculce este patriot, firește că ar aștepta, precum sfinții din mănăstiri, a doua venire a lui Mesia-Hristos... - ...dar știe că are de înfruntat și descântat și exorcizat ISTORIA «TĂLPIZĂ»“. (p. 191).

          Și totuși, deși trăiește în vâltoarea unor vremuri tulburi, de o „REACTIVITATE INVERSĂ“, Ion Neculce rămâne, „cu prețul Martiriului Pesimismului de Viață (aparent! – de fapt, al încrâncenării în refuzul acceptării Minciunii și Iluziei Demonice!) – dar îndărătnicie benefică a Reacționarismului Românesc și cu Înțelepciune și Bun-Simțpur românești, ECHILIBRISTUL PRINTRE DEZECHILIBRE, al unei epoci pe care, prin Magia Suverană a Scrisului, o păstrează, strict, între limitele fixate de Primul A-CRONID dintre Magii Scrisului Românesc – Grigore Ureche, Ctitorul A-CRONISMULUI SCRISULUI ROMÂNESC! – întru pregătirea de Exorcizare a Logos-ului/Nomos-ului Românesc, prin Forța ȘTEFANICĂ!“ (p. 259).

          Ei, bine, „paseistul“ și „protocronistul“ Adrian Botez, ștergând colbul de pe „cronice bătrâne“, socotește că faptele celor de odinioară: „fie Voievozi Sfinți (când și cât au mai existat!), fie boieri patrioți și cu durere de țară, fie simpli răzeși-cavaleri, țărani cu fruntea sus, nu răbdau nici nedreptatea, nici pe străinii care-i jefuiau (sau măcar încercau să-i jefuiască) de Dumnezeu, de Țară, de Neam – nici pe românii trădători, care se luau după stăini, și ne jefuiau, și ei, cu tot atâta spor... trădându-și, uneori, Dumnezeul, Țara și Neamul!“ (p. 263), sunt „o lecție aspră pentru vremurile noastre de astăzi – VREMURI DE EGOISM ȘI DE MESCHINĂRIE DE CÂRTIȚE ȘI DE VIEZURI, NU DE OAMENI AI LUI DUMNEZEU!!! – VREMURI DE ANORMALITATE PASIVĂ, DECI SINUCIGAȘĂ! – VREMURI DE ADORMIRE CVASI-TOTALĂ A FORȚEI VITAL-REACȚIONARE, FAȚĂ DE DEMONUL ILUZIEI TEMPORALE!!! (p. 264).

          Dar înainte de a fi o temerară lucrare hermeneutică – ceea ce, desigur, este! – cartea profesorului Botez este un manual de PEDAGOGIE NAȚIONALĂ.

 

                                                                                  prof. Cătălin MOCANU