ARTICOLE

 

Cartea „eminesciană” (deşi sunt scrise/inscripţionate, de autoare, motto-uri din mulţi scriitori ai valahilor şi ai lumii...de la Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu, până la Herodot, Novalis sau Miguel Angel Asturias!) a Poetei ELISABETA IOSIF, „Spiralele adolescenţei”, aduce, în prim plan, o filosofie socratic-maieutică: ne îndeamnă spre întrebare (exorcizatoare de nelinişti-cutremure fiinţial-umane, oedipiene) - şi ne întreabă, prin fiecare dintre poemele ei, ce înseamnă vârsta existenţial-umană, numită „ADOLESCENŢĂ”. Poeta dă răspunsuri care cer întrebări noi, deci, noi răspunsuri! „Eminesciană” (prin motto-uri şi prin credinţa, neclintită, în Originaritatea Sacră a Logos-ului VALAH!) şi pseudo-heracliteană (prin tentaţiile istoricizării reversibile, folosind vehiculul Adolescenţei!) – cartea Poetei înaintează, treptat – Poeta iniţiindu-se şi iniţiindu-ne, întru alt chip al Versatilităţii Proteic-Demiurgice: LOGOS-ul Demiurgic/Auto-Demiurgic. EL -  Aminul-EMINESCU.

În general, pentru Poeta ELISABETA IOSIF -  ADOLESCENŢA este o stare mistic-versatilă, mistic-tranzitorie, mistic-consubstanţială (pseudo-heracliteană, deci...) cu COPILĂRIA (care, prin originaritate, prin valenţele de „vârstă de aur” – este eleatică!). De fapt, ADOLESCENŢA devine un loc geometric, de re-armonizare a contrariilor existenţial-cosmice.

ADOLESCENŢA este singura, dintre vârstele umane, care are potenţial metafizico-tranzacţional, care face oficiul de zeitate psihopompă (dinspre originaritate, spre istorie...şi, înapoi, fuga-fuguţa, spre Refugiul de Aur/Vârsta de Aur/COPILĂRIA!): un Charon bonom, care permite şi acceptă să se treacă, reversibil, peste linia Styxului („peste linia ei” – linia-coardă de SĂRIT : este saltul peste interdicţiile ulterioare căderii omului – dar şi pascalul „leagăn al lui Iuda”, cu funcţie atât exorcizatoare, cât şi metanoică, soteriologic-transcendentalizantă!), să se intre în jocul rugăminţilor umano-metafizice, prin care să se îngăduie neîngăduitul: „plimbarea” (descendent-ascendentă!)  prin timpurile fiinţei. „Adolescenţă. Mă mai uit, înainte de a sări coarda,/Peste linia ei. O găsesc şi pe-o filă, într-un poem adolescentin./Ce dacă! Mai lasă-mă, să mai copilăresc puţin, draga mea Adolescenţă!” (cf. Anotimp albastru, p. 4). Da, numai ADOLESCENŢA păstrează, încă intacte (şi, paradoxal: le conştientizeată, ca pe un Paradis pierdut, în acelaşi timp!), liniile de forţă ale Originarităţii – aducând, însă, şi vagi, dar persistente presimţiri ale viitoarelor spulberări ale vârstelor intransigente-nontranzacţioniste: “Şi totuşi, mai rămân o clipă doar, lângă barca amintirilor,/Alături de jocul „de-a castelul de nisip”, nespulberat, încă » .

Volumul se numeşte, corect (întru pluralitate/pluralizare!), “Spiralele adolescenţei”, pentru că ADOLESCENŢA are integrată, în semantica ei interioară, atât  Coloana, TORSIONAT-SPIRALATĂ spre Infinit, a lui Brâncuşi – cât şi Înţelepciunea Chtonian-Versatilă/Contradictorial-Demiurgică, Sinusoidală-pe-VERTICALĂ (glisând, proteic, şi-n SUS, şi-n JOS!), a ŞARPELUI. Transcendere, din cer în cer existenţial, până la CERUL AL NOUĂLEA (...sau al nouălea cerc infernal?)! – cât şi ispitire dublă: de revenire la Originaritatea Copacului, cât şi de tentare, senzual-vinovată, a tainelor existenţiale ale vârstelor ulterioare, nevăzute, dar intuite, cu râvnă secretă. MAMA-Paznica Porţilor Vârstelor, este adorată, dar şi depăşită, viclean, de adolescentă, spre ispitire (MAMA păstrându-şi, total, intransigenţa originarităţii, a purităţii moral-existenţiale şi funcţionale – ea este, mereu, “ca prima dată” – solaritatea ei neînsemnând tranziţie temporală, ci însemnând doar statornicia întoacerii luminii la origini; de aceea şi autorestricţia sa, de consubstanţială, până la identitate, cu  SOARELE/FLOAREA/VEGETALUL!), deci, evadare spre istorie-ofilire: “S-au ofilit muşcatele, aflate într-o glastră…/Mai speră în iubirea cea oferită-odată.../Iar mama-i mamă! Îşi caută copilul de-altă dată” (cf. La fereastră, p. 6) – şi : “Spune-i mamei că o iubeşti, într-o zi datată,/Împarte-i soarele din priviri, ca prima dată./Numai astfel, copile, singur vei vedea,/Cum creşte o floare; adăugă-o şi-n inima ta” – cf. Creşte o floare, p. 7.

MAMA şi FLOAREA (izotopice semantic cu IUBIREA FERTILĂ/FERTILIZATOASRE) sunt, deci, singurele certitudini evidente, singurele repere existenţiale, într-o descompunere, permanentă, a existenţei umane, în incertitudini dureroase/iniţiatice – şi o recompunere a fiinţei/fiinţării, la fel de permanentă, pe noi paliere, mereu altele (dacă nu, neapărat, superioare!), ale istoricizării spiritual-fiinţiale: “Îmi privesc mama. E la fel de tânără (...)Doar crizantema din faţa mea clipeşte/Cu pletele de soare în vânt. Ca o certitudine/Îmi zâmbeşte, anunţând ziua de mâine” (cf. Incertitudini, p. 10)

CARTEA este IUBIRE (mistică!), pentru că trimite la biblicul Logos Demiurgic, întemeietor de ORIGINARITATE: “La-nceput a fost Cuvântul. Şi în Carte am citit/Să iubim fără-ncetare,  tot ce ei ne-au învăţat./Iar părinţii ne-au spus totul şi acum ne-am amintit:/La-nceput a fost Cuvântul. Să păstrăm tot ce ne-aţi dat » (cf. Iubirea, p. 8) – de aceea, ÎNVĂŢĂTOAREA-TAUMATURG are, şi ea, funcţie cosmic-maternală (deşi « nu mai este ca-nainte » - copilăria tranzitează spre Adolescenţă, iar, cu o faţă, Adolescenţa-IANUS priveşte spre istorie!) şi de  Paznic al Pragurilor Întemeietoare, întru Logos-MIT-Poveste : « Din poveşti am învăţat. Nu mai este ca-nainte,/Dar cuvântul învăţătoare a rămas cu drag rostit”(cf. Iubirea, p. 8) – şi, din nou, IANUS BIFRONS,  menţinând/menţionând echilibrele cosmice, între Iarnă-Violenţă Antispirituală, Oglindă/”Hotar”-dintre-Lumi şi Ghiocel-Resurecţie Spiritual-Fiinţială: “Stă în prag de Echinocţiu,/Aşternută peste efigia iernii./În oglinda lui Ianus,/Cu durere, tresare un ghiocel” (cf. La poarta lui Ianus, p. 36).

Logos-ul Adolescenţei este Logos-ul Mistic, precum Mărgăritarul Scoicii şi precum Durerea Mistică/Iniţiatică, a Iubirii de/întru Hristos: “Ne regăsim în cuvânt, ca într-o scoică/Mereu, căutând perla primei iubirii tăcute,/Enigmă a Adolescenţei. La graniţa Paradisului/Cuvântul nescris. Doar noi facem pasul…dincolo,/Prin vreme. Ca să ne regăsim în el, ca într-o apă./Suntem lunaticii adolescenţi din făurarul  Timpului./Câteodată, culegătorii de perle sparg carapacea/Tăcerii lui. Trecem linia prin iubire, doar tu şi eu./De câte ori am fost ilegal în adolescenţa Cuvântului ?!” (cf. Ilegal în adolescenţa cuvântului, p. 21). Logos-ul Adolescenţei este, deci, “ilegal”, în sensul că va crea/isca, dinăuntrul Demiurgiei Iubirii,  alte legi (alt Logos-ului-ORDONARE DE LUMI!), decât cele bezmetice, decăzute în parodiere de Logos, ale lumii terestrizate-istoricizate, degenerate şi desacralizate.

Adolescentul trebuie să fie/devină (pentru a-şi împlini funcţia tauzmaturgică!), deci, Cavaler, Rege al Lumii, Ambasador şi Paznic al Cetăţii Logos-ului Demiurgic/Autodemiurgic: “Ambasadorii demni ai cuvântului/Ctitorind temeinic, în osia drumului/Şi-au clădit castele  în file de roză/Transportând iubire în vetre de hipnoză./Adolescentul i-a ridicat palate în a ei vatră/Şi a adunat–o în buchet, într-o glastră…/Cu spada verbului,  în Cetatea vârstei lui/A sperat, că va deveni regele universului” (cf. Cavalerul cetăţii, p. 24).

Iubire cu Maestră şi cu Maestru (prin mijlocirea clasică, a MAMEI- Venus/Afrodita – dar şi prin TATĂL-Logos AMINO-HOMERICO-LUCIFERIC: “Zeiţa lui Homer trece /Prin degete trandafirii/Dimineţi grăbite de Venus. /Tresare un Luceafăr,/Prin versul meu, fecioară. /O stea se-mbujorează-n primăvară… /Căzând în Echinocțiu,/Aprinde-n zori cununa poetului din vers… - cf. Vestitorii, p. 18)– întru TAINĂ/TĂINUIRE COSMICĂ. Întru FLOARE/ÎNFLORIRE DEMIURGICĂ-AUTODEMIURGICĂ: “Cui îi pasă de iubirea noastră,/când iar au înflorit castanii (...) [Eminescu spunea/cânta, în Floare albastră: “De mi-i da o sărutare, /Nime-n lume n-a s-o ştie, /Căci va fi sub pălărie  /Ş-apoi cine treabă are!”]la infinit/Tăcerea are voie să tresară/La freamătul de frunze priponit./Ascultă, cum în sunet  de castani/Iubirea noastră iar a înflorit…(cf. Iar au înflorit castanii, p. 16).

Cine crede în Logos-ul Solaro-Vegetalo-Cristic, dobândeşte puterea vindecării de IARNĂ – şi a trecerii Adolescenţei (ca stare tranzitorie), dinspre „pătarea cu/de iarnă”, spre POEZIE/RE-ARMONIZARE-RE-ORIGINIZARE A LOGOS-ULUI, întru Parashabda-Suntetul Originar al Demiurgiei Cosmice: „Soarele apăruse târziu, pe cer/Cu licăriri suave pe zăpadă,/Care sunau a asfinţit./Numai dealul răsuna alb/Deasupra ghioceilor veseli,/Pătaţi de iarna,/Ce trecea nepăsătoare,/Ducând anotimpul în poezie” (cf. Răsărit, p. 35).

Intranzitivitatea/intransigenţa MAMEI, FLORII, CĂRŢII – par a cere echilibrarea, cosmico-umană, prin elemente tranzitiv-versatile, constant-interogative: OGLINZILE şi APELE/OCHII (pseudo-heracliteene/heracliteeni şi, concomitent, eleate/eleaţi, prin fluxul-refluxul amintirii). Dar, mereu, şi Om, şi Oglindă, şi Apă, şi Ochi - cu privirile aţintite către Marele lor CREATOR întru LOGOS - Marele Veghetor Cosmic, Demiurg şi Visător de Creaţie-Lumi: “El”/Aminul-Eminul-EMINESCU-LOGOSUL VALAH şi COSMIC!. Constanta de gradul ZERO! Fiinţa şi Istoria se conformează şi se reformează, întru DUMNEZEIRE, prin intermediul fascinant-versatilelor OGLINZI-CARE-PE-EL/AMINUL-ÎL-REFLECTĂ/FIXEAZĂ MISTIC: “O oglindă e …transparentă, cu ape în mişcare/Măreşte detaliile. Îl priveşte fix pe fiecare./Când vreau să o ating  dispare. Se depărtează/Sau… mi-l trimite pe El. Cel ce ne veghează…//Oglinda mea… albastră, visează… Ea …vede idei,/Mi-aduce  iubirile trecute. Ce albaştrii-s ochii ei!/Şi amăgirea oglindirii adolescentine!   Mă pătrunde,/Mă ţine trează.  Ce semn îmi dă, ce  mai ascunde? » (cf. Oglinzile mele, p. 12).

FEMEIA, OGLINDA, COPACUL/STÂLPUL COSMIC-ATLAS – iată sorgintea fiinţării şi echilibrării cosmice, la Poeta ELISABETA IOSIF: “La infinit, femeia, cer vertical /Asupra pământului orizontal. /Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda” (cf. În oglindă, p. 20).

Iar EMINESCU – Tatăl Constanţelor Cosmice, deci şi Tatăl FLORII. Deci şi Mirele Cosmic al MAMEI. Vegetal-Atemporal, Vaticinar – deci, Marele STÂLP/ORB MISTIC şi Marele, Fascinantul MUT al ÎNFLORIRII ZODIILOR/FĂT-FRUMOSUL COSMIC: “Priveam incandescenţa tăcerii florilor de măr,/Lumini de coroniţe dalbe, adunate-n al ei păr./Născut în Gerar, din amintirea florilor de gheaţă,/El. Floare nemuritoare, topită-n unghiuri de ceaţă.//Respira lacom din mireasma aurie a florilor de tei /Culegând parfumul straniu al buzelor, prin surâsul ei,/Eminescu. Scrutând scurgerea timpului, la ceasul zorilor/Îşi înmuia iubind, pana fulgerândă, în tăcerea florilor…” (cf. Tăcerea florilor, p. 13).

Prin supunere la Maeştrii TĂCERII FERTIL-DEMIURGICE, întru LOGOS-ul Mistic, „numai poemul rămâne” – adică, Poetul dispare, mistic (întemeindu-şi, astfel, definitiv, Originea Sacră!) dinapoia  Operei de CREARE şi ORÂNDUIRE A LUMII:

„Într-o armonie iluzorie/Adolescenţa striveşte lumina/Din visul ei. O transformă/În zeci de iubiri nesigure./E tot atât de confuză,/Ca mine. Numai poemul rămâne” (cf. Numai poemul rămâne, p. 45).

Cartea ELISABETEI IOSIF devine, pe parcursul demonstraţei despre funcţia, rosturile şi dimensiunile ADOLESCENŢEI (vârstă sacrală, plină de un potenţial demiurgic unic – şi, mereu, sacru-versatilă, între Sferă Eleato-Platoniciană şi Săgeată Heracliteană: „Înaintezi, ca o sferă zburătoare/Sfredelind cosmosul, indecis /Să te decupeze din săgeata timpului” – cf. Spiralele adolescenţei, p. 46) -  o demonstraţie despre smerenia de Duh, autentică, desăvârşită, dureroasă, deci cristică - tocmai pentru ca, astfel, prin acceptarea autosacrificiului atâtor potenţe abisale, să se creeze/re-întemeieze (cu durabilitate manolică!) Lumea, SPIRALAT-EVOLUTIV, întru Originara ei Orânduială/Logos-ul Originar: POEZIA. Prin care Orfeul eminescian menţinea, în lumină, această lume (cf. Memento mori) – şi proiectează, mereu, intrarea/demiurgia, în/întru toate lumile posibilului infinit, divin...

                                                                        prof. dr. Adrian Botez