CRITICA HERMENEUTICA
| PRIMA PAGINA | INAPOI
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
NORMALITATEA
REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE
COSMICĂ, LA GRIGORE URECHE, MIRON
COSTIN, ION NECULCE
-pentru o
noua hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni:
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce -
de
ADRIAN BOTEZ
se
închină soţiei mele, Elena
NOTĂ:
Pentru exemplificări şi analize poetico-stilistice au fost fost
utilizate ediţiile:
1-Grigore Ureche - Letopiseţul
Ţării Moldovei,
Minerva, Buc., 1978;
2-
Miron Costin – Opere alese, Ed.
Tineretului, Buc., 1966;
3-Miron
Costin - ediţie critică, Opere, vol. I-II,
EPL, Buc., 1965, îngrijită de P. P. Panaitescu;
4-Ion
Neculce - Letopiseţul
Ţării Moldovei, Minerva, Buc., 1980.
ARGUMENT
...S-ar pune întrebarea (devenită oarecum legitimă, în aceste
vremuri, când, din manualele elevilor şi din cursurile studenţilor,
din mentalul românilor – se scoate tot trecutul României...de până la
blestematul „decembrie 1989”): „De ce umblăm, noi, subsemnatul,
după <<potcoave de cai morţi>>,
şi ne ocupăm de nişte chipuri <<afumate>>, precum
<<cronicarii Moldovei>>, din veacul al XVII-lea/al XVIII-lea:
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce?!”
De ce?! Pentru că ei TREBUIE socotiţi ca
făcând parte (precum toţi Voievozii Sfinţi şi Martiri,
precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor al Românilor! Ei sunt
(alături şi dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de
Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii
Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor...
– chiar dacă, fireşte, strămoşii TRACI ştiau şi ei să scrie, şi încă din
adâncimi de timp insondabile!
Dar Tracii foloseau Logos-ul pentru Păstrarea Rânduielii DOAR întru Cerul şi Zeii
Cerului – pe când Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce,
simţind infiltrarea Demonului Temporal-Istoric, chiar dacă, la fel
precum Tracii, înalţă Liturghia
Celestă – ei constată,
într-o imensă porţiune a Marii Iluzii Demonic-Temporale, o falie, o
rană hidoasă, a Nerecunoaşterii Identităţii de Sine a
Neamului Metafizic Românesc! Şi, atunci, acolo - ei pornesc lucrarea de
exorcizare de Timp-Moarte/Iluzia Temporală cea mai teribilă:
această exorcizare o fac nu doar extatico-sacerdotal, din poziţia
unor Mari Pontifi - ci şi din aceea a unor ARISTONI/”CEI MAI BUNI” şi Mari Războinici ai Pământului, VIZIONARI , însă riscând
să fie amestecaţi cu pulberile vremii/Timpului – ...dar, ca VIZIONARI, căutând
soluţii să NE şi să
SE extragă din Moartea-Timp, din nou, de data acesta, pentru veşnicie
şi întru „rezolvarea” problemei apocatastatice, în favoarea lui
Zalmoxis-HRISTOS: cu o insistenţă tragică şi cu o
demnitate şi onestitate nobilă, de neimaginat (...pentru starea
noastră de totală îngenunchere - ...blocată în ceea ce numim „actualitate”...
- către Demonul Timpului: Demon
care ne-a iluzionat şi ne iluzionează, extrem de
cataclismic-credibil, cu vremuri atât de pervertite, amestecate şi
degradate spiritual, cum sunt cele în care „vieţuim”/”supravieţuim” azi, ca sclavi ai
Materiei/Prakrti, ai Borboros-ului Infernal, în care toate se înfundă, se
sufocă şi pier...! – în loc
să ne eliberăm întru Paradisul Neamului Românesc şi să fuzionăm
cu Sfinţii Veşniciei Duhului Românesc), ei re-găsesc Soluţia SCRISULUI, ca pe o
formă de YANTRICĂ
(hieroglific-mandalic
[1]
-mântuitoare!) şi MANTRICĂ
(asemănătoare Sunetului Primordial-Parashabda!) de ELIBERARE SINERGICĂ, din
Infern/Moarte, a FIINŢĂRII şi FĂPTUIRII (dintr-odată!)
ale poporului lor, pornit spre Starea
Spirituală de Neam – deci, Soluţie
de a Ieşi, Ferm şi Definitiv, din Infernul Timpului şi de a
Intra, Extatici, în Paradisul Extatic al Mântuirii de Iluzia Teribilă a
Morţii – deci, Soluţia ÎNVIERII NEAMULUI ROMÂNESC!
...Ei, aşa-zişii „cronicari” (dimpreună cu Duhurile Voievozilor, Sfinţi şi
Martiri, MUŞATINI şi BASARABI, cu
care-şi fac ei Lucrarea Exorcistă! – ...iată de ce
considerăm că, la Temelia Lucrării de Exorcizare Temporală,
trebuie puşi, laolaltă, Logos-ul
Războinic ŞTEFANIC, cu nume dat de poporul pornit spre
Re-Sfinţirea Neamului Românesc: ŞTEFAN
CEL BUN ŞI SFÂNT, exprimat prin Fiinţare/Făptuire/ORDONARE
NOMOTICĂ, întru Re-Ctitorirea
Logos-ului TRACICO-HRISTIC - precum
şi Logos-ul BASARABIC, exprimat
prin Scriitorul Mantrico
[2]
-Yantric
[3]
-al-Lui-HRISTOS
- IOAN NEAGOE BASARAB!!!), sunt, de
fapt, cele mai „a-cronide”/anti-cronide” fiinţe ale Neamului Românesc, deopotrivă de titanice, precum Geniile
Neamului Metafizic Românesc! Între demersul lor magico-exorcizator de Satana
Timpului ei îşi întrepătrund Duhul cu cel, aparent, al mult mai
vechii, Tracicei MIORIŢE (cea
ne-scrisă decât ...PE SUFLET
şi-n DUHUL ROMÂNESC - şi ÎN VOCEA VIZIONARĂ A SFINŢILOR
NEAMULUI... - ...şi, cică, „anonime”... - ...de parcă Zeii pot exista altfel,
decât cu Nume Sacru!), cu cel al, aparent, mult mai „noilor” Genii ale Neamului
Metafizic Românesc – Mihai Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu, Constatin Brâncuşi, George Enescu etc. De fapt, Marile Duhuri se
întâlnesc, toate, în ANISTORISMUL DUHULUI NEAMULUI METAFIZIC ROMÂNESC!
...Dar tocmai acesta este motivul pentru care cartea din faţa ta,
cititorule, conţine analiza hermeneutică a Duhului unor „personaje istorice” (?!) considerate ca
fiind „prăfuite” şi „inutile”, precum Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce – când, de fapt, ele se întâlnesc, gemelar, în CTITORIA (de fapt, veşnica
Re-Întemeiere!) MANOLICĂ a MONASTIRII MANOLICE A NEAMULUI SACRU AL LOGOS-ULUI
ROMÂNESC!
...Aici, ca şi în cărţile noastre despre CTITORUL-EMINESCU (ATOTSINTETIZATORUL,
întru Neamul Metafizic Românesc/Logos şi Nomos Românesc!) , sau despre Ctitorul-Creangă, Ctitorul-Caragiale etc. – noi vrem
să-i revelăm pe cei care stau, cu Duhurile lor Înmănuncheate, la Temelia Logos-ului Auto-Sacrificial HRISTIC, prin care se mai
ţine, încă, în Lumina Cerului - România şi poporul nostru (VA)LAH (adică LAH/NEGRU/aparţinând
MISTERULUI DEMIURGICO-SACRAL!) -
pornit în Calea de Re-întâlnire a
Neamului Metafizic Românesc!
...Şi, din pricină că Satana, Marele Iluzionist al Timpului,
ni-i înfăţişează, pe Ctitoriii Neamului Metafizic Românesc,
ca fiind dispersaţi şi depărtaţi, până la ruptură semantică, până la absurd!,
în Lucrarea lor SFÂNTĂ (exorcizatoare
de demonismul temporal!), de parcă Geniile
Conformatoare ale Neamului Metafizic nu ar CON-LUCRA, permanent, la Refacerea Căii de Duh, dintre poporul istoric şi Neamul
METAFIZIC, dintre logos-ul trecător şi Logos-ul cel ETERN!) - noi vom încerca să-l convingem, în lucrarea alchimică de faţă,
pe eventualul nostru cititor - de
GEMELARITATEA DE DUH A GENIILOR MÂNTUITOARE!
...În GRĂDINA ARHEILOR NEAMULUI
METAFIZIC ROMÂNESC – toate Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului sunt „suspendate” în Cerul Ortodoxiei/LEGII, deasupra
conştiintelor şi Duhurilor noastre trăitoare - Înaltele Duhuri/Geniile Orotitoare ale Neamului se întâlnesc şi se contopesc, în Unicul Arheu Suprem, cel Fără Nume, dar cu funcţia
soteriologică, de Logos-Nomos
Specific, Mântuitor/Învietor de Neam!
...Eminescu nu doar că ESTE (întru Eternitate-Anistorie Divină!) frate geamăn al Pontifilor-Ctitori
Autosacrificiali-MANOLICI – şi se jertfeşte, dimpreună cu
ei, în Temelia Monastirii Manolice a României – ci-i şi convoacă, pe TOŢI, la Lucrarea Alchimică a
Învierii de Duh! – şi, pentru acesta, îi invocă pe toţi Ctitorii
Fiinţării/Făptuirii :
1-„Rămâneţi în umbră
sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de
ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi
cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pân’ la mare
şi la Dunărea albastră” – sau: “Ştefane, Măria ta,/Tu
la Putna nu mai sta,/Las’ arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă
grija sfinţilor/În sama părinţilor,/Clopotele să le
tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca
să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din
mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând./De-i suna din
corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două
ori,/Îţi vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toţi
duşmanii or să piară/Din hotară în hotară
-/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”)
2-…şi, pe de altă parte, Liturghia
AUTO-SACRIFICIAL-MANOLICĂ a lui Mihai Eminescu se face prin Verbul Ctitorilor de Logos Specific
Românesc, întâlniţi (şi identificaţi, până la fuziune
de personalitate, întru Neutralitatea
EXTATIC-DIVINĂ a RUGĂCIUNII MÂNTUITOARE/ÎNVIETOARE DE NEAM!)
pe deasupra de Demonii (Dezintegratori şi Zavistnici întru Disiparea UNITĂŢII DE DUH A STATUII
NEAMULUI ROMÂNESC şi Distrugători de Solidaritate întru
Identitate!) ai Timpului – Logos-ul
Eminescian, identificat cu Logos-ul
Specific Românesc/Logos-ul Naţional Românesc – este, de fapt, Locul / Spaţiul de fuziune al
Rugăciunii Dimpreună Făptuitoare prin AUTO-JERTFIRE, al Marilor Duhuri/GENII Ocrotitoare de Neam
Metafizic Românesc: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihai
Eminescu…
…Pe deasupra de TIMP Demonic,
împrumutând forţa lui KALI
[4]
, aceşti Ctitori
Sfinţi (aparent, azvârliţi prin toate colţurile şi firidele
veacurilor…!) se simt/pre-simt, se intuiesc, se strâng de mâinile lor co-demiurgice, unii pe alţii -
…şi lucrează, la Marea şi Sfânta şi Mistica Lucrare a
Învierii Neamului Românesc - DIMPREUNĂ!
…Nu doar să-i privim întru Lucrarea Învierii noastre, ci să-i
şi înţelegem, întru Scrisul lor
Mantrico-Yantric, refăcător al Stării
de Gemelaritate Sinergic-Fiinţătoare/Făptuitoare – şi să
şi credem, din câte puteri de Duh ne-or mai fi rămas - în Buna-Vestire a lor, despre Şansa
Învierii Neamului Metafizic Românesc, iscată din Bună-Voinţa lor
de Re-Ctitorire a Neamului Sfânt!
***
...De ce anume duce lipsă societatea românească şi mondială,
azi? În primul rând, duce lipsă de SPIRIT
REACTIV/REACŢIONAR (care, la rândul lui, este epifania
însăşi a Vieţii!).
ADICĂ, DUCE LIPSA DE NORMALITATE!!!
Oricâte manipulări mârşave se petrec, în ţară şi
în lume, oricât Rău se revarsă şi este înghiţit, până
la sufocare, de oamenii mediocri de azi, din ţară şi de pe
Planeta Terra – totul se amână,
totul se suportă, nu stoic, ci ca-ntr-un somn încleştat… - ba chiar
se ajunge la complicitatea cu Răul şi la Apologia Răului. De ce? Din pricina unei
paralizii, în creier, a CENTRULUI
REACŢIUNII. Din pricina unei spaime, inconştiente, de “şi
mai rău”: “Doamne, fereşte de mai rău!”
Dar de ce nu: “Doamne, dă-ne nouă, fraţilor TĂI mai mici, să
ne împărtăşim din Bine!”…?!
…Lumea de azi a ajuns să zică, prosteşte: “TOTDEAUNA,
românul a fost trădător şi laş, TOTDEAUNA românul a fost
şi pasiv, şi…mioritic (n.n.: fireşte, cei ce zic aceasta
habar n-au de Spiritul Zalmoxian-Hristic al Mioriţei, de Sensul Ei
Regenerator-Soteriologic, de Vizionarismul Ei Paradisiac!)… - …mămăliga
nu explodează!”
…Am căutat să arătăm, în cartea noastră
precedentă, “Cazul DACIA. România
de AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ,
de ieri, de mâine…de PURURI!), Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011 - că
aceste afirmaţii nu sunt valabile nici pentru Eroicii Sfinţi TRACI, dar nici pentru românii (de la Nord
şi de la Sud de Istru) din vremile de după căderea
Sarmizegetusei, mileniul la capătul căruia dinastia
Asăneştilor a dovedit un DUH
DE REACŢIUNE absolut năucitor - cumplit,
dar DREPT: pentru O PALMĂ (dată, cu totul trufaş şi nechibzuit, de către sebastocratorul
Ioan, de faţă cu Împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos…Conducătorului
Român ASAN!), Împăraţii ROMÂNI Petru şi Asan, precum şi urmaşii
lor de la tronul Asănesc/Românesc, au distrus nenumărate armate
bizantine, cu tot cu împăraţii care le conduceau!!!
…Cartea de faţă
vrea să cerceteze, mai departe, în veacurile care au urmat
destrămării IMPERIULUI
ASĂNESC şi au determinat formarea statelor feudale
...Având de-a face cu Magi ai
Scrisului, fireşte că vom încerca să relevăm, chiar
revelăm, pe cât ne stă în putinţă, această Magie Exorcizatoare, prin Logos Scris!!!
…Vom vedea, dimpreună,
sperăm, cât Duh Reactiv-Hristic şi ce Modele Sublime/Călăuze spre NEAM dezvoltă
nişte vremuri pe care, îndeobşte, jalnica majoritate a istoricilor,
orbi şi dogmatici, o dispreţuiesc şi o numesc… “Evul
Întunecat”!!! Mai multă lumină şi mai mult Duh de
Viaţă Dumnezeiesc-Hristică, decât în EPOCA MUŞATIN-BASARABĂ - nu a mai existat decât în
…Ne luptăm, însă,
din păcate, cu un Demon din Inima Duhului Românesc: TRĂDAREA…Dar nădăjduim că re-găsirea
Sinelui Celui Hristic-Eroic, va determina şi distrugerea acestui morb
satanic al trădării – …care, precum cariul, tot roade în Stejarul
Poporului Românesc, cu râvna de a-l putrezi şi prăbuşi în
Nimicnicie şi-n Uitarea
Paradisului/Originea-PATRIA noastră Veşnică!!!
…De atunci,
1-din
veacul al XIV-lea (al Ctitoriei MONASTIRILOR-ŢĂRI),
2-respectiv
al XVI-lea, până la al XVIII-lea, când s-au stins EROICII LUPTĂTORI, prin Scris, cu Demonul Timpului! -
3-…cu
excepţia Momentelor Astrale: I- Momentul EMINESCU, din a doua
jumătate a veacului al XIX-lea şi II- Momentul-Epocă
Legionară, din prima jumătate a veacului XX, prin care s-a re-pornit Lucrarea
Sfânt-Voievodală, de Regenerare/Înviere a poporului român – …şi
nu numai a celui român!... – în drumul său către Sublimitatea Neamului Românesc-CANDELĂ A NEAMURILOR LUMII!!! -
4 - …
până azi… - …când Reactivitatea/Reacţiunea tinde spre zero!
…totul a mers înapoi, “ca racul”, vorba lui Eminescu!
…De observat că Ontologia Spirituală a Omului influenţează,
decisiv, şi Exprimarea Duhului Omului, prin Cultură: NU MAI EXISTĂ GENII - …ci doar
impostură!!!
…Normalitatea Logos-ului/Scris a fost perturbată, grav, de Anomalia
Dispariţiei Logos-ului Social-Existenţial! Deci, toate trei formele
de exprimare a LOGOS-ului DIVIN (Scrisul/Cultura-ca-Logos, Făptuirea-ca-Logos, Existenţa/Fiinţarea-ca-Logos) trebuie
să revină la parametrii NORMALITĂŢII!
– altfel, preţul plătit va
fi însăşi perimarea, alienarea, rătăcirea oarbă a
Fiinţei Umano-Divine!
…Dar nu s-a stins Duhul Românesc de Viaţă Reactivă, ci doar s-a
dispersat/disipat (aproape pulverizat!) forţa lui de Lumină Autosacrificial-HRISTICĂ,
altruistă şi demnă, nobilă şi eroică - şi poporul-istorie
a căzut, astfel, în catalepsie… a (a)dormit, parcă, vorba lui Andrei
Mureşanu…”un somn de moarte” – şi doar trebuie să se “deştepte”!!
…Aşa-zisa “democraţie modernă” (“găselniţa” asasină/genocidică a
Franc-Masoneriei Mondialist-Globalizante!) este cel mai cumplit factor de “scopire/castrare spirituală” a
popoarelor, în Drumul lor (ca PELERINAJ
INIŢIATIC!) spre Starea Spirituală Majoră, de NEAMURI!
…Dar avem convingerea că, la Timpul Potrivit (“Gongul” Dumnezeiesc!),
acest Duh de Reacţiune Vitală se va re-trezi şi va re-formula/re-grupa, RE-SOLIDARIZA şi trainic
“cimenta” spiritual (prin recunoaşterea, între ei, a Ostaşilor
Luminii!) Frontul ELITELOR ALBE,
cel care va prăbuşi, în neant şi-n bezna lui de obârşie,
Frontul ELITELOR NEGRE!
…Aceasta (Viaţa cu Duh Reactiv/Reacţionar) va însemna
însăşi NORMALITATEA DUHULUI DE
FĂPTUIRE şi a ONTOLOGIEI Omenirii!
***
O
PROBLEMĂ MAJORĂ...”EXPEDIATĂ” DE NOI, DINTRU ÎNCEPUT!
a-<<LIMBA ROMÂNEASCĂ E MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI>>
Deşi este o problemă majoră, pentru Neamul Românilor,
şi foarte intens-preocupantă, pentru primii noştri istoriografi
şi scriitori de limbă română - noi nu vom aborda, cu prioritate, în dezvoltările noastre, din
lucrarea de faţă, despre „cronicarii” Moldovei – PROBLEMA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR.
Şi, pentru că, totuşi, nu dorim să planeze
neînţelegeri sau rele înţelegeri, asupra problemei mai sus
enunţate, ne vom exprima părerea încă de pe acum, asupra
generalei greşeli „cronicăreşti”, privind
originea noastră latină (reluăm, în aceste prime pasaje,
afirmaţiile noastre mai vechi, din lucrarea „CAZUL DACIA. ROMÂNIA DE AZI:
PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a
Drumului spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine...de PURURI!”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011).
„...Deci, la întrebarea frământătoare: „Cine suntem noi, cum ne numim?” – cei ce cred că
răspunsul la această întrebare se află din “cronici”, manuale/tratate
şi în mod facil, se
înşală, din păcate, amarnic…!!!
…Cei pe care am fost
învăţaţi, din şcoală, să-i numim “cronicarii români/moldoveni” (Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – precum şi masonul “prinţ
printre filosofi şi filosof printre prinţi”, membru al
Academiei din Berlin şi membru al Lojei Germane Illuminati… - ceea ce
nu-l scoate dintr-o discuţie extrem de interesantă despre “trădare şi patriotism”…DIMITRIE CANTEMIR!) - sunt, primii trei, extrem de
timoraţi de “succesul de scenă”
al Apusului romano-catolic şi, deci, cuprinşi de o teamă care nu
este deloc străină de patriotism: “să nu ne pierdem” de
Europa! Deci, noi, toţi, “de la Râm ne tragem”…!!! Trebuie
să fim în pas cu Apusul European! Şi,
pentru asta, soluţia este insistenţa absurdă şi profund
perdantă pe “originea noastră
latină”, nu cumva să ne pierdem de…”surorile noastre latine”, ba chiar, vorba lui Farfuridi:”pentru ca să
dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine, însă!!!”
Mai mult,
chiar: bietul boier Miron Costin, fie-i ţărâna uşoară, a avut şi întreţinut relaţii
foarte strânse cu Biserica Romano-Catolică! Păi, dacă este „romano-” ... - asta înseamnă că ...e „de
la Râm”...”bădica Traian”...”neamuri”, care va să zică...
- nu?!
…Al patrulea (Dimitrie Cantemir) aparţinea mai
mult Apusului (deci, zonei “latine”…masonice!), decât Răsăritului
Ortodox…Se “sincronizase” perfect, la modul “lovinescian” - “avant la lettre”…
…Nu cumva recunoaşteţi
această teamă, indusă, insidioso-persuasiv şi perseverant-
diabolic, şi azi…sub numele, mai clar şi gomos, de “apartenenţa/nonapartenenţa
la… Uniunea Europeană”?! Până şi atât de inimosul
cărturar aromân timocean, CRISTEA
SANDU TIMOC, atunci când vrea să afle soluţia de aducere la
raţiune a sârbilor intoleranţi şi extrem de
egoişti/non-creştini (ne referim, fireşte, la politicienii
lor…care nu se deosebesc de ai noştri decât printr-un naţionalism
negativist, degenerat, distructiv, profund
xenofob!), cu privire la minoritatea aromână, să
născocească (naiv…) cea mai mare pedeapsă/cel mai eficient
şantaj, pentru sârbii cei nedrepţi, propune preşedinţilor
României post-decembriste să “pună
pe tapet” …”chestia” cu “intrarea
în Uniunea Europeană”: „Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din
Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”…”!!!
…Şcolii Ardelene,
formată din “dezertori” de la Ortodoxie (având centrul Greco-Catolic la
Blaj…), ce să-i mai cerem?! Nimic! E drept că gândurile “corifeilor”
nu erau deloc lipsite de bună-credinţă (convingerea lor era
că, prin afirmarea, frenetică, a “latinităţii absolute” a românilor, vor căpăta respectul călăilor şi
împilatorilor…S-au înşelat amarnic…).
… Şi, totuşi,
printre “corifeii” Şcolii Ardelene (şi “campioni” ai “luptei cu hârtiile”…) – există unul
cu o intuiţie extraordinară: “PETRU MAIOR a fost primul care şi-a dat seama că, deşi limba
română şi limba latină clasică sunt limbi înrudite - totuşi, limba română nu e fiica
limbii latine şi, prin urmare, ideile lui Samuel Micu trebuiesc corectate.
În Disertaţie pentru
începutul limbii româneşti, tipărită
în acelaşi volum cu Istoria
ceii pentru începutul românilor în Dacia (pp. 302-323) el afirmă categoric că limba
românească e lătinească (p. 302), dar că …<<măcar că ne-am deprins a zice
că limba românească e fiică limbei lătineşti,
adecă ceii corecte, totuşi, de vom vrea a vorbi oblu, limba
românească e MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI>>. (…)
<<Limba românească>>
(n.n.: limba strămoşilor noştri) poate fi <<MAMĂ LIMBEI CEII LĂTINEŞTI>> (n.n.: este vorba de limba latină clasică sau limba romană – lingua romana, cum o numeau Isidor
din Sevilla şi Plinius), deoarece
românii, urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni în ţara lor, în timp ce
romanii erau venetici în Italia şi, deci, au venit pe malul Tibrului
(vechiul Rumon) cu limba strămoşilor lor, din patria de unde au
plecat – strămoşi (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, să vorbească aceeaşi
limbă” (cf. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul pierdut, Editura Obiectiv, Craiova, 1997).
…Se ştie, azi, că mai
toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează
confruntarea, aparent doar militară, dintre daci-traci şi romani – în
realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ!
– au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi
extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a
dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa
lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog
Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea
Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a
Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte
intitulată Getica ori Istoria
geţilor, astăzi
pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul
Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o
mare istorie a goţilor,
pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion
Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la
anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre
daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va
fi numit Dacica sau probabil De bello
dacico. Din această operă
s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică
întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.
La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi
medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a
scris o carte cu titlul Getica, din
care s-au păstrat doar câteva
fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al
X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci
şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea
100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din
secolul II, care a scris Istoria Romei,
în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a
vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează
cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu
dacii . Din Istoria lui Ammianus
Marcelinus s-a pierdut numai partea
referitoare la Traianus.
Multe alte
fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la
geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este
limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de
intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii,
geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau
greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până
astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text
să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu
indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi
culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi
astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587
avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi
ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se
răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o
mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata
împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după
lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes
(urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un
incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor
împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând
încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea
grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în
faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se
întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după
Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala”
(tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de
către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au
început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în
scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt,
soldatul nu făcuse decât să-I atragă atenţia compatriotului
căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a
căzut!” (literal: A căzut,
a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă,
Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp.
12-13).
Evident, sublinierile din textul de mai sus ne aparţin.
***
b-…TOTUŞI,
DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!
…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas
Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină
pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea
Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii,
dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume
şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale
lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând
trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că
“războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi
de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare
spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi
paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în
Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de
necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la
“rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales,
la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea
ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde
au pornit şi sore care voia să-I întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că
Traian Tracul n-a muncit degeaba!
“Unul dintre
simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale
alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi
Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi
înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi
necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos,
al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al
lumii. (…) Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul
stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul
axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru
(…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a
Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o
impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele
războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe
Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile
dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui
Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus;
pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând
posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.:
toţi, de origine tracă!). (…) Având
în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi
fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care,
într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al
Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul”
Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la
modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela
care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost
Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe
Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea
avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare;
devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană.
(…) (n.n.: în continuare, V.L.
vorbeşte despre Collegia Fabrorum,
societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu
“creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII!
(s.n.) (…) Italia, aşezată
excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă
spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se
refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să
moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola
bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul
superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei,
Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus nu se poate afla decât în locul justissimus
al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi
complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a
intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează
planul nostru de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se
putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!) geografice pe care o reprezenta Troia în
mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens
messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei
este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani,
adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H.,
adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în
1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus
Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul
Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate
şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia
şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…)
Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari
ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac
solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus
însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe
Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…) La cele două capete ale diametrului sunt
Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul
Perpetuu. (…).”
…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se
comentează…
***
c-TRACO-DACII
– SFINŢIŢI/ALEŞI ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!
…Revenim la “cestiunea”…”pădurii nevăzute, din pricini de…copaci”! – adică la
necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a “problemei/cazului Daciei”.
De observat că Adrian Bucurescu nu se
“împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de
origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar
miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în
viziunea nostră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax,
Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi
menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în
etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. Drag, a drege şi v.
slav dragu). Tracii purtau şi
nume ca Aulu-tracus „Prea
Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)” - cf.
idem, p. 9.
Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.
Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce
Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC
şi pe cel de DAC, dar şi pe cel de GET/GOT (vom vedea mai jos
documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl
confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru
că
1-DAC vine
de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti
au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… - utilizând-o mai ales în
confucianism!), dar şi POPORUL
LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui
Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci,
concomitent, că Steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de
Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea
desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar
în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a
lumii! Deci, DAC devine
sinonim cu “SFÂNT”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;
2-problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai
repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de
pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv,
pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi
înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD,
înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ALEŞII CERULUI/BUNII/PURII/BINECUVÂNTAŢII…!!!
“Tracii”…!!!
Iată de ce misiunea
creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost
cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau
credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL
DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi
“se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!
…Şi, totul, întregul cult
zalmoxian, întrega viaţă comunitară a traco-dacilor (care
duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un
echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă
armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! - întru cea mai curată şi
luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!
De aceea, după
opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor
creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei
Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!” –
cf. CAZUL DACIA. ROMÂNIA DE AZI: PREGĂTIREA CEA TAINICĂ (a Drumului
spre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri, de mâine...de PURURI! , Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011.
***
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”
[5]
– ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI GRIGORE URECHE
[6]
PRELIMINARII
ARHETIPUL
ŞI MAGIA SCRISULUI.
A-CRONIŞTII/ANTI-CRONIŞTII...”CRONICARI”!
NORMALITATEA
REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ
COSMICĂ
...Acest Neam al Românilor s-a ţinut, din anistorie spre istorie (cu
perspective de reversibilitate!), prin Limbă şi prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACŢIONAR!
Niciodată, una fără alta –
LIMBĂ fără RELIGIE/”LEGE”!
„TEMELIA” CREŞTIN-ORTODOXĂ, pe care „temeliuiaşte”
[7]
/întemeiază”
Logos/Gospodărie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare şi
de Bine Sfătuitoare (deşi în slavoneşte, încă...!),
dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE
BASARAB, cel ce Dumnezeiască Sfătuire dă fiului său,
Teodosie, pe la 1521...!!!
Dacă
Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul
Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi
arătat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Păcii
Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Războiul cu
Diavolul şi cu iluziile asasine ale Celui Rău...!), mult mai apropiat
de Desăvârşirea Sacră-Hristos, iar nu dezbinată şi
năboită de Bezne – căci iată cum se con-forma şi se raporta Duhul Vizionar
(străbătător al Pâclei instaurate de Iluzia Temporală) al
Lui Neagoe Basarab, la Spaţiul
Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creaţie Divină – apărând
şi definiţia CREŞTINULUI ADEVĂRAT, definit Fiinţial,
prin Spaţiu şi Făptuire, întru Luptă Neabătută cu Diavolul şi ÎNTRU SCHIMBAREA
METANOICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN – „AŞA SĂ CADE SĂ
LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA
LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI
ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI
DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE”: „Dar cine ş-au făcut vreodată
case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi
preste puţinea vréme iarăşi va să le
părăsească? Nimeni n-au făcut
aşa, ce măcar de ar şi încépe ceva să facă aşa,
acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra
măcar o milă de loc în vrémea războiului şi să-şi
facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar
şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice
alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar
căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care
preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă,
deaca vom mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi
grăescu eu acum, fătul mieu: CÂND
VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE
ÎNSĂ ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINŢĂ ŞI NICI O
OSTENEALĂ, CĂ ACEL ÎMPĂRAT MINUNAT ŞI PUTÉRNIC LE VA FACE
TOATE. IAR ŞI AICI AJUNGE A LĂCUI ÎNTR-UN ZEMNIC ŞI
ÎNGRĂDIT CU UN GĂRDICEL, IAR A FACE CETĂŢI ŞI CASE DE
PIATRĂ NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lăcuescu
tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste
făcut tot ca al unor păstori. AŞA
SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ
ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I
IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL
ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI,
SĂ SĂ SCHIMBE. Că acéia, deaca-şi fac colibi
şi deaca vor să le părăsească, ei le
părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi
acéia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. CĂ MAI FRUMOS LUCRU IASTE, ŞI MAI CU PLĂCÉRE A VEDEA
PUSTIILE AVÂND UMBRĂ DE CÉTE CĂLUGĂREŞTI, DECÂT VOINICI ÎN
OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI ŞI ÎNFIGÂNDU-ŞI SULIŢILE ŞI
LÂNGĂ SULIŢE SĂ-ŞI PUE PLATOŞĂLE ŞI ARMELE,
IAR ALTĂ MULŢIME SĂ AIBĂ OCHI CA DE ARAMĂ ŞI
ÎNARMAŢI CU ARME DE HIER, ŞI ÎMPĂRĂŢIE ÎNGRIJATĂ
ŞI PRESTE CÂMPU MULTE AŞTERNUTE ŞI PRÂNZURI. CĂ
ACEASTĂ VEDÉRE NU IASTE BUNĂ, CI IASTE MAI BUNĂ CAREA ZIC EU.
Ia blăm acum în pustii şi VOM
VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS ŞI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA
CORTURILOR, NICI HAINE ŞI ALTE ZĂVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRĂ
ÎMPĂRATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN ŞI MAI FERICIT DECÂT TOT
CE IASTE PRE PĂMÂNT. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu
ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. ŞI
VOM VEDEA ACOLO LĂCAŞURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU
MAI MICI DECÂT CERIURILE. CĂ ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT ŞI AU ÎNTRAT
ÎNGERII, CE ÎNCĂ TOCMA ŞI STĂPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Theodosie; şi, după invocarea
Nevoii de METANOIA a Omului
Căzut în Iluzia şi Trufirea Demenţială/Iresponsabilitatea
venită prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum
şi după invocarea Funcţiei Paradisiace a Martirilor
Creştin-Ortodocşi şi Eroilor Neamului Românilor - Sfântul Domn îi mai zice fiului său,
pentru a-l iniţia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei şi
Înţelegerii Drepte, a Duhului
Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecărui om-român-creştin,
dar dând şi Definiţia
Domnului Autentic CREŞTIN – precum şi modul de a identifica Impostura Demonică a Falsului “DOMN”,
cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa şi a poporului cel de
călăuzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE
ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA
ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA
DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI
DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:
“(…) NICI FOARTE SĂ TE VESELEŞTI DE SLAVA LUMII ACEŞTIIA,
NICI IAR FOARTE SĂ TE ÎNTRESTEZI,
CI NEÎNCETAT SĂ MULŢUMEŞTI LUI DUMNEZEU DE TOATE
[8]
(…)Hristos
dete ţie chip de răbdare
şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au
urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău
pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i
milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău
Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii
jidovi”
[9]
(p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI
DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI
UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU
FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA
[10]
(…) când veţi vrea să
işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să
vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie
întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne
dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile
noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la
înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina
feţii tale(…)
[11]
(…) ”cu ce dreptate veţi judeca săracii
într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la
împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când
veţi şădea să judecaţi la divan, SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI
ALEŞI. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi,
ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce
din gurile voastre
[12]
”.
(…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar
să miluieşti cu judecata pre cel sărac, CI SĂ FACI JUDECATĂ DREAPTĂ ŞI BOGAŢILOR
ŞI SĂRACILOR(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi
altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu
cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu
nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va
putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori,
până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte
dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te
trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune
pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te
judecăm pre dreptate>>
[13]
(…)
Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii
voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae
că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas
să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre
sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi
făcut judecată rea, să vă pară rău şi
aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE
VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI
STRÂMBĂTATE” .
...Aşa,
deci: ”La judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva
neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate.
Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune
dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i
să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi
ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică>> (…)Iar
de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri
vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că
vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel
ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre
sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi
făcut judecată rea, să vă pară rău şi
aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ
MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT
SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE” …Câţi nu se bat în
piept, azi, cu “creştinismul” lor, dar nici au gândit la această
atitudine fraternă, întru năpastele istoriei şi ontologiei
- şi de asumare curajoasă
şi responsabilă, a propriilor greşeli, fără
ambiţii/orgolii deşarte şi trufii letale… - …atitudine atât de curat, viguros şi
neclintit fratern-hristică! Creştinismul este, cu adevărat,
cea mai grea religie, sitagmatic şi paradigmatic, de pe Terra şi din
toate timpurile - pentru că te
obligă la METANOIA,
să-ţi întorci sufletul pe dos, până
ţi-l luminezi în întregime – şi ţi se revelează Mântuitorul
şi Mântuirea/Învierea Duhului!!!
… “SĂ
ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”...Să
luăm aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducătorii...!!!
Altfel, vom regreta amarnic: fără ÎNŢELEPCIUNE, fără „JUDECATĂ DREAPTĂ”,
fără „OAMENI BUNI ŞI ALEŞI” , fără
„SĂ
ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Căile unui
om şi ale unui popor, căzut în Istoria/Iluzia Temporală – se
închid ori se afundă de tot, în Bezna cea Veşnică a
Tartarului...!
Sintagma celebră a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul...” –
stă mărturie pentru dârzenia REACŢIONARISMULUI
SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiţi de Românii
Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptaţi, chiar mult prea
„familiari” cu Răul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emană dimensiunea
Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru că ”diriguieşte-gospodăreşte-orânduieşte” Cetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam
dispărut, au devenit o „legendă”, oricum, ceva „revolut”, pentru
majoritatea locuitorilor planetei Terra...planetă care, din Centru al
Cosmosului Creaţiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creaţiei, a devenit o
„mahala” non-creaţionistă, non-reactivă, aproape
flegmatică, în apatia ei exasperantă Anti-Nomos, o „suburbie” a
Cosmosului, care-şi neagă Creatorul, neagă Spaţiul
Creaţei, neagă Dinamica Reactiv-Luminoasă-Revelatorie –
faţă de Întuneric, a
Creaţiei). Deci îşi neagă Fiinţa/Fiinţarea.
A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului,
cum îi spuneau Religiei Ortodoxe aşa-zişii
noştri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici şi teribili
luptători cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI!
– ei sunt adevăraţii CRUCIAŢI,
pentru că numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regăsi
Fiinţial-Real/Stabil Conformativ) – înseamnă a nega Fiinţa
Cosmică. Dar Fiinţa se afirmă şi prin conştienţa
unui Spaţiu legat de Logos
şi de Religie, conformat prin Logos şi prin Religie. Deci, Spaţiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost,
întâi, probabil, formal, în-scris într-o „formă mentală”
[17]
,
cum zic indienii (cf. Gramatica lui
Pānini). Apoi, forma s-a semi-materializat în...”VĂZDUHUL / VIBRAŢIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA”
[18]
şi-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a căpătat expresie
orală (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creaţia-Paradis...!):
„pe
unde iese sufletul, să-ţi iasă şi vorba”! Traco-Dacii
n-au avut, ca şi Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris
(deşi l-au ăracticat, cu zeci de mii de ani în urmă, cu arată tăbliţele de la
Tărtăria! – chiar până la joc, până la
disimulări/încifrări ludice) - ci s-au dăruit, Duh şi trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea
Învierii, adică a Re-Găsirii Centrului Cosmico-Existenţial. Legea Fiinţei/Fiinţării
Reale!
În Evul Mediu,
Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia
Scrisului (pe care strămoşii lor o lepădaseră, pentru
că, încă, nu se lepădaseră de SFINŢENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETĂ, A „VÂNTULUI/DUH
DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINŢEI-ÎNTRU-DESĂVÂRŞIRE!),
pentru că, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din
aşa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei percepţii a
Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Veşnicia Duhului), medievalii
se aflau mult mai înfundaţi în Kali Yuga - ...fireşte, cu mult mai
puţin decât noi, cei de azi, care nu mai avem conştiinţa
Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca
ajutor şi sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub
agresiunea, tot mai intensă, a Timpului (agresiune care se traduce, de
fapt, în cedarea Fiinţei noastre de Credinţă, adică de
Stabilitate a Duhului...străbunii noştri o numeau ÎNŢELEPCIUNE, adică dreapta
cumpănire, în Cuget şi Fiinţă, a Realului Divin: noi nu mai
ştim ce e aceea...!). De aceea, pentru noi, cei de azi, şi
importanţa Religiei a scăzut, pentru că nu mai păstrăm
contactul cu Duhul nostru identitar – şi, drept consecinţă,
pierdem, aproape total, percepţia Spaţiului, ca zonă
conformativ-existenţială.
Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte
conştienţi de acest fapt demonizant, de această corupere a
spiritualităţii lumii! – ...de aceea, şi initium-ul religios al
operelor medievale („Iubitu mieu fiiu,
mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi
neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul
nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi
în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti
şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu
cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi
ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în
fiinţă” – cf. Începutul
învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul
Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său
Theodosie vodă), de aceea şi viziunile, obsesive şi foarte
reale, ale sancţiunii pozitive, din zona Dumnezeului Veşniciei
Existenţial-Formale, a Voievozilor Căutători de Re-Sfinţire,
prin apariţia/revelaţia şi protecţia sacră, din partea
sfinţilor trimişi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identităţii noastre
Umano-Divine: „Zic să să
fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându
deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul
Ţării Moldovei, Războiul de la Râmnic, când s-au
bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă,
vă leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: “Zic unii să să fie arătat lui
Ştefan vodă la acest războiu sfântul
mucenicu Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-I
întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci este de a şi
créderea, de vréme ce au zidit bisérică” – idem, De capetile céle de frunte ale léşilor ce s-au aflat pieriţi, p. 64. De observat: argumentul
veridicităţii este suprem şi irefutabil: nimic altceva decât
Jertfa de Faptă: ZIDIREA BISERICII,
adică Însăşi Epifania Spaţiului Sacru (al Coerenţei
Desăvârşite) şi a Făptuitorului Real al Luptei contra
Demonului Trufiei Leşeşti: Sfântul Dimitrie, plus
Hristos-Dumnezeu/Paradisul.
…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci
uitarea Coerenţei Spaţiale Desăvârşite, echivalentă,
în Semantica Divină, cu Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru
fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului – şi nu ne mai vedem, deci, nici ca
fiinţe spiritual-identitare, nici ca fiinţe spaţial-identitare,
nici ca fiinţe nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a
afirma, spre exemplu, că MIORIŢA
ZALMOXIANĂ, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt fraţi şi profund închinaţi
„comuniunii” spirituale, întru Logos
şi Fiinţă! - ...sunt, dacă nu identici, cel puţin
echivalabili, prin Logos, Religie şi Spaţiu Identitar Stabil (deci,
Divin!) al Fiinţării, echivalabili la nivelul Duhului... – ...devine,
din realitate, o aberaţie. Şi, totuşi, nu este nimic aberant, în
afirmaţia că Marile Spirite (aflate în permanentă comuniune cu
Divinul!) ale unui Neam se „pipăie”, întru Duh, comunică
şi-şi (re)comandă, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENŢIAL – şi, toate acestea, PE DEASUPRA DE
TIMP ŞI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei
identităţi şi, deci, a Supra-Identităţii: NEAMUL, ca Entitate Divină, prin
care vom transcende, iar, în Fiinţa noastră cea „de glorie”,
Mântuită de demonii Timpului-Istorie Coruptă şi
Coruptibilă.
Timpul este rezultatul
Căderii Omului. Deci, are o extrem de puternică componentă
subiectivă, adică teribil de instabilă şi grozav de
mioapă, despiritualizată, adică demonică (Căderea
Omului este, de fapt, refuzul conştientizării, de tip
identitar-religios - în sensul pur etimologic al cuvântului
„re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – şi înscrierea în vârtejul
disoluţiei fiinţiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reală,
deci subiectivă, poate fi hiperbolizat, până la disoluţia
completă a Fiinţei/Fiinţării. Este exact ce ni se
întâmplă nouă, celor din aşa-zisa „contemporameitate” (de fapt,
ieşirea din/de pe Traiectul Divin al Existenţei, întru
moarte/des-fiinţare spirituală!): nu mai avem percepţia Formei
Noastre Spaţiale, adică a Formei Supreme şi Veşnice,
Neschimbate/Neinfluenţate/Necorupte (de „variabilele” şovăielii,
ale dedublării demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergăm” prin Timp (adică
ne dezintegrăm, golindu-ne în mişcări/fapte/făptuiri
fără Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind
şi mai tare, din ce în ce mai are, demonii disoluţiei şi ai anomiei,
ai non-formalului.
Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum,
din moment ce fiinţa ne este descentrată spiritual, noi nu
Citim-Scriem CENTRAL, adică nu
percepem că orice manifestare umano-divină este, de fapt, o extragere
din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastră asupra Lumii
şi Scrisului-Cititului să nu mai fie una lineară, ci una
ciclică.
Da, noi avem impresia că şi Rugăciunea este o „învârtire
în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max
Weber, în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”
[19]
.
Nu percepem că, de fapt, oricare Rugăciune este, de fapt, mereu,
re-căutarea, spre re-găsire, a Centrului Lumii şi Fiinţei.
Deci, e normal să fie repetitivă şi ciclică!
La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL greşit, pentru
că aceştia FUG de
timp, sau, mai exact, îl exorcizează, consemnându-l, prin ani şi
luni, tocmai pentru a scăpa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre
exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii
Lumii – şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea,
ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!
Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoică,
preschimbând FIARA (înecată în
informul Iluziei Timpului/Uitării) din om – în Umanitate Divină, deci în
Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia
Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerenţa
Fiinţială a Făpturii Făptuitoare, printre cioburile
împâclite ale „anilor”, semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală:
„ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu săştie
ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor
mute şi fără minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator
şi disipator de Fiinţă şi de Coerenţă
Divină), prin Magia Scrisului, în curajul “străbaterii cu istoria” (trebuie să cunoşti veninul
prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otrăvii din
însăşi Frecventarea Otrăvii, eventual, homeopatică… - …ajungându-se, astfel, la utilizarea
Otrăvii, ca Euharistie Protectoare! - …străbaterea
răului/călătorire iniţiatică la Hades, până la
Rădăcina Răului!), adică al conştientizării, prin
concretizare şi identificare, până la amănuntul cel mai subtil
(“să nu rămâie ceva neînsemnat”), “faţă către faţă,
Duh către Duh”, a duşmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “să nu rămâie ceva neînsemnat, pentru ca să nu le
zică vecinii lor di prinprejur că au fostu adormiţi sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi
cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Făptuirea
să fie potrivită şi vrednică de Logos-ul Divin, întru care
se sileşte a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Căutătorul
Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de lucrurile
vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de
războiu, că are multă scădére, socotindu că şi
inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda
şi osteneala cu carea să diprinsése este a doao vitejie” – cf.
idem, p. 44. Ştefan, deci, stă sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI şi al
Înmulţirii Duhului, prin Faptă/Făptuire, ca RĂZBOI SACRU, contra demonilor Uitării, Somnului/Lenei
Spirituale, contra “scăderii” concentrării Forţei de Duh!
Aşa fac, după buna-i pildă, şi ceilalţi doi
„ştafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic - Miron Costin şi Ion Neculce. Există un Topos al Înfiinţării, obsesiv,
pentru toţi cei trei aşa-zişi „cronicari” (de fapt, A-CRONIŞTI): Paradisul, „initium”-ul
sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru că dă
consistenţă Existenţial-Spaţială - Fiinţei Neamului. În funcţie de
acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc
expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei – şi, de aceea,
Ştefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura bază de
orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi
regăsească Fiinţa Supra-Individuală – NEAMUL. Ştefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi
niminea şi el odihna altora îi
păriia că-i ieste cu pagubă” – cf. p. 69), ca
Formă Dominantă şi restructurantă a celorlalte forme („lenevite”/corupte,
din punct de vedere spiritual, deci aducând „pagubă”, întru
păstrarea Centrului Cosmico-Fiinţial!), degenerate - el este Şansa Neamului (înjosit prea
adânc în „popor” – care este o formă „deformată” existenţial,
pentru că se expune prea mult Căderii, este, deci, prea robit
Timpului) - de a-şi re-afla
Spaţiul Existenţial – Ştefan cel Mare nu este un om, ci este
Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Găsite, a Arheului Neamului.
Ştefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spaţio-Sacral,
dar este Calea spre acestă regăsire a Fiinţei, ieşind din
timp şi re-dându-ne veşniciei. De aceea, tot ce este înainte de
Ştefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este
după Ştefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectivă, a
Fiinţării Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie făcută nu linear (ceea ce aduce
concepţia, profund greşită, a „stângăciei” Scrisului lor:
ei trebuie citiţi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea
Re-Întoarcerii la Spaţiul Sacral – şi, abia atunci, vom avea
Revelaţia Teribilei Lor Ştiinţe, de o fermitate a
dispreţului Timpului, inegalabilă, de către niciun roman modern,
fie el cât de „proustian”... – vom avea percepţia corectă, a
Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul
Fiinţei/Fiinţării Cosmico-Divine, a Omului). Orice reacţie
a lor nu e una pur „teoretică”, ci un efort magic, de a depăşi
iluzia temporală, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine
se ştie, prin rostirea, cu
maximă tărie, a Numelui Duşmanului – în cazul nostru,
Timpul, care împiedică, fatal, reintegrarea totală a faptelor în
Unica Faptă/Făptuire: „descălecarea”/ctitorire/întemeiere:
Dragoş, Ştefan cel Mare, toţi care urmează reţeta lor
de re-aducere, în conştiinţă, a conformaţiei Topos-ului
Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existenţe prin Marea
şi Singura Făptuire Valabilă-Reală: CONŞTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care
merită „descălecarea” din condiţia binară, dubioasă,
dublant-fiinţială, de Centaur – şi re-fixarea Picioarelor, ca
nişte Coloane ale Templului Fiinţei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu
al Neamului.
Moldova este „descălecată”, în sensul de re-adusă la „simplitatea”
ei maxim-viguroasă, conformaţională de Neam – la funcţia ei conformatoare de Topos
Sacru-Templu – şi, deci, conştientizând (şi luptând, prin Magia
Scrisului) Iluzia, în cursul luptei şi prin lupta împotriva ei, a Iluziei
Timpului.
Iluzie Majoră, care duce la subsecventa ei, logică şi
consecutivă: UITAREA!
...Avem nevoie, pentru a nu ne rătăci total, din punct de vedere
existenţial, să înţelegem că cronicarii (care, ca şi
Platon, la greci, sunt ultimii închinători la Logos-ul oral şi primii
închinători, dar cu reticenţe, la Logos-ul scris) au avut
percepţia, ca şi Eminescu şi alte câteva genii româneşti, a
supratemporalităţii Logos-ului. Au avut percepţia Scrisului-
Logos Exprimat – nu ca înşiruire
strict temporală, strânsă în chingile unei cronologii fără
identitate şi personalitate umano-divină, ci dezvoltă
percepţia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie forţele cele vechi, pe
jumătate uitate, ale Fiinţei.
RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.
Şi, prin acestă latură magică, Scrisul îşi
dezvoltă o sinergie teribilă, în raport cu Fapta/Făptuirea
şi cu Spaţiul, ca Dezvoltare şi Evoluţie a
Fiinţării Cosmice a Neamului.
Individul nu are nicio importanţă, decât în raport cu ceea ce
percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Ştefan cel Mare-BUN/Sfântul Ştefan nu este, cum se
afirmă, în „adevăratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al
Cuvântului – o „personalitate”... - ...cât, mai presus de aceasta, Marele
Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Mioriţa Sublim-Anonimă, Ştefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu - noi, Traco-Dacii putem să existăm conformativ, într-un Spaţiu ARMONIC, Lustrato-Paradisiac,
care începe să se desluşească, din noianul „amestecăturilor”, al
haosului temporal, creat prin pierderea Identităţii Spaţiale, pe
care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau şi o
cultivau, ritualic, prin stabilirea de legături jertfelnice, în mod egal
distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer şi Pământ. De aceea,
Zalmoxis are dublă funcţionalitate şi orientare funcţională:
este şi Zeul Mocşei Terestre, dar, concomitent, şi Zeul
Mocşei Celeste.
***
1-DELIMITĂRI
NECESARE
Înafară de inimosul ucenic al lui Ovid
Densusianu (“Evident, sînt multe lucruri
depăşite, infirmate şi contestabile în lumina cercetărilor
ulterioare şi a orizonturilor actuale, dar frecventarea acestui curs,
vechi de aproape trei sferturi de secol, nu rămîne fără folos
specialistului care vrea să ia contact cu unul din spiritele cele mai
alese din cîte s-au aplecat vreodată asupra domeniului literaturii vechi [n.n.: Ovid
Densusianu]”- cf. N. Cartojan, Istoria…, p. 5), Nicolae Cartojan, cel care, chiar lipsit de
“antenele” cele rare ale intuiţiei, este, în schimb (realmente şi
fără nicio făţărnicie, autosuficienţă ori
frivolitate!), smerit devotat Medioevului şi îndrăgostit de
literatura medioevică (Istoria
literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945) şi de câţiva ciraci de-ai
săi (noi l-am cunoscut, dintre aceştia, pe ieşeanul I.D.
Lăudat…!), care s-au străduit ca, dacă nu au înţeles
şi refăcut, empathic şi ştiinţific (deopotrivă!),
Mentalul Medioevic, măcar nu au fost porniţi să denatureze,
grotesc, semnificaţiile Scrisului Medioevic – criticii români (cu excepţii nesemnificative!) au fost cei mai
mari duşmani ai Evului Mediu Românesc! Şi, în
consecinţă, au făcut cel mai mult rău cititorului, care,
înainte de a se apleca asupra textelor medievale, socotea că este necesar
să-şi facă “pregătirea
iniţiatică”, pe la cărţile de critică…Dar în
ce privinţă erau, oare, competenţi (nişte critici nesmeriţi şi de
o superficialitate uluitoare!) să iniţieze pe cineva, când ei înşişi erau cu totul pe
dinafara subiectului (chipurile!) tratat?!
În primul rând, e cazul să eliminăm tot ce nu corespunde,
flagrant, cu realitatea liturgic-medioevică. „Ca şi «Cazania», ca
şi «Psaltirea în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi copiat
imediat după redactarea lui, interpolările,
ca şi continuarea lui de către Costin arătând că stârnise
emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să
răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de vechime, de spirit
ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire
prudentă a izvoarelor şi de invocare a semnelor divine, de
pătrundere psihologică şi de moralitate preoţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist
sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică
este, în ansamblul ei inextricabil de
observare rece a atrocităţii şi de creştinească
perplexitate de ironie cultă şi de inocenţă populară a
stilului, o operă clasică a prozei istorice”.
“Emulaţie” între
alchimişti…O fi fost, dacă zice, aşa de “cu foc”, un ageamiu
într-ale alchimiei, precum dl Nicolae Manolescu…Alchimiştii nu aveau când
să se …“emuleze”, unii
pe alţii, câtă vreme treaba lor de bază era concentrarea
cosmicului, spre Nunta Alchimică a Supremei Cunoaşteri a Sinei
Spirituale, Supraindividuale: deci, ei nu aveau când “trage cu ochiul peste gard”, la “vecinul de breaslă”…A scrie, despre “cronicarii”/A-CRONICI/ANTI-CRONICI, şi despre Grigore Ureche, mai abitir,
că au scris pentru…O
PIAŢĂ a scrisului medieval (“ca
să aibă succes”!!!), cum afirmă Nicole Manolescu (în Istoria critică a literaturii române, Secolele XVI-XVIII, Editura Paralela 45,
2008), înseamnă că nu ştii ce
vorbeşti şi că nu cunoşti, nici măcar din auzite,
mentalitatea creştin-medievală. Până şi manualele
şcolare, dinainte şi de imediat după 1989, arătau cât de
interesaţi de “piaţă” au fost A-CRONICII/ANTI-CRONICII – atât de “pieţari”, încât, până în veacul al XIX-lea, lucrarea lor
nici n-a prea fost cunoscută: “Cronicile
au rămas în manuscrise aproape două secole şi au fost
tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu, după 1840. Fiind
cunoscute numai de ştiutorii de carte, nu au putut influenţa
evoluţia limbii române literare, în aceeaşi măsură ca
textele religioase” – este o clară dovadă …cf. facultate.regielive.ro/.../romana/valoarea_literara_a_letopisetelor.
A mai vorbi, apoi, despre “atrocitate”, într-un context mitico-magic ( “ansamblul ei inextricabil de
observare rece a atrocităţii”) – este o dovadă încă şi mai clară de zburdalnic amatorism
critic, de ignoranţă cu ifose. Nu “atrocitatea” îl interesează
pe Taumaturgul Grigore Ureche (…la cât de atroce, perversă şi
cinică este contemporaneitatea noastră, Justiţiarii Voievozi nu
sunt decât nişte autentici îngeri de Lumină!) – ci Ritualistica
Logos-ului Moldo-Valah...
La fel de “specialist în bătutul apei în piuă” se
dovedeşte şi Ion Rotaru, în Istoria…
sa: “Cronicarul (n.n.: Grigore Ureche) e sfătos şi
ţine să facă «nacazanie, adecă
învăţătură» către cititor, spre luare-aminte,
vorbeşte în pilde şi proverbe, are un limbaj pitoresc şi
bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând
începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl
determină să nu vorbească şi despre sine”: să
confunzi efortul liturgic cu “sfătoşenia”
(de “portiţă”
rurală!) şi cu “pitorescul”
(de… “turist”!) – dovedeşte,
iarăşi, cât de “prudent” de…departe de subiect se ţin “criticii” noştri bravi, de
bine ce s-au …“consacrat”…!
Model le-a stat însuşi “zeul
modern al criticii” (“zeu”…autoinvestit!),
George Călinescu – cel care, în legătură cu literatura veche
medioevică, se dovedeşte, ca şi în cazul scrierilor
iniţiatice, ale lui Ion Creangă ori Sadoveanu, de o opacitate
intuitivă extrem de suspectă: „Adevăratul dar al lui Ureche
este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă
izvoadele nu-I dădeau nici un model” (cf. Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1982, p.17 ) . Parcă de “portrete morale” (eventual,
psihanalist-freud-iene…!) îi ardea A-CRONICULUI/ANTI-CRONICULUI,
(pre) gătit, cu toate “uneltele” Magiei Logos-ului Ritualistic, să
salveze Omul şi Lumea, Destructurate Spiritual, de Iluzia Timpului…!!!
Afirmăm că este suspect
de opac, pentru că ştim bine că George Călinescu era un
spirit intuitiv remarcabil (când voia…!) - …şi, iată, chiar “mai la
vale”, în propriul text al Istoriei…sale
(“de la ORIGINI până în prezent”…
– ceea ce demonstrează că histrionicului critic nu-i era
străină, ori indiferentă, deloc, Magia Originii!), - este gata-gata să descopere liturgicul,
Magia Logos-ului Ritualistic, la Grigore Ureche: “În ultimă
analiză, toată mierea
cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a
sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului” – cf. idem, p.
16.
Tot Călinescu scorneşte şi afirmaţia complet
aberantă: “Cum Ureche n-a scris cronica vremilor sale, nu putem căuta la el percepţia
lumii în care se mişca”…”Curat
murdar”, dle Călinescu: nu Ureche se mişca “în lume”, ci Ureche obligă Lumea să se mişte după Liturghia
Logos-ului său, întru Căutarea şi Regăsirea CENTRULUI
PARADISIAC!
Fireşte, dincolo de aceste texte gongorice şi
groteşti, pe alocuri – se înşiră platitudinile fără de
margini, textele sforăitoare şi complet vide de orice
semnificaţie spirituală, ale epigonilor – spre exemplificare: „«Letopiseţul»
lui Grigore Ureche este o «construcţie epică de tip linear», evoluând
pe axa timpului istoric. În aria culturii naţionale scrise nu avem o
tradiţie modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va
menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar
de limbă naţională se va orienta după naraţiunea
orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi
influenţat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului
însă se recunosc, pe de o parte, reminiscenţe ale formaţiei sale latine şi ale lecturilor
sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară,
accentuat moralistă în interpretarea istoriei” – cf. Elvira Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea, 1986, p. 259-260). E mai bine să NU te apuci de un lucru despre
care…ştii că nu poţi
şti, decât să “suceşti” minţile oamenilor, care s-or
“bizui” a-ţi cerceta, din curiozitate ori plictis, “opul”…!
***
2-ARHEUL
ŞTEFAN CEL BUN/SFÂNTUL
[20]
...Să privim, cu ochi limpede, cel mai cunoscut pasaj, din Letopiseţul Ţării Moldovei
[21]
,
al lui Grigore Ureche, dar şi cel mai controversat şi mai prost
interpretat – atât de către dascălii de şcoală, cât şi
de „criticii
de specialitate” (care le-o fi, de fapt, specializarea/specialitatea?)
– deopotrivă: „De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012 <1504> :
“De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă
leato 7012 <1504>
Nu multă vréme, daca s-au
întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava,
fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă, în 47
de ani în toate părţile să bătea cu toţii şi
după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au
muritu, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea
fără judeţu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneşu,
şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri
şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie
meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai
săi, să nu să îndărăpteze şi pentru acéia raru
război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut
jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui
şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri
vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iară pre Ştefan
vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în
mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era,
de plângea toţi ca după un părinte al său, că
cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de
multă apărătură. Ce după
moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan
vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu
păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu.
Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan
vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă,
câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi décii preste
vară au fostu ploi gréle şi povoaie de ape şi
multă înecare de apă s-au făcut.
Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni
şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi
ţiitoriu preste toată ţara.
Iară cându au fost aproape
de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi
sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au
prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au
ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai
înţeleptu, au datu învăţătură
să să închine turcilor. Şi décii au stătut la domnie fiiu-său, Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” – cf. Grigore
Ureche, Letopiseţul…, pp.
70-71.
Pentru prima dată, în cronica sa (şi în textul închinat
voievodului Ştefan al V-lea Muşatin), Grigore Ureche numeşte
Centrul Dinamic, spre Mântuirea Lumii: “CEL
BUN”. Şi aceasta, chiar (şi numai!) în titlul de capitol. Deci, definitoriu pentru orice altă
denumire a voievodului, ca emergenţă a Logos-ului Apoteotic: pentru
că, de fapt, plasarea Voievodului-Centru al Logos-ului Moldovei (Leul-Focul), între APELE Plânsului Dublu (al “tuturor”
oamenilor şi, totodată, al ceea ce ANTICRONIDUL Grigore Ureche
numeşte: “ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de
apă s-au făcut”) - şi PĂMÂNTUL Deschiderii Porţilor
Cosmosului Stabilizat, dincolo de curgerea istorică (“Povestea şi tocmala altor
ţări, ce suntu pinprejur, cum nu să cade să nu poménim, fiindu-ne vecini de aproape”),
desemnează/consemnează nu “moartea” lui Ştefan Vodă,
ci STABILIREA LUI ÎNTRU NEMURIRE: chiar dacă “el încă au fostu om cu păcate” - traducând dinamica interioară din
Logos: OMUL a fost “cu
păcate”, dar, acum, ca ENTITATE
SUPRAINDIVIDUALĂ/SUPRAUMANĂ, el devine (pentru intuitivii valahi,
ca şi pentru Viul Dumnezeu!): “sveti Ştefan vodă”. SFÂNTUL. Cel deopotrivă cu cei
pe care dinamica sa faptică, întru slava Logos-ului Ritualistic, i-a
revelat ochilor poporului încă trăitor în istorie (dar având, prin
Centrul său Dinamic, “dezlegare” la Revelaţie): Sfântul Luminii
Celeste-PROCOPIOS - şi Sfântul Pământului, DEMETER/DUMITRU. Adică, Cel Ajuns
la Esenţa Sa, şi, prin El, Dezvăluind/Revelând (pentru o
clipă, întâi… - …dar clipa, prin transcenderea Centrului Dinamicii
Logos-ului-ŞTEFAN- “PURTĂTORUL
CUNUNEI ÎNVINGĂTORULUI”, devenind Veşnicie!) CENTRUL
COSMIC/PARADISUL,
ducând/trăgând, spre Centrul Cosmic, Neamul Românilor.
Epuizat ca Misionar al Lumii Terestre (“fiindu
bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea
războaie şi osteneală şi neodihnă”), Ştefan cel BUN devine Sol pentru
Deschiderea/Revelarea Lumii Celeste! “Moartea” sa este “cu mare laudă” – deci, este “Slăvire-Apoteoză-Proslăvire”,
de tip hristic!
…De observat, de asemenea, concentrarea/densificarea întru Duh, a
Corporalităţii: “nu mare de statu” (nu doar “statură” fizică, ci şi
non-stare spirituală, refuzul falsei con-formări, dinaintea sa –
şi dinamismul spre realizarea, TOCMAI prin acţiunea sa de RĂZBOINIC
AL ÎNVIERII, a Autenticei FORME
SACRALE-MOLDOVA!). Ceea ce intrigă şi stârneşte fel
şi soi de discuţii, de tip, mai curând, proletcultist, este
sintagma/frază: “ mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea
fără judeţu”.
Până la această oră, la care scriem, nu există niciun
comentariu logic şi contextual, al pasajului citat. Toţi afirmă,
mai pe faţă, mai ascuns, “sangvinarul” şi “impulsivul”
ascuns (?!) în persoana lui Ştefan. Un individ “tiranic” şi, deci
- ne-democratic,
nu?! De parcă, atunci când tăia “în carne vie”, în leşi, turci,
unguri, tătari etc. (care năvăleau pe un Pământ Con-Format
ca SACRALO-PARADISIAC: “cându păstorii din munţi
ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri
desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu
păduri dése, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la
Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat
întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându
înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au
întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare”
[22]
!) – socotiţi,
toţi aceşti “străini de BINE”, deci, ca
Semne ale Impurificării/Spurcării şi ale Degenerescenţei
şi ale Descentrării Cosmosului Divin! – …când tăia la
aceştia, care va să zică, parcă n-ar fi curs sânge, ci
…borş! Mircea Scarlat, comentatorul/postfaţatorul ediţiei pe
care noi o utilizăm (reprodus după Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a,
revăzută; text stabilit, studiu introductiv, indice şi glosar de
P.P. Panaitescu), pentru analiza noastră hermeneutică,
greşeşte grav, atunci când îşi neagă propria alegaţie
(p. 201: “Desuniversalizarea culturii dinRăsăritul Europei a avut drept
efect principal vitalizarea tradiţiei existente, prin individualizare naţională”
– exact acesta este Spiritul Viu al Ortodoxiei! – chiar dacă Mircea Scarlat,
scriind în 1978, evită să precizeze importanţa Restaurării
Spiritului Ortodoxiei, în Răsăritul Europei!), afirmând că „o manifestare importantă a
vocii auctoriale este OPŢIUNEA cronicarului”, care ar fi pentru
Republica Polonă, din veacul al XV-lea. Din moment ce Grigore Ureche
îşi aşează Revelaţia Spaţiului Cosmic după „moartea”
iniţiatică a Taumaturgului Cosmic ŞTEFAN cel SFÂNT,
afirmaţia lui Mircea Scarlat cade: în niciun caz Grigore Ureche nu poate opta pentru supremii perdanţi,
care, după ce l-au urmat pe fatalul „crai Olbrihtu”, şi-au pierdut „şleahta”
(boierimea, adică pe Războinici,
singurii capabili de Re-integrarea în Dinamica Divină…şi, drept
consecinţă, Republica Poloneză va dispărea, în istorie…). Grigore
Ureche nu face decât să descrie Topos-ul Sacru, care se deschide,
revelatoriu şi divers, pentru ochiul, până atunci doar mijit
faţă de Revelaţie, al cititorului care, încă, nu intrase în
Vibraţie Soteriologică, cu Zona Spaţiului Mântuit – Ştefan cel Bun…Hotărât, nu:
Centrul Lumii, adică Singura Opţiune Corectă, este Moldova Coroanei Cosmice – a ŞTEFANULUI/”PURTATORUL CUNUNEI
ÎNVINGATORULUI” !!!
…Cât despre “mânia” lui Ştefan cel Bun , parcă
cititorii ar fi uitat, de la mână până la gură, pasajul de mai
înainte: „Ştefan vodă fiindu
gata de războiu ca un leu ce
nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i
ieste cu pagubă” – deci, este vorba de FUROR SACER, MÂNIA
SFÂNTĂ, DEMIURGICĂ. Prin care se împotriveşte
Corupţiei Temporale a Logos-ului şi reface Topos-ul Sacru/PARADISUL – …şi purifică
Spaţiul cel spurcat de Demonul Timpului şi, deci, al
Instabilităţii – şi, astfel, se reface Stabilitatea Paradisiacă a CENTRULUI!!!Nu degeaba afirmam
că, din moment ce atributul “BUN”
este postat în titlul de capitol, efectele lui de semantică sacră se
revarsă asupra întregului text al cărţii, văzut ca un
tot/întreg, cu unitate perfectă (nu avem în plan, în lucrarea de
faţă, discuţia, foarte relativă, despre interpolatori
şi interpolări).
Deci, la fel trebuie gândit, adică folosind aceeaşi unitate de
măsură PESTE TOT, în text
– şi când vrem să înţelegem restul sintagmei-frază: “de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de
multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu”. Dacă
ceea ce făcea Ştefan ar fi fost contrar Logos-ului Sacru, ar fi urmat
“Nacazanie silnim” – CERTAREA CĂTRE CEI PUTERNICI…cum
se proceda, liturgic, ca o sfeştanie, pentru resfinţirea locurilor
din Spaţiul Cosmic în care (re)intraseră agenţii Răului –
spre exemplu, “cazul craiului
Albert/Olbrihtu”, când acesta încalcă Logos-ul (indienii îi zic “dharma”!) Creştin:
...”Nacazanie silnim, adecă certarea celor putérnici
Dumnezeu cel direptu, cela ce
ceartă nedireptatea şi înalţă direptatea, cu câtă
certare pedepséşte pre ceia ce calcă jurământul. Că acesta
Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creştini vrea să facă
războiul, nu da ajutoriu celuia ce nu avea odihnă de
turci, ci vrea să slăbască pre cela ce să lupta cu
vrăjmaşii creştinilor, pre carile trebuia cu toţii
să-l ajutorească. Ci Dumnezeu la atâta lipsă şi nevoie îl
adusése pre cela ce mergea cu atâta hvală să stropşască
ţara şi să o supuie, care întăi nici taina sa nu vrea
să spuie nimăruia, ci scosése cuvântu că mérge să ia
Chiliia şi Cetatea Albă şi încă adăogea de zicea
că de ar şti haina sa dipre dânsul gândul lui, o ar arunca în foc. Apoi
nici ai săi nu-l băga în samă, ci era în zavistiia celor de
casă şi de batjocura tuturora şi în toate chipurile
îl huliia, aşa şi cinstea din zi în zi micşorându-să, de
inimă rea, puţin de n-au murit” –
...Sau, în legătură, de data aceasta, cu un domnitor moldovean
tiranic, Alexandru Lăpuşneanul – pentru care se foloseşte tot
sintagma „sânge nevinovat”:
“Nacazanie, adecă învăţătură şi certare
celor mari şi puternici
Pre Moldova este acest obicéiu
de pier făr’ de număr, făr’ de judecată, făr’ de leac
de vină, însăş păraşte, însăşi umple légea
şi de acesta noroc Moldova nu scapă,
că mai mulţi suntu de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zicu şi
dau vina lăcuitorilor că suntu vicléni. Dară cui nu este urât a
muri, cine n-ar pofti să vieţuiască ? Place-le lor viaţa,
alţii încă nu o ar lepăda; crezu, mai bine pentru dragostea
decât de frică să-I slujască. Iani, de s-ar
învăţa cei mari de pre nişte muşte fără minte, cumu-ş
ţin domniia, cum este albina, că toate-şi apără
căşcioara şi hrana lor
cu acile şi cu veninul său. Iară domnul lor, ce să
chiiamă matca, pre niminea nu vatămă, ci toate
de învăţătura ei ascultă. Mai bine ar fi pentru
blândéţe să-l asculte şi să-l iubască şi cu
dragoste să-l slujască, decât de frică şi de groază
să I se pléce. Că cela ce-I este voia să să teamă
atâta norod di un om, trebuieşte şi el să să teamă de
toţi, că tot vărsătoriul de sânge de frică face
să-I ia spaima şi să să teamă toţi de dânsul, ci
ar putea face cu blândéţe. Ci de acéstea destulu-i” – cf. idem, p. 147.
... Dar nu-i aşa! Ştefan cel BUN nici nu este “hiclean” faţă de
creştinism (ci este Marele şi Unicul Cruciat/MODELAR!),
şi misiunea/lucrarea lui, întru “vărsare de sânge nevinovat” –
nu este “certată” drept “tiranică”!
El nu dă vina pe “lăcuitori”, nu dă vina pe
nimeni, CI ÎŞI ASUMĂ
FAPTELE, ÎNTRU ETERNITATEA MÂNTUIRII PRIN FĂPTUIRE. Mântuire a “ţării”
– “iară pre Ştefan vodă
l-au îngropat ŢARA cu
multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era
zidită de dânsul” – “Ţară”
care-l identifică, pe omul-Ştefan, cu Sfântul/”Sveti” Ştefan, şi pe Sfântul/”Sveti”
Ştefan, cu MÂNĂSTIREA PUTNA – ca Spaţiu al Stabilităţii Sacrale, ca Început/ORIGINE
SACRAL-PARADISIACĂ, Izvor Suprem al Energiilor de Restaurare/Înviere a
Neamului… - deci, al Metanoiei ŢĂRII/NEAMULUI!!!
Nu degeaba, cu sute de ani mai târziu,
intuiţia Geniului MIHAI EMINESCU (deschizătorul Epocii Mihaelice, pe
Terra – Epoca Restaurării Tăriei/Supremaţiei
Duhului/Spiritului!, pe planeta Terra!!) – scria, invocator-liturgic, întru
Trinitatea Sacră a Epifaniei Divine (“De-i suna din corn o dată/Ai
s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori/Îţi vin
codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară (n.n.: numărul TREI, care marchează
Hierofania, Metanoia desăvârşit împlinită, PENTRU VECIE
RESTAURÂND ŞI INSTAURÂND PARADISUL DACIEI!!!)/Toţi duşmanii or
să piară,/Din hotară în hotară /Îndrăgi-i-ar
ciorile/Şi spânzurătorile!”) – pentru a aduce Originea,
din nou, în CENTRUL SACRU AL CREAŢIEI!!! - …grăia Eminescu,
la fel de Liturgic şi de Magico-Vizionar, întru Restabilirea Logos-ului
“Ţării”-NEAMULUI, din nou primejduit, de “străini” (“străini”
de Logos-ul Sacru Traco-Daco-Românesc!), în Stabilitatea Lui Sacrală:
“Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!” – …Spânzurătoarea este, în fapt, CRUCE - având un
braţ pe Pământ, BRAŢUL
JUSTIŢIAR-PEDEPSITOR, şi altul, nevăzut, dar intuit, în Cer:
este braţul care va funcţiona, după Faza APOCALIPTICĂ, pentru a restaura sacralitatea
paradisiacă şi a instaura NOUL
IERUSALIM – este BRAŢUL
MILEI/MIZERICORDIEI HRISTICE!!!
Ştefan cel BUN era şi rămânea, chiar şi prin “omor”…BUN! Deci, concluzia logică este
că, de fapt, Ştefan cel BUN
omora/”omorâea” Răul! Răul cel Dinlăuntrul
Fiinţei şi Răul cel
Dinafara Fiinţei – întru Restabilirea Veşniciei Fiinţei
Spiritual Restaurate. Vărsarea
Sângelui Nevinovat nu este altfel posibil de interpretat decât euharistic: TOCMAI graba “vărsării”-revărsării euharistice a “sângelui
nevinovat”-MISTIC – este
semnul liturghiei cu funcţie soteriologică şi, deci,
metanoică.
Or: Ştefan nefiind fals şi
abuziv/tiranic, întru PUTERE/”SILĂ” (ci smerindu-se, întru metanoia, mereu:
el renunţă la “personalitatea”
lui umană, înlocuind-o, mistic, de fiecare dată după
Războiul Sfânt – cu “Suprapersoana SACRĂ”, CU MÂNĂSTIREA: “Au domnitu Ştefan
vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste
toată ţara”
[23]
– aceasta fiind singura şansă de a reda Ţara
– Lui Dumnezeu! – “cel BUN” devine,
deci, vicarul Lui Dumnezeu pe Pământ, în numele căruia el
dezvoltă Dinamismul Soteriologic, prin care se creează şi
menţine Centrul “ŢINERII”
ÎNTRU LUMINĂ, A SPAŢIULUI SACRU-ŢARĂ-MOCŞĂ …care, astfel, poate rămâne CENTRU
AL SINEI ABSOLUTE – “ÎNSUŞI”: “însuşi
ţiitoriu preste toată ţara” ), el oficiază liturgic, nu execută cezaric. Şi fiind Vicar al Lui Dumnezeu –
de care “judeţ” mai era
nevoie, când Însuşi BUNUL era
Judeţul?! Şi, atunci, nici “ospăţul” nu este …chef, ci este Cina
Euharistică, CINA CEA DE TAINĂ – prin care se revelează nu
doar dubla natură a Lui Hristos, ci şi Metanoia Cosmică, prin Jertfa Lui Hristos!
Concluzia: adevăratul
“OMORÂT”-JERTFIT, precum este solul către Dumnezeul Celest, ca şi în
Mioriţa Învierii Tracice - este
Însuşi BUNUL!
Opinia noastră despre acest “initium”
: este cel mai mistic pasaj din cartea lui Grigore Ureche: prin sintagmele, cu
conţinut aparent negativ, se alcătuieşte un “snop” de semne
liturgice, pentru a nu rămâne, cumva, cititorul,
ne-vestit/ne-pregătit spiritual, pentru finalul metanoic! Acel “amintrilea” nu marchează o
cezură fiinţială, o ruptură
fiinţial-caracterologică, ci îl întoarce, pe cititorul, de-acum,
avertizat despre minunile ce se vor petrece, întru Metanoia şi Epifania
Finală, pentru vădirea Exclusiv Divină… – …înapoi la
manifestările naturii umano-divine, dinamice, ale naturii ÎNCĂ umane,
a lui Ştefan cel BUN.
***
3-SFINŢII
DE LA VALEA ALBĂ
...În celebra
bătălie a lui Ştefan cel Bun şi Sfânt cu turcii, de la
Podul Înalt, din 1475, victoria moldovenilor, conduşi de ARHEUL ŞTEFANIC (adică nu
doar de făptura sa fizică, ci şi de vitejia, de
ştiinţa războiului, cu strategia şi tactica sa
ireproşabile („la lucruri de războaie meşter”): „le-au ieşit înaintea
turcilor din sus de Vasluiu, la Podul Înalt, pre carii i-au biruitu Ştefan
vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul” – cf. p. 47), şi, mai ales,
prin aura şi autoritatea sa şi prin „norocul” său de EROU ARHANGHELIC, care produce Armonizarea „LINIEI NEAMULUI” său cu Voinţa Divină (pe
care o ajută întru exprimare umano-terestră: „Décii ajutorindu putérea
cea dumnezeiască) şi cu Geniul său („Décii ajutorindu putérea
cea dumnezeiască, cum să vrea tocmi voia lui Dumnezeu cu a oamenilor,
aşa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. Şi
Ştefan vodă tocmisă puţini oameni preste lunca Bârladului,
ca să-i amăgească cu buciune şi cu trâmbiţe, dându
semnu de războiu, atuncea oastea turcească întorcându-să la
glasul buciunelor şi împiedicându-i şi apa şi lunca şi
negura acopierindu-lu-i, tăindu lunca şi sfărămându, ca
să treacă la glasul bucinilor” – cf. p. 47) - a fost, de fapt, un dezastru perfect al
forţelor malefice, din zona beznei şi a nestatorniciei demonice („şi lunca şi
negura acopierindu-lu-I”), forţe care
zăceau în „viforul” otoman,
dând faţă cu „Trăsnetul
Divin”, avându-l ca epifanie pe
ŞTEFAN CEL BUN ŞI SFÂNT – care determină măcinarea
reciprocă a forţelor demoniace-iernatice, având dubla faţă
a lui IANUS/GHENARIU/GENARUL Eminescian, din „basmul” Făt-Frumos din
lacrimă („ci aşa ei în de
sine tăindu-să, mulţi pieiră”) : „Iară dindărăt Ştefan vodă
cu oastea tocmită i-au lovitu gioi, ghenarie 10 dzile, unde nici era loc
de a-şi tocmirea oastea, nici de a să îndrepta, ci aşa ei în de
sine tăindu-să, mulţi pieiră, mulţi prinşi de
pedestrime au fost. Ce şi pre aceia, pre toţi i-au tăiatu, unde
apoi mâgle de cei morţi au strânsu şi mulţi paşi şi
sangeaţi au pierit. Şi pre ficiorul lui Isac paşa, după ce
l-au prinsu viu, l-au slobozit. Şi puşcile le-au dobânditu şi
steaguri mai mult de o sută au luat” – cf. p. 48.
…Spune Grigore Ureche,
despre urmarea (din 1476) a victoriei răsunătoare a lui ŞTEFAN cel BUN şi SFÂNT, din 1475,
de la “Podul Înaltu, cu turcii”: “Vă leato 6984 <1476>,
văzându împăratul Mehmet beg câtă pagubă au avut în oastea
sa de la Ştefan vodă, gândi însuş cu capul său să
margă, să stropşască Ţara Moldovei şi
să-şi ia cetăţile înapoi, Chiliia şi Cetatea Albă,
carile fusésă mai nainte pre mâna lor” – cf. p. 51.
…Satana-Arhanghelul
Căzut vrea să “stropşască”
(cuvântul are şi sensul de a strica
de tot, a sfărâma în
bucăţi, a destructura total, a
învinge prin maximă violenţă – cât şi A CERTA CUMPLIT, cu voce răguşită şi puternică, dar
apropiată de sonoritatea animalică, violent-primitivă!)
chiar la nivelul spiritual de Credinţă-CHILIE şi de CETATE
PARADISIAC-ALBĂ: Satana-Destructuratorul
Creaţiei Divine îndrăzneşte să creadă că, el
fiind Duşmanul Logos-ului Divin,
se poate folosi de pseudo-logos,
spre a înfrânge LOGOS-UL AUTENTIC!
Şi împotriva cui? Tocmai împotriva
Arhanghelului Cerului/Mihail, Arhanghelul ŞTEFANIC!
Aceasta ar fi/reprezenta
o anomalie/anomie, o absurditate ultimă, pe care Logica Divină nu o permite!
…Ei bine, în
această bătălie, care PARE ochilor fizici doar ca o înfrângere a oştirii moldave - se produce, de
fapt, metanoia
desăvârşită a nobilimii/boierimii/ARISTONILOR – care, prin “Catalizatorul”
Sacru ŞTEFAN, s-au transformat/metamorfozat în SFINŢI: TOŢI cei 10.000 de boieri ai lui ŞTEFAN, la VALEA LUMINII TABORICE/VALEA ALBĂ, “contaminându-se”,
spiritual, cu/de la Lumina
Martirului-Voievod, “luând lumină” de la
Voievodul-Martir (“lumină din lumină”) - devin, ei înşişi MARTIRI/SFINŢI MARTIRICI! Aici, la
Valea Albă, are loc, de fapt, EPIFANIA
ARISTONILOR AUTENTICI ai Moldovei.
…Aici, la Valea
Albă, s-a produs, deci, Starea de Emergenţă
a Binelui Razelor Soarelui ARHEULUI ŞTEFANIC.
…Aici, la Valea Albă, se află Reperul de Duh al Autenticităţii
Nobleţii ARISTONILOR
[24]
Moldovei: în vremurile de degradare a Duhului, care au
urmat şi ţin până în zilele noastre, Valea Albă este Locul de
Duh spre care trebuie să se re-orienteze Elitele Aristonice Valahe, precum
spre Răsăritul Soarelui/Învierii Duhului lor întru
Fiinţa/Fătuirea de BINE – spre restaurarea spirituală a ELITELOR
VALAHE: “Deci Ştefan vodă văzându aşa, s-au întorsu, de s-au
dat spre munţi (n.n.: de
observat re-vigorarea/regenerarea/ÎNVIEREA energetică, prin elementul
MUNTE!!!) , unde ş-au ales loc de războiu la strâmtoare, la Valea
Albă (n.n.: “Fântâna” Mistică spre PARADIS!),
unde să chiiamă acuma Războienii (n.n.: adică, Locul Războiului/Bătăliei
Apocatastatic/e, dintre Satana şi Arhanghelul Mihail, precum acea
stâncă despicată de trăsnetul Arhanghelului Mihail, stâncă
vestită, din Bretagne!), di pre acel războiu ce au avut
moldovénii cu împăratul turcescu. Şi pedestrindu-să oastea, ca
să nu nădăjduiască în fugă, ci întru arme şi au
datu războiu, iulie 26. Şi multă vréme trăindu (n.n.: războiul “trăieşte”, ca o Fiinţă,
Autonomă în Făptuire - pentru că el este expresia luptei pentru
afirmarea Vieţii/Învierii, smulsă morţii demoniace!!!) războiul
neales de îmbe părţile osteniţi şi turcii tot
adăogându-să cu oaste proaspătă şi moldovénii obosiţi
şi neviindu-le ajutoriu de nici o parte (n.n.: iată lupta clară, dintre
cantitatea proliferată la infinit, iluzoriu – şi CALITATEA CA
ENTITATE DIVIN-STABILĂ!!!), AU PICAT, NU FIEŞTE CUM, CI
PĂNĂ LA MOARTE SĂ APĂRA, NICI BIRUIŢI DINTRU ARME, CI
STROPŞIŢI DE MULŢIMEA TURCEASCĂ (n.n.: imaginea
aparentei “răpuneri” a lui PURUSHA, de către haotica
proliferare a formelor golite semantic, demonia iluzorie a lui PRAKRTI!) , au rămas dobânda la turci.
Şi atâta de ai noştri au pierit, cât au înălbit (n.n.:
luminat, dăruit lumii Duhului, ca epifanie/hierofanie!) poiana
de trupurile de a celor pieriţi, pănă au fostu războiul”
– cf. p. 52.
…”A PICA, NU FIEŞTE CUM, CI
PĂNĂ LA MOARTE APĂRÂNDU-SE”, este însuşi opusul “picării”: este acel “zbor în jos”, de care, peste secole,
vor viersui Lucian Blaga sau Ion Barbu – este semnul Înălţării prin Acceptarea Deplină a MARTIRIULUI,
întru Dumnezeu, Lege, Ţară şi Neam!!!
…Au refuzat caii (“Şi
pedestrindu-să oastea”), pentru că au refuzat
ispita/ispitirea demonului laşităţii: “să nu
nădăjduiască în fugă” – alegând, cu
discernământ eroic, Calea Luptei cu Armele, Calea Re-CENTRĂRII FIINŢIALE, în lupta pentru
re-identificare sacrală, luptă împotriva Satanei Beznei-Amestecăturii
Dezidentificatoare (cu care se
identifică musulmanismul!): “ci întru arme şi au datu războiu”.
Deci: Război Veşnic, Necurmat/Neîncetat - împotriva Diavolului!
…”Nu fieşte cum”
înseamnă “nu precum moare orice om, de obicei” – în lumea-contingent: ei MOR CUM NU SE MOARE!!! – adică, ÎNVIE – şi nu ca oameni, ci ca Fiinţe
Transcense, Entităţi Sacre/SFINŢI!!!
…10.000 de sfinţi, pe care B.O.R. trebuie să nu mai
zăbovească şi să nu mai şovăiască să-i
suie în Calendarul Ortodoxiei:
semnul Autenticităţii
Martirajului întru Hristos-Dumnezeu este tocmai această “pseudo-moarte”
(marcată prin sfintele cuvinte: “nu fieşte cum”!!!), ci precum
raze VII ÎNTRU VEŞNICIA “LUMINII
LUMII-HRISTOS” - în jurul Soarelui/Arhanghelului
ŞTEFAN!
…Valea Albă, deci,
nu este un Spaţiu Fizic, ci o Stare
de Duh a Luminii Revelaţiei ARISTONILOR, ca Raze ale Arhanghelului Ştefanic, ale SOARELUI-VOIEVOD ŞI MARTIR ÎNTRU LUMINARE A
MOLDOVEI-PE-CRUCE - pentru
că, de fapt, finalul epifaniei de la Valea Albă este izbânda Moldovei
(terifiantă, pentru turci!), de la Brăila, unde “cei din urmă au fost cei
dintâi, iar cei dintâi au fost cei din urmă” şi unde s-a
produs Epifania Izbânzii CRUCII HRISTICE:
“Scrie
létopiseţul nostru că după poticala lui Ştefan vodă,
ce au pierdut războiul, de sârgu au strânsu oastea ce au putut
degrabă şi s-au dus după turci şi i-au ajunsu trecându
Dunărea, la vréme de mas şi lovindu-i fără véste, i-au
spieriiat de au căutat a fugi, lăsându pleanul şi tot ce au
prădatu. Iară Ştefan vodă le-au apucatu pleanul tot şi
s-au întorsu înapoi cu izbânda (n.n.: “curăţenia”/PURIFICATIO ALCHIMICĂ, prin care
esenţa biruieşte proliferarea materiei josnice/înjosite/înjositoare!)
(…) Basarabă vodă cu
munténii au venit întru ajutoriul împăratului turcescu, pre carile
toţi domnii de prinprejur îl cuvânta de rău, zicându că n-au
fostu într-ajutor crucii şi creştinătăţii, ce păgânilor
şi duşmanilor” – cf. p. 52. Trădarea lui Basarab Laiotă
întăreşte semnificaţia CRUCIATĂ a Luptei ŞTEFANICE.
…A se observa că Grigore Ureche foloseşte, pentru morţii
turci, strânşi după
bătălia de la Podul Înalt, cuvântul “mâgle” (“unde apoi MÂGLE de cei morţi au
strânsu şi mulţi paşi şi sangeaţi au pierit”),
iar pentru boierii moldoveni, căzuţi şi strânşi de
Ştefan, după bătălia de la Valea Albă, foloseşte
cuvântul “movilă” (“MOVILĂ de cei morţi au făcutu”): în semantica fină a A-CRONIDULUI, deosebirea este aceea
între Movila-ca-Rădăcină-a-Muntelui (sau chiar: Movila-Munte “in nuce”!) – şi borboros-ul “mâzgă” gregară, din care niciodată nu este
posibilă Înălţarea spre Cerul Luminii!
…Adică, Grigore Ureche marchează, prin folosirea atât de subtil,
dar şi extrem-plastic, diferenţiată semantic, a celor două
cuvinte, deosebirea dintre Căderea
fără Limite şi fără Izbăvire (destructuranţii de Creaţie Divină nu pot accede, nicicând, la
Mântuire!) – şi Înălţarea
Mântuitoare, prin însuşi elementul său de dinamică
interioară: MARTIRIUL!!!
Ţinând cont de
această epifanie a Binelui prin Martiriul Crucii, noi considerăm
că, de fapt, dacă tot se face Catedrala
Mântuirii Neamului, ea ar trebui să dubleze biserica ridicată de
Voievodul-Martir (“Mai apoi, după ieşirea nepriietinilor şi a
vrăjmaşilor din ţară, daca au strânsu Ştefan vodă
trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcutu şi
pre urmă ş-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde
trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor” –
cf. p. 52 – şi, astfel, să
marcheze Izvorul Minunii Metenoiei
Moldovei, prin Răstignire, întru ÎNVIERE!!!
…Oricum, pentru valahi, atât Putna, cât şi Valea Albă/Valea
Revelaţiei Luminii Profunde-PARADISIACE, trebuie să fie cele
două capete ale AXEI LUMII VALAHE:
a-Capătul Martiriului Desăvârşit, GOLGOTIC
(“daca au strânsu Ştefan vodă
trupurile morţilor, MOVILĂ DE CEI MORŢI AU FĂCUTU” – marcând, deci,
Golgota-de-Sus, care, simbolic, este Capătul-de-Jos al Învierii întru Slava de SUS! ), “pogorât în moarte”, de la VALEA
ALBĂ - răspunde în
b-Capătul Învierii întru Viaţa Eternă
şi al Înălţării spre Ceruri a DUHULUI VALAH ÎNTRU GLORIA
VEŞNICĂ - de la PUTNA!
***
4-TOPOS-UL
SACRU, BLESTEMUL “NEAŞEZĂRII”
ŞI INSISTENŢA LOGOS-ULUI DIVIN
...De ce TREBUIA jertfit
Ştefan cel BUN? Pentru a
„aşeza”-echilibra contrariile, pentru a armoniza Spaţiul Sacru cu
Neamul Sacru – întru Mântuire, adică Re-Sfinţire a
Omului-CETATE/MÂNĂSTIRE/Neam.
...Există, cum spuneam, o Formă Sublim-Paradisiacă
Central-Originară, faţă de care Duhul Omului (venit, prin
decizie divină, în acest Loc Sacru, ca Logos Ritualic) trebuie
să-şi orienteze con-formarea, pentru a se regăsi şi
„linişti” întru Sinea Transindividuală: „cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după
vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi
deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi
îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre
alţii au îndemnat, de au discălicat întăi supt munte, mai apoi
adăogându-să şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce
nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru
şi pănă la mare” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 14.
Din păcate, Duhul Omului trăieşte
tragedia neasumării şi neasimilării Formei Sacre, lucru care
duce la “neaşezare”/nonechilibrare a Sinelui întru Sine,
nici întru Logos, deci nici întru Fiinţă/Fiinţare şi
Faptă/Făptuire (deşi CENTRUL
DE STABILITATE A LUMII există, spune A-CRONIDUL, trimiţând la Râm/Roma, ca “Buric al Pământului” – dar Duhul nostru nu se
linişteşte şi nu se stabilizează întru Lumina
Veşnică a Lui Hristos, deşi Hristos a instaurat din nou, prin Ştefan cel BUN, Centrul de Stabilizare a Lumii): “ (…)Aşijderea şi limba noastră
din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al
vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. (…)Şi pentru aceasta să cunoaşte că
cum nu-I discălicată ţara de oameni aşăzaţi,
aşa nici legile, nici tocmeala ţării pre obicée bune nu-s
legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o
judece şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, acéia au fost
lége, de unde au luat şi voie aşa mare şi vârf. Deci cumu-I voia
domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu
paguba ţării, care obicéi pănă astădzi
trăieşte ” – cf. idem, Pentru
limba noastră moldovenească, p. 11. Acest dezechilibru între
Forma-Ţară şi Duhul Neaşezării-Nestabilizării
(cauzat de Iluzia Temporală, care trebuie exorcizată prin Magia
Scrisului!) duce la relativizarea şi incoerenţa (“nu-s
legate”) Stării de
Justiţie a Lumii şi la surbordonarea Justiţiei Relative nu în
raport cu Dumnezeirea, ci cu “acel mai mare”, care are
“păreri” (“ca să o judece
şi ce i-au părut lui, ori
bine, ori rău, acéia au fost lége”), iar nu Nomos Divin –
“păreri” extrem de relative şi instabile (precum e depărtat omul
de Stabilitatea Divină!), care alcătuiesc, astfel, un Pământ al Zbuciumului, din pricina Iluziei Demonice a Vremilor/Timpului “Neaşezat” întru Veşnicia BUNULUI/Ştefanului/Leului-Foc:
“pentru aceasta să cunoaşte
că cum nu-I discălicată ţara de oameni
aşăzaţi”. Din
pricina relativizării Justiţiei (ca Har Divin!), se produce şi
“paranoia des-centraţilor” (adică, a conducătorilor de Neam care
orbecăiesc, în jurul Centrului Revelat/ŞTEFANUL CEL BUN!), care se cred ceea ce nu sunt (“VÂRF” şi Izvor de Energii
Volitive/AXIS MUNDI) şi n-au cum fi, când Fiinţă este doar
În-Fiinţătorul şi Stabilizatorul Centrului, doar prin
stabilizarea ta în Centrul-Origine, capeţi Izvor-“Vârf” de Fiinţare
şi de Bunăvoire, întru Centrul-Hristos – şi
contaminează cu paralizie a bunei-cumpăniri şi poporul pe care
îl conduc “după ureche”, iar nu întru Lumina
Unică a Originii-CENTRU ŞTEFANIC/COROANĂ A VOINŢEI DE BINE:
“ci toată direptatea au lăsat
pre acel mai mare, ca să o judece şi ce i-au părut lui, ori
bine, ori rău, acéia au fost lége, de unde au luat şi voie aşa
mare şi vârf. Deci cumu-I voia domnului, le caută să le
placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicéi
pănă astădzi trăieşte” .
Magul Scrisului Exorcizator simte, intuitiv,
că “neaşezarea” Duhului, ne-con-formarea lui, întru armonizare
cu Spaţiul Sacral-Paradisiac, are “iz” de BLESTEM MISTIC (apparent inexplicabil, pentru că “vina
neaşezării Duhului” nu se vede, ci se resimte, grav şi dureros,
în toate neconcordanţele existenţiale ale poporului, aflat într-un
drum/Cale mult prea îndelung/ă, spre Starea de Armonizare
Fiinţială şi de Făptură-Făptuire-NEAM!) –
aşa cum, peste veac, a pre-simţit un frate al Exorcizatorului
Medioevic – Octavian Goga, care, ca ne-altul, descrie efectele
“neaşezării” Duhului (Va)Lah – efecte cu caracter cosmic, care,
pentru cei ne-iniţiaţi în Mistica Valahă, iau forma Plânsului
Inexplicabil/”Deşert”-Deşertat de Rost (numai Vizionarii, precum
A-CRONIZII, Eminescu, Goga etc. pot
revela Rostul Divin al Neamului, Misiunea Lui de Înviere!) şi a
Morţii Bizare (numai Vizionarii ştiu, însă, că “Moartea”
fi-va Înviere!):
“La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Pe bolta, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoala hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...”
Această tragedie a
“neaşezării”-nearmonizării este extrem de dureros resimţită
de Magul Scrisului Exorcizator de Iluzia Timpului, care Mag Vizionar,
însă, ştie că, până la urmă, Destinul de Neam,
adică “aşezarea”-echilibrarea se va face/produce, dar cu multă
trudă şi cu nesfârşită suferinţa şi
umilinţă, răbdând “străini”, adică NE-BUNI DES-CENTRAŢI, în raport cu
Centrul Hristic-Ştefan cel BUN – “străini” veniţi fie
dinafară, fie iscaţi dinăuntrul Spaţiului Sacru, invadat de
Demonii Timpului. Este impresionant vizionarismul titanesc al Magului Scrisului
Exorcizator – vizionarism care înfrânge Blestemul Iluziei Temporale, şi
străbate, înapoi, până la
CENTRUL ŞTEFANIC/COROANA/CERCUL DIVIN (unde mulţi Domni ai Luminii “NE-STRĂINE/NE-ÎNSTRĂINATE”,
ci chiar de AICI, din RĂSĂRITUL
BINELUI - şi BUNI
STĂPÂNI, “următori” ai Călăuzei-HRISTOS, spre Centrul
ŞTEFANIC, au adus poporul spre Neam!): “Ce avăndu purtătoriu domnii lor carii rădicasă
dentru
sine, în Ţara Leşască de multe ori au intrat
şi multă pradă şi izbândă au făcut, din
câmpi tătarii i-au scos. (Că după multă răsipă ce
i-au fost gonit pre tătari oarecând di pre acéste locuri Laslău
craiul ungurescu,iarăşi au fost început a
să tinde la câmpi). Aşijdirea şi
munténilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi
domniile schimba şi pre cine vrea ei, primiia ; pre ardéleni nu-I lăsa să se odihnească, ci
pururea le făcea nevoie şi cetăţi căteva le luasă
şi le lipiia cătră Ţara Moldovei, carile toate mai înainte
la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turcii carii să
vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie,
minunate au făcut, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au
şi supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-se
şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni,
pănă o aşăza” – cf. idem, Pentru discălicatul ţării al doilea rând, p. 15.
Dar “discălicarea”
este, de fapt, un proces complex, prin care se trece de la Dinamismul pe Orizontală, al “Bestiei” din Omul Dual (în cazul Moldovei, “discălicarea” se face nu…de pe cal, ci de pe… BOUR
[25]
!!!), spre Dinamismul Verticalei, al Duhului Întemeierii-Stabilizării,
din Omul-Dumnezeu.
Se
trece de la Exteriorizarea/Ctitorie, ca Fixare Spaţială – la
Interiorizarea/Ctitorie, CONSTRUCŢIE SPIRITUALĂ, ÎNTRU DUH!!! A Re-face, de fapt,
prin Cele Două Coloane, devenite Cele
DOUĂ Axe Polare ALE DUHULUI
COSMIC (aversul şi reversul Mithos-ului
Întemeietor/Re-Sacralizator!) - TEMPLUL CERULUI ŞI PĂMÂNTULUI, CA
REALITĂŢI INTERIOR-SPIRITUALE!!!
De la cele patru picioare ale “BESTIEI/FORMĂ”,
ne-aşezată întru Duh şi prădalnică, consumatoare,
adică, întru Spaţiu Material!... - …spre Cele Două Coloane Ale Templului Solomonic al
Fiinţei/Înfiinţării: JAKIN şi BOAZ. De la un Spaţiu Confuz-Instabil-Dezintegrat/Non-Esenţial, Impur –
la Paradisul-Spaţiul
Sacru/Esenţial-Re-integrat(or)/Etern.
“Ucenicia începe în camera de reflexie acolo
unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde confuzia, obscuritatea
şi ignoranţa trebuie să lase loc clarităţii,
explicaţiei, iluminării, acolo unde se desparte de viața
profană; caverna/peştera/cabinetul de reflecţie sînt la
jumătatea drumului între tenebrele venite din măruntaiele
pămîntului şi claritatea luminii, între noaptea ignoranţei
şi primele raze ale Cunoaşterii. Este locul unde celebra formulă
VITRIOL îi deschide candidatului drumul spre alchimia interioară, spre
metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care
trebuie tăiată, este piatra care va fi așezată în colțul
de nord-est; piatra ascunsă nu este aurul filosofal, aşa cum
nepotrivit se crede, ci este Schethiyah, Piatra fundamentală, cea pusă la fundarea Lumii,
cea amintită în Bahir: este o
piatră care serveşte de fundament pentru toate lucrurile, iar
destinul ei este să treacă de la punctul cel mai de jos al lumii la
punctul cel mai înalt. În virtutea analogiei inversate care se
leagă între lucrurile de jos şi principiile lor, Piatra
fundamentală în edificiul sefirotic este cea pusă la sfîrşit,
cea care este cheia de boltă. Construcţia Templului nu este o
reconstrucție materială, ci căutarea pietrei filosofale, a
pietrei care este în interiorul fiecăruia (…)Apărut de pe bolta cerească, firul cu plumb coboară
către pavajul mozaicat şi contrastele sale: el ia naştere în
aurul stelei polare şi se sfîrşeşte în plumb, mutaţie în
mod inversat a operaţiilor alchimice. Această coborîre este
omologă Căderii prin intermediul căreia Arborele
Vieţii se schimbă
în Arborele Cunoaşterii Binelui şi Răului. Din cauza acestei
Căderi, cei trei stîlpi nu sînt decît vlăstare fără
strălucire, arbori morţi: înaintea deschiderii lucrărilor, nici
un foc nu îi animă. Dar iată că lucrările se deschid: de
îndată, deasupra pavajului mozaicat căruia i-a anulat
dualităţile, se desfăşoară Tabloul, unde se înscriu instrumentele
reintegrării, adică ale ascensiunii către Steaua Polară.
(…) Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea redevin
vlăstarele vii, imagine şi asemănare a Arborelui Vieţii: Înţelepciunea se deşteaptă pentru a prezida
construcţia edificiului; Forţa recapătă vigoare pentru a le
susţine; Frumuseţea îşi recapătă
strălucirea şi le împodobeşte”- cf. André Benzimra - Exploration
du Temple maçonnique à la lumière de la Kabbale, Paris, éditions Dervy,
collection ”Pierre vivante”, 2007. Deşi descrierea este făcută
de un mason, în relaţie cu Templul Masonic – ea se potriveşte,
perfect, tradiţiei Biblice – întru esoterismul creştin al unui
Dionisie (Pseudo-)Areopagitul
[26]
.
…Deci, nu trebuie să mire
teoria (care s-a “împământenit”, devenind, din mit-simbol, o realitate
vie, precum Credinţa!) a celor “două discălicaturi”, marcând
epifania dualităţii umano-divine – şi insistenţa asupra
acestor două faze ale fenomenului alchimic al “întemeierii”, ca Nuntire a Contrariilor (Mercurul şi Sulful, solidul şi lichidul, instabilul
şi stabilul, în luptă) : Întemeiere-Risipire-Reîntemeiere.
Prima Întemeiere este, cum altfel? – una Mistică, asupra căreia
pluteşte miterul…din păcate, interpolatorii, încercând să
sfâşie Misterul (Vălul lui Isis…), produc hybris-ul, şi dezleagă Vârtejul BLESTEMULUI (probabil, ca şi în cazul Creaţiei biblice,
tocmai că ERA NEVOIE de
păcat, pentru “IVIRE/ISCARE” a
Lumii Vizibile, întru “cercarea” Tăriilor Duhului
Fiinţei/Fiinţării!...pentru ca Sângele Domnilor să
devină “Otravă” Alchimică – V.I.T.R.I.O.L.!). Deocamdată,
la prima vedere – ceea ce ar fi trebuit să fie Nunta Alchimică,
dintre Soare şi Lună, dintre Sulf şi Mercur
[27]
– pentru a obţine PIATRA FILOSOFALĂ
[28]
/MOLDOVA – sau a V.I.T.R.I.O.L.-ului
[29]
… - …devine (cel
puţin, aparent! - … de nu va fi fiind Simion Dascălul vreun
alt…”iniţiat”, mai ceva decât vel-vornicul Grigore Ureche!) o jalnică
şi jenantă parodie “etnogenetică”,
pentru neiniţiaţii interpolatori…cu valahi care …golesc
temniţele Împăratului Râmului (“…câte
temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi nu mai am ce le face”), însemnaţi/”cevluiţi
[30]
cu un hier arsu prejur de cap” şi dăruiţi ca “ajutoriu tălhărescu
de la Împăratul Râmului” ,
lui “Laslău craiul ungurescu” - …poate
să fie, cumva, parodierea stângace, carnavalescă, a Martirajului
Hristic, a “ÎNCORONĂRII HRISTICE” a Neamului Românilor, de
către Împăraţii
Păgâni, de la Roma, în chip de Centru al Lumii, dar Degenerat Spiritual?!...sau să fie, cumva, prevestirea
“martirajului”, la care ungurii L-au supus, în istoria blestemată, pe
Hristul Cel Românesc?! - …sau predestinarea noastră, de Neam, la “Noviciatul Celest” …?! - …nu ştim
răspuns a da, deci lăsăm textul “de bâlbă” (ori “preste
hire” de vaticinaro-vizionaro-pythiac!), al Dascălului Simion,
să curgă “la vale”, “cele rele să se spele”…) : “…ce singur Laslău craiul ungurescu, cari-i zic filosof, s-au sculat
de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut
oaste întru ajutoriu împrotiva vrăjmaşilor săi. Ce
împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit,ce i-au dat
răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cându am
stătut la împărăţie, om de sabiia mea şi de
judeţul mieu să nu moară. Pentru acéia oameni răi s-au făcut în
ţara mea şi câte temniţe am, toate suntu pline de dânşii şi
nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie, să faci izbândă
cu dânşii şi eu să-mi curăţescu ţara de
dânşii. Iară în ţara mea să nu-i mai aduci, că
ţi-iu dăruiescu ţie.” Şi de sârgu învăţă de-i
strânseră pre toţi la un loc de pretitinderile şi i-au însemnatu
pre toţi, de i-au arsu împrejurul capului de le- au pârjolit părul ca
unor tălhari, cu un hier arsu, care semnu trăieşte şi
pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la
Maramoroş, de să cevluiescu oamenii prejur de cap. Décii
Laslău craiu, daca au luat acel ajutoriu tălhărescu de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara
Ungurească şi décii pre câşlegile Născutului, cu toată putérea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i
goni, de i-au trecut munte în ceasta parte pre la Rodna, pre care cale
şi sémne prin stânci de piatră în doao locuri să află
făcute de Laslău craiul” - cf. Grigore Ureche, idem, Simion Dascălul : De izvodirea moldovénilor, de unde au venit
într-acéste locuri, pp. 12-13.
Dar…ceea ce nu se ştie şi nu se spune, în “rostul” SACRU… - se “RĂSIPEŞTE”!!! Iniţiatul Grigore Ureche va marca doar CENTRUL SACRU/ROMA/RÂM (“Cetatea
Eternă”
[31]
, totuşi…!) …iar restul “desluşirii” Tainei Sacre a
Naşterii Mistice este ascuns, sub o metaforă a “ratării” (?!) MUNTELUI INIŢIERII, în “movili
mari şi mici”: “Află-să
această ţară să fie fostu lăcuit şi alţii
într-însa mai nainte de noi, de unde cetăţile ţării să
cunoscu că-i lucru frâncescu, de au lăcuit oştile Râmului
şi au iernatu de multe ori, bătându-să uneori cu sţitii sau
tătarii, uniori cu Bosna şi cu Rumele şi la perşi trecându.
Ce fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu
oştile, care de multe ori să făcea războaie pré acesta loc,
cum încă sémnile arată, carile le vedem multe pretitindirile: movili
mari şi mici (s.n.) şi
şanţuri pre Nistru, pre Prut, prin codri, n-au mai
putut suferi, ce s-au răsipit şi s-au pustiit” – cf. idem, De risipirea ţărâi dentăi,
p. 12.
Ceea ce ştie (şi şi SPUNE/SCRIE!)
Magul-Iniţiatul Logos-ului/Gospodăririi Cosmosului, Grigore Ureche,
despre “discălicatul ţării
al doilea rând”, este mirific şi încărcat de Semantică
Demiurgică, o autentică REVELAŢIE
A PARADISULUI-CENTRUL ETERN: “După
răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit
de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu mai apoi, după multă vréme, cum spune mai
sus, cându păstorii din munţi ungureşti pogorându după
vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi
deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dése, şi îndrăgind
locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au
îndemnat, de au discălicat
întăi supt munte, mai apoi adăogându-să şi crescându
înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sirétiul nu i-au hotărât, ce s-au
întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare. Nici războaie
mai făcea ca să-şi apere ţara şi pământul
său de cătră ştiţi şi gotthi şi di
cătră alţi vecini şi limbi ce era pinprejur” – cf.
idem, cf. idem, Pentru discălicatul
ţării al doilea rând, p. 14.
“Maramoroşul” rămâne
sinonimul ROMEI (dar şi
“rădăcina”-ORIGINEA MOLDOVEI: Mara-Muri-Dava
[32]
, Locul/Cetatea Celor Doi Zalmoxis!), deci al “initium”-ului, de unde se “scoboară” spre Paradisul-Moldova,
ca în MAGIA MIORITICĂ: “Pe-un
picior de plai,/Pe-o gură de rai…” – iar DRAGOŞ
[33]
(…şi BOGDAN
[34]
, necesar întru
“plinirea” Echilibrului Cosmic al Mithos-ului, întru Magia Recuperării
Paradisiace!) devine sinonimul Regelui Lumii
[35]
, sub Semnul
Bourului/Zimbrului Alb şi al “Sângelui Blestemat”, al
Cărţii-Gradale
[36]
(“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul
acei hiară năsâlnice
[37]
, dzimbrul, ce scriem mai sus că l-au vânat şi
pusără de au făcut peciate ţărâi Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui
alege Dumnedzău a hire domnu ţărâi, de trăieşte păn’ astădzi,
de să pune
pre cărţi(…)” – cf. idem, p. 17 – dar sub semnul BLESTEMULUI (“Sângelui Blestemat”!) INSTABILITĂŢII, al lui PARSIFAL
[38]
- precum Mercurul Alchimic, până la Sfârşitul Operaţiunii, când devine Piatra Filosofală sau V.I.T.R.I.O.L.:
“Într-acei păstori
ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au
venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste
şi mai de folos decâtu toţi, pre carile cu
toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor(…)” – cf. idem, Dinceputul domniilor vă leatul
6867/1359, p. 17; “Şi daca au domnitu doi
ani, au muritu .(…) Pre acesta semnu
dintăiaşi dată ce să arătă domniia
fărătrai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea
bună intre domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului
dintăi, aşa şi domnii ce vor fi, adésea să vor schimba
şi intre domniia Moldovei multă
neaşezare
va fi”- cf. ibidem, p. 17. Adică, DRAGOŞ-DRAGONUL (Rex et Pontifex, în MOLDOVA-ÎMPĂRĂŢIA VERDE, cea a SMARALDULUI CUNOAŞTERII MISTICE – acel smarald căzut din
fruntea lui Lucifer, când acesta a fost alungat din Cer...!) vesteşte, prin însuşi
nivelul său existenţial, dimensiunea Mistică a Moldovei şi
a Poporului/Neam al (Va)Lahilor! Traiul/Fiinţa-FIINŢAREA întru A-CRONIE/ANTI-CRONIE. Tradus “pe şleau”: ÎNTRU NE-VEDERE FIZICĂ, ÎNTRU PARADISUL CEL NEVĂZUT!
…Sau, încă şi mai în Duhul lui Grigore Ureche: Fiinţare în
cât mai mare apropiere de CENTRUL ŞTEFANIC! Adică, Fiinţare
întru Originea-BINE!!! Aceasta este finalitatea magiei Scrisului, despre
Dragonul trecut în Nevedere şi vestind Durerea lui Parsifal: Dorul de a da
Răspuns Durerii Cumplite a Sorţii, de a da Răspuns Iluziei
Ucigaşe a Timpului: prin Moartea Iniţiatică/Înviere.
…Cât a SCRIS Magul, s-a şi săvârşit lucrarea/”MONASTIREA” CEA DIN NOI, cei
care am intrat în “operaţiunea” alchimică a cititului
Cărţii: GRADALE/Cartea Cea
Scrisă - se transformă,
astfel, prin Sfântă Alchimie, în SFÂNTA
CUPĂ/INIMĂ(ARZÂNDĂ!)/GRAALUL !!!
…Ardelenii “discălicători” (“din munţi ungureşti coborându”)
sunt, de fapt, sinonimi, întru Magia
Scrisului şi Mitologia Făptuirii, cu Sfinţii Pribegi, Sfinţii Gemeni “TRAKES” - Sfinţii
Purtători ai Harului Divin al Mântuirii Existenţiale (ieşirea
din “Boala Timpului”, a Goanei Fără Rost!), ca
re-intrare în SĂNĂTATEA
ROSTULUI
[39]
, prin Moarte şi Înviere Mistică
[40]
.
***
5-NOMOS,
ANOMOS ŞI ...„STRĂINII”
...Citind bătrâna şi severa carte a lui Grigore Ureche, e greu
să nu observi că, după ce Cosmosul-Logos Cosmic se deschide,
prin trecerea lui Ştefan cel BUN în Lumea din care va veghe la împlinirea NOMOS-ului Românesc, a LEGII DE DUH a Românilor:
a- pe de o parte, se dechid
Porţile Universului, şi apar „lumile vecine”/”sori vecini” (cum mistic
formulează Lucian Blaga, în Paradis în destrămare): „Ţara Leşască”, „Împărăţiia
Tătărască”, „De
împărăţiia turcilor”, „Pentru
Ţara Ungurească” (un amestec de Ardeal cu „Crăiia
Ungurească”: pe de o parte „Rumânii, câţi să află lăcuitori la Ţara
Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc suntu cu moldovénii şi
toţi de la Râm să trag. (…)Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte
vieţiiomeneşti,
că pâine peste
samă rodéşte multă, de niminea nu o cumpă-ră, ci tuturora
prisoséşte, vin pretutinderea, nimarui nu lipséşte, mieremultă
şi bună, de care facu mied, aşa de bun, cât să
potriveaştemarmaziului” – pe de alta, se aduce “la zi” istoria stăpânirilor: “Aşa Ţara
Ungurească crăie mare ce era, dintr-un trup in
multemădulări s-au întorsu, o parte turcii ţin, cu scaunul
crăiei cu Buda, némţii altă parte, Ardealul de-I cu stăpânu, încă este
suptu robiiaturcească” – cf. idem, pp. 84-85) –
Scriitorul având grijă să “taie” scurt propria istorisire despre “sorii
vecini”, întrucât, după “APUSUL” (urmat de Răsăritul Mistic, în
Ceruri!) al BUNULUI/DE DUMNEZEU ÎNCUNUNATULUI ŞTEFAN, se
cuvine a nu neglija descrierea “gravitaţiei” propriei istorii mistice
româneşti, în jurul Centrului ANISTORIC, decât să lungească
priviri şi vorbe spre zone non-mistice: “mai apoi să nu ne arătămu istorici de lucrurile altor ţări”, “de Împărăţiia Turcească
destul am povestit, ci iarăşi de altile să
povestim şi să arătămu înainte”;
b-pe de altă parte, se face
vădită, cu mai mare intensitate şi acuitate decât până
înainte de BUNUL Ştefan (căci toţi cei dinainte, mai mult sau
mai puţin şi fiecare în felul său, pregătiseră ivirea CENTRULUI!), grija de raportare la CENTRU: dacă voievozii se
con-formează ICOANEI CENTRALE,
NOMOS-ului revelat, întru desăvârşire, de ÎNCUNUNATUL CEL BUN,
sau scad vigilenţa, faţă de NOMOS-ul stabilit în CENTRU
ANISTORIEI SACRE. Aşa se explică mereu-revenirea la
Ştefan-CENTRUL, în cazul tuturor conducătorilor poporului istiric al
valahilor – chiar dacă uneori comparaţia este implicită, ea nu
poate lipsi, pentru că Centrul a fost fixat, Paradisul, ca Stare (de acum)
Ştiută/Cunoscută, de către “moldoveni”, EXISTĂ!
În aceste condiţii, se instituie o mult mai precisă judecată
aspra Fiinţei şi Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcţie “ştefanică”. A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu
exişti ca personalitate, ca individualitate – ci să exişti ca
Funcţie Nomotică – funcţie de NOMOS-ul instituit de Ştefan cel BUN.
Unul singur dintre “gravitaţioniştii” anistirici, din jurul
BUNULUI, ajunge să iasă în evidenţăm, ca fiind cel mai
apropiat de NOMOSUL ŞTEFANIC: Pătru
Rareş. “Carile
apucându-să de domnie, niminea de nădéjde nu s-au scăpatu,
că pace şi odihnăera tuturora şi ca un păstoriu bun ci
străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia
şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat. Că nimica după ce au
dobândit domniia n-au zăbovit, ci de războaies-au apucat şi la
toate îi mergiia cu noroc” – cf. idem, De
domniia lui Pătru vodă Rareş, ficiorul lui Ştefan
vodăcel Bun, vă leatul 7035 <1527>
ghenuarie 20, p. 99.
Numai la “plecarea
în TRANSCENDENŢA TRACICĂ” a lui Pătru vodă Rareş,
“ţara” se manifestă similar cu “înmormântarea” în ETERNITATE a lui
Ştefan cel BUN, “cu
multă jale şi plângere” ca “după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât alţii” : “Pătru
vodă fiindu bătrân de zile şi căzându în boală grea,
au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii şi s-au
săvârşit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte şi cu cinste l-au îngropat în
mănăstire în Pobrată ceeste făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca
după un părinte al său, carile n-au fostu mai jos decât
alţii, ci au lăţit hotarul ţării, că pre
săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le
cetăţile şi oraşile supt putérea sa
i-au supus.
Şi atâta
groază le didease că la vrémea norocului celui prostu, ce era şi
pribeag la dânşii şi să scăpasă de domnie şi după ce să dusése
la turci, lăsându-ş doamna sa cu coconii şi avuţiia în Ciceu, necum să să bage să-I jefuiască, ce încă
i-au păzit şi i-au socotit pănă la venirea sa al doilea rându. Aşijdirea
şi cu léşii de multe ori
s-au bătut şi Pocutiia încă le-au fostu luatu. Mai apoi,
după atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au
săvârşit, după ce s-au umplut domniei lui cei dintăi şi acei de apoi 17
de ani” – cf. idem, Cându au murit Pătru vodă vleat 7054
<1545>, p.119.
Ceilalţi Muşatini nu se ridică la nivelul
cerut, de Misiunea “Ştefanică” (revelată de Ştefan cel
BUN!), de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE. Nici măcar fiul lui Ştefan şi urmaş dinastic direct,
BOGDAN
[41]
, nu
împlineşte decât parţial NOMOS-ul ŞTEFANIC: “Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui
Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 <1517>,
aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi,
nu cu puţină laudă pentru lucrurile céle vitejăşti ce
făciia, că nu în beţii, nici în ospéţe petrecea, ci ca un
strejar în toate părţile priveghiia, ca să nu să
ştirbească ţara ce-i rămăsése de la tată-său. Şi domnindu 12
ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi décii
cu mare cinste l-am îngropat în mănăstire în Putna. Iară ce va
fi lucrat înlăuntru sau în ţară la noi, dispre
partea judéţilor şi a direptăţii, nu aflăm, ci
cunoaştem că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe strâmbătăţi să faac” – cf. idem, De moartea lui Bogdan vodă
cel Grozavu, p. 94. Bogdan este
cel care, de unul singur fiind, a lovit cu suliţa, de mânios ce era, în
Poarta Liovului: “Şi singur Bogdan
vodă cu capul său au lovit cu suliţa în poarta Liovului, care lucru şi astăzi să cunoaşte semnul. Şi nici
léşii nutăgăduiescu de aceasta, ci
încă ei mai tare mărturisescu că au fost adevărat aşa” – cf. idem, Cându au
prădat Bogdan vodă Ţara Leşască,
ajungând pănă la Liov, p. 90.
Iar nepotul lui Ştefan cel BUN – Ştefan vodă cel Tânăr – este abia o
palidă reflectare a NOMOS-ului
Ştefanic – ceea ce deducem, urmărind metoda
concluziv-existenţială a lui Grigore Ureche, tot din panegiricul lui
Ştefan vodă cel Tânăr (însăşi “tinereţea”,
atributul prin care este identificat, marchează distanţa,
faţă de LEUL ŞTEFANIC!):
“Aşijdirea într-acestaş an,
ghenuarie patrusprăzéce zile, pristăvitu-s-au Ştefan vodă cel Tânăr,
ficiorul lui Bogdan vodă, în citatea Hotinului şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea în Putna, carea este zidită de moşu-său,
Ştefan vodă cel Bun (n.n.: Putna este Rezumatul Duhului Moldavic-Românesc Etern, MONASTIREA-NEAM VALAH!),
şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un létopiseţ moldovenescu de zice că pre acesta Ştefan
vodă l-au
otrăvit doamnă sa. Acestu Ştefan vodă
întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă
cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia
şi lucrul său îl ştiia purta,
măcară că era tânăr de zile, amintrilea era om mânios şi pre lesne vărsa sânge” – cf.
idem, De
moartea lui Ştefan vodă cel Tânăr, 7035
<1527>
ghenarie 14, p. 98.
De observat inversarea frazală: dacă la Ştefan cel BUN, “mania”
şi “vărsarea sângelui pre lesne” erau puse ca initium mistic,
la Ştefan cel Tânăr ele încheie panegiricul, ca semn al non-misticului
semnificaţiei lor şi al încălcării NOMOS-ului, tocmai prin
aceste atribute ale Duhului său (executase/dizolvase, întru
Haos-Des-Centrare, cu nerecunoştinţă/nerecunoaştere iresponsabilă, tocmai pe cel care fusese format, spiritual, de
Ştefan cel BUN, ca “STREJAR-STEJAR-ARBORE
SACRU” al Moldovei – pe hatmanul ARBURIE/Arbore, dimpreună cu fiii
săi, Toader şi Nichita: “Într-acest
an, în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au
tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie,iară
lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte
că norocul fie unde
are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan
vodă pre palmile lui, avându atâta credinţă şi în
tineréţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde
mulţi vrăjmaşi I s-au aflatu, cu multe cuvinte réle l-au îmbucat în urechile
domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele céle réle (a
puhlibuitorilor
[42]
). Şi acea plată au luat dela dânsul, în loc de dulceaţă amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecatu, nici dovedit au pierit. De
care lucru mulţi înspăimântaţidin lăcuitorii
ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi
Arburie, că nu multă vréme după acéia, într-acelaşi an, au
tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita” – cf. idem, Cându au pierit Arbure hatmanul cu ficiorii
lui, p. 96.
…Dar, iată pusă, clar, la moartea lui Bogdan-STREJARUL-STEJARUL ZALMOXIAN,
problema NOMOS-ului: “ci cunoaştem
că unde nu-s pravile, din voia domnilor multe
strâmbătăţi să fac”. Dacă Ştefan era
Însuşi “Judeţul”, deci era Încarnarea NOMOS-ului, a LOGOS-ului
COSMIC, ceilalţi au nevoie de Scrisul Nomotic, care Scris să urmeze
modelul Făpturii ŞTEFANICE.
În definitiv, care sunt trăsăturile NOMOS-ului
ŞTEFANIC, şi, deci, după care criterii sunt lăudaţi
sau înfieraţi, ori chiar batjocoriţi feluriţii
“gravitaţionari”, muşatinici ori non-muşatinici? Să
încercăm a deduce NOMOS-ul şi ANTI-NOMOS-ul, după laudele,
respective “certările” lui Grigore Ureche, asupra celor doi urmaşi
“muşatino
[43]
-ştefanici”:
a-în
primul rând, NOMOS-ul voievodal al
(v)lahilor constă în “străjuirea în toate părţile” şi
păstrarea, neatinsă, a ţării, nu doar ca zestre de
Spaţiu de la strămoşii dinastici (“ca să nu să ştirbească ţara ce-I
rămăsése de la
tată-său”), ci ca Revelaţie a
Spaţiului Sacru, Spaţiu Liturgic: SPAŢIU LITURGIC înseamnă acea Formă
În-Fiinţătoare din care să nu lipsească nimic, aşa
cum, dintr-un mit sau dintr-o Liturghie Sacră nu are voie să
lipsească niciun cuvânt, căci altfel se spulberă Efectul Taumaturgic al Liturghiei, se
rămâne în stadiul de degenerescenţă-BOALĂ a Duhului, deci şi a “cojii” Duhului – Trupul!;
să fii Păstorul cel Bun, precum Hristos, şi să
Călăuzeşti “turma”-popor” spre NOMOS-ul împlinitor de Duh al Neamului: “ca un păstoriu bun ci
străjuieşte turma sa, aşa întoate părţile străjuia
şi priveghiia şi nevoia ca să lăţască ce au apucat”; ştiindu-ţi Misiunea
întru NOMOS-ul Divin, n-ai dreptul
la deznădăjduire, nci la odihnă ori stagnare – ci eşti obligat să
revii, obseda(n)t (ca un posedat de Duh Sfânt ce eşti, ca Păstor Bun
ce te-a tocmit Domnul-Dumnezeul tău!) când te-ai poticnit, să
acţionezi-reacţionezi, până în ultima ta clipă de viaţă, până la ultima
ta picătură de energie, PENTRU CĂ NU-ŢI APARŢII,
CI EŞTI ROBUL NOMOS-ULUI DIVIN: „Minunatu
lucru: după poticală dintăi
şi după pierzarea
oştii dintăi, cela ce nu avea
voinici de oaste, ci strângea păstorii din munţi şi argaţii, de-I într-arma, acmu
iară să rădica deasupra biruitorilor dintăi, daca au
pierdut ţara, acmu domni altora le da şi ţara lăţiia” – cf.
idem, Războiul de la Râmnic, când
s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989
<1481>, iulie 8 – p. 54;
b-…deci, dacă poţi
să “lăţeşti” hotarele ţării, prin “războaie
cu NOROC” (adică, având, permanent, Consimţământ şi Ajutor Divin!) şi
cu o perseverenţă meree, uluitoare - e şi mai bine – căci asta
înseamnă să nu încetezi “temeliuirea” demiurgică,
revelatorie, a Spaţiului-Paradis. Numai aşa, revelând cât mai limpede
Paradisul, poţi fi/deveni Eroul-Viteazul-RĂZBOINICUL, care are funcţie (NEÎNTRERUPT!) demiurgică: “au lăţit hotarul ţării, că pre
săcui de multe ori i-au arsu şi i-au prădat şi luundu-le
cetăţile şi oraşile supt putérea sa i-au supus” (…) “aşijdirea şi cu léşii de multe ori s-au bătut şi Pocutiia
încă le-au fostu luatu “– se zice, spre lauda lui Petru Rareş;
c- Trebuie să fii TRUDITORUL DEMIURGIC al
Neamului tău CREŞTIN, al LEGII tale ORTODOXE
[44]
-
căci numai aşa poţi deveni Eroul Străjuitor, CA STEJAR ZALMOXIANO-HRISTIC, al
poporului, în Calea sa spre revelarea Neamului: “mai apoi, după
atâta trudă a sa, creştinéşte în ţara sa s-au
săvârşit”. NOMOS-ul este, de fapt, HRISTOS – iar cei ce-l urmează în Duh, precum a făcut-o ŞTEFAN CEL BUN, devin Demiurgi şi Axe ale Neamului Arheic
al Românilor! Numai dacă îţi împlineşti Misiunea ta,
fără odihnă, să revelezi, în fiece clipă a vieţii
tale, Logos-ul/Nomos-ul CREŞTIN
ORTODOX – şi, în felul acesta, să vindeci de Căderea în
Timpul Istoric – te poţi odihni, întru atâta trudă a Demiurgiei…;
altfel, eşti hulit şi după moarte, şi predat Timpului
INSTABILITĂŢII, în loc să te stabileşti în VEŞNICIA
ARHEILOR: “însuşi ţiitoriu preste toată ţara”…în VECIE!;
d-să
nu pierzi Stăpânirea asupra Timpului, prin dezvoltarea viciilor – ci TU să determini
Existenţa Făptuitoare întru “DESTIN” - să porunceşti Timpului (până
la anularea dimensiunii temporale!) Făptuirea/Fiinţarea/În-Fiinţarea:
“ că nu în beţii, nici în
ospéţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile
priveghiia”. N-ai dreptul să lipseşti, fie măcar şi o
clipită, de la PRIVEGHEREA
ŢĂRII, de la împlinirea Misiunii de Revelator al Paradisului! Numai
folosindu-te TU de Timp, poţi deveni Stăpânul
Timpului/DEMIURGUL. Nu poţi “muri”
spre Înviere, decât urmându-l pe Hristos, în Truda Sa - la fel, în Lumea Terestră, şi pe
Vicarul Terestru al Lui Hristos, ŞTEFANUL/BUNUL:
“ca un om ce era într-atâtea RĂZBOAIE
ŞI OSTENEALĂ ŞI NEODIHNĂ, în 47 de
ani în toate părţile să bătea cu toţii şi
după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au
muritu, marţi, iulie 2 zile”;
e-…SĂ NU FACI NEDREPTATE…ŞI
SĂ FII CUMPĂNIT ŞI ÎNŢELEPT – SĂ FII, TU ÎNSUŢI, ULTIMA THULE
[45]
-“CUMPĂNA LUMII”! -
…pentru că, altfel, negi însuşi NOMOS-ul/LOGOS-ul - şi acesta e lucru ruşinos, pentru
unul care se vrea/pretinde “demiurg”, să nu ştie face nici măcar
dreptate terestro-umană! Grigore Ureche este pus într-o situaţie
extrem de delicată şi jenantă, când trebuie să
vorbească despre Făptuitorul-Bogdan vodă cel Grozav, fiul BUNULUI şi DREPTULUI (el
însuşi “JUDEŢ”!) –
…şi…”o scaldă”, bâlbâindu-se şi “dând-o cotită”: pentru
că n-ar vrea, prin asprimea faţă de fiul cam NE-BUN şi “apucat” (căruia
i-a mărturisit “zărgheala”, în făptuirea de la Porţile
Liovului… - “făptuire” de om
prost-cumpănit, ne-înţelept – căci lui Bogdan îi venise
nebunia, de la faptul că-i fusese refuzată cererea în
căsătorie a unei prinţese poloneze, exasperată la gândul
că trebuie să se cunune, pe viaţă, cu un…”groaznic”, pocit
la chip!) – să arate cum “efectul ştefanic” a slăbit, din
treaptă temporală în treaptă temporală, din spiţă
în spiţă (mai exact, cum Iluzia Timpului a năboit, iar,
Paradisul Terestru al Moldovei!) : “Iară ce va fi lucrat
înlăuntru sau în ţară la noi, dispre partea judéţilor
şi a direptăţii, nu aflăm, ci cunoaştem că unde
nu-s pravile, din
voia domnilor multe strâmbătăţi
să faac”…
f-…nici
lacom să nu fii, ci cumpănit întru toate – pentru că aşa
este însuşi Demiurgul: ARMONIC! LĂCOMIA merge mână-n mână cu NEDREPTATEA şi cu TRĂDAREA MISIUNII
DEMIURGICE, pentru că este STRICARE
DE BUNĂ-CUMPĂNĂ şi, deci, Aducere a Săpânirii
Timpului Demoniaco-Istoric şi Alungare a Lui HRISTOS-LUMINA
FĂPTURII/FĂPTUIRII: “că
mai apoi nu numai lăcomiia
şi asupreală făciia, ce şi curvie nespusă era
într-însul” – spune Grigore Ureche despre
Ştefan, feciorul lui Petru Rareş…!
Oricine nu se înscrie în aceste “criterii”
comportamental-caracterologico-făptuitoare, devine Duşmanul
NOMOS-ului/LOGOS-ului Neamului său, ANTI-NOMOS!
- …şi face numai stricăciune!!! ESTE “FĂRĂ-DE-LEGE”!!! – Legea fiind HRISTOS-CELEA CEA DREAPTĂ/ORTODOXIA!
Iată ANTINOMOS-ul pervertit numit „Iliaşu,
fiiu-său cel mai mare (n.n.: al lui Petru Rareş!)” – „carele mai apoi s-au turcit” – deci, a negat LEGEA/NOMOS-ul ORIGINAR şi SOTERIOLOGIC, cel
CREŞTIN-ORTODOX!: “(…) că şi firea şi faţa îl
lăuda să fie blându, milostivu şi aşăzătoriu,gândindu-săcă
va sămăna tătâne-său. Ci nădéjdea pre toţi i-au
amăgitu, că dinafarăsă vedea pom înflorit, iară
dinlăuntru lac împuţit (…)au lăsatu domniia la mâna
frăţine-său,luiŞtefan vodă şi a mâni-sa, în anii
7059 <1551> mai 1 şi el s-audus la împăratul Suleiman, de au priimitu legea lui Moamethu,lepădându-să de Hristos” – cf. idem, De domniia lui Iliiaş vodă, ficiorul lui Pătru vodă
Rareş,carele mai apoi s-au turcit, 7055 <1546> septevrie, p.
119.
Pedeapsa este,
în primul rând, din partea Celui care l-a pus să fie Vicar al NOMOS-ului CELEST, aici, pe Pământ
– dar şi din partea conştiinţei încălcării NOMOS-ului/LOGOS-ului ŞTEFANIC: “Mai apoi de inimă rea, peste
scurtă vréme au murit şi rău ş-au dat sufletul său în
mâinile diiavolului, în légea turcească” – dar există şi o
pedeapsă a Scriitorului, care afirmă NOMOS-ul SACRU: Grigore Ureche
nu încheie capitolul cu data şi împrejurările morţii lui
Iliaş, ci cu re-amintirea Păcatului său contra Sfântului Duh-NOMOS-ul
Dumnezeiesc: “Acest Iliaş vodă au domnit la Moldova 4 ani şi 8 luni şi décii s-au turcit, cum am
scris mai sus”!
Iată, deci, sinergia dintre Scriitor-Făptuitor-Paznoc al NOMOS-ului DIVIN!!!
La fel stau
lucrurile şi cu următorul ANTI-NOMOS,
călcător, şi el, de LEGE
CREŞTIN-ORTODOXĂ – “Ştefan vodă, ficiorul lui
Pătru vodă, fratele lui Iliiaşu vodă” (totul este
lămurit, în ce priveşte identitatea, pentru ca nu cumva, prin
confuzie, să năpăstuiască, precum că ar fi ANTI-NOMOS, pe altul…!): “Şi ca să nu să vază ceva
că este răsărit de la pravoslavie, toţi eriticii
dinţara sa vrea, au să-l întoarcă, să fie la o lége, au
să iasă din ţară. Pre arméni, pre unii din bună voie,
cu făgăduinţe umplându-I, pre alţii cu sila i-au botezatu
şi i-au întorsu spre pravoslavie, mulţi din
Pedeapsa lui Ştefan este şi divină, şi din partea
oamenilor “ţinători” de NOMOS (adică, non-pasivi, REACTIVI/REACŢIONARI,
faţă de FĂRĂDELEGE!!!): “Şi
sfătuindu-să, aciiaşi
aflară sfat ca să ajungă degrabu la boierii
cei pribégi, carii era în
asupra lui Ştefan vodă şi cu multe
rane pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit
doi ani şi patru luni” – cf. ibidem.
…Sau: Bogdan vodă, fiul lui Alexandru
Lăpuşneanul: “Daca muri Roxanda
doamna lui Alixandru vodă şi rămasă domniia pre fiiu-său Bogdan vodă sângur,
el cumu-ş era blându şi cucérnic aşa tuturora
arăta direptate, de să vedea că nimica nu s-au dipărtat
deobicéiul tătâne-său. Nici de carte era prost, la călărie sprinten, cu
suliţa la halca nu pre lesne vrea avea protivnic, a săgita din
arctare nu putea fi mai bine. Numai ce era mai di treabă domnii lipsiia,
că nu cerca bătrânii la sfat, ci de la acei tineri din casă lua
învăţătură, iubiia glumile şi măscăriile
şi jocuri copilăreşti. Mai apoi lipi de sineléşi de-iera
şi de sfat şi de a bate halcao cu suliţa,
răsipind avérea domnească. Deprinzându
den zi în zi aşa, năpusti trebile ţărâi, că pre
cât îl iubiia întăi, pre atâta îl urâsă apoi”- cf.
idem, Cându au clevetit pre Bogdan
vodă vrăjmaşii săi la împărăţie, de l-au
mazilit împăratul, p. 151. Degeaba toată “faţada” de “carte”
şi de “iscusinţe”, dacă frivolitatea şi iresponsabilitatea,
infantilismul – dominau LOGOS-ul/ROSTUIREA faptelor sale: “iubiia glumile şi măscăriile şi jocuri
copilăreşti” – şi, ce-I decisiv, în RĂU, este faptul că “năpusti
[46]
trebile ţărâi” –
adică “neglija” - sau, pur şi simplu, nu-I păsa că orice Conducător Autentic, nu un IMPOSTOR, are, înainte de orice, Misiunea de a cunoaşte şi de a
apăra LOGOS-ul/NOMOS-ul Ţării sale!!!
…Alt caz de lăcomie/prădăciune,
împilare şi batjocură de
nevinovaţi şi de neiertat
amoralism (în plus, se încredea în “lefecii”străini/unguri, nu în oştenii Ţării!) –
deci, din nou, încălcare gravă
a NOMOS-ului Divin al Valahilor - din nou, un încălcător al Misiunii de Bun Păstor – Aron Vodă cel Cumplit: “Aşa, după ce s-au aşezat la
domnie Aron vodă, nu-I era grijă dealtă, numai afară de a
prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura decurvie,de
jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării. Aşijderea
dabililecucarile îngreuiasă
ţara, nu umbla numai dăbilarii singuri, ce şi turcitrimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi era
ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fétile le ruşina, ce
vrea să facă făcea.Dăbilariul pentru
un potronic de-l vrea pârî la dânsul, nu-l judeca, ci acolo trimitea de-l pierdea. Pe boieri pentru avuţie îi omora, jupânésile le
siliia şidomnind, nu alta, ci ciudése şi minuni făcea (…)gândi ca să nu să încrează
ţării şi lefeciilor de ţară, ci trasepre leafă
unguri călăreţi şi pedestraşi şi făcu
pedestraşilor odăi încurte,ca să fie pururea lângă dânsul”
– cf. idem, De domnia lui Aron vodă
cel Cumplit, care multă greotate au
adus ţărâi, 7099 <1591>, p. 178-179.
…Alt caz de încălcare a NOMOS-ului DIVIN: “Dispot
vodă ereticul”!: “Acesta
fiind
nemerit la Ţara Leşască şi între
slujitori la războiu umblându, avându-şiviiaţă intre
soţii, s-au încleştat cu o samă de evangheliţi (că el
încăn-au fostu pravoslavnic) şi s-au făcut ficioru de domnu” – cf. idem, De domniia lui Dispot
vodă ereticul vă leatul 7069 <1560> noiemvrie 18, p. 126. Câtă
ironie amară, la bietul Scriitor, Paznic Straşnic al NOMOS-ului, dar neputincios a stârpi
păcatul poporului său: “s-au făcut ficioru de domnu” – că
tot n-avea cine, în vremuri în care NOMOS-ul însemna însăşi
Existenţa-Fiinţa/Fiinarea, să-l şi recunoască drept “ficioru
de domn”…!!!
Pedeapsa pentru “risipitorul de LEGE”, care “nu numa
că calcă obicéele ţăriişi face şi jafuri, ce
şi légea cu totul rămăsése de batjocură” (cf. p.
135?). Una
dreaptă şi cumplită: “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au lăsat
la dânsul, unde acopierindu-l mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu
trupul. Şi aşa au fost
sfârşitul lui Dispot vodă, după ce audomnitu trei ani, noiemvrie” – cf. idem, De moartea lui Dispot vodă eriticul, p. 143. Nu
se uită (şi nici nu trebuie!) că avem de-a face cu un “stricător şi risipitor de
ţară”, pentru că este un “străin”, şi spaţial (un italian, “Heraclu
Vasilicu”(…) ce au fost de naşterea sa din ostrovul Samos,
carile fiind italian au fostu ştiindmulte limbi,
frâncéşte, latinéşte, grecéşte şi nemţéşte” –
“geaba” atâta ştiinţă, când nu e suflet şi nu sunt NOMOS/LOGOS, Fire de Gospodar al
Ţării/Spaţiu Sacral, precum BISERICA!), şi, mai cu
seamă, spiritual: un “eritic”!!!
Rătăcit de NOMOS-ul –LEGEA ORTODOXĂ/”PRAVOSLAVNICĂ”!!!
…Sau Iancul vodă, “ce-i zic Sasul”, şi era “plin
de lăcomie (…) că
lăcomie de avuţie nespusă avea (…)mai apoi de lăcomie mare ce avea”, deci nu-I păsa de
niciun NOMOS şi de nici un Neam
ori Mântuire…: “Daca au mazilit
împăratul pre Pătru vodă Şchiopul, dat-au domniia Iancului vodă, carile au fost de
naşterea sa sas, de légeluteran. Pravoslaviianu iubiia. Décii deaca au venit în ţară şi au
şezut în scaun, fevruarie
17zile, după acéia toată nedumnezeirea şi ereticiia sa ş-au
arătat,că lăcomie de avuţie nespusă avea, pentru care
pre mulţi au omorât. Mai apoi de lăcomie mare ce avea, trimisă
să ia a zécea din boi în toată ţara” – ci se smintise de-a binelea, cum şi smintit
trebuie să fie împotrivitorul la LEGEA-HRISTOS – şi, de aici, I s-a
tras şi moartea fizică…pentru că moartea de Duh o avea
într-însul, ca pecete din născare:
“Scrie létopiseţul cest moldovenescu că moartea Iancului vodă au fostu cu învăţătura
împăratului turcescu, de i-au tăiat
capul. Şi au domnit Iancul
vodă trei ani şi şapte luni. Acestu Iancul vodă zic
cumcă au fostu umblându vara cu sanie de os” – cf.
idem, Când au pribegit Iancul vodă
şi de moartea lui, 7091<1583>, p. 172.
…Deja, deci, cu “Iancul Sasul”
lutheranul şi cu “Dispot vodă
eriticul”-RĂTĂCITUL,
am intrat în zona “STRĂINILOR”! “Străini”
de LEGEA/NOMOS-ul Românesc ORTODOX, “străini” şi de Spaţiul Sacru al Moldovei. “Străini”, deci, şi de
durerile şi soarta poporului care năzuieşte, cu multă
(şi mută…) suferinţă şi îndurând cumplitele
încercări ale Iluzionării Timpului-Istorie – spre Stadiul Divin de Neam/Logos împlinit în Duh!
“Domnişorii”
(n.n.: fiinţialul şi dinamica fiinţială sunt introduse în
cuplul “domnişoară-domnişor”: Principiul MASCULIN-DEMIURGIC este trimis întru efeminare anti-demiurgică!), cum
le zice dreptul, dar asprul Scriitor
şi Paznic de Cetate a Lui Dumnezeu, Grigore Ureche…
…De fapt, după cum am văzut, prin exemplificările de mai
sus, Grigore Ureche îşi dă seama că “străin” se cheamă şi cel ce calcă NOMOS-ul dinăuntru, ca şi cel
ce calcă NOMS-ul, venind, nepăsător ori împins de orgolii
şi de lăcomie, dinafara Spaţiului aflat în luptă cu
Timpul/”VREMILE”… Numai că acela venit de afară este şi
mai dubios, pentru că, neştiindu-i lui obiceiurile, apucăturile, sufletul şi mentalitatea
(şi nici pe el neinteresându-l decât puterea şi jaful de
Ţară, iar nu să înveţe NOMOS-ul
Ţării!) – el constituie un pericol de moarte, “din start”, sub
vremuri care nu îngăduiau o singură greşeală
(ştiută ori neştiută, voită sau nu, totul fiind
coborât din păcatele cele dintâi, ale “neaşezării” în LOGOS/GOSPODĂRIREA DUHULUI DEMIURGIC!),
fără de sancţiune supremă: MOARTEA - de “fier”, de
foamete, de boală…de cumplirea extremă a sărăciei (IAR DOMNII AUTENTICI, CEI
“ŞTEFANICI”, ÎŞI ASUMAU ORICE NECAZ ŞI NĂPASTĂ,
CĂZUTĂ PE CAPUL POPORULUI PE CARE-L PĂSTOREAU – căci
nu este om “căzut” în Timpul Terestru – să fie el fără de
păcat…chiar şi Ştefan BUNUL “el încă au fostu om cu
păcate”!!!: “Ci Pătru vodă nici într-un chip nu vru să să
apuce de acea dare şi să iablestemul ţării asupra sa”!!!
– cf. idem, Cându au lăsat domniia şi scaunul de bună voie
Pătru vodă Şchiopul şi s-au dus în Ţara Nemţască, p. 177) : “Domnindu Pătru vodă Ţara
Moldovei, mare sécită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle,
văile, bălţile şi unde mai nainteprindea péşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au
căzut, copacii au secat de sécită, dobitoacile
n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostu dărămând frunză.
Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu
strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar
dispre toamnă deaca s-au pornitu
ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acélea ş-au fostu
oprind sărăcimea foametea,
că-i coprinsése pretitinderea foametea” – cf. idem, De o sécită mare ce au fostu în zilile
acestui Pătru vodă, de au pierit toată roada, vă leato 7093 <1585>, p. 175.
…Ajungem, astfel, la domnia
controversată (controversată, în primul rând, pentru noi, cei de azi,
cărora ne lipsesc noţiunile elementare de responsabilitate, Nomos
etc.) a lui “Ion vodă, ce-i zic Armeanul”:
“Acest Ion vodă unii
zic că au fost ficior de armean, alţii zic că au
fost ficior unui Ştefan vodă (…)Iară Marţin Paşcovschii
cronicariul leşescu scrie că au fost acest Ion vodă din Mazoviia, din Ţara
Leşască. Iar cu adevărat nu să
ştie, nici-l arată al cui ficior este” – deci, mai rău
decât “străin”: un “neica Nimeni”,
lipsit de Identitate Spaţial-Ontologică.
Aceasta nu se iartă, când e vorba de a conduce, în
Chip de Călăuză Mistică, un popor, spre Duhul său –
Neamul! Străin de LOGOS-ul
/NOMOS-ul, de Chipul de Duh al Neamului Românilor…!!! Neavând Identitate
nici Fiinţial-Ontologică, nici întru LOGOS/NOMOS de Neam, este un MONSTRU. De aceea, Grigore Ureche (cu o
logică mistică necruţătoare!) îl priveşte cu oroare, cu o scârbă
infinită – nedisimulate: “Şi
arătându-să groaznic ca să-i ia spaima toţi, nu de alta să
apuca, ci de cazne groaznice şi vărsăridesânge şi tăie
pre Ionaşco Zbiera în zioa de Paşte şi multe caznefăciia
(…) Ion vodă, după izbândă cu noroc ce goni pre
vrăjmaşii săidinţară, să aşeză la domnie,
carele dintăi la toate era pre voiaţărâi, iarămai apoi pre
toţi i-au covârşit cu vrăjmăşiia lui şi cu
morţi groaznice ce făciia. Şi vrându
să ia agonisita tuturora, nu cu alt meşteşug, ci cu vărsare de sânge şi din zi în zi izvodiia féliuri de munci
noao.Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghie, de au arsu,
dându-i vină de sodomie, auzind că are strânsură de avuţie. Mitropolitul Theofan
n-ar fi ieşit întreg de dânsul, de nu ar fi fugit prin munţi
degroazalui. Temniţile pline de călugări. Şi îngropă de vii pre Véveriţă şi pre popa Cozma şi pre Molodeţu călugărul, iar din
boieri şi din cei de cinste sabiia lui nu mai ştiia şi cu toate
féliurile de morţi îi omoriia.Şi
asta socotiia că niminea n –au fostu mai destoinic
decât dânsul. De lége îşi râdiia,
că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături de lége
multe făciia” – de observat că Grigore
Ureche îl priveşte cu oroare, dar detaşat, până în final, când,
prin concluzia sa, ne dăm seama clar de ce, orice şi oricum ar fi
făptuit Ion Armeanul, nu putea fi decât un Impostor şi un Monstru –
pentru că Făptuirea trebuie să-ţi fie în Armonie/Acord cu NOMOS-ul/LOGOS-ul Neamului, altfel
îşi pierde orice semnificaţie cosmico-sacrală: e doar un
exhibiţionism, o trufire formală – ŞI ATÂT! Alexandru Lăpuşneanul a tăiat 47 de
boieri: NU e monstru, ci doar un
oarecare tiran, căruia i se face “nacazanie”-certare, ŞI GATA! Dar Ion Armeanul “de lége
îşi râdiia, că în postul cel mare s-au însurat şi alte
călcături delége multe făciia”! ASTA nu
se iartă, în vecii vecilor! Şi trebuie dată uitării orice
făptuire a acestui monstru, aflat înfara ROSTULUI/NOMOS - …de aceea (dar
şi pentru că se bizuia pe cazaci, în loc să se bizuie pe
moldoveni!), nici nu este considerată torturarea
nemaivăzută, a lui Ion vodă Armeanul, de către turci, ca un
martiraj, cum îl consideră, spre exemplu, versatilul Mihail Sadoveanu, în
romanul Nicoară Potcoavă (MARTIRUL se lasă torturat pentru Hristosul, pentru NOMOS-ul Neamului, deci pentru efectul
soterilogic al faptei sale, asupra COLECTIVITĂŢII/POPOR, pe care el
are DATORIA s-o MÂNTUIE,
călăuzind-o spre Soarta ei/Duh
de Neam!!!): “(…)la tabăra
turcească au mersu. Acolo, daca l-au dobânditu,cu multă mânie l-au
mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadilea a doao cămile
şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărămat (atuncea
zic să fie zis Ion vodă: “Caută
că eu multe féliuri de morţi groaznice am făcut, iară
aceasta moarte n-am ştiut să o fiu făcut”) – cf. idem, De moartea lui Ion vodă, p. 162. MONSTRU, până la capăt!
Nici mort nu i se iartă Impostura,
faptul că a năzuit şi reuşit, prin necinste faţă
de Neamul Românilor, să devină “Stăpân”,
peste ce nu-i era cunoscut (la modul
absolut, MISTIC!), nu-i era înscris în Fiinţă şi în
Rostul Divin al Făptuirii, pe acest Pământ – pentru a se pune în slujba Transcenderii/Învierii Neamului Valahilor…!!!
…În rest, tot impostori, dar TRECĂTORI! – mult mai puţin
încăpăţânaţi (decât “Armeanul”!) în năzuinţa de a
“încăleca” şi stăpâni şi sminti, de la Misiunea sa, poporul
care-şi caută Calea spre Duhul de Neam: fie, Ivan
Potcoavă/”Creţul” - “ce
s-au fostu făcând frate lui Ion vodă” ; sau alţi “DOMNIŞORI” (evident, se
traduce “impostori/efeminaţi întru
anti-demiurgie”, “domni numai prin
fumuri şi ne-bune/smintite [de la Axa Polară a Neamului
Românilor], feminine mofturi- pretenţii”, “străini aduşi de vânt”
- …vorba lui George Coşbuc: “Ce au cu iadul legământ!”) : “De nişte domnişori ce venisă
iar cu cazaci”, cf. idem, p. 169 – şi pe care Apele şi Focul şi Pământul şi Cerul
“îi topesc, ca pe nişte fantome/momâi de zăpadă (dar
enervanţi la culme, pentru Grigore Ureche: “că bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui”!):
“De noroc era Pătru vodă cu
cazacii, cum să tâmplă pururea omuluide n-are odihnă, că
bine de unii nu să mântuia, alţii veniia asupra lui.Că
într-acelaş an, după ce s-au aşezat al doilea rându şi al
treilearându la domnie, tot la anii 7086 <1578>
iulie 27, nişte cazaci cu un domnişor au venit la Nistru şi
ş-au pus toţi capetile. Aşijdirea, curându după aceşti
cazaci, la anii 7087 <1578>octovrie 12 zile, un Costantin iar cu cazaci veniia în
ţară şi s-au topit toţi în Nistru” …
…” …şi
s-au topit toţi în Nistru…”, i-au topi/potopit Apele acestui
Pământ, care, la urma urmei, ştie (şi poate!) să se
apere şi singur!... – …ceea ce Mihai Eminescu zicea: “Se făcură toţi, o
apă şi-un pământ”!
…”De un domnişor
ce-i zic Ion vodă Lungul, 7089<1581> (…) Războiul
lui Aron vodă, cându s-au bătut la Răut cu un domnişor, Bogdan vodă îi zicea, la anii 7100 <1592>”…Zăpezi, zăpezi topite degrabă, anunţând, mistic,
Primăvara Neamului Înviat…!
…”Plinirea” NOMOS-ului Neamului, ca
Re-Găsire a CENTRULUI ARMONIC al Existenţei Neamului, în Anistorie – este o realitate
şi un fapt cu primejdie, nu o joacă de retardaţi! Prin
“găurile” Părăsirii de NOMOS, se strecurau falşi
“conducători”, False Călăuze, pe Calea spre Mântuirea poporului,
întru Neam – falsitatea lor existenţială şi, deci, faptică,
traducându-se prin depărtarea pe tot mai străini “orbitali”: veniţi,
parcă, din NEANT, se
“închinau”, tot mai penibil, ba leşilor, ba ungurilor, ba “turcului”…
Tot mai intens atraşi în Sorbul Iluziei Temporale
(tot mai grav infectaţi de morbul Timpului-Iluzie: a se observa că
“domniile” nu se mai numără în registru sacral, precum domnia Ştefanului BINELUI – Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei
săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri
şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”… - pentru că numerele îşi pierd “ponderea semantică”, îşi
pierd Solemnitatea Divină şi ROSTUL,
ca Formă de Biruinţă asupra Iluziei Temporale – şi
pierderea ROSTULUI este consecinţa depărtării de CENTRUL
COSMICO-SACRAL: “Acest Iliaş vodă au domnit la
Moldova 4 ani şi 8 luni şi
décii s-au turcit, cum am scris mai sus”- cf. p. 126, “cu
toţii s-au rădicat la podul de la
Ţuţora şi au tăiatu aţile cortului asupra
lui Ştefan vodă şi cu multe rane
pătrunzându-l, au muritu, după ce au domnit doi
ani şi patru luni” – cf. p. 122; “şi au domnit
Iancul vodă trei ani şi şapte luni” – cf. p.
172, “acestu Alixandru vodă au ţinut scaunul numai o lună”-
cf. p. 169 etc.).
Da, poţi să fii “SINGUR ŢIITORIU PRESTE TOATĂ ŢARA”, deci DOMN ŞI STĂPÂN, SUVERAN ABSOLUT, AL
TIMPULUI – sau poţi să devii “Rob al Timpului Futil” – şi să transformi “ o lună” în…”Cătuşe Temporale Ucigaşe”!!!
…De aceea, filo-turcul Petru vodă Şchiopul este
văzut infinit mai bine, de Grigore Ureche:
- “Acestu Pătru vodă era din
Ţara Muntenească, ficior Mircii vodă şi nepot de soră
Mihnii vodă (…)Domnind Pătru vodă Ţara Moldovii ca un domn vrédnic, cum să cade, cu di toate podoabile câte tribuiesc unui
domnu de cinste, căboierilor le era părinte, pre carii la cinste
mare-I ţinea şi din sfatullornu ieşiia. Ţărâi era
apărătoriu, spre săraci milostivu, pre călugări
şipre mănăstiri
întăriia şi-I
miluia, cu vecinii de prinprejur
vieţuia bine, de avea de la toţi
nume bun şi dragoste, de nu era a zice cumnu este harnic de domnie. Judecata cu blândéţe şi fără făţăriie o făciia” - …caz
unic, în istoria Moldovei: abdică, nesilit de nimeni, şi se duce în “Ţara Nemţască”, unde “s-au şi aşezat” - …şi
plângea pe cei care-I dădeau bani “de
bucate”: “au fostu plângându
şi au fost zâcându:
<<Acestea suntu lacrămile
săracilor>>”.
Motive pentru care Grigore Ureche îi zice “Pătru cel Milostivu”, întru
sublinierea altruismului său, închinat Neamului: “Şi aşa Pătru vodă putem să-I zicem cel
Milostivu, că binilesău aulipădat pentru ţară, care ca
acesta nu s-au mai aflat. Era domnu blându, ca o matcă fără ac,
la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu, putém să-i
zicem că toate pre izvod le-au ţinut ,ca
să nu să zmintească. Acestu Pătru vodă au domnit întru amândoao
domniile doisprăzéce ani şi jumătate”) -
Grigore Ureche îl preţuieşte atât de mult
şi-l laudă, aproape ca pe Muşatini, şi pentru că,
întru atâta risipire şi nemilă a “străinilor”, năpădiţi asupra Ţării,
după stingerea Muşatinilor … - …unul ca Petru vodă era o …”rara
avis”! Îl aduce în prim-planul Scrisului, atât pentru respectarea NOMOS-ului comportamental altruist,
moral, de Călăuzire şi Protecţie a poporului, în Calea lui
spre Revelarea ca Neam (“matcă
fără ac” – este nu doar
semnul Regalităţii, ci şi al LOGOS-ului Orânduitor/Gospodăritor!): “era domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu,
nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsipitoriu” – dar, mai ales,
pentru că a respectat LEGEA/TRADIŢIA
“NE-SMINTITĂ”, din Poziţia ei de AXĂ POLARĂ a Neamului - … “putém să-I zicem
că toate pre izvod le-au
ţinut, ca să nu să
zmintească “!
…Şi, nu mai puţin important (ba, poate cel mai
important, pentru Grigore Ureche, Paznicul
NOMOS-ului Ştefanic!), Petru Şchiopul a făcut tot ce i-a
stat în putere şi în bunăvoinţa cugetului şi Duhului,
să se integreze NOMOS-ului stabilit, spre Mântuirea
Neamului său, de Însuşi
Ştefan cel BUN: “Iară cându au fost
aproape de sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi
sfétnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au
prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au
ţinut-o el, ci socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai
înţeleptu, au datu învăţătură
să să închine turcilor” …
***
6-NORMALITATEA
REACŢIUNII
...Evident că Grigore Ureche nu poate vorbi/Scrie despre
„sfinţi”, decât în cazul, unic, al stabilirii CENTRULUI COSMICO-SACRAL: „sveti Ştefan vodă”. În
rest, ştie că vorbeşte despre sclavi ai Timpului şi „vremilor” – deci „rândul”/RÂNDULIALA SACRĂ A
DEMNITĂŢII SACRAL-SACERDOTALE începe a lipsi şi a deveni falsa normă-FALSUL NOMOS: „Acolo, cumu-şi-I rândul
oamenilor, daca l-au vestit de domnu tânăr, mulţi I s-au închinat” – cf. p. 166 – închinare
/supunere mecanică, iresponsabilă, sinucigaşă, iar nu
consacratoare, solemn-pontificală – …către un golem
căzăcesc, Potcoavă Creţul!!!
…Şi, totuşi, ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înfiinţător al
Pontifului Grigore Ureche, Stăpân
şi Paznic al NOMOS-ului –
este REACŢIUNEA făpturii umane, faţă de orice se întâmplă, oricât de grav
şi oricât de periculos – sau oricât de neaşteptat de benefic. Şi
această REACŢIUNE nu este una “dictată”, manipulată – ci ţine de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL
FIINŢĂRII!!! Numai
re-acţionând, dai dovadă că eşti viu. Chiar dacă
reacţia nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuşi, că
trăieşti, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de
Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore
Ureche-A-CRONIDUL!
Normalitate “din rădăcină”, de la nivelul
Gaiei-Pământ – până la nivelul celest, al celor “aleşi” spre
Călăuzire Mântuitoare, întru NOMOS
– căci Dumnezeu acţionează, evident ori foarte
ascuns-mistic, prin aceşti oameni minunaţi, aproape incredibili
(pentru mlaştina de azi, pe care numai unii ca noi sunt în stare s-o
numească “viaţă”…!) ai Medioevului Eroic, împlinit TOTAL, întru Fiinţare/Făptuire:
a-chiar
dacă Ion vodă Armeanul este “străin”, moldovenii-războinici, confruntându-l cu trufia
turcească, în lupta de la Cahul, aleg să moară sub steagurile
Moldovei (“ţinute”-călăuzite, deocamdată, de către “Armeanul” pasager… - decât să-şi dea, cu mâna lor, sclavie, pe veci,
turcilor: “Ci moldovénii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară
au să izbândească”… - cf. idem, Cându s-au lovit oştile, p. 160.
“LIBERTÉ OÙ LA MORT!” – ar fi
putut să scrie pe steagurile acestor eroi homerici – “trăitori” întru DEMNITATEA FIINŢĂRII, cu
mult înainte de lozincile masonice ale Revoluţiei franceze, regicide
şi deicide…!!! Bătălia Urii şi a Exasperării, întru
Dorinţa de Libertate Divină, aparent oarbă… - …are accente de
IliadăValahă, în care troienii sunt înlocuiţi de disperaţii
şi iluminaţii ţărani-CAVALERI (în sensul mistico-divin medioevic: “alduiţii”,
“Raze ale SOARELUI-DUMNEZEU”!)
moldoveni: “Aşa mai apoi să bătiia deaproape, cât şi mâinile le
obosisă şi armile scăpa. Acela praf să
făcusă,cât nu sa cunoştiia care de care-I este, de
săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao
părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia încine dau” – cf.
ibidem.
b-…până
şi ţăranii simpli devin vizionari (“nebuni”…),
activi-reactivi, faţă de ce se întâmplă în Lume – pentru că
şi ei vor să fie integraţi în TOT: “Aşijderea un ţăran
nebunise de cap, au fostu strigându în gura mare:<<Duceţi-vă
spre pierirea voastră, că nu veţi mai veni>>” – cf.
idem, Războiul lui Ştefan
vodă, când au bătut pre Albrehtu craiulleşescu la Codrul
Cozminului, leat 7005 <1497>, p. 61. Şi aşa a şi fost,
după viziunea apocaliptică a Ţăranului: ““În zilile lui
Olbriht, şleahta au pierit” – cf. idem, Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut
pre Albrehtu craiul leşescu la Codrul Cozminului, leat 7005
<1497>, p. 59;
c-…sau
pescarii mistici, PESCARII-APOSTOLI,
care reacţionează cu un curaj “nebun” (vizionar, şi curajul!),
când Petru Rareş (“Păstorul
cel BUN”!) “dă peste ei” (adică, are Revelaţia Apostolatului
propriu, prin care se va produce SCHIMBAREA
LA FAŢĂ: “şi niminea
nu l-au cunoscut”!) – ajutându-l contra
“străjii ungureşti”, şi totul petrecându-se, întru Mare
Taină a Semanticii Faptei, ca-ntr-un misteriu creştin, ca-ntr-o parabolă neotestamentară
sau ca în Faptele Apostolilor (apostolii
lui Hristos sunt “pescari de oameni”!): “Şi mergându pre părâu în jos, au datu priste nişte păscari, carii daca i-au luat sama, cu
dragoste l-au priimit. Iară Pătru vodă înfricoşindu-să de dânşii, s-au spieriiatu. Iară ei cu jurământu s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu
direptate şi nimica să nu săteamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni (n.n.: nu era
“plată”, ci semn de recunoaştere”: 6 este “Săgeata Dragostei”,
Numărul Antagonismului şi al Libertăţii, Unirea
Mistică) şi daca au văzut
ei galbenii, cu bucurie l-au priimitu şi l-au dus la
otacul lor, de l-au ospătat cupâine şi cu
péşte friptu, ospăţu păscărescu, de ce au avut şi
ei. Şi daca au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor şi cu
comănac încap şi décii l-au scos la Ardeal. Şi fiindu oastea ungurească
tocmitădestrajă, la margine, i-au intrebatu pre dânşii: ,,Ce oameni sunteţi. ?”Ei au zis: ,,Suntem
păscari”. Şi aşa au trecut prin straja ungurească şi niminea
nu l-au cunoscut” – cf. idem, Cându au pribegit Pătru vodă de
multe nevoi în Ţara Ungurească, p. 106;
d-…boierii
“să sfătuiesc” şi
acţionează, dimpreună, ca unul, când se încalcă grav
NOMOS-ul Neamului: “Într-acéia vréme
sfătuindu-să boierii ţării dimpreună cuepiscopii, ce
vor face cu acel risipitor de lége, că nu numa că calcă obicéele
ţării şi face şi jafuri, ce şi légea cu totul
rămăsése de batjocură. Decarelucru cu toţii, mai cu
denadinsul sfătuindu-să cu Tomşa hatmanul, ca să scoată pre Dispot din domnie
şi aşa jurară pre Tomşa carile era cu inimă
mare, ca să fie el începătoriu acestui lucru” - …şi Tomşa se va
ţine de vorbă, dar fiind ajutat şi de reacţia
soldaţilor simpli, TOŢI fiind conştienţi de primejdia care venea către NOMOS-ul Ţării, prin acel “Dispot” şi “eritic”, care era “risipitor
de lége, că nu numa că calcă obicéele ţării şi
face şi jafuri, ce şi légea cu otul rămăsése de
batjocură” : “Cu acéstea cuvinte mustrându-l Tomşa, l-au lovit cu buzduganul şi décii toată oastea s-au
lăsat la dânsul, unde acopierindu-l
mulţimea, cu multe rane i-au pătrunsu trupul” – cf. p.
143.
Nu credem că este o reacţie dictată de
servilism, ci avem de-a face cu ură adevărată, cu INSTINCTUL VITALIST AL PRIMEJDIEI, din
partea “străinului” care este “risipitor de lége”. Pe atunci, omul
simplu medioevic era pătruns, până în străfundul Duhului
său, de ADEVĂRUL RELIGIEI
CREŞTIN-ORTODOXE!!! Altfel, nici nu se poate explica acea “furor sacer” a oştenilor simpli
(nu a mercenarilor, ci a oamenilor Ţării – răzeşi-cavaleri,
ca şi boierimea de interesaţi de Soarta
Ţării/MOCŞEI/MOŞIEI!), care-i făcea să
obţină victorii incredibile, astăzi: să te baţi, cu
armament teribil de simplu şi natural (“pădurea săciuită”
[47]
, cu “copaci
înţinaţi”!: “De care lucru fiindu înhierbântatu Ştefan vodă de războiu,
socotindu că are vréme de a-şi răscumpărarea strâmbătatea
sa dispre cela ce nu numai pacea cea véche o au călcat-o, care avusése
domnii Moldovei cu craii leşăşti, ce şi jurământul
şi şi pacea ce legase atuncea
de curându, aşezându-să să să întoarcă pe urmă
preunde şi venise, décii îl aţiţa ajutoriul ce-i venise di
pretitindirilea şi oastea sa toată gata strânsă şi
odihnită, văzându dobânda di pre cei flămânzi şi slăbiţi, au trimis înainte ca să apuce calea la
Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca
să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în
pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii
şi cu doao mii de turci. Şi
a patra zi i-au ajunsu în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a
sfântulu marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile
şi oborându copacii cei înţinaţi asupra
lor, multă oaste
leşască au pieritu, unii de oşténi,alţii de
ţărani, că le coprinsése ca cu o mreajă calea, alţii
de copacii cei înţinaţi” – cf. p. 62) - încrâncenat, dar cu sorţi de
izbândă, cu oştiri pe care “modernismul” amurgito-european nu le
învinsese niciodată!!!
E drept că şi reacţia domnească
ţine de “furor sacer” – a se
vedea cazul leşilor “şleahtici”, de la Botoşani, înfrânţi,
în trufia lor, de Ştefanul-LEUL – “cu
vrerea lui Dumnezeu” – deci, supuşi NOMOS-ului Divin, care sălăşluieşte, mai cu
seamă, în Arma Creaţiei/Natură Divină : “Şi cu vrérea lui Dumnezeu pierdură
léşii războiu şi fu izbânda lui Ştefan vodă şi
multă oaste leşască au pierit şi pe mulţi i-au prinsu în robie şi multe cazne le făciia moldovénii
léşilor. Că
au pus Ştefan vodă de au arat cu léşii pe o culme de deal la Botăşani
şi au simănatu ghindă şi s-au făcut dumbravă
mare, de este pănă astăzi copaci mari” – cf. p.
66; PĂDUREA i-a ajutat pe
moldoveni şi să menţină NOMOS-ul – deci, prin
re-naşterea de/întru PĂDURE, moldovenii ajung şi să-i pedepsească pe călcătorii de NOMOS DIVIN!!!
e-chiar
şi reacţia tiranică a lui Alexandru Lăpuşneanul,
faţă de “solii Tomşei”
(Tomşa neavând niciun atu “ştefanico-divin”, la domnie…!) a devenit celebră, adică
ne-supusă Iluziei Temporale, pentru că venea din adâncul Firii
Fiinţătoare a voievodului, legitimat prin soţia sa, “Roxanda”, fiică a Ultimului Mare
Muşatin: Petru Rareş, cel “îngropat în mănăstire în
Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al
său, carile n-au fostu mai jos decât alţii, ci au
lăţit hotarul ţării (…)”: ,,De nu mă vor, eu îi voiu
pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu
pre dânşii şi tot voiu mérge, ori cu voie, ori fără voie”.
N-o fi fiind
democratic, dar este memorabil, ca REACŢIE
A FIINŢEI DINAMICO-DEMIURGICE, FĂPTUITOARE!
f-…REACŢIUNE se cheamă şi toate
neîntreruptele războaie, ca o continuă căutare de ROST al ACTULUI/FAPTĂ! În acest sens, Grigore Ureche A-CRONICUL se opreşte ,
parcă, din Scrisul său
Exorcizator –
şi meditează, mustăcind cam duhliu, la Rostul (ascuns, sub faldurii histrionici
şi cruzi, ai Războiului –
dar, sigur, PREZENT!) celor CINCI războaie/”loviri”
fratricide, groteşti, dar extrem de pline de acţiune şi
re-acţiune, dintre Ştefan vodă şi Iliaş vodă, cel
“cu
noroc prost” (…fii ai lui Alexandru vodă cel Bun – fraţi
care, la început, şi-au împărţit domnia…numai că NOMOS-ul Divin nu-I partajabil!): “Scrie létopiseţul nostru cestu
moldovenescu, că daca au fugit Ştefan vodă la munténi de nevoia
frăţine-său, de acolo luunduajutoriude oaste, au venitu spre
ţară, unde i-au ieşit înainte frate-său,Iliaşvodă,
la locul ce să chiamă Lolonii. Şi dându războiu, birui Ştefan vodă pe frate-său pe Iliaş vodă şi-l goni din
“Décii nu după multă vréme, de
iznoavă au venit Iliaşu vodă cu oaste asupra
frăţine-său, lui Ştefan vodă, în anii 6942
<1434>, unde i-au ieşit Ştefan vodă înainte, la Dărmăneşti, fevruarie într-o zi, luni în săptămâna albă, şi dându război
vitejaşte, iarăşi birui Ştefan vodă” – cf. ibidem, Al doilea război.
“După acéia de iznoavă, nu
după multă vréme, s-au mai ispitit Iliaşvodă al treilea
rându, de au mai intrat în
“De noroc era Ştefan vodă cu frati-său Iliaş, că bine nu
săcurăţiiade dânsul, atuncia şi sosiia, care au venit de
iznoavă asupra lui Ştefan vodă cu oaste în anii 6943
<1435> avgust 4 zile şi s-au lovit cu Ştefan vodă al patrulea rându, la Chipereşti, într-o
vineri. Ci norocul său cel rău iarăşi nu i-au slujitu,
că iarăşi pierdu Iliiaşu vodă războiul, cum
să zice şi la scrisoare: “Unde nu va Dumnezeu, nu
poate omul” –
cf. idem, Al patrulea război,
p. 28.
“Iliiaşu vodă ştiindu-să
căzut jos, nu pierdu nădéjdea, ci deiznoavă strânsă oaste şi au intrat în
…O
forfoteală ca de muşuroi, un balet burlesc al Morţii…dar cine
ştie cărui mistic scop slujeşte, ]n Logos/ul/Planul Divin, orice
acţiune, cât va fi părând ea de grotescă şi fără
scop?
…Numai morţii stau pe loc! Or, numai morţi nu
sunt, atât de VIII domnitori ai Medioevului moldav, din Exorcizatoarea Carte Împotriva Timpului, a
lui Grigore Ureche...!
Sau, mai exact: aceşti voievozi mor (în chipuri atât
de diverse şi de tragico-dramatice!) abia
după ce au trăit din plin, cu toată forţa lor
Fiinţătoare/Făptuitoare, de Duhuri Terestre,
aparţinătoare unui Logos
Întemeiat, pe care ei şi-l
revelează, ca Paradis!!!
…Din acest punct de vedere, “contemporaneitatea” nu oferă “pace” (cât despre “confort”,
avem şi opinia irlandezului iluminist, Jonathan Swift, despre moartea
Duhului, prin “marile descoperiri
tehnice” ale sinuciderii Duhului, prin lenea “modernizării”… - …dar şi opinia unui vizionar român,
avizat întru “sibaritism” şi crâncen pornit, contra formelor goale/golite
de NOMOS SACRU, ale
Verbului-Logos-ului Românesc - MIHAI EMINESCU:
“Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea
spoielii?/Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa
cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În
aplauzele grele a canaliei de uliţi,/Panglicari în ale ţării,
care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din comedia
minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,De ai crede
că viaţa-I e curată ca cristalul?/Nici visezi că
înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îşi râde de-aste vorbe
îngânându-le pe ele!” – cf. Scrisoarea
III), ci oferă, prin pasivitate, prin apatia
totală faţă de ORICE, deci prin de-semantizarea Acţiunii
Şi Reacţiunii Vitaliste - oferă MOARTEA DUHULUI!!!
…Decât să ajungi să desemantizezi Patria
şi Virtutea Nomotică, mai bine “te faci de râs” acţionând, fie
şi părelnic grotesc, fie şi perdant…precum Iliaş
vodă…şi chiar împărtăşind soarta acestuia (“După acéia, curândă vreme, scrie că
s-au împăcatu Ştefan vodă cufrati-său Iliaşu şi
s-au împărţit cu ţara, cum va spune mai jos. Şi
domnindu împreună
şapte ani, mai apoi lui
Iliaşu vodă i-au scos ochii”) – …căci, în
definitiv, la ce-ţi slujesc ochii, dacă nu te “uiţi” la Lume cu
ei, întru Revelaţia şi Extaza Creaţiei Lumii Divne - …într-un
cuvânt: dacă nu-I pui la treabă?!
…Ce să vezi cu ochii de carne, când te-ai
dezvăţat a privi lumea, cu ochii de roură şi Duh, ai
Vieţii Adevărate, cea TRĂITĂ,
nu DORMITĂ!!! - Viaţa prin ACŢIUNE-REACŢIUNE,
faţă de toţi şi faţă de orice: numai ACŢIUNEA-REACŢIUNEA sunt
re-integratoare, în Totul Divin – deci, aduc Şansa Soteriologică a
Omului/Popor, în Calea spre Neam!!!
***
CONCLUZII
...Au fost odată ca niciodată, nişte oameni care nu se
asemănau cu noi deloc, de parcă ei şi noi n-am fi avut nici în
clin, nici în mânecă...de parcă n-am fi fost Scrişi într-acelaşi Plan
Dumnezeiesc de Revenire în Paradis, de parcă n-am fi avut Duh Comun Con-Formator de
Fiinţă/Fiinţare şi de Faptă/Făptuire, nici Spaţiu Comun de Con-Formare, nici
aceiaşi Proto-Părinţi...:
a-ei – responsabili, veşnic
veghetori... – ...noi, complet iresponsabili;
b- ei, mereu TREJI, într-una CĂUTĂTORI
DE ESENŢE, fără niciun strop de „grăsime”/stagnare a
Logos-ului Exorcizator şi (Re)Demiurgic: Logos-ul lor (cel puţin în
varianta Grigore Ureche) este unul încordat, fără odihnă,
fără cruţare nici de sine, nici de eventual cititor... – ...noi,
habar neavând să facem vreo deosebire între esenţele divine
şi...”entertainment”-ul oligofrenic!!!;
c-ei, RELIGIOS-CREŞTINI
ORTODOCŞI, obsedaţi de HRISTOS-LEGEA
CEA VEŞNICĂ A PĂMÂNTULUI ŞI CERULUI – noi,
neîncrezători până şi că am fi, cumva, existând...;
d-ei – vii şi
reacţionari, la orice stimul de viaţă, dar, mai ales, la
Stimulul Cel Divin al Misiunii de Împlinire a Logos-ului/Nomos-ului de Duh al
Neamului – noi, apatici, stinşi şi nesimţitori, nici dacă
se surpă glia cu noi cu tot, până în Tartar;
e-ei, obsedaţi de
Viaţă, curioşi de
VIAŢĂ, până la maxima violenţă vitalistă - RĂZBOIUL
CONTINUU, CA STARE VITALISTĂ SACRĂ, PRIN CARE ESTE
ÎNLĂTURATĂ „GRĂSIMEA” TEMPORALĂ!!! -
...obsedaţi de Energiile Cele Vii, Dezvăluite ori Ascunse, în Foc, în
Ape, în Pământ şi în Păduri şi în Munţi... -
...şi obsedaţi de Demiurgia Continuă, revenind din moarte, ÎNVIAŢI!!! – noi,
obsedaţi de moarte şi de dispariţie...;
f-ei, Vizionari, Etern Efervescenţi, aflaţi în Starea de Revelaţie Continuă (chiar dacă formele emergente ale Stării păreau, uneori,
groteşti, crude, absurde...!) – noi, sforăind într-un somn al Beznei
Continue...!
g-ei, SCRIIND, pentru a exorciza Timpul-Iluzie Paralizantă, SCRIIND,
pentru a ajunge în Sinergie Divină cu Fapta/Făptuirea şi cu
Fiinţa/Fiinţarea PARADISIACĂ - ...noi, uitându-ne,
plictisiţi, la ceas, cum se scurge vremea-timpul, deci asmuţind
demonii sterili ai Iluziei Temporale, îmbiindu-i, practic, să ne sece TOTAL semantica
Fiinţei/Fiinţării, Faptei/Făptuirii...!!!
...De aceea, şi lipsa nostră de interes pentru Farmacia
Ştiinţei Sacre: SCRISUL/”CARTEA”, ca MĂRTURISIRE
EXORCIZATOARE DE ILUZIE A TIMPULUI DEMONIC, „FIU” AL CĂDERII OMULUI!!!
...A fost odată...Dar, oare, merităm noi să mai fie...?!
NICI NU NE PUNEM, MĂCAR,
PROBLEMA! ... – ...ci căscăm, cu un plictis de viaţă enorm,
coşmaresc...doborâţi de
Uitarea TOTALĂ!!! – ...deci, de moartea şi pierderea
oricărei Şanse Soteriologice, a Duhului...!
...A-ţi AMINTI, pentru a
exorciza Memoria, de Ucigaşa Temporalitate, pentru a-ţi
Re-Poziţiona Fiinţa, în raport cu Paradisul - nu mai este, azi, ceva pentru puterile noastre, cele complet
sleite de amintiri aleatorii, iar nu strunite de Vizionarism...amintiri
egoiste, futile sau doar „pleziriste”, ca de drogaţi cu NIMIC! - ...deci,
lipsite TOTAL de empathia cu, de percepţia întru – Supraindividualitatea NEAMULUI... - ...amintiri „de doi bani”,
lipsite total de Avântul, Riscant şi Extrem-Vitalist, al Exorcismului
şi al Căutării Căii spre Extaza Paradisiacă – Starea de Neam – singura demnă de a
se înfăţişa, la Tronul Celest, Dumnezeului Neamurilor!!!
...Iar conducătorii noştri, care, spune Biblia, în Cartea
Apocalipsei, ar trebui să ne conducă la Tronul „JUDEŢULUI”
din Urmă, sub Privirea Lui Atoateştiutoare şi
Atoatescrutătoare...- ...o, nici nu merită să mai vorbim despre
aşa ceva ...azi, complet inexistent... - ... acum, când am văzut
clar, prin dimensiunile revelate de Cartea lui Grigore Ureche, ce înseamnă
să fii Krai/VOIEVOD ŞI MARTIR, în
acelaşi timp... – adică,
să fii Conducător de Popor, spre Starea Divină de Neam!!!
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”
[49]
– ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI MIRON COSTIN
[50]
PRELIMINARII.
DIMINUAREA PERCEPŢIEI, ASUPRA „CRONICII
AKASHA”
...De la Socrate, prin Platon, către Aristotel, se înregistreză
pierderi de spiritualitate. Pierderi de încredere în MIT, ca Logos Conformator
de lumi.
Cam aşa s-ar putea traduce/compara/explica diferenţa dintre
Liturghia celor Trei Magi ai A-Cronismului/Anti-Cronismului Românesc: Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.
De fapt, ordinea trebuie puţin schimbată. De ce? Pentru că numai aşa se „potrivesc” cu
funcţia spirituală a celor trei Duhuri ale Greciei Antice:
a-Socrate CREDE în MIT,
fără clintire/şovăială;
b-Platon nu mai credea, dar RESPECTA CREDINŢA „MAESTRULUI” – Socrate – deci NU
UITĂ!!!;
c-Aristotel nu mai crede, dar
nici nu mai are respect: deci, UITĂ
MITUL !!! – şi, prin MIT, esenţialitatea Spirituală...!
Ca urmare, dacă tot am deschis discuţia, prin comparaţia cu
„treimea” filosofic-grecească:
a-Grigore Ureche CREDE în MIT/SACRALITATEA ŞTEFANICĂ, fără
clintire;
b-Ion Neculce: nu mai credea, fără crâcnire, în FUNCŢIA SACRAL-ŞTEFANICĂ – dar RESPECTA CREDINŢA „MAESTRULUI” – Grigore Ureche – deci NU UITĂ!!!;
c-Miron Costin (crescut şi
educat la iezuiţii polonezi!) – nu mai crede, dar nici nu mai are respect:
deci, UITĂ MITUL/SACRALITATEA (de tip ŞTEFANIC!)!!! – şi, prin MIT/SACRALITATE,
esenţialitaea Spirituală...!
Cu menţiunea că „Aristotelul” (de fapt, „Platon”-ul
Scrisului/Duhului Valah Medioevic!) A-CRONIC,
Ion Neculce, chiar dacă nu vede, INTUIEŞTE (mult mai clar şi degrabă, decât „Platonul” A-CRONID, Miron Costin) – CENTRUL
COMIC ŞTEFANIC: dacă Miron Costin oscilează între
Centrul Moldavic (fals!) VASILE LUPU,
şi Centrul Muntenesc, MIHAI
VITEAZUL (mult mai apropiat de Centrul
Cosmic ŞTEFANIC) – Ion Neculce „pune degetul”, dintr-odată, „cu
ochii închişi”, pe ŞTEFAN cel BUN – Centrul
Logos-ului Cosmic Românesc...!!!
Este tot mai dificil de identificat, spiritual, CENTRUL COSMIC AL LOGOS-ului, şi, deci, este tot mai dificil
să-ţi afli liniştea (sau, măcar, să pre-vezi
liniştea!), printre norii „prafului” existenţialo-temporal.
Grigore Ureche TRĂIEŞTE ÎN
INTERIORUL LOGOS-ului RITUALIC, fiinţa lui Grigore Ureche identificându-se, empathic, cu
Ritualul-Logos. Miron Costin nu se mai identifică, empathic, cu
Ritualul Logos: Miron Costin doar Comentează
Logos-ul, dintr-un „înafară” non-empathic, ci doar autoreflexiv. Chiar
şi când vorbeşte despre Magia Solemnă şi Responsabilă,
întru Divinitate, a Scrisului – chiar şi când vorbeşte, chipurile,
despre „istoria moldavică” (ca
fapte de-semantizate/des-centrate semantic) – tot despre sine vorbeşte: „Eu
voi da samă de ale mele, câte scriu” (cf. De Neamul Moldovenilor, p. 220); „Mă vei ierta, iubite
cititoriule, căci nu ţ-am scris aceste semne la locul său. Crede
neputinţii oameneşti, crede valurilor şi cumplitelor vrémi,
întreabă pe ce vrémi am scris şi cît amu scris. Aş hi lipit
aceste SEMNE la rîndul său, ce amu era trecut rîndul la izvodul cel
curat si scriitori carii izvodescŭ, puţini să află,
iară tipar nu-i” – cf. Letopiseţul
Ţării Moldovei, p. 174. Pulverizarea semantică a
Făptuirii produce „semne”, iar nu Ritualul Mitic, întru
Integralitate Sacrală. Odată cu Miron Costin, se pierde
(parţial, deocamdată!) nu doar perspectiva Centrului Cosmic al
Logos-ului, ci şi Semantica Integrală, de Logos Liturgic, a Scrisului
– deci, încă de la Miron Costin, se înregistreză înfrângerea omului,
ca vizionar al Arheilor Izbăvitori. Se diminuează, astfel,
Perspectiva Soteriologică – Făptuirea „retrogradând” la nivelul
dramatic (cu semantică non-ritualică, aleatorie, aproape
browniană, din ce în ce mai lipsită de Rigoarea Logos-ului Integral)
– de la cel de ctitorie întru Hybris-ul
Demiurgic al TRAGEDIEI!!! Gestualitatea nu mai are hieratism, ci
anecdotic... – pentru că gestualitatea nu mai este epifanie a Arheilor,
ci...înfrângere, tot mai neputincioasă, din partea Iluziei Temporale!!!
Grigore Ureche-Sacerdotul nu avea dureri personale, ci dureri metafizice...
– integrabile hybris-ului tragico-demiurgic. Miron Costin-Scriitorul începe
să „afle” gustul sălciu al durerii, ca formă de înfrângere personală.
Grigore Ureche, nefiind contemporan (adică, nefiind amestecat cu „praful de-semantizării” Logos-ului
Ritualic/Făptuire) – ci doar Organizator Spiritual, întru Ritualul-Logos
Demiurgic – POATE PĂSTRA
EROII-ARHEI ÎN SUSPENSIA MITULUI.
Miron Costin,
amestecându-se, fiinţial/ontologic, cu evenimenţialul istoric, pierde
Perspectiva Cosmică a Ritualului,
piede Viziunea Centrului Cosmic al Logos-ului - şi obţine, prin scris, tot un amestec Ne-suspendat Arheic:
sunt doar pulberi de fapte, amalgamuri irespirabile de făptuiri
fără orizont semantic, amestecate fiind „făptuirile” cu pulberi
de fiinţe/fiinţări...: „De faţă am fostă la Bar, îmblam la şcoală, la carte,
cîndă au trecut pe la Bar canţelieriul cél mare, anume Osolinschii,
om foarte de la inima craiului şi mare cap, întorcîndu-se de la
Chievă, unde s-au făcut a merge la moaştile sfinţilor ce
sîntă la Chievă pentru boala lui la picioare(…)De ieste aşea, c-au îmbiat cu acéia treabă, nu ştiu,
iară la ce am fostă de faţă, scriu” – cf. idem,
p. 120. Sau: „La anul, Hmil hatmanul cu
mare mulţime de oşti Căzăceşti şi singur hanul,
pănă cu 70.000 de tătari, strînse oaste şi de pe la
cerchieji şi de la toată Dobrogea, au purces asupra craiului leşescŭ,
cărora oşti craiul leşască Cazimir le-au ieşit înainte
la un tîrgşor anume Berestecico, cale de a treia dzi de la
Cameniţă în sus, cu 40.000 de oaste leşască, în care oaste m-am prilejitŭ
şi eu” – cf. idem, p. 130; sau: “Zac. 5. La léşi încă m-au trimis pre mine, la starostele de Cameniţă, la
Patru Potoţchii, feciorul hatmanului Potoţchii, la ieşitul
căruia den robie Crîmului mare agiutoriŭ îi didésă
Vasilie-vodă cu banii săi. Acéstea aducîndu-I aminte, îl poftiia
să să afle la primejdiia lui. Şi cu
acéia solie aflîndu-l pre starostele, cale de trei dzile mai sus de
Cameniţă, la nişte ocine a lui, îndată au lăsat toate
trébile sale şi au purces spre Cameniţă” – cf. idem, p. 142.
Şi ce fel
de lume vede, percepe şi pricepe Miron Costin, prin ochii încă
neiniţiaţi nici de viaţă, nici de moarte? Haos, apocalipsă,
“amestecătură” a tuturor
în toate (“Şi acéia să să ştie că această
ţară fiindŭ mai mică, nice un lucru singură den sine,
fără adunare şi amestec cu alte ţări, n-au făcut”
– cf. idem, p. 125 – fără ştiinţa şi putinţa CENTRULUI ŞTEFANIC, de a Întemeia
Fapta/Făptuirea, Fiinţa/Fiinţarea!) – şi prezenţa
Omului ca Gloată, iar nu ca Arheu-Erou Demiurgic: “Numai la mănăstirea
a Trei Sfetiteji, oamenii ce-au fostŭ închişi acolo au avut
primejdie, că ardzîndŭ tîrgul, din para focului s-au aprinsŭ
şi mănăstirea. Deci, au căutatŭ o samă de oameni,
de arşiţă şi de groaza focului a ieşi pre o
portiţă ce este în zid, spre hăleşteulŭ oraşului
şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie tătarîi şi
mulţi oameni s-au şi înecatŭ în hălăsteu de groaza
robiei” – cf. idem, p. 129 . Oamenii sunt, pururea, “muşte” gregare (iar nu ALBINE SUPUSE LOGOS-ului Sacru!) –
fără să ştie de unde le vine năpasta, “în
primejdie”, stau sub “GROAZĂ”
şi sub “ARŞIŢĂ
ŞI FOC INFERNAL” – LUMEA arde,
până şi MÂNĂSTIREA arde!
(“din
para focului s-au aprinsŭ şi mănăstirea”)
- “portiţele”
nu duc spre scăpare şi spre minune, ci duc tot spre iad şi spre
moartea “de groaza robiei” – oamenii acţionează complet
haotic, pentru că nu mai au “matcă”
(precum erau Ştefan cel BUN,
Bogdan cel Orb, Petru Rareş… - doar la domnia lui Barnovschii-vodă
afirmă, oarecum aluziv, calitatea
de “matcă”: “Să cunoaşte că aceşti
domni matce direpte au fostŭ
aceştii ţări, nu maştihă” – cf. idem, p. 79) –
şi, toţi, domni şi gloată, intră sub “ROATA LUMII” (“Iară roata lumii nu
aşea cum gîndeşte omul, ce în cursul său să întoarce”
– cf. idem, p. 104), iar războaiele sunt nu Acţiuni Liturgice, de
Fixări Arheice, ci rezultând, aleatoriu, “ca o nemică”, din
capriciile Timpului-Iluzie: “Zac. 31. Iară nici cu atîta nu s-au
lăsat Vasilie-vodă, ce îndemnatŭ şi de veziriul şi ca
o nemică socotindŭ a călca pre Matei-vodă, iară au
strînsŭ oşti şi cu mai bună gătire, cu pedestrime, cu
pusei şi iară au purces în Ţara Muntenească asupra lui
Matei-vodă şi cu acéia nebăgare în samă de Matei-vodă,
cît aicea în locul său pusesă domnŭ pre fecioru-său,
Ion-vodă, în scaunul ţărîi, cu boieri, cu ispravnici, cu domniie
deplină, tiindŭ ca-n palmă domniia Ţărîi
Munteneşti. Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor
şi în puterea lui Dumnedzău mai multă stau. Nice unu nepriietin,
cît de slabŭ hie, cum să nu-l ţiie nimea, nece-l ţinu
oştenii cei direpţi. Şi bine au dzis unul: <<Bella
momentis constant>>, adecă <<Războaiele în clipala
ochiului stau>>. Că atîta era numai să ie acéia
războiŭ Vasilie-vodă si să să aşedze în domniia
Ţărîi Munteneşti” – cf. idem, p. 104.
Vizionarismul lui Grigore Ureche este, incontestabil, superior celui dezvoltat de Miron Costin. Ceea ce nu-l
împiedică pe Miron Costin să facă, în „De Neamul Moldovenilor”, cel
mai impresionat elogiu tocmai Logos-ului, a cărui semnificaţie era pe
cale s-o piardă: „Să
înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul
ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva
sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa
iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o
seamă de scriitori, ieste inimii durére. BIRUIT-AU GÂNDUL SĂ MĂ
APUCU DE ACEASTĂ TRUDĂ, să
scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie
sunt lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi
Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au
pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată
discălecaţi sunt de unde sunt veniţi strămoşii lor pre
acéste locuri, supt ce nume au fost întăi la discălecatul lor şi
de când s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi
muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au
fost întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit
mai nainte de noi pe acest pământ şi
supt ce nume, scot la ştirea tuturor, carii vor vrea să ştie
neamul ţărilor acestora”.
Deci, Miron Costin este perfect conştient de ceea ce se pierde, prin
pierderea (parţială) a capacităţilor exorcizatoare,
magic-soteriologice, ale SCRISULUI:
se pierde Adevărul Fiinţei şi se pierde (parţial), concomitent-sinergic,
şi Adevărul Făptuirii. Biruinţa GÂNDULUI este (cel puţin, declarativ…) biruinţa
necesară a Efortului de Duh, asupra istoriei falsificatoare – întru păstrarea valenţelor sacre ale MITULUI/LOGOS DIVIN, ca Singură
Expresie Adevărată a Înscrisului Epifanic, din “CRONICA AKASHA”
[51]
, ADEVĂRUL DIVIN al Faptei/Făptuirii şi a
Fiinţei/Fiinţării. Adică, păstrarea Magiei
Izbăvitoare de Iluzie, de logos fals/falsificat, întru triumful satanic
(…şi, prin Izbăvirea de Iluzie - Izbăvitoare de OCARA, venită din partea Demonilor Minciunii
şi ai Clevetirii Neruşinate, ca “măcinare/pulverizare”
a Chipului Logos-ului Divin… - …Demoni ai Falsificării Chipului Sacru al
Logos-ului Dumnezeiesc al Neamului!).
“Durerea
Inimii” vine din conştienţa Neîmplinirii Ritualului-LOGOS DIVIN (deci, dintr-o percepţie
tot mai vagă a Logos-ului Făptuirii/Fiinţării, înscris în CRONICA AKASHA!)… din Teroarea şi,
deci, Imensa Crucificare (a HRISTULUI
ADEVĂRULUI COSMIC AL ATEMPORALITĂŢII/!)/Durerea
Martirico-Soteriologică, prin Iluzia Temporală Ucigaşă,
dar…”cu
moarte pre moarte (n.n.: Moartea
Iluziilor Temporale/ale Păcatului) călcând”!!!
***
1-ELEMENTE
DE CONTINUITATE ŞI „DISOCIERI
CONTINUATIVE”: SUFERINŢA TEMPORALĂ, SOTERIOLOGIA PRIN SCRIS
ŞI...”DOMNIŞORII”
Şi la Miron Costin doare cumplit, până la bocet, Iluzia Temporală, dar:
a-La Grigore Ureche, acele „Certări către cei
puternici”/”Nacazania silnim” erau impersonale, venite din Locul Central al
Fiinţei/Făptuirii Cosmice.
b-Miron Costin pierde mult din percepţia
metafizică, pentru că, făcând şcoală iezuită,
şi-a pervertit Duhul, ducându-l spre zona falsei „credinţe”, ca
încredere în „EFICIENŢA”
SENZORIALITĂŢII, deci spre MARE
MINCIUNA MATERIALITĂŢII BIRUITOARE/PRAKRTI
[52]
,
unde este BORBOROS-ul
[53]
:”
„Încep. 1. Den cinci simţiri ce are
omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul şi pipăitul, mai
adevărată de toate simţiri ieste vederea. Că pren audzu,
cîte aude omul, nu să poate aşedza deplin gîndul, este aşea ce
să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate, cate vin
pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori înşală,
fiindŭ multe mirodenii dentîiŭ grele, iară apoi mare şi
iscusit miros făcu. Gustul încă este aşea, că multe ne
păru că sintŭ dulci, apoi simţimŭ amărăciune
şi împotrivă, multe amare că sintŭ ne păru si
sintŭ dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip de
une şi sîntŭ altele şi nu le putem a le cunoaşte cu singur
pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate
aşadză în adevăr gîndul nostru şi ce să vede cu ochii,
nu încape să hie îndoială în cunoştinţă” – cf.
idem, p. 141.
Miron Costin,
pentru că nu mai percepe decât extrem de greu (deseori, greşit!
- din pricina „borboros”-ului-Lume) CENTRUL COSMIC AL LOGOS-ULUI – pierde
impersonaliatea ritualic-liturgică, în favoarea „plângerii/autocompătimirii” („Crede neputinţii
oameneşti, crede valurilor şi cumplitelor vrémi, întreabă pe ce
vrémi am scris şi cît amu scris”- cf. idem, p. 174 – …smerenia
este atât de mare, încât Miron Costin este foarte aproape de cerşirea ritualică/hristică şi/sau de bocetul zalmoxian…)
Iar formularea:
“Deci
îmbla şi ei cu dzilele amână” – cf. idem, p. 150 –
sugerează că Timpul-Iluzie Letală aduce şubrezirea
gravă a ontologiei umano-divine – toţi fiind gata să-şi scape viaţa din
mână…totul depinzând de cât de
puternică le era/rămăsese, încă,
fapta/făptuirea-prin-MÂNĂ!) – nu lipsite de caracter
spiritualizant, dar cu efect mult restrâns, în ce priveşte gradul de
generalizare cosmico-semantică şi de valabilitate şi
eficienţă cosmică.
LEGEA-NOMOS-ul s-a blocat, fiind
înlocuită de luciferismul (creator de haos şi de spaţiu
apocaliptic) al bunului plac, PUTEREA
ANTI-NOMOS, FĂRĂDELEGEA SFRUNTATĂ, DEMONICĂ : „Şi atuncea spun că pusese
gîndŭ Chiupruliul să aducă pre Vasilie-vodă den Edi Cula,
de undo era închis, să-l puie crai la Ardeal în locul lui Racoţie, care lucru nu ştiu cum ar hi putut
fi pentru lége, iară puterea ce nu lucreadză?” – cf.
idem, p. 192. Şi, împotriva ANTI-NOMOS-ULUI nu se mai găseşte cine să lupte, nimeni nu se împotriveşte
– şi, astfel, scade dramatic, teribil pentru acele vremi (şi explicând ale noastre vremi!), POTENŢIALUL
REACŢIONAR/REACTIV-VITAL, pe care îl vedeam la DOMNII ARHEICI ai lui Grigore Ureche.
Totul merge, în
lumea lui Miron Costin (din pricina înfundării în Borboros-ul ANTI-NOMOS-ului!), spre “RĂUTATE”, “STÂNGERE” şi “RĂSIPĂ”,
într-un SPAŢIU AL APOCALIPSEI:
”Zac.
41. Într-acestŭ an ş-au sfîrşit şi Hmil hatmanul
căzăcescŭ dzilele sale, începătura şi izvor a toate RĂUTĂŢI acestor părţi de lume, a multe ţări, cetăţi, STINGERE
ŞI RĂZSIPĂ. Purcesésă cu oastea sa în tîmpinarea lui Racoţi, înţelegîndŭ
de Racoţii la ce slăbiciune au sosit de léşi şi de hanul
cum au mărsŭ asupra lui” – cf. idem, p. 190.
…Şi,
totuşi, între Grigore Ureche şi Miron Costin există, pe
lângă “discontinuităţi”,
şi factori de “diferenţiere continuativă”, adică, în ciuda atitudinii
diferenţiate faţă de Lume, Fiinţă/Fiinţare
şi Faptă/Făptuire – există cel puţin o constantă
sublimă, prin care Miron Costin devine demnul “şafetar” al comorii
combativ-spirituale a lui Grigore Ureche:
a-ambii sunt ARISTOCRAŢI!
;
b-la care se adaugă şi un oarecare potenţial
de Revelaţie întru Suprasensibil (e drept, potenţial mult scăzut
faţă de Grigore Ureche, dar bine că nu lipseşte de tot!),
chiar şi pentru învăţăcelul eficienţilor “iezuiţi” – mărturia revelatorie
este, ca şi la Grigore Ureche, indirectă, dar cu sprijinire
solemnă, din partea Magului Scrisului, a mărturiei Primului Vizionar, Toma-vornicul: “Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea
nişte tîmplări ce s-au prilejitŭ în Ţarigrad, după
perirea cestui domnŭ, care, nu numai în ţară aicea, ce plin este
Ţarigradul pănă astădzi. De un cal a lui
Barnovschii-vodă, ducîndu-l la
grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în céieş dzi
s-au trîntitŭ calul gios şi au muritŭ în locŭ. Şi a doa dzi
noaptea au arsŭ şi Ţarigradul pănă <cîteva> mii
de case. Acéstea că s-au tîmplatŭ, ori că s-au tîmplatŭ
atuncea ce se poate prileji şi altă dată, ori s-au mai prilejit,
ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era
Barnovschii om dumnădzăierescŭ şi mare rugătoriŭ
spre Dumnedzău. De care măr-turisiia Toma vornicul, fiindŭ
postelnic al doilea la dînsul, că în multe nopţi l-au
zărită pe la miiadză-noapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei
la rugă, cu mare osîrdiie” – cf. idem, p. 90.
…Şi nu-s,
nici Grigore Ureche, nici Miron Costin, nişte oarecare ARISTOCRAŢI, de cei “ouaţi” - ci autentici RĂZBOINICI PROFESIONIŞTI – războinici în
luptă cu oamenii, cu lumea, cu Timpul/”Vremile/ROATA (ISTORIEI) LUMII”.
Chiar dacă Miron Costin are o atitudine vădit redus liturgică,
faţă de Lumea în care trăieşte – el îşi păstrează
calmul în faţa Haosului Demonic – pe care îl percepe doar “aşa cum este” (din punct de vedere
strict senzorial!), fără să şi elaboreze, din punct de
vedere spiritual, soluţii pentru abolirea percepţiei de Haos, întru
Revelaţia Cosmosului/Logos-ului/Nomos-ului.
…La fel va
percepe implacabilul natural al norului de lăcuste atotnimicitoare:
“Zac. 5. Cu unu anŭ mainte de ce s-au
rădicat Hmil hatmanul căzăcescŭ asupra léşilor,
aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală la Barŭ, în
Podoliia, pre cale fiindŭ de la sat spre oraş. Numai ce vădzum
despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu
un nour sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie,
deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum
vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Céle
ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară
carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la
pămîntŭ. Urlet, întunecare, asupra omului sosindŭ, să
rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul,
fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la
om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra
pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în
sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun
şi dacă trecea acéia stol, la un ceas şi giumătate sosiia
altul şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la
aprîndzŭ, pănă îndesară. Unde cădea la mas, ca
albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol
de stol şi nu să porniia, pănă nu să încăldziia
bine soarele spre aprîndzŭ şi călătoriia pănă
îndesară şi pănă la căderea de rnas. Cădea
şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru,
împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de
sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte
şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la
masul aceii mîniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fostŭ acéia
urgie; den părţile de gios, în sus mergea. Şi tot atuncea au
fostŭ şi aicea în ţară lăcuste şi după acela
anŭ şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi
în dzilile a lui Ştefan-vodă, au fostŭ lăcuste, însă
pre une locuri şi nu ca acéia desime ca în céia anŭ, de care s-au
scris. Iarna să găsiia în pămîntŭ îngropate pre multe
locuri” – cf. idem, p. 175 – precum “apocalipsa” militară a lui Vasile Lupu:
…” Zac. 46. Perit-au în céstŭ
războiŭ oameni însemnaţi den boierii Muldovei, Bucium stolnicul
den tun lovit şi Hristodul cămănariul şi den slujitori
puţini, den pedestrimea căzăcească cîţva den céia ce
au fostŭ în frunte, precum s-au scris, den némţii a lui
Vasilie-vodă în giumătate. Vii mulţi şi den oşteni de
ţară şi den cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă. Iară
şi den munteni nu fără scădere în oameni au fostŭ si
mai vîrtos primejdiia lui Matei-vodă, cu rana ce i s-au prilejit, den
care, cu adevărat şi bătrîn au fostŭ, iarn cît ar hi mai
putut trăi, rana acéia i-au scurtatŭ rămăşiţa
dzilelor, că pănă la anul, netămăduit de acéia
rană, au murit. Că să nu hie fostŭ rănit, de-abiia
cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi cazaci, unde întrasă
şi cu ce tocmală” – cf. idem, p. 159. “Perire de oameni”, “înjumătăţire”
de oaste “nemţească” a lui Vasile Lupu, “scădere de oameni”
(şi din oastea lui Vasile Lupu, dar şi din aceea a lui Matei
Basarab), “vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den
cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă”… - cu alte cuvinte: DEZASTRU! Şi,
totuşi, Omul/Războinicul meditativ nu-şi
părăseşte “postul” – întotdeauna, există şi o
“portiţă” de lumină, un unghi de vedere care te îndeamnă
să nu-ţi opreşti viaţa, niciodată, ci s-o “ispiteşti”,
s-o încerci, ŞI TU PE EA, NU
DOAR EA PE TINE: “Că să nu hie fostŭ
rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi
cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală” – este aici mai
curând speranţa exasperatului, decât o constatare amară şi dezabuzată
(dezarma[n]tă!), în care răului i s-ar da “dezlegare”
să-şi continue, în orice condiţii, lucrarea de-structuratoare…!
Fatalismul, cu
accente stoic-sublime, care le covârşesc pe cele pasiv-demobilizatoare – al ARISTOCRATULUI (MEDITATIV, DAR NEÎNFRICAT!) Miron Costin are ceva
din atitudinea buddhistă, deci nu se depărtează de un anume
hieratism ritualic, al acceptării încercărilor date de
Planul/Logos-ul Divin. Dacă lipsesc ARHEII,
poate că nu lipseşte credinţa lui Miron Costin-atotîncercatul
într-o SOTERIOLOGIE
TÂRZIE/ÎNTÂRZIATĂ…!
În definitiv,
statele (până şi cele ce se cred “nemuritoare”!) sunt tot ORGANISME (teoria a fost dezvoltată, apoi, paradoxal, tocmai de Dimitrie Cantemir,
fiul ucigaşului lui Miron Costin! – în lucrarea de filosofie a istoriei: CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA
PUTERII OTOMANE/INCREMENTA ATQUE DECREMENTA AULAE OTHOMANICAE): “Zac. 8. Aşea s-au tras asuprelele
lor pănă la Vladislavŭ-crai, în anul... Acela Vladislav, craiul
leşescŭ, precum s-au pomenit şi mai sus în capul alŭ 16,
vădzîndu-se crăiia în virtute, după atîtè izbînde şi
asu-pra Moscului, cumu-şi era aşea că mai fericită
Crăiia Leşască şi în tărie şi în tot binile
şi bivşuguri nici la unu craiŭ n-au fostŭ, cum au
fostŭ pe atunce. Pentru acéia bine dzice un dascăl: „Si qui sunt in
superiore valetudinis gradu, dum in eodem permanere non possunt, cadunt in
deterius”, adecă „Céia ce sintŭ în scara virtuţii acea mai de
sus, neputîndŭ a sta tot într-acéle stepene, cad foarte la mare
slăbiciune”. Aşea toate împărăţiile, cîndŭ prea să
suie la mare tărie, neavîndŭ loc să să mai sus suie, cad
şi purced îndărăptŭ, cum vedem şi Crăiia
Leşască” – cf. idem, p. 118. STATELE (şi Miron Costin nu-şi cruţă nici “Crăiia
Leşască”, în care şi-a trăit tinereţea!), ca
şi ORGANISMELE – se nasc, se dezvoltă,
ajung la maturitate (…şi la SFRUNTATĂ
TRUFIE, multe: “Zac. 4. Era
solul de la craiul leşescŭ un om mare, anume cneadzul de Zbaraj, din
Vişnoveceşti, cu mulţime de oameni şi cu desfrînate de tot
podoabe, cît de-biia de să află în vro istoriie pre aceste vacuri
soliie ca acéia la vreo împărăţiie prilejită, cu 300 de
oameni călări, fără pedestraşi pe lîngă carate ce
avea şi păn în vezetei îmbrăcaţi cu ursinice. Ciubărîle
cu carile adapă caii, de argintŭ, şi cofe, barilce, la hamuri
ţintele şi la haiduci cepragi de argintŭ. Întrîndŭ în
Ţarigrad, au pus potcoave de argintŭ, numai cîte un cuiŭ
bătute la cai, anume să cadă pre uliţe” – cf. idem,
p. 72) – “în tărie şi în tot binile şi bivşuguri nici la unu
craiŭ n-au fostŭ” - …pentru ca, prin înălţare
luciferică, să aibă de unde să se
prăbuşească mai cu mare vuire…şi spre mult mai grav
resimţită “slăbiciune”: “<<Céia
ce sintŭ în scara virtuţii acea mai de sus, neputîndŭ a sta tot
într-acéle stepene, cad foarte la mare slăbiciune>> (…)Aşea
toate împărăţiile, cîndŭ prea să suie la mare
tărie, neavîndŭ loc să să mai sus suie, cad şi purced
îndărăptŭ, cum vedem şi Crăiia Leşască”.
…Fapt este
că Miron Costin rămâne, conştient sau nu, alături de
Grigore Ureche, în Expresia
Soteriologiei prin Scris, MAGIA
LOGOS-ului nu este alungată, ci doar prea mult (pentru un veritabil
Sacerdot!) conştientizată şi teoretizată: “Zac. 16 (…)Nimé să nu
bănuiască, căci să pomenescŭ acéstea, că
létopiseţile nu sintŭ numai să le citească omul, să
ştie ce au fostŭ în vrémi trecute, ce mai multŭ să hie de
învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi
de ce-I să să ferească şi ce va urma hie cine: domnul den
faptele domnilor, care cum au fostŭ si cu ce veste şi pomană,
să ia urmă de viiaţa, boierii urmîndŭ pre boierii cei
cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul a slujitoriŭ,
că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel
cinsteş, cinstit, cine urmadză pre cél rău, rău ieste
şi rău să va săvîrşi” – cf. idem, p. 200.
…Dacă
textul soteriologic “costinian” se citeşte în registrul adevărat,
adică ţinând cont de cel ce scrie – precum că sunt vorbele
rostite de un RĂZBOINIC/ARISTOCRAT
[54]
– se observă
că, spre finalul “CRONICII”
ANTI-CRONIDE, Miron Costin a biruit, aproape miraculos, deci mistic,
Iluzia Timpului – şi ne revelează Magia Scrisului ca ATEMPORALITATE: SCRISUL PENTRU A DETERMINA MODIFICAREA STĂRII SPIRITUALE A
POPORULUI, ÎNTRU NEAM PURCES…! – …iar nu scrisul-consemnator, maşinal
şi pasiv!
…Şi, în
fine, trebuie să marcăm o foarte semnificativă asemănare
între dispreţul suveran pentru impostura DIVIN-DOMNEASCĂ şi o neîncredere benefică în orişice vine dinafara MATRICEI ROMÂNEŞTI – …la
Grigore Ureche am văzut, la Miron Costin – iată (amândoi îi numesc pe
impostorii domneşti şi “străini”/înstrăinaţi - …întru
efeminare anti-demiurgică!... - de
Originea Duhului Românesc – “domnişori”):
a-“ Zac 6. Pusesă Mihai-vodă şi un domnişorŭ, anume
Marcul-vodă, căruia numele nu să nice povesteşte, pentru
scurtă vréme ce au avut acel domnişor şi nu să află
numele aceştii domnii la létopisăţe streine” – cf. p. 9.
b-“Zac. 5. Să rădicasă în dzilele
aceştii domnii şi un
domnişor de la Orhei, ce îndată Gaşpar-vodă au trimis oaste
şi au ieşit şi singur împrotiva lui şi l-au prinsŭ
şi pre dînsul viu, pre
domnişor şi cîteva capete de la Orheiŭ, pre carii i-au
şi omorîtŭ îndată” – cf.
p.
c-“Zac. 20. Vădzîndu-se săirnénii şi
dărăbanţii înşelaţi de Costantin-vodă,
nemică den nebuniia sa n-au scăzut, ce în loc au rădicat
domnŭ pe Hrizica-vodă anume şi i-au pus surguciŭ în capŭ.
Îndată acel Hrizica-vodă au răpedzit cărţi în toată
Ţara Muntenească, dîndŭ ştire că den mila lui
Dumnedzău au stătut domnŭ Ţărîi Româneşti; de
sîrg să să strîngă ţara la dînsul, la Telejin. Un aprod
de-a acelui domnişor cu
cărţi cădzindŭ şi pre mîna lui Ştefan-vodă,
că neştiindŭ nemică de oşti, mergea la slujitorii de
giudeţul (cum dzic la dînşii) Buzeu-lui, să încalece cu
toţii, au dat în străjile noastre. Şi dentr-acélea
cărţi şi din rostul aprodului au înţeles
Ştefan-vodă toată povestea şi de fuga lui
Constantin-vodă şi de rădicarea la domniie lui Hrizică-vodă.
d-Zac. 21. Ştefan-vodă
cu oştile sale amu era la Sărata, iară Racoţii den
munţi nu coborîse. Ce, nu era fără grije la noi, să nu vie acél domnişor întîi,
să ne lovască pre noi, pănă a coborî Racoţii cu
oştile sale. Deci, neştiindŭ nemică de Racoţii, în ce
loc este, nu s-au suitŭ mai sus Ştefan-vodă, ce au stătut
pre cîmpii Buzeului preste trei dzile şi într-aceleaşi dzile s-au
coborît oştile sale Racoţii în şes pre Teleajin. Şi
nedescălecat bine încă cu toata tabăra, i-au dat ştire
străjile lui, cum sosescŭ săiménii la vad, pedestrimea şi
puşcile. La mare turburare şi spaimă cădzuse Racoţii,
aşea degrabă oaste simaţa apropiiată şi cu
Ştefan-vodă încă neîmpreunat, că acolea era să să
împreune oştile. Să nu fie fostŭ Gaudi căpitanul de
némţi a lui Racoţii la cumpănă, era să hie făcut
săiménii o poznă oştilor Ungurésti.
e-Zac. 22. Că cum
au audzit de la Gherghiţe, unde rădicasă pre acel domnişor, capetele
săiménilor si dărăbanţilor de Racoţii, că ieste
mai aproape cu oştile lui şi cum cu moldovenii încă nu este
împreunat, au sfătuit să margă, să lovască întîi pre
Racoţii. Cum le-au spus capetele sfatul, cum au început a striga toţi
în toate părţile: „Haida, haida, la ei, la ei”. Neaşteptîndŭ
nice porunca, nice vremea, nici tocmală, nici pre lîngă sine vreo
tabără, cum să cade unii pedestrime să margă, ce, care
cum putea mai înainte, cum ar hi la lucru gata, mîna bivolii carii trăgea
puşcile, tot în biciŭ, nice la un loc încă strînsă oastea,
ce care cum putea, buluc după buluc mai tare. Şi cum au sosit la
vadul Teleajinului, cum au început a da cu sinéţele şi deodată
sa stoliia, pănă ari agiunge şi celelalte bulucuri. Iară ce
tocmală să hie la o oaste care era ca un roi fără
matcă. Puşcile cum au sosit la apă, bivolii pre hirea sa,
năduşiţi şi de căldură, că era vara şi
de osteneala călii pripiţi, cum au vădzut apa, cum au
năvăliţii într-apă preste oameni şi au băgat
puşcile într-apă după sine.
f-Zac. 23. Toate
acéstea socotindŭ neamţul Gavdi, căpitanul lui Racoţii, au
îmbărbătat pre Racoţii să-şi tocmască oastea,
iară el singur, cu pedestrimea toată némţască si cu
puşcile, au purces şi au stătut împotriva lor la vad şi au
tocmit puşcile spre săiméni şi au început a da den tunuri în
săimeni. Da şi săiménii din sinéţe şi din pusei, cîte
mai rămăsese nentrate într-apă. Iară nu fu
zăbavă, ce, cît s-au apropiiat oastea lui Racoţii şi Gavdi
le-au datŭ foc, odată, cum dau némţii, au şi început a
să mesteca săiménii şi dărăbanţii cu domnişorul lor. Şi
vădzindŭ Racoţii turburarea lor şi lucruri fără
temei, au şi început şi pe den sus şi pe din gios a trece oastea
pen vaduri. Şi îndată au purces toată pedestrimea
muntenească şi domnişorul lor cu călărimea, de
cîtă avea cu sine, în răsipă. La fugă, ce sporiŭ
să hie pedestraşului înaintea călăreţului? Îndată
i-au agiunsŭ ungurii, călărimea. Nu era altă,
fără direaptă osîndă pentru faptele lor şi nu
războia sau vreo apărare, ce direaptă mesér-niţă. Trupurile
dzăcea polog pre şleah şi spinii de la laturi plini de trupuri
omeneşti. Şi multe bulucuri încă nesosite, pre carii, cum
şi undeşi i-au tîmpinat, aşea dzăcea, pănă în
Ploeşti. Avut-au în ceasta zarvă Racoţii oaste cu sine ca 12.000
de oameni” – cf. idem, p. 182-184.
Interesant este
că, de la “domnişorul” Hrizică-vodă, s-a tras nu doar
dezastrul şi măcelul “săiménilor
şi dărăbanţilor cu domnişorul lor” – ci
şi DELAŢIUNEA “DE STAT” (atât de “la modă”, în anii din
urmă, în România…): “Zac. 28. Cîţi săiméni au rămas de la
războiul cu Racoţii la Telejina şi capetele lor n-au răbdat
mulţi în Ţara Muntenească să rămîie, ce unii au trecut
Dunărea, iară alţii, cîţi au rămas, n-au
hălăduit de moarte, nice unul. Şi nu pănă la o vréme
i-au cercat Gonstantin-vodă, ce vro doi ani. Undeşi să obliciia
săiman sau dărăbanţŭ, îndată îl înţepa. Plin
cîmpul şi pre lîngă Bucureşti şi pe lîngă alte
oraşe de trupurile lor înţăpate. Şi cum aducea cineva la
divan ori fără divanŭ si striga: „Doamne, ia, şi iesta au
fostŭ săiman!” în locŭ-1 înţepa şi cine-1 aducea lua
plaşcă, cum dzic muntenii. Pănă
într-atîta să suise certarea lor, cît den pizmă unul pre altul giura
c-au fostŭ dărăbanţŭ şi înloc pieriia. Să
făcea unora şi năpăşti den pizmă, care den oameni
nu lipseşte în lume nici dănăoară. Ce giura pentru dînsul
alţi oameni şi hălăduiia sau de striga: „N-am fostŭ,
n-am fostŭ dărăbanţŭ”, giura céia ce-i prindea, c-au
fost şi înloc îl înţepa” – cf. idem, p. 186.
…Firea
omenescă de-sacralizată, ucigaşă cu sălbăticie
şi perversiune, “prin spate” şi “fără risc”, angajând, drept Călău, statul
(cu instituţiile sale, având, acum, fuincţiile distorsionate: din
demiurgice, devenind apocaliptice! - …instituţii şi stat - tot
de către “rebutatul” om-creatură, născocite şi născute!)…
Firea
omenesc-desacralizată – intrată în Vârtejul-Maeström-ul Pierzaniei
Sinelui Umano-Divin, şi atragerea, ca sine falsificat, a “FIAREI PERVERTIRII” DE DUH, veşnic
nesătulă de distrugere şi sânge criminal şi de Haos… - stare blestemată şi
demonizant-posedantă, numită de români: ”fără frică de Dumnezeu” sau: “fără niciun Dumnezeu!”
***
2-CENTRI
FALŞI ŞI CENTRI REALI, AI LOGOS-ULUI RITUALIC. ÎNFRÂNGERILE
TEMPORAL-ISTORICE – CA DURERI PERSONALE
...Lui Miron Costin, precum am afirmat în Preliminarii, îi lipseşte
vizionarismul, deci şi viziunea sa metafizică, asupra Lumii şi
Iluziei Temporale, are de suferit.
Evident, intuieşte necesitatea unui Centru al Logos-ului Cosmico-Divin
– dar nu şi identifică, în mod corect şi definitiv, acest
CENTRU.
...Prima
ţintă falsă este Radu vodă. Din punctul de vedere al
Aristocratului, are dreptate – pentru că Radu intuieşte şi
recunoaşte calităţile Castei Războinicilor –
calităţi care sunt “raze” ale Soarelui – şi nu acceptă
impostura aristocratică, pentru că este conştient că s-ar
deteriora nivelul combativ şi de lumină al Ţării şi
Neamului. IERARHIA SPIRITUALĂ
AUTENTICĂ, PRIN “ARISTONI”, ESTE ADEVĂRATUL NOMOS!!! – şi,
de aceea, Radu-vodă, care ştie “hirea omului” (adică, “teapa/TREAPTA spirituală”!), nu “boiereşte” şi nu judecă otova (în stil
“democrato-masonic, precum se zice că se face astăzi, în veacul
XXI…!), pentru că responsabilitatea
şi importanţa/consecinţele Făptuirii (în plan
ontico-spiritual al Neamului) ale unui “ARISTON” sunt incomparabile cu cele ale
unui om de “gloată”/din gregaritatea săracă de/întru Duh!
Dar Radu nu
intuieşte, la fel de precis ca în cazul “ARISTONULUI”/Rază Solară - Nivelul de Duh şi de Responsabilitate şi Eficienţă
Spirituală al DOMNITORULUI,
carte este acela al Soarelui de pe Cerul
Terestru al LOGOS-ului instaurat: ştie să pedepsească (“au
pus de i-au dat 300 de toiege”, unei slugi, boierite numai de gura…boierilor!
– …se vede clar cum Sfinţenia
şi Autoritatea şi Vizionarismul MUŞATINILOR S-AU STINS!!!), DAR NU ŞI SĂ DOMNEASCĂ!
Nu
cunoaşte noţiunile de Martiriu şi de Sacrificiu pentru
Ţară şi Neam – nu se
stinge luptând, cu arma în mână, pentru “păstrarea şi
lărgirea moşiei” - ci,
penibil… - …bolind (”boleac”) – fără nicio
reacţie de sublimitate, din partea Ţării şi Norodului (se
observă doar că…are “bunul-simţ”
să nu-şi lungească/”tragăne
viiaţa”, ci se stinge discret: “Omŭ boleac fiindŭ Radul-vodă
şi de mîni şi de picioare, care boală podagra şi hirarga
să dzice, n-au trăgănatŭ multŭ viiaţa şi
acolea la Hîrlău s-au sfîrşit viaţa, în anul 7134 în dzile”:
Zac. 3. Fost-au acestŭ
domnŭ, Radul-vodă, deplin la toate si întreg la hire. Cuvîntul ce-I
grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele cu mare dreptate
şi socoteală, fără făţărie, cu cinste,
iară nemăruia cu voie veghiată. Avea acestŭ cuvîntŭ:
„Domnul hiecare, cîndŭ giudecă pre un boierinŭ cu un curtean,
ochii domnului să fie pre boierin, iară giudeţul pre calea sa
să margă. Şi aşea, cîndŭ să pîrăşte un
curteanŭ c-un ţăran, mai de cinste să fie curteanul şi
la cuvîntŭ şi la căutătura domnului, iară nu
abătîndu-să giudeţul din calea sa cea direaptă.” Şi la multe divanuri,
cătră vornicii cei de gloată dzicea: „Vornice, dzi celui om
mîine să mai iasă la divan”, ferindŭ să nu hie greşit
cumva giudeţul. Şi de să prilejiia cumva negăcitŭ
giudeţul la un divanŭ, să îndrepta la altul. Dzicea de multe
ori: „Nemică nu ocăreşte pre domnulŭ aşea ca cuvîntul
nestătător”. Pentru boieri dzice: „De mare folos şi cinste este
domniei şi ţărîi boierinul înţeleptŭ şi avut,
că dacă are domnulŭ cinci-şase boieri avuţi, nici de o
nevoie a ţărîi nu să teme”. Cu boieriul ca c-un boieriŭ, cu
slujitoriul ca c-un slujitorŭ, cu ţăranul ca c-un
ţăran făcea voroave şi tot cu blîndéţe şi cu mare
înţelepciune, că deşi era răpit la vremea sa, iară nu
îndelungŭ.
Zac. 4. Boierii la
mare cinste avé şi dzicea: „Pre un om, dacă-1 boiereşte domnul,
nu încape să-l suduiască. De nu se poartă cumsăcade unui
boierin, să-l scoată şi să puie altul în locŭ,
iară a-l sudui, sau să nu I se treacă cuvîntul grăit cu
cale, nu să cade.”
Zac. 5. Avea o slugă Radul-vodă,
încă din copilăriia sa, căruia socotindŭ că nu este
hirea de boierie, îl socotiia de amînă, iară boierie nu-i da. Ce, văzîndu-se denafară din
rîndul altora, pre hirea omenească, ce ieste pururea silitoare în
viaţă să fie între cei de frunte, s-au rugat mitropolitului
şi boierilor să-i grăiască Radului-vodă pentru dînsul,
să nu fie uitatŭ, fiindŭ slugă de atîta vréme, şi
aşteptîndŭ în nărocul stăpînu-său, să hie şi
el între oameni. I-au grăit boierii cu toţii pentru dînsul, să
nu hie uitat, ca o slugă veche ce ieste şi slugile cu nedejdea
cinstei stăpînilor, să agiungă şi ei a hi între oameni, mai
multŭ slujescŭ. Au răspunsŭ Radul-vodă boierilor: „Mie, sa nu vi să treacă
cuvîntul vostru, nu mi să cade, iară eu ştiu hirea omului,
că de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia
dumilor-voastre”. Şi a doa dzi l-au chematŭ şi i-au dat
vătăjiia de aprodzi, care era la cinste îa Radul-vodă, si
aprodzii cei de divanŭ nici la o domnie mai de cinste n-au fostŭ, cu
urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi
îmbrăcaţi aprodzii. Şi ori la cine şi la ce boieriŭ
mergea cu carte, în picioare sta boieriul, pănă să citiia
cartea.
Zac. 6. N-au trecut
săptămîna şi veni jalobă din tîrgŭ la divanŭ de
nişte făméi pre acel vătav nou, de sila ce le făcuse
şi le bătuse în tîrgŭ. Au căutaţii Radul-vodă la
boieri şi li-au dzis: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu
este ?” Iară cătră dînsul : „Eu, măre, încă
pe boierie nu am apucat să-ţi dzicŭ”. Şi au dzis
armaşului de i-au luat gîrbaciul şi au pus de i-au dat 300 de toiege.
(…)Zac. 12. Omŭ boleac fiindŭ Radul-vodă şi de mîni şi
de picioare, care boală podagra şi hirarga să dzice, n-au
trăgănatŭ multŭ viiaţa şi acolea la Hîrlău
s-au sfîrşit viaţa, în anul 7134 în dzile...” – cf. idem, p. 37.
…A doua
ţintă falsă, privind identificarea Centrului Logos-ului Moldav –
este Barnovschii-vodă: “Pentru 40 de
pungi ce-I cerea veziriul de la Barnovschii-vodă, ferindŭ ţara
de obicei, i-au venitŭ mazilie, neîmplîndŭ bine patru ani la domniie.
Şi mulţi, cari-i era priietini, îl sfătuia să nu să
puie împrotiva veziriului, să-i dea acei bani, să nu-i vie vreo
primejdie. N-au vrutŭ nice într-un chip să priimască, pentru
obiceiŭ să nu să facă asupra ţărîi, urmîndŭ
pe Pătru-vodă, carele au făcut Galata de Sus, care avîndu
dodeiale totdeauna de la turci cu dările, au strînsŭ boierii şi
ţara, şi le-au dzis că nu mai poate să sature pîntecele
turcilor fără fundŭ. Şi luîndu-şi dzua bună de la
toţi, au lăsatŭ domniia şi s-au dus pen Ţara
Leşască la Veneţiea, unde-şi s-au săvîrşit
şi viaţa sa, cu vécinică pomenire în ţară. Să cunoaşte că
aceşti domni matce direpte au fostŭ aceştii ţări, nu maştihă,
cîndŭ, pentru obiceiŭ să nu să facă în dzilele lor cu
greul ţărîi, domniile s-au lăsatŭ şi asuprelele
ţărîi n-au priimit să hie de la dînşii” – cf.
idem, p. 79. Da, este un “vodă” căruia îi este milă de poporul
său – dar nu are nimic eroic, nimic martiric, nimic care să
aducă aminte de Vârtejul Muşatin, în statura sa: A FI MUŞATIN presupune a avea, în Sânge, V.IT.R.I.O.L. – Otrava Sanctificatoare! – înseamnă A FI STĂPÂN AL SOLUŢIILOR DE CONTINUITATE, ÎNTRU CALEA
SPRE MÂNTUIRE A POPORULUI, SPRE NEAM. Doar să “demisionezi” din
postul în care te-au pus “colegii” boieri-războinici, înseamnă
că nu eşti cu nimic deasupra lor: eşti un oarecare
Războinic, dar nu o CĂPETENIE
ÎNTRU DUH AL NEAMULUI…!!! Un nou “sărutător
de poală sultănească/împărătească”: “Cum au sosit
Barnovschii-vodă în Iaşi den Ţara Leşască cu bucuriia
tuturora, au stătut după’ gătire de calea Ţarigradului,
că nu era alţii mijloc, numai să margă la
împărăţie, să ia
de acolè domniia după sărutatul poalei împărăteşti”
– cf. p. 90 – deci, un nou candidat de “simplu actor”, în spectacolul sinitru
al Tiraniei: “prăvindŭ şi
singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul”
– cf. p. 90. Smerit, bun la inimă,
încât Toma-vornicul are viziunea îngenuncherii lui Barnovchii-vodă,
după asasinarea lui Barnovschii-vodă, la Istambul, prin decizie
arbitrară a sultanului (“De care
măr-turisiia Toma vornicul, fiindŭ postelnic al doilea la dînsul,
că în multe nopţi l-au
zărită pe la miiadză-noapte îngenunchiatŭ înaintea icoanei
la rugă, cu mare osîrdiie “ – cf. p. 90) – dar nu SUPRAUMAN, nu ARHEU DIVIN AL NEAMULUI!
…Urmează
două noi indentificări false ale Centrului Logos-ului –
şovăiala Scriitorului, întru Magia Exorcizării, se vede din
aşa-zisa încercare de obiectivare a “viziunii” – trebuind să aleagă
între cel care i-a făcut LUI
ÎNSUŞI mult bine (binele personal”) – Gheorghe Ştefan,
trădător faţă de “Vasilie-vodă” – şi cel
care a adus Moldovei oarecare slavă, prin dinamismul faptelor sale,
militare şi exorcistice (mânăstiri multe, zidite după Sfântă Pilda ŞTEFANICĂ!)
– ba chiar printr-un cvasi-martiriu – “VASILIE-VODĂ”
– cel care înregistrează o domnie extrem de sinusoidală, şi ca
atitudine moral-spirituală, şi ca “noroc” la războaie şi la
“guvernarea” Moldovei – astfel că, din Centru de Duh, Vasilie-vodă
devine, mai curând, reper pentru Apocalipsa Moldovei, pentru “Scăderea”
Ţării: “Zac. 55. Şi
cu vrémile pănă aice istovim o parte de domnie a lui
Vasilie-vodă, că pănă aice, pre cît au fostŭ
fericită domniia aceasta, cu atîta mai cumplite vrémi s-au început de
atunce, den care au purces den scădere în scădere această
ţară pănă astădzi” – cf. p. 115.
Vasilie-vodă
Lupul, fost vornic (“anume că
ieste şi el den greci” – cf. p. 84, zice Miron Costin…”fiind Vasilie-vodă tot de un niam, arbănaş/[albanez]”
– cf. p. 30, zice, mai târziu, Ion Neculce), îşi dă fiica cea mai
mică, pe Ruxanda, lui Timuş Hmielniţki (pe Maria o dăduse
după “cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei (…) omŭ
de lege calvinească” (…)Iară calvinul numai pre singure pohtele
sale trupeşti, osebite de sfînta săbornică besérecă au
scornitŭ acéia lége, la care, ca la o lége slobodă, în
puţină vréme au cursŭ toată Fiandra şi Englitera”
– împotriva LEGII/LOGOS-ului
Ţării: “Şi multă vréme s-au
frămîntatŭ acestŭ lucru în sfat şi cîţva boieri pre
atunci apăra acest lucru, să nu hie, ales Toma vornicul şi
lordachie visternicul, care capete de-abea de au avut cîndva această
ţară, sau de va mai avea. Ei dzice lui Vasilie-vodă şi
pentru legea rătăcită şi un lucru nu fără grije
despre împărăţiia Turcului – p. 112), pentru a
abate, în felul acesta, prăpădul căzăcesc, produs de
răzvrătitul tată al lui Timuş – Bogdan Hmielniţki, cel
care vrea să nimicească “Crăiia/Ţara Leşască” : “Zac. 6. Acest războiŭ cum au fostŭ şi cum s-au prilejit,
nici unii părţi nefăţărindŭ, că nemică
nu strică credinţa aşè celora ce scriu letopiseţele ca
făţăriia, cîndŭ veghe voia unuiè şi coboară
lucrul cu hula altuia, noi, macara
că am hi datori cu pomenire lăudată mai multŭ lui
Ştefan-vodă, de la carele multă milă am avut, decît lui
Vasilie-vodă, de la carele multă urgiie părinţii
noştri au petrecut, iară dreptatea socotindŭ, nu poci scrie
într-altŭ chip.
Zac. 7. Deci, den
hărnicia domnilor, departe mai în frunte a lui
Vasilie-vodă, că s-au aflata pururea în fruntea oştii sale,
singur învăţîndŭ, mutîndŭ steagurile şi
îndemnîndŭ, iară Ştefan-vodă în oastea sa de faţă
n-au fostŭ, ce au stătut departe de la oaste înapoi. Iară numărul oştii şi
hirea şi acelea tot era mai tare Vasilie-vodă şi mai mulţi
oşteni la Vasilie-vodă şi mai buni călăreţi,
însă toţi îndoiţi şi hirea neamului lacomă la
înnoituri” – cf. p. 161. Iată că, din frica de a nu strica,
cumva, Cumpăna Divină a Adevărului şi eventualele efecte
Magico-Exorcizatoare ale Scrisului – Miron Costin ajunge să pună
căderea lui Vasilie-Vodă (“de la carele multă urgiie
părinţii noştri au petrecut) mai curând pe seama “hirii lacome de înnoituri a neamului”,
decât pe seama vreunui defect moral-spiritual al lui Vasilie-Vodă, sau a
vreunei calităţi moral-spirituale şi comportamentale a lui
Ştefan Vodă…!!!
Oricât,
însă, se sileşte să ţină “vie” şi
“adevărată” ţinta-CENTRU
COSMIC al LOGOS-ului – “…Fericită domniia lui Vasilie-vodă,
în care, de au fostă cîndva această ţară în tot binele,
şi bivşug, şi plină de avuţiie, cu mare fericiie
şi trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele
aceştii domnii au fostă, în anii dentîiŭ cu prepusuri de nepace
iară între leşi şi între turci, iară apoi, după
trei-patru ai, deşchidzîndu-şi calea împărăţiia
Turcului asupra Persului cu soltan Murat pentru Vavilonul, aicea aceste
părţi la mare păci şi linişti şi mare fericii era”
– p. 93 – până la urmă este nevoit să recunoască faptul
că “doi domni nu poate avea o ţară” (erau, în Moldova,
simultan, numiţi şi socotiţi “vodă” şi
Vasilie-Vodă, recunoscut de turci, şi Ştefan Gheorghe, pus de
“Ţara Ungurească”/practic, de armata condusă de ”Racoţii,
craiul de Ardeal” – p. 181 – şi de unii boieri moldoveni…şi
este nevoit să înregistreze amurgul şi dispariţia lui
Vasilie-Vodă (destul de meschină: fiind lacom de putere, îi
doreşte, “în taină”, lui Ştefan-Vodă, întunecarea
minţii: “Şi spun de
Vasilie-vodă că mare grije avea că va veni Ştefan-vodă
la Poartă şi să hie dzis în taină: „Să nu-l aducă dracul aicea!” – cf. p. 193).
…Dar, când
Vasilie pierde partida (moral, politic şi…metafizic!) cu Timpul şi
Politica, Miron Costin îl abandonează, moral, încercând să-l urce, în
fine, pe Ştefan-Vodă (BINEFĂCĂTORUL
PERSONAL al Costineştilor!), în ochiul cititorului – cu
speranţa că, din doi, tot va fi nimerit pe unul drept Centru de Exorcizare
a Iluziei Temporale: “Zac. 52. Domniia lui Ştefan-vodă au
fostŭ cu mare bivşug ţărîi la toţi anii domniei sale,
care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pîine, în vin, în stupi, mare
roadă în toate. Om deplin, capŭ întregŭ, hire adîncă, cît
poţi dzice că născu şi în Moldova oameni. La
învăţături solielor, cărţilor la răspunsuri, am
audzit pre mulţi mărturisindŭ să hie fostŭ
covîrşindŭ pre Vasilie-vodă. Mesele şi petrecaniile
ceştii domnii de-abiia la o vreo domniie să să hie prilejit, nu
fără mare desfrînăciune la lucruri peste măsura curviei. Slujitorii
mila şi cinstea care au avut la această domnie n-au avut nice la o
domnie, de cîndŭ odoacă ţara. Iară cum i-au plătit
slujitorii lui la maziliie, citi-vei mai gios, la intratul
Ghicăi-vodă în ţară si la ieşitul lui den
ţară, în Ţara Ungurească. Ieşirea lui
Ştefan-vodă den ţară au fostŭ în anul 7165
<1657>1 tocma pre acéia vréme i-au venit maziliia, pe ce vréme au scos
şi elŭ pre Vasilie-vodă din scaunŭ” – cf. p. 194.
…Interesant
este că, numai că, în acelaşi capitol (“Capulŭ
alŭ doodzécilè”), Miron Costin trece pe lângă o
ţintă pe care doar pe jumătate o recunoaşte ca fiind una
reală, în privinţa echivalenţei ei cu Centru Logos-ului Neamului
– deci, pe lângă un domnitor care se aseamănă mult mai mult, prin
tot comportamentul său moral-spiritual, prin Statura sa Spirituală
şi prin Aureola sa Martirică, de Centru
ŞTEFANIC – MATEI BASARAB:
“Zac. 13. Preste scurte vrémi după
aşedzarea domniei lui Ştefan-vodă ş-au fîrşit dzilele
sale şi Matei-vodă domnul muntenescŭ, omŭ fericit preste
toate domniile aceii ţări, NEMÎNDRU, BLÎNDŬ, DIREPTŬ OM
DE ŢARĂ, HARNIC LA RĂZBOAIE, AŞEA NEÎNFRÎNTŬ ŞI
NESPĂIMAT, CÎT POŢI SĂ-L ASAMENI CU MARI OŞTENI A LUMII”
– cf. p. 178. Şi, apoi: “Zac. 46. Perit-au în céstŭ războiŭ
oameni însemnaţi den boierii Muldovei, Bucium stolnicul den tun lovit
şi Hristodul cămănariul şi den slujitori puţini, den
pedestrimea căzăcească cîţva den céia ce au fostŭ în
frunte, precum s-au scris, den némţii a lui Vasilie-vodă în
giumătate. Vii mulţi şi den oşteni de ţară
şi den cazaci au cădzut pre mîna lui Matei-vodă. Iară
şi den munteni nu fără scădere în oameni au fostŭ si
mai vîrtos primejdiia lui Matei-vodă,
cu rana ce i s-au prilejit, den care, cu adevărat şi bătrîn au
fostŭ, iar cît ar hi mai putut trăi, rana acéia i-au scurtatŭ
rămăşiţa dzilelor, că pănă la anul,
netămăduit de acéia rană, au murit. Că să nu hie
fostŭ rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni
şi cazaci, unde întrasă şi cu ce tocmală” – cf.
p. 159. De observat similitudinea de situaţie, cu cea ŞTEFANICĂ: şi Matei Basarab este “drept”,
“harnic
la războaie”, “aşea neînfrîntŭ şi
nespăimat, cît poţi să-l asameni cu mari oşteni a lumii …
- iar moartea I se trage tot din rană vitejească, ca şi lui ŞTEFAN CEL BUN ! – adică din
rană căpătată pe câmpul de bătaie, pe când era în
fruntea ostaşilor săi!!!
…Numai
că…era muntean, nu moldovean…!
…La fel de
“razant” trece Miron Costin, şi din aceleaşi motive, ca şi în
cazul MATEI BASARAB – pe lângă
un alt Autentic Centru al Logos-ului Românesc – MIHAI VITEAZUL (poate acesta din urmă este şi mai
apropiat de CENTRUL ABSOLUT AL
LOGOS-ului ROMÂNESC – cel ŞTEFANIC!):
“Zac. 3. Domnŭ era atunce la munteni de curundŭ Mihai-vodă, acel vestit între domni, ÎNCĂ BINE NEAŞEDZAT după moartea Mihnei-vodă. Vădzindŭ ţara cuprinsă
de turci, singur au năzuitŭ la Bator, domnul Ardealului si au trimis
soli şi la împăratul némţăscŭ, dîndu-i ştire
că, cuprindzindŭ Sinan-paşea Ţara Muntenească, prea
lesne va putea să supuie şi Ardealul. (…)Şi au fostŭ războiul cu mare vărsare de sînge
şi după cîtăva luptă, au înfrîntŭ Mihai-vodă
oastea lui Sinan-paşea, cît si el singur paşea, să nu fie aflat
îndemînă o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar
hi cădzut la prinsoare. Şi aşè s-au curăţit Ţara
Muntenească de turci într-acéia dată cu osîrdia lui Mihai-vodă,
însă avea şi oaste némţască cu sine de la Batorŭ
Jigmontŭ (…)CE PENTRU UN LUCRU SAU DOAĂ PRE VOIE
CE I SĂ PRILEJESCŬ, BIETUL OM PURCEDE DESFRÎNATŬ ŞI ÎNCEPE
LUCRURI PESTE PUTEREA SA ŞI APOI ACOLO GĂSEŞTE PERIREA (…)Zac. 9. Prea lesne au priimit Mihai-vodă
acestŭ lucru, ca un om de
oşti pururea poftitoriŭ şi fără
zăbavă au strînsŭ oastea Ţărîi Munteneşti, ca
30.000 şi au intrat în Ardeal (…)Singur
Bator Andréieşŭ la fugă, părăsit de toţi
ardelenii, numai cu puţinei léşi neştiutori rîndul locurilor
şi rătăcit Într-o pădure, au cădzut pre mîna
oştenilor lui Mihai-vodă. Şi dacă l-au adus la
Mihai-vodă, au pus de i-au tăiatŭ capul. Neştiutoare fire
oamenească şi de primejdiile sale, că apoi peste nu
îndelungată vreme aşea au păţit şi Mihai-vodă de
Baştè Giurgiu, cum au făcut el lui Bator Andreieş. Bine dzice
sfînta Evanghelie: „Cu ce
măsură măsuri, măsura-ţi-să-va” (…)Zac. 7. Era léşii pe acéia vreme strînşi toţi la
săimŭ, la Varşav, sfătuindŭ oaste împotriva
Şfedului, că craiul leşescŭ Jigmontŭ fiindŭ
dreptŭ moşan aceii Crăiei, ce încă viu tată-său,
Ioan-crai, l-au ales léşii pre Jigmontŭ la crăiea lor. Şi
după moartea tătîne-său, neavîndŭ altŭ fecior,
făr Jigmontŭ, cuprinsesă Crăiea Şfedzască
unŭ frate craiului şfedzăscŭ, unchiu lui Jigmontŭ,
anume Gustav. Deci fiindŭ mai aproape Jigmontŭ, ficiorul craiului
svedzăscŭ, de acéia crăie, decît fratele tătîne-său,
Gustav, siliia pre leşi, numai să pozvolească la acela
săimŭ, să să facă oşti împrotiva lui
Gustavŭ.
Zac. 8. Iară
socotindŭ léşii că nici într-un chip acéle doaî crăie
să să facă una nu vor putea, fiindŭ una dincoace, alta
dincolo de mare, care mare să chiamă Marea Balticum, o coadă din
Ochean, şi nici din lége sintŭ una şi prilejindu-să
această tîmplare cu Mihai-vodă lui Ieremie-vodă, au dat craiului nedejde de oşti
asupra şvedzilor pe altă dată, arătîndu-I mare treabă
aceasta şi cu grije Crăiei Leşeşti, să lasă
cuprinsă ţărîle aceste de Mihai-vodă, Ardealul, Moldova,
Ţara Muntenească (…)Zac.
21. S-au mirat Mihai-vodă de
semeţiia léşilor, cu ce sîrguială au apucat vadul şi au
stătut un războiŭ mare acolè pentru vad. SINGUR MIHAI-VODĂ CA UN LEU în fruntea războiului
şi au fostŭ războiul cîteva ceasuri, pănă au sosit
husarii (…)Încep. 1. Să urîse muntenilor cu domniia lui
Mihai-vodă, totŭ cu oşti şi războaie (…)Zac. 10. Era veste de biruinţă acelui războiŭ mai mare a lui
Mihai-vodă, decît a lui Baste Giurgiu, care zavistiie au făcut
şi perirea lui Mihai-vodă.
Zac, 11. Spunŭ
oameni bătrîni de pre acéle vrémi, cum să fie agiunsŭ în cîteva
rînduri cu dare Ieremie-vodă la Baste Giurgiu, pentru moartea lui
Mihai-vodă, care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în
lume avuţiia). Banii răscolescŭ împărăţiile
şi mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un
cuvîntŭ leşescŭ: „Sula de aurŭ zidiul pătrunde”.
Zac. 12. Vă
leato 7109 <1601> avgustŭ, 8 dzile dez-de-noapte, într-aşternut
încă Mihai-vodă, au venit doi căpitani némţi cu oamenii
lor, trimişi de Baste Giurgiu să omoară pre Mihai-vodă. Şi
cum au sositŭ la tabăra lui, că era deosebi, au lovitŭ la
cortŭ unde odihniia şi acolo în locŭ i-au tăiatŭ capul
şi l-au dus la Baste Giurgiu, iară trupul păn a triia dzi au
stătut la vederea tuturora, neîngropat. Oştile lui, ce avea, nu era
cu dînsul în tabără; pre toţi îi slobodzise în pradă;
pănă în copiii lui au fostŭ mărsŭ şi ei în
pradă”” – cf. pp. 9-12.
…Curios.
Deşi Mihai este, după însăşi zisa lui Miron Costin, “CA UN LEU în fruntea războiului” (LEUL-de-FOC fiind semnul sub care se situează LOGOSUL
ŞTEFANIC!), deşi recunoaşte că moartea lui Mihai a fost
rezultatul invidiei şi al corupţiei, din zona aşa-zis
“creştină” (“Spunŭ oameni
bătrîni de pre acéle vrémi, cum să fie agiunsŭ în cîteva rînduri
cu dare Ieremie-vodă la Baste Giurgiu, pentru moartea lui Mihai-vodă,
care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în lume
avuţiia). Banii răscolescŭ împărăţiile şi
mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un cuvîntŭ
leşescŭ: „Sula de aurŭ zidiul pătrunde”) – în finalul celor trei capitole (2-3-4)
dedicate domniei lui Mihai-Vodă Viteazul, Miron Costin nu află vorbe
deloc avântate, despre un domnitor valah care, în vremurile acelea, s-a
singularizat, prin lupta sa biruitoare, contra turcilor (ba, Miron Costin se
dovedeşte a privi “cu lupa CÂRTIRII”,
atât personalitatea lui Mihai : “ÎNCĂ BINE NEAŞEDZAT după moartea Mihnei-vodă” – de
parcă domnii de care vorbeşte în restul letopiseţului său
este, vreunul, “aşezat”…altfel
decât prin “puparea tălpilor
sultanului”! - dar nici vorbă
să aibă vreunul visurile înaripate ale lui Mihai!... - cât şi victoriile lui Mihai: “Şi aşè s-au curăţit
Ţara Muntenească de turci într-acéia dată cu osîrdia lui
Mihai-vodă, însă avea
şi oaste némţască cu sine de la Batorŭ Jigmontŭ”
– de parcă prezenţa armatei auxiliare austriece ar fi
influenţat, în vreun fel, meritele lui Mihai…!). Faptul UNIRII SFINTE DELA ALBA IULIA nu-l impresionează cu nimic, pe bătrânul Logofăt-Mag al
Scrisului Exorcizator (cu toate că însuşi Actul Unirii marchează O ŢINTĂ DESTINALĂ MAJORĂ, pentru
valahi…!) – şi Aristocrat, deci Călăuză spre Bine, ci-l “reperează”
ca pe o simplă “neguţătorie” politică, între suedezi (“Jigmontŭ,
ficiorul craiului svedzăscŭ”) şi polonezi: “au
dat craiului nedejde de oşti asupra şvedzilor pe altă dată,
arătîndu-i mare treabă aceasta şi cu grije Crăiei
Leşeşti, să lasă cuprinsă ţărîle aceste de
Mihai-vodă, Ardealul, Moldova, Ţara Muntenească”.
…Cât despre
motivul morţii lui Mihai, el este, conform lui Miron Costin, dublu:
I-pe de o parte, un motiv intern (foarte credibil!):
faptul că boierii munteni îşi degeneraseră atât de mult Funcţia Războinică,
încât nu mai răspundeau, în niciun fel, numelui/funcţiei arhetipale
de “ARISTON”!!! Preferau (ca şi
mareşalii lui Napoleobn Bonaparte, mai târziu!) să-şi apere, mai
curând, ce agonisiseră ca putere de influenţă şi averi
materiale (dobândite, multe, prin
trădări!), decât să-şi respecte şi păzească
(aşa cum îi juraseră Lui Dumnezeu!) ARHEII NEAMULUI - …care, pentru unii ca ei, degeneraţi
spiritual până la nesimţire, dispăruseră de tot, ca şi
vizionarismul “spre Neam”!;
II-pe de alta, un motiv extern: nerecunoştinţa austriecilor (“ŞI AŞEA S-AU
PLĂTITŬ LUI MIHAI-VODĂ SLUJBELE CE-AU FĂCUTŬ
NEMŢILOR”) – de parcă Mihai ar fi fost “arendaşul”, în Ţara
Românească, al Imperiului Austriac…- …iar nu un Erou Martiric, înscris în Linia
Arheilor Neamului Românilor…!!! – şi folosindu-se de extrem de
redusele oportunităţi, pe care le afla, pentru a rezolva problemele
metafizice ale Duhului Valah, în
conformarea europeană, pur spaţial-materială, din AMURGUL EV-ROPEI/”BUNEI FORME”… - VIDE/VIDATE DE ORIŞICE DUH DIVIN!
…O atitudine, din partea Magului Silitor (întru A-CRONIE) al Scrisului, Miron Costin (trebuie să
recunoaştem aceasta, întru Binele Adevărului!) – mai curând “spaţial-formal-regionalistă”
- mioapă,
din punct de vedere metafizic (deci, supusă Zvârcolirilor
Şarpelui Iluzionisto-Contorsionist, al TIMPULUI!!!) – decât conformă cu Viziunea Mitico-Arheico-Românească!
***
3-PULVERIZAREA
SEMANTICĂ, PRIN FĂPTUIRE DES-CENTRATĂ, ÎN RAPORT CU LOGOS-UL DE
NEAM.
„VOIEVOZII SFINŢI”/CONDUCĂTORII/CĂLĂUZELE
AUTENTICE ALE NEAMULUI
...Ceea ce se
întâmplă, prin încercarea de A-CRONIZARE exorcizatoare Iluzie, în Letopiseţul lui Miron Costin – ca zvâcniri ale Timpului, prin oameni care se închipuie „mişcători de istorie”/responsabili
cu aşa-zisa „mişcare a Timpului”
– sunt mişcări extrem de energice, dar necontrolate, agonice, ca de
Fiinţe care se îneacă (în provocările iluzorii ale Timpului) –
şi, din pricina asta, se zbat total haotic/aritmic.
Duhul Sacru Dinamic al
Moldovei MUŞATINILOR s-a stins.
Se păstrează dinamismul formal, de suprafaţă, al
Făptuirii – dar semanica
Făptuirii este una complet degradată, pulverizată până la
dispariţie: „Domnul” nu
mai este Domn/Stăpân şi
Călăuză spre Neam - Războinicii-Aristocraţi nu-şi mai respectă statutul de ARISTON-CEL
MAI BUN, ci-şi negociază, la infinit, interesele personale, în
dauna celor ale Ţării şi Neamului... – „străinii” se
amestecă, permanent, în „politica”/CTITORIREA
DE CETATE/NEAM, încolăcind, precum Dragonii/Diavoli, INIMA ŢĂRII/PĂMÂNTULUI VALAH...
– ceea ce produce şi „slăbirea
ţării”, dar şi a „slăbitorului
ţării” (ca un fel de sinucidere
metafizică!), pentru că Domnul
nu e Domn peste sine, ci-şi trage „seva
metafizică a Stăpânirii” de la poporul purces spre Neam („Zac. 4. Domniia era aceasta foarte slabă şi cu purtatul trébilor
peste obiceiurile ţărîi”- cf. idem, p. 27).
„Oamenii îşi oferă
substanţa şi năzuinţele, ca materie brută, cu vagi,
imprecise şi indecise vibraţii ale Logos-ului: Conducătorul
preia vibraţiile şi le stabilizează în trasee demiurgice-destin
al Logos-ului-Neam (...)” – cf. Adrian Botez, Opera scrisă a
lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie
naţională, p. 90
[55]
.
...Dacă nu
se realizează această legătură metafizică, ŞTEFANICĂ, între
Conducător şi Poporul purces spre Neam - oamenii Ţării suferă cumplit,
trădaţi de cei ce s-ar fi cuvenit săle fie Călăuze
spre Lumină, şi acum le sunt călăuze spre Haos/ANTI-NOMOS Infernal, Pieire şi
Dezastru!
...Şi
„model” de ANTI-LOGOS ajung
moldovenii de iau de la leşi – despre trufia prostească („fără
crieri”) şi păguboasă a cărora chiar „copilul lor de suflet”, Miron Costin,
spune:”Ce leahul, simăţŭ
şi fără crieri,
n-au vrut să purceagă mai devréme, ce amu dacă să
apropiiesă oştile. Bine le dzicŭ de aceasta căzacii
leşilor: „După pagubă,
leahul înţelepţŭ“.- cf. p. 179.
Primează,
mereu, interesul trufaş şi lăcomia celui pe nedrept numit „domn” (pentru că nu mai este,
demult, Stăpân şi Călăuză a Neamului său, „însuşi ţiitoriu preste toată
ţara” – după Modelul
Logos-ului ŞTEFANIC!) – iar deciziile pentru Moldova nu se mai iau
în Moldova – ci ori la Poarta Otomană ori, din ce în ce mai des, prin
compromisuri jenante, între Poarta Otomană islamică (aliată cu
tătarii “Crâmului” islamic) şi cancelariile statelor vecine aşa-zis “creştine”: deci, “creştinismul”
nu mai există, “de facto”, în
acest Răsărit de Europpă, cum nici în restul Europei! – aşa
cum îl concepe nici Dumnezeu-Hristos, dar nici înţeleptul Domnitor CREŞTIN al
Ţării Româneşti, IOAN
NEAGOE BASARAB (“Vezi, fătul
mieu şi voi, fraţilor, cât iaste de rău celui ce să
potrivéşte lui Dumnezeu şi să ţine că iaste mare
şi putérnic şi smerenie înaintea lui Dumnezeu nu — face!(…) Iar carii
nu cred în Hristos Dumnezeul nostru, nici preacuratei lui maici, acéia n-au
atâta minte, nici înţelepciune, ce toată mintea şi
înţelepciunea lor iaste mâna cea întinsă şi darul să le dai
şi să le umpli gurile tuturor de toate(…)Că domnul care iaste înţelept şi are minte, pentru
numele său cel bun nu numai ce socotéşte şi ia
învăţătură de la acéste lucruri ce am scris eu, ci
încă şi mai multe să va socoti cu mintea şi va chibzui ziua
şi noaptea, ca să dobândească numele lui cinste. Şi pentru
cinsté, şi sângele şi-l va vărsa; că cinstea niciodată
n-are odihnă”- cf. p. 105): există doar compromisuri,
murdare şi lipsite de orice demnitate umano-divină – doar
trădări ale Duhului Creştin, doar ambiţii lacome şi
trufaşe (dar lipsite de bărbăţie, căci, mereu, se
găseşte câte vreun “papuc”
de “pupat” şi sub care să
te umileşti, pentru a-ţi realiza, penibil, un meschin interes “de
familie”! – …dacă până şi Grigore Ureche mărturiseşte,
cu oarecare jenă, chiar despre un Muşatin, Petru Rareş: “ŞI DECII S-AU DUS LA ŢARIGRAD,
DE Ş-AU PLECAT CAPUL SUB TALPELE ÎMPĂRATULUI” – cf. p.
111) de stăpânire strict spaţial-materială, făcute în
numele “interesului ţării/statului”. Până şi un
italian “străin” de LEGE,
precum Gaşpar-vodă (“Gaşpar-vodă
era omŭ de neamul său italianŭ, cum dzicemŭ la noi în
ţară, frîncŭ, omŭ
neştiutoriŭ rîndul şi a obiceaiurilor ţărîi,
fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate hi,
cîndŭ nu ştie domnul limba ţărîi unde stăpîneşte”
– cf. p. 59), prin traducerea vornicului Bucioc, ajunge să zică,
pe sârbeşte, exasperat despre comportamentul dezaxat al moldovenilor (…dar
şi al muntenilor: la un moment dat, spre finalul cronicii, Poarta
Otomană, despre existenţa şi acţiunile căreia Miron
Costin ajunge doar să sugereze, la modul impersonal şi mistic: “VENI
VESTE”…! – a “încrucişat”
domnii, pe Ghica-vodă al Moldovei aducându-l pe tron în Muntenia, în locul
Mihnei-vodă, iar în locul lui Ghica, la tronul Modovei, aducându-l pe
Ştefăniţă vodă, fiul lui Vasilie-vodă Lupul…:”Şi
atunce şi veni veste şi de schimbarea Ghicăi-vodă den
domniia Muldovei în Ţara Muntenească cu domniia aceii ţări,
în locul Mihnei-vodă. Iară aicea în ţară, în locul
Ghicăi-vodă, au dat domnia lui
Ştefăniţă-vodă, feciorul lui Vasilie-vodă”
– cf. idem. p. 110), faţă de Centrul Logos-ului Valah, LEGEA CREŞTINĂ - care nu mai era păzită, şi
ducea, astfel, la pierzanie om şi popor:”Le tălmăciia apoi
aceste cuvinte pre rumâniie Bucioc, vornicul de Ţara de Gos, adecă:
<<Să aveţi inimă curată spre domnŭ>>” – cf. p. 60.
Aşa de
puţin curat era păzită Legea În-Fiinţătoare de
Logos-Neam, încât, ca şi în cartea lui Grigore Ureche, aflăm
falşi domni, care-şi părăsesc nu doar Misiunea, ci şi Obârşia
de Lege-Logos a Misiunii – LEGEA CREŞTINĂ: ” Iar Alexandru-vodă au cădzut la légea turcească, în care
au şi murit” – cf. p. 174.
Constatarea lui
Miron Costin este amară, în legtură cu faptul că Legea
Islamică este mult mai intolerantă cu trădarea Lui
Dumnezeu-Allah, decât Legea Cea Creştină, cu trădarea lui
Hristos-Dumnezeu: “Zac. 12. Mare
bănat pentru acéste toate au avutŭ Jolcovschii de la crai şi de
la toată crăiia leşască pentru moale lucrurile lui. Ce la creştini nu sintŭ
certări pentru unele ca acéste ca la turci” – cf. p. 181.
Conformaţia
„domnească” şi a Duhului de Ţară a Moldovei nu mai este
decisă cu fermitate şi tranşate, definitiv, prin luptă
„curată”, prin dinamism energetic al Neamului – ci prin „amestecăturile”
cele mai triviale, printr-o aşa-zisă „diplomaţie”, având ca
mijloace, obârşii şi temeiuri doar lăcomia şi interesul
strict egoist, încă de la domnia lui Aron-vodă (arestat de „Bator
Jigmontŭ”, “craiul Ardealului”, şi dus de
acesta la “Belgrad, unde şi s-au fîrşit şi viiaţa” –
cf. p. 45), şi urmând, apoi, Ieremia Movilă, cel decis, ca domn, nu
doar de leşii lui “Zamuyschii hatmanul”, care se lupta
cu tătarii (“Zac. 7. Prindzindŭ veste léşii de clătirea lui Caazi Cherei-soltan la
Muldova, cu ruşine a fi socotindŭ să lasă pre domnŭ la
sminteală, pus de dînşii, şi era pe atunce şi Crăiia
Léşască în virtute, au orînduit şi ei pre Zamuyschii hatmanul,
cum spune Hronica leşască, mai multŭ de 7.000 de
călări şi 3.000 de pedestri n-au avut (de nu-I laudă), fără
slugile lor, ce au ei pururea, peste céia ce sintŭ slujitori în catastije”
– cf. p. 46) – ci şi prin înţelegeri (cât subterane, cât devenite,
apoi, emergente şi finalizate cu tratat…!) ale lui Ieremia Movilă, cu
hanul tătarilor:
“Zac. 11. Nu dormiè Ieremiia-vodă,
ce, de ave şi în leşi nedejde, iară dindată au agiunsŭ
la hanul şi de atuncea céle 7 sate de ţară, ce să
dzicŭ hăneşti, li-au dat Ieremia-vodă hanului şi au
legat şi miere, să dea hanilor în toţi ani cîte... <mii> cîntare şi alte
daruri. Şi aşea, cu
nevoinţa lui Ieremiia-vodă, au stătut între hanul şi între
Zamoyschii tractate, adecă legături de pace, dîndŭ şi hanul
zălog la léşi şi léşii la hanul, păn să va
închide tocmala.
Zac. 12. Capetele de
pace au fostŭ aceste: Ieremie-vodă să fie domnŭ în
ţară, birnic împărăţii din an în an, după
obiceai, iară hanului să dea din an în an daruri şi cîte... <mii> cîntare de miere şi 7 sate să fie
de cîşlele hanului în Bugeag. Oştile leşeşti să nu mai
între în Ţara Muldovei. Sol de la leşi să margă la Împărăţia
Turcului pentru întăritura păcii. Iară despre partea hanului era
aceste ponturi: Steagul şi tuiurile să le dea pe mîna lui
Ieremii-vodă şi de la Împărăţiia Turcului să
scoată dirés de domnie neschimbată în dzilele lui, ce-I dzic ei pe
limba lor barat. Şi să iasă din pămîntul Muldovei hanul
pănă în patru dzile cu oştile lui. Şi aşea
obîrşindu-să pace, hanul întăiŭ au purces cătră
Crîm şi Zamoyschii cătră ţara sa, lăsindŭ pe
lîngă Ieremia-vodă pre Albertŭ Hanschii şi pre Ian
Potoţchii cu 3.000 de oameni, că să temè Ieremia-vodă de
unguri. Şi aşea au purces şi Ieremia-vodă şi s-au
aşădzat la Suceavă” – cf. p. 48.
…Toate merg,
parcă, din rău în mai rău, sau, cel puţin, răul
neaflând motiv de stăvilire… - până la penultima domnie, cea a lui
Ghica-vodă “arbănaşul”/albanezul (care nu doar că
încalcă Logos-ul/Nomos-ul Creştin, şi-i predă islamicilor
tătari “ai lui Şirăm-bei”, pe oştenii
valahi-creştini ai lui Ştefan-vodă - “care faptă necreştinească
nimé nu o laudă” - ci,
chiar mai grav şi exasperant, fiind şi “străin” de Ţară şi Tradiţie,
dispreţuieşte însuşi Logos-ul Neamului Românilor – “au ieşit (…) vărsătoriŭ de
sînge la vîrstă bătrînéţelor ce era” ) – domnie
care, la fel cu toate celelalte, cu mare voinţă de exorcizare
temporală este în-scrisă în LITURGHIA
CĂRŢII, de Miron Costin-Logofăt, Magul Logos-ului: “Zac. 12. A sosit la Sirétiŭ şi
Gligoraşco-vodă cu toată oastea, ce n-avea cumŭ să
treacă Sirétiul îndată, că era mare şi să vedea în
céia parte şi pedestrimea, care dacă au audzit c-au fugit Ştefan-vodă,
ei s-au apropiiat de Siret şi s-au închinat la Gligoraşco-vodă, pre carii apoi Ghica-vodă
bătrînul pre toţi i-au dat în robia tătarălor a lui
Şirăm-bei, care faptă necreştinească nimé nu o
laudă. Şi mult au stătut fecioru-său,
Gligoraşco-vodă, să nu să facă un lucru ca acéla,
nişte oameni închinaţi fără război, creştini, ce
n-au avut ce face. Şi dacă au venit în Iaşi Ghica-vodă, au
mai omorît pre nişte vornicei a lui Ştefan-vodă, fără
nice o vină, numai căci au fostŭ slugi.
Zac. 13. Şi cu aceste fapte au ieşit
Ghica-vodă vărsătoriŭ
de sînge la vîrstă bătrînéţelor ce era” – cf. p. 199.
…Cât pentru
domnul “paralel” cu Ghica, din Ţara Muntenescă, Mihnea-vodă –
Logofătul Exorcizării, Miron Costin, foloseşte, pentru prima
oară în limba scrisă românescă, vorba de “tiran direptŭ FANTASTIC”:
“Zac. 21. Mihnea-vodă domnul muntenescŭ, om fără de nice o
frică spre Dumnedzău, fără nice un teméiŭ, tiran
direptŭ fantastic,
adecă buiguitoriŭ în gînduri, au pus gîndŭ să să
hăinească pre turci” – cf. idem, p. 202. “FANTASTIC” însemnând că avea “visuri” anti-otomane, “să să hăinească pre
turci”!!! Atât de nefiresc mai
părea, până şi unui Mag Liturgic Valah, din veacul al
XVII-lea, Logos-ul ŞTEFANIC (din
veacul care tocmai trecuse…!), de luptă contra turcilor…!!!
…Fireşte, nu
putem uita nici prevederile TESTAMENTULUI
ŞTEFANIC, în care, cu amărăciune subînţeleasă
(după o viaţă de hărţuială continuă cu
turcii!), dar şi cu mult realism echilibrat, ŞTEFAN CEL BUN ŞI
SFÂNT socoteşte că, decât să te încrezi în cuvântul
ţărilor creştine, mai curând te încrezi în cel al turcilor,
puternici, dar şi înţelepţi (“socotindu din toţi mai
putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu”) : “Iară cându au fost aproape de
sfârşitul său, chiemat-au vlădicii şi toţi sfétnicii
săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au
prilejitu, arătându-le cum nu vor putea ţinea ţara, cum o au
ţinut-o el, ci socotindu din
toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au datu învăţătură să să închine
turcilor”…
…Cu mare
dreptate şi adevăr, acest om născut pentru zbucium şi
neodihnă, pentru Duhul Neamului său Românesc – Miron Costin
Logofătul – ÎNCEARCĂ
SĂ STĂPÂNEASCĂ, PRIN MAGIA SCRISULUI, INFERNALIZAREA, PRIN
DE-SEMANTIZARE, A FĂTUIRII/FIINŢĂRII POPORULUI SĂU (copleşiţi, însă, şi el, şi poporul său, de
Păcatul Iluzionării prin Timp!) – Războinicul “ARISTON” Miron Costin - glăsuieşte (vituperant, în
esenţa discursului său!) –
dar, din păcate, nu din poziţia de STĂPÂN ASUPRA TIMPULUI DEMONIAC, ci ca ÎNFRÂNT ŞI SUPUS AL ILUZIEI
DEMONULUI TEMPORAL:
...” Zac. 2. O! Muldovă, di ar hi domnii tăi, carii stăpînescŭ
în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşè lesne. Ce,
domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sintŭ pricine
perirei tale. Că nu caută să agonesască şie nume bun
ceva la ţară, ce caută desfrînaţi numai în avuţie
să strîngă, care apoi totuş să răsipéşte şi
încă si cu primejdii caselor lor, că blăstămul
săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cîtŭ de
tărdzîu” – cf. idem, p. 59.
La fel, Înţeleaptă şi Conformă Nomos-ului/Logos-ului
Neamului Românesc este şi constatarea lui Miron Costin-Logofătul/Magicianul Scrisului (cel care crede neabătut în
forţa Scrisului de a Îndrepta Cugetele şi Duhul spre Neamul Etern!) - despre “MILA/vs/NEMILA DOMNEASCĂ” – adică, despre necesitatea
creării stării de empathie, între Conducător şi cei
conduşi – şi nefericirea/nenorocirea aduse de lipsa acestei empathii,
care, înlocuită cu demonia ne-milei şi lăcomiei, poate duce la “răsipa ţărălor”: “Zac. 5. Milele domnilor pot
aşedza ţărîle, nemila şi lăcomia fac răsipă
ţărălor” – cf. p. 78.
Poţi
să fii cât de “bun” în Făptuire,
dar dacă nu există EMPATHIE şi CONSTANŢĂ ÎN
FĂPTUIREA CEA BUNĂ – atunci PĂCATUL/ILUZIA
TEMPORALĂ se impun: “Ce, binele pururea este gingaş şi
pentru păcatele oamenilor, nu în multă vréme
stătătoriŭ” – cf. p. 40.
Şi dacă
Iluzia Temporală se impune, nici “domnia”
nu este autentică DOMNIE, ci
iluzie şi nestatornicie şi NE-VIAŢĂ
AUTENTICĂ – prin care se care naşte exasperare şi
şovăială, în percepţia Vieţii/Fiinţării
şi Bunătăţii/Importanţei ei/Fiinţării: ” Încep. 1. Aceste trei domnii, a lui Alexandru-vodă, feciorul
Radului-vodă, şi a lui Moysei-vodă, domniia întîiŭ, şi
a lui Alexandru-vodă Iliiaşŭ, suptŭ un cap închidem, căci că toate aceste domnii
şi scurte, cîte giumătate de an unile, altele peste un an oarece cu
puţin trăitoare au fostŭ şi nice lucruri aşea
însămnate în anii lor prilejite nu s-au tîmplatŭ” – cf. p. 80.
Şi
constată cum, de la Ştefan cel
BUN şi SFÂNT încoace, “ştefanii”
sunt tot mai mici, vulgari /”groşi la hire” şi mai
răi şi mai “prostateci” – “vărsările [lor] de sânge” nu mai au nimic mistic, nimic tragic sau martiric, precum la
Muşatini – ci sunt simple simptome ale transformării Moldovei într-un
abator al Haosului şi al Desemantizării, Prefacerii în Pulbere a Viziunii Logos-ului de Neam.
…A fost, spre
exemplu, la A-CRONIDUL Grigore
Ureche, cel ce şi-a “legitimat” domnia prin căsătoria cu o
Muşatină (Ruxanda, fiica lui
Petru Rareş) şi despre care Grigore Ureche scrisese ca despre o
excepţie, numai bună de “nacazanie na silnim” (“certare celor puternici”) – Alexandru Lăpuşneanul… – …dar
acesta îşi găseşte,
parcă simetric “în oglindă”
[56]
, în scrierea A-CRONIDĂ a lui Miron Costin, “sosia
non-spirituală/ANTI-SPIRITUALĂ - ŞTEFAN TOMŞA:
“Zac. 16. Domnŭ Ştefanŭ-vodă Tomşea, mare
vărsătoriŭ de singe, gros la hire şi prostatec, cîtŭ
îi părea că ieste aşea bine, cum domniia întîi. Iară la a doa domniia, cu multŭ schimbatŭ
într-altŭ chipŭ, după patime ce-i venise şi lui la
capŭ. Şi el au făcut şi biserica domnească pe poarta
curţii şi cu domniie
fericită ţărîi. In locul lui au stătut domnŭ în
ţară Radul-vodă cel Mare cu a doa domniie” – cf. idem, p. 76. Demonismul
Pseudo-Stăpânului de Popor, Ştefan Tomşa (aşa de mult
lăudat de “democratul comunist”
Mihail Sadoveanu, în romanul Neamul
Şoimăreştilor…!), se vede şi mai clar, în sadismul
său - prin care sadism
înlocuieşte, întru ANTI-LOGOS şi ANTI-NOMOS – LOGOS-UL şi NOMOS-UL NEAMULUI ROMÂNESC, CEL ÎNTRU BINE ŞI MILĂ
CREŞTINĂ CUMPĂNIT DE ÎNSUŞI DUMNEZEU, PE ACESTE
PĂMÂNTURI: “Zac. 9. Pentru unŭ diiac care era foarte de
treabă de scrisoare, s-au rugatŭ boierii să-l ierte, că
ieste cărturariŭ bun. Au răspunsŭ: „Ha, ha, ha. Mai cărturarŭ decît dracul nu este altul.”
Şi totuş l-au omorît şi pre acela” – p. 54; “Zac. 11. Domniia lui Ştefan-vodă Tomşea, cum s-au început în vărseri
de sînge, tot aşè au trăit. Avè un ţigan calò, ce să dzice
pierdzătoriŭ de oa-meni, ţigan gros şi mare de trup. Acela
striga de multe ori înaintea lui, arătîndŭ pre boieri: „S-au îngrăşatŭ, doamne,
berbecii, buni sintŭ de giunghiat”. Ştefan-vodă rîdè la
ceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului” – cf. p. 54; sau: “Zac. 18. Pre cîţişi aducea prinşi, pre toţi îi omorîia, cu
mustrarea ce avea elŭ obiciaiŭ: „Să
nu te ierte Dumnedzău, cu cel cap mare al tău”. Tuturora
această mustrare făcè” – cf. p. 56.
…Rare au mai
rămas gesturile de demnitate şi de înţelegere a statutului de
Domn-Călăuză-Păstorul cel Bun al Poporului său –
precum cel al Radului-Vodă, din prima sa domnie (“Radu-vodă zis cel Mare”, de după a doua domnie a lui
Ştefan Tomşa): “Zac. 3. Fost-au
acestŭ domnŭ, Radul-vodă, deplin la toate şi întreg la
hire. Cuvîntul ce-I grăiia ca o pravilă era tuturora, giudeţele
cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie,
cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată” – cf.
p. 37 – cel care ştie ce
înseamnă ierarhie spirituală şi nu boiereşte slugi! Radu-vodă,
“răsbolit de ochi”, are
conştienţa, responsabilitatea şi demnitatea de a se automazili:
“Radul-vodă spre aceste al treilea
anŭ domnii sale céle dintîiu, s-au războlit de ochi şi poate hi,
vădzîndŭ că nu va putea trece, să nu să îngroaşe
între turci şi între léşi lucruri de sfadă, singur s-au poftitŭ la împărăţiie să-I vie
maziliia să poată a merge la Ţarigradŭ pentru
leacul ochilor” – cf. p. 20.
...În rest, o
„şerpărie” evenimenţială (complet pulverizată/vidată semantic!), greu de imaginat,
a intrigilor Înaltelor Curţi vecine, cu
urmarea în zvârcolirile coşmareşti, în Spaţiul Conformativ al Duhului Românesc – de oşti
leşeşti, nemţeşti, turceşti,
tătărăşti, căzăceşti etc. etc. etc.
...Ca
nişte umbre zbătute, cumplit, peste Sfinţenia Greu-Aşteptătoare a Pământului şi Logos-ului Neamului Românesc – zvârcoliri fără niciun cap şi nicio coadă, nici pentru
vreun neam amestecat, nefiind ceva important spre folos, ci mai mult spre
moarte şi pierzanie şi jale... (...vedem şi asasinarea lui
Gaşpar-vodă, şi trădarea din partea „hinului” lui Bucioc-vornicul,
care a fost tras în ţeapă de turci: „Iară bietul Bucioc-vornicul, în branişte amu, au
năzuitŭ la un hin al său, anume Toader brăniştériul,
unde-ş lăcuia acel Toader, singur nemerit din răssipă,
fără slugi pe lîngă sine, precum vrémea acéia în
răssipă oştii aşea aduce. Şi cu multă
rugămente şi giuruită cătră hinul său s-au
oploşit în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doa dzi, l-au
legatŭ hinul, şi legat l-au dus la Schinder-paşea. (O! Să nu-l ierte Dumnedzău hin ca acela!) Şi dacă l-au dus la
Schinder-paşea, au pus îndată de l-au înţăpatŭ pre
Bucioc, săracul, acela carile pururea sfătuiè pre
Gaşpar-vodă spre bine, şi de mare nevoie i-au căutatŭ
a pristăni la sfatul lui Gaşpar-vodă” – p. 187 - ...şi vedem şi „răsipa
leşilor”...îl vedem până şi pe Schender-paşa
asasinat, de „ai săi”...:” Dzicŭ să fie murit otrăvit
de veziriul ce era atuncea la împărăţiie, temîndu-şi
veziriia de dînsulŭ”!!! – p. 26 - …numai “pântecele ambulante/nesătule” ale tătarilor se aleg cu
pradă, multă, dar jalnică, prin materialitatea ei
sângeroasă şi josnică…) -
prefăcând pământul Moldovei, la 1621, într-o zonă a nebuniei, a înstrăinării şi
a întristării – chiar a trădării şi uciderii de domn („“Scîrnavă
şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări
creştine” –zice Miron Costin, în Nădejdea Re-instaurării Stării Liturgice, în
Ţara şi în Neamul său… - …deşi ştia bine
că la fel scrisese şi despre alte asasinate similare, de
domni/crai…!) , fără niciun
folos ori sens, pentru că Gaşpar-vodă, deşi italian, era
bun ştiutor de sârbeşte şi înţelept la vorbire (...dar,
cârteşte Bunul Paznic al NOMOS-ului
Românesc, Miron Costin-MAGUL SCRISULUI, care crede, cu disperare, în Şansa
Exorcizării/Soteriologiei Neamului său, prin Scris şi prin
LEGE/NOMOS, sinergic!: „Acestŭ
domnŭ, Gaşpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre
ascunsă în tote posturile mîncă carne”- cf. p. 67) – …dar,
fireşte, pentru demonstrarea faptului, în atemporalitate/A-CRONISM, că Logos-ul/Nomos-ul (“lége direaptă”) se împlinesc (chiar dacă nu
curând!), de către/printr-un alt domn, Alexandru-vodă… - că LEGEA nu “a murit”, pentru
că LEGEA/NOMOS/LOGOS de la
Dumnezeu este (“Nu-i nice o putere, fără de la Dumnedzău dată”),
deci este veşnică şi de neştirbit, decât prin
necredinţa şi păcatul omului – or, Miron Costin nu vrea
să-şi ia păcate mai multe decât are, deja – căci el are Misiune Specială, a Pazei Nomos-ului şi Logos-ului
Neamului Românesc, pe deasupra de Timp/Istorie (mereu, situându-se sub
flamura şi blazonul şi deviza conţinute în FORMULA LITURGICĂ A SCRISULUI EXORCIZATOR, prin responsabilizare/conştientizare
MISIONARĂ (“Eu voi da samă de ale mele, câte
scriu”!):
„Zac. 12. Oaste Jolcovschii hatmanul avé 1.600 de husari tot înheraţi, 4.000
de călări deosebi de husari, ce le dzic steaguri îndzăoate, 200
de raitari némţi călări, 400 de cazaci lisovţi, 2.000 de
pedestri némţi. Această oaste era lefecii; era şi a domnilor
deosebi vro 2.000 de oameni şi de acéia cîţva carii mărgŭ
de bunăvoie, în dobîndă, carii apoi au mîn-catŭ capul lui
Jolcovschii. Venisă şi un copil den casa craiului, de la crai, numai
să între Jolcovschii cu oşti în Moldova într-agiutoriŭ lui
Gaşpar-vodă. Al doilea hatman, cum dzicŭ la dînşii, de
cîmpŭ, era pre acéia vréme Coneţpolschii.
Zac. 13. Dac-au
trecut Jolcovschii hatmanul cu oştile leşăşti Nistrul la
Hotinŭ, au făcutŭ léşii sfatŭ şi sfătuiia
Coneţpolschii să aştepte oştile acolea la Hotin pre
Schinder-paşea, să nu să depărtédză aşea în
cîmpi, împrotiva mulţimei de oşti tătărăşti
şi turceşti şi el să meargă pe Nistru de pe céia
parte, să strîngă cazaci de pen pălănci, să
lovască în urma oştilor pe la Tighinea. Ce acesta sfat n-au
priimitŭ Jolcovschii hatmanul, ce să hie dzis, mai bine să
vadză veştile cum sintŭ, decît să le audze de la
alţii.
Zac. 14. În 23 dzile
a lui avgustŭ au venit şi Gaşpar-vodă în tabăra
leşască, sprintin, numai cu 600 de oameni, la adunarea cu Jolcovschii
şi după sfatŭ ce au avut cu capetele leşăşti, au
purces cu toată oastea leşască pe Prut în gios, de la Hotin la
Ţuţora şi acolo la Ţuţora au pus tabăra
léşii. Scrie Léto-pisăţul
leşăscŭ că au avut şi Gaşpar-vodă 12.000 de
oaste de ţară. Sosit-au Jolcovschii la Ţuţora, septemvrie
2.
Zac. 15. Nu
ştié Jolcovschii de Schinder-paşea, la ce loc este şi cu
cîtă samă de oaste, lăsîndu-se de toate în nedejdea lui
Gaşpar-vodă. Ce, Gaşpar-vodă, deşi Ştiia din
iscoadele sale de mulţimea oştilor turceşti, iară nu spunea
toate léşilor, să nu le strice inimile.
Zac. 16. La 7 dzile
a lui septemvrie, în 5 dzile după sosirea léşilor la
Ţuţora, au sosit şi străjile tătărăşti,
deodată cu 300 oameni, cu carii hărăţindu-să cazacii,
ce le dzice lisovţii pre acéle vrémi, i-au înfrîntŭ lisovţii pre
tătari, iară vii n-au putut prinde nice pre unul. Numai capete cîteva
de tătari au adus la Jolcovschii, ce n-au putut şti nice atunce
léşii de puterea lui Schinder-paşea. Iară tătarîi prindea
în toate dzile de la léşi limbă, din holota lor ce îmbla pentru
hrana, şi Ştiia Schinder-paşea de toate de la léşi şi
cum este oastea leşască puţină.
Zac. 17. În 8 dzile
a lui septemvrie, întîiŭ Can-temir-beiŭ, apoi şi singur
Schinder-paşea, au sosit la Ţuţora şi ş-au
întinsŭ corturile Schinder-paşea direptŭ deasupra taberii
leşăşti, mai din gios. Léşii era în şanţuri, céle
încă de Zamoyschii făcute. N-au vrut să scoată oastea
Jolcovschii într-acéia dzi, mai multŭ de nişte steaguri sprintene cu
lisovţii amestecate, mai multŭ doară ari putea prinde vreo
limbă, să ştie de oaste, atîta este cît sosisă, au mai este
pre urmă. Ce toată dzua hărăţindu-să cu turcii
şi cu tătarîi, ieşindŭ şi de ai noştri muldoveni
la harţŭ şi nice atuncea au putut lua limbă, că mai
multŭ de un stegarŭ turcŭ n-au prinsŭ şi
pănă a-l aduce la Jolcovschii, au muritŭ de rane.
Zac. 18. Atîta oaste
de toată, cîtă sosisă descălecată, socotindŭ
Jolcovschii şi neştiindŭ că în ceiaş noapte au
sositŭ şi oardele a hanului, cu galga-sol-tanŭ, fratele hanului,
că hanul sîngur rămăsesă în Bugeagŭ, iară ostile
toate le pornisă cu galga-sol-tanŭ, a doa dzi
dez-dimeneaţă, au scos Jolcovschii toată oastea
leşască, pre pilda lui Zamoyschii, cîndŭ cu Cazi Cherei-soltan,
şi-au tocmit oastea, cît agiungea glonţul puşcei,
făcîndŭ şi doao băşti de pămîntŭ, una la un
cornŭ de oaste, alta la altŭ cornŭ, cîte cu patru pusei şi
cîte 300 de pedestraşi cu focŭ. Iară Schinder-paşea
tocmisă oastea sa turcească şi pre unguri şi pre munteni la
aripa din gios, iar aripa din sus au dat-o lui Cantemir cu oardele lui,
iară celelalte oarde ce era cu galga-soltanŭ nu s-au ară-tatŭ
de după dealŭ, pănă nu s-au început războiul. Zac. 19.
Dacă s-au apropiiat oştile de sine, au datŭ léşii întîi
şi cu muldovenii războiŭ şi în loc împengîndŭ pre
ordele lui Cantemir şi turcii înce-pusă a să da înapoi. Ieşiţi
léşii la cîmpŭ mai multŭ decît le era porunca cu şireagul
cél din frunte, au izbucnitŭ şi ordele cu galga-soltanŭ şi
au dat cu toate oştile năvală la rîndul cel din frunte
leşăscŭ şi l-au înfrîntŭ. Ai noştri, moldovenii,
pre obiceai, îndată au plecatŭ fuga şi holota léşilor, ce
era în goană, aşijderè. Iară tătarîi, neîncăpîndŭ
toţi în frunte, au lovitŭ si din dos pe léşi. Şi aşea
cu mare vărsare de sînge, au înfrîntŭ rîndul cel dentîi, păn au
agiunsŭ la al doilea rîndŭ, ce era tocmai iară frunte, unde era
şi hatmanii singuri. Şi era toate şi acéle rînduri mai
încungiurate de tătari, de cătră tabăra lor. Ce au
mărsŭ tot buluc léşii, apărîndu-să de tătari,
pănă supt şanţuri.
Zac. 20. Schinder-paşea
tot cu acéia năvală au lovit başta cea din gios şi
fără zăbavă au întratŭ ienicerii în baştă. Sărit-au
léşii, amu de lîngă şanţuri, şi au apucatŭ de au
scos o samă de pedestraşi ce era în baştă, iară mai
mulţi au perit şi patru pusei au luat turcii. După acéia au
stătut oastea în tocmală neclătită, numai cît să
apară léşii de năvala tătarîlor şi başta cea din
sus au rămas întreagă.
Zac. 21. Aproape de
apusul soarelui, Schinderŭ-paşea au descălecatŭ oastea
toată la odihnă, iară léşii au cădzutŭ la mare
spaimă şi turburare, şi lăsindŭ şi ei
străji, iară oastea céialaltă au intratŭ în
şanţuri, pe la otace. Şi îndată au mărsŭ toate
capetele la cortul lui Jolcovschii, la sfat, mîhniţi toţi,
vădzin-du-să închişi de atîtea mulţime de oşti,
depărtaţi de ţară şi cetăţile sale,
fără nice o nedejde de agiutoriŭ. Ţinea hatmanii amîndoi
inime tari, răspun-dzîndŭ tuturora, cum a doa dzi vor să-şi
tocmească lucrul cu războiŭ şi apoi, dacă n-or putea a
înfrînge puterea nepriiatinilor, să lége tabăra şi să
margă cu tabără legată spre ţara lor, spre Nistru. Au
pătrunsŭ tuturora inimile acestŭ sfatŭ, dacă au
au-dzitŭ cu tabăra legată marşul, fiindŭ amu den loc
închişi de păşunea de cai şi de hrană de oameni. Şi
după acéia s-au răşchirat sfatul îndată. Unŭ
domnŭ anume Strus şi Calinovschii staroste de Cameniţă
şi Samoil Coreţchi s-au gătitŭ de fugă noaptea cu
oamenii săi şi au purces năzuindŭ îndată să
treacă Prutul noaptea şi acolea, la trecătoarea Prutului,
dîndŭ în Prut ca oile spăimaţi, s-au înecatŭ Calinovschii
starostele de Cameniţă şi mulţi din léşi. Unii,
rătăcindŭ noaptea, au cădzutŭ a doa dzi în mînule
tătarîlor, pe alţii i-au dus cursul apei, de i-au abătutŭ
iar înapoi la mal, de li-au căutatŭ a întră iară în
tabără. Iară Hmeleţchii şi Cazanovschii, capetele
cazacilor, au lovitŭ întîi alăturea cu Prutul, apoi au luat cîmpii
şi au mersŭ, fără nici o dodeială
[57]
, întregi. Ceielaltă oaste de lefecii să
turbu-rasă cu toţii şi ei de fugă, scornindu-să
cuvîntŭ pen tabără c-au fugit hatmanii, cît şi céia ce era
la straje, părăsise străjile. Ce înţelegîndŭ
Jolcovschii spaimă ca acéia oştii, au îmbiat pe la otace cu
făclii de vîntŭ, arătîndu-se oştenilor, cum este de faţă
şi are grije de oaste şi au mai întăritŭ şi
străjile. Şi aşea de-biia au aşedzat oastea de spaimă.
Şi în céiaşi noapte au scris şi cărţi, dîndŭ
ştire la craiul, cu pîră pe acéia ce au fugit din tabără. (…)Zac. 32. Schinder-paşea după
aceasta izbîndă, capetele leşăşti ce au fostu şi pre
Coneţpolschii, i-au trimis la împărăţiie, iară singur
s-au întorsŭ la Cetatea Albă şi acolea peste puţine dzile
ş-au fîrşitŭ viiaţa. Dzicŭ să fie murit
otrăvit de veziriul ce era atuncea la împărăţiie,
temîndu-şi veziriia de dîn-sulŭ. Iară tătarîi au lovitŭ toată Podoliia şi
Rusiia, fără nice o sminteală de nimé, cu plianŭ multŭ
s-au întorsŭ în părţile sale. Fost-au acéia răssipă a oştilor
leşăşti şi perirea lui Gaşpar-vodă, v leato 7129
<l621>.(…)
Zac. 22. Gaşparŭ-vodă vădzîndŭ
mare turburare şi fugă în oastea leşască, părăsit
şi de oştenii săi, au purcesŭ şi elŭ noaptea
şi au trecutŭ Prutul bine. Numai, amu la branişte fiindŭ cu
puţinei de ai săi şi den boieri, Şepteliciŭ hatmanul
şi Goia postelnicul, pe lîngă dînsul, l-au omorît ceia ce era cu
dînsul” – cf. 22-24. “Scîrnavă
şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări
creştine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile
feritŭ trebuieşte, că oricum este, de la Dumnedzău este. Precum
dzice svinta Scriptura: „Нъ ест ин едина класт тъкомошт бога”,
adecă: „Nu-i nice o putere, fără de la Dumnedzău dată” – cf. p. 24.
…Şi noroc
cu Alexandru-vodă (“feciorul lui Iliiaş-vodă”,
care va urma la tronul Moldovei, nu părăseşte, cu totul,
Legea-Logos-Nomos (ba chiar aplicarea este foarte severă, exemplară
pentru trădători şi ucigaşii “din plăcere şi mare ticăloşie”) – dar şi
el, Alexandru-vodă, aplică abuziv Nomos-ul (“peste pravilă”…” că pre legea direaptă nice fecior pentru fapta tătîne-său,
nice părintele pentru fapta fecioru-I de vîrstă nu-I platnicŭ”),
după ureche şi după lăcomie, în ce-i priveşte pe
urmaşii ucigaşilor de domn-regicizilor: “Zac. 3. La începutul domniei
sale, oblicindŭ de moartea lui
Gaşpar-vodă că au fostŭ pricina Şeptelici hatmanul
şi Goia postelnicul, i-au omorîtŭ şi trupurile lor le-au aruncat
în ieşitoare, precum s-au pomenit mai sus. Şi cu lége direaptă le-au făcut
acéie pedeapsă, numai munca
ce au făcut făméilor lor şi îmmei a lui Şeptelici pentru
avuţiie, au fostŭ peste pravilă, că pre legea direaptă
nice fecior pentru fapta tătîne-său, nice părintele pentru fapta
fecioru-i de vîrstă nu-i platnicŭ” – cf. p. 27.
…”Pravila Cea Bună” era/este/va fi,
de-a pururea, numai la ADEVĂRAŢII
CONDUCĂTORI, la “VOIEVOZII METAFIZICI/LEGIONARI” (cum
îi numeşte Mircea Eliade!), cei care urmează LOGOS-UL ŞTEFANIC AL NEAMULUI ROMÂNESC!!!
…Concluzia asupra Metafizicii
Conducerii de Popor spre Neam o va trage, definitiv şi irevocabil,
abia Corneliu Zelea Codreanu, în veacul al XX-lea, pe la 1936, analizând, cu
maximă responsabilitate şi sfânt vizionarism, Problema Conducerii de Popor spre Neam şi pe aceea a Conducătorului de Popor spre Neam - din punctual de vedere al
realizării mistice a stării de “ecumenicitate
naţională”
[58]
: ““Un popor în întregimea lui ajunge la
conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi
a destinului său în lume.”
“(...) În acest caz, şeful (Conducătorul) nu mai este un “stăpân”, un “dictator”, care face
“ce vrea”, care conduce după”bunul plac”.
El este expresia acestei STĂRI DE
SPIRIT NEVĂZUTE (s.CZC).
(...)El nu mai face <<ce vrea>>. El face <<ce
trebuie>>. Şi este condus: nu de interesele individuale, nici de
cele colective, ci de interesele NAŢIUNII ETERNE (s.CZC), la a cărei
conştiinţă au ajuns popoarele.”
(PL
[59]
,
p. 333) ”Când însă o naţiune, în entuziasm indescriptibil şi în
majoritate de 98 %, naţiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de
suflete, aprobă, aplaudă în delir măsurile şefului,
însemnează că între voinţa şefului şi voinţa
poporului este un desăvârşit acord (n.n.: aceasta este ECUMENICITATEA, starea de armonizare a
spiritului uman, care intuieşte UNITATEA şi UNICITATEA DIVINĂ). Mai
mult, ele se suprapun aşa de perfect, încât nici nu mai există
două. Există una singură: a naţiunii, a cărei expresie (s.n.) este şeful (n.n.: şeful încetează să mai
fie o persoană , o entitate fizică - şi începe să fie o
entitate metafizică orientatoare, călăuzitoare a destinului
Neamului/Neamurilor).
Între voinţa naţiunii şi
voinţa şefului nu există decât un singur raport: RAPORTUL DE
EXPRIMARE (s. CZC).
Adică - el, CONDUCĂTORUL/CĂLĂUZĂ,
este LOGOS-UL, e Vocea Spirituală şi Organizatoare a Corpului
Spiritual al Neamului. Neamul, prin expresia lui terestră, numită
„popor” - are PRESIMŢIRI, INTUIŢII - dar are şi
inerţie-pasivitate. Neamul, cu expresia terestră „popor” - proiectează, dar nu are forţă
demiurgică-cinetică prin sine - are doar forţa
potenţialităţii, pe care conducătorul o trezeşte spre
dinamism. Şeful-conducătorul are revelaţii, are energie
cinetică - dar, în primul rând, are forţă
catalizatoare şi revelatoare-stimulatoare: ACŢIUNEA SPIRITUALĂ A CONDUCĂTORULUI SE ALIMENTEAZĂ
DIN REACTIVITATEA ŞI DIN PROIECTIVITATEA NEAMULUI - construcţia vizibilă a Conducătorului modelează
şi înalţă pe verticală, de fapt, temeliile metafizice ale
substanţei spirituale a Neamului: oamenii îşi oferă
substanţa şi năzuinţele, ca materie brută, cu vagi,
imprecise şi indecise vibraţii ale Logos-ului: Conducătorul
preia vibraţiile şi le stabilizează în trasee demiurgice-destin
al Logos-ului de Neam!
***
4-MENŢINEREA
STĂRII DE REACŢIONARISM
...MUŞATINII, în Moldova,
ca şi BASARABII, în Ţara
Românească – adică, Oameni-Dumnezei, cu Sfinţenia Făpturii şi a Făptuirii închinate
Ctitoriei Duhului Valah – se stinseseră.
Deci, este greu a mai pretinde, în Lumea Valahă a acestor vremuri
dedate ORBIRII VOLUNTARE, faţă de / în raport cu Centrul SACRAL (MUŞATIN
[60]
ori BASARAB
[61]
!), Reacţiunea
ca Act Liturgic, prin care să se împiedice Proliferarea Iluziei
Temporale! Dimpotrivă, tocmai prin diminuarea drastică a
percepţiei de Încărcătură
Semantică Sacră, se produc tot mai violente gesturi de afirmare a Iluziei Letale a Timpului...! –
...de degenerare a Semanticii Limpezi a
Neamului Românesc Celui Etern!
Reacţiunea este, la cei ORBI CU VOIA LOR, faptă/făptuire, ca un soi de „mişcare browniană” – dar nu
şi CUNOAŞTERE/RE-CUNOAŞTERE,
nu şi Semantică
Dinamică/Hieratică SACRĂ!
...În Cartea Liturgică a
lui Miron Costin-LOGOFĂTUL/PAZNICUL
LOGOS-ului/NOMOS-ului avem de-a face cu percepţia unei grave Des-Centrări a NOMOS-ului/LOGOS-ului
VALAHIC: nu mai este transparent, cu atât mai puţin evident, CENTRUL COSMICO-DIVIN: CENTRUL ŞTEFANIC,
adică CENTRUL DE RE-ACŢIUNE
VITALISTĂ A NEAMULUI ROMÂNILOR.
...De aceea, nu ni se pare nesăbuit să afirmăm că
deplasarea/descentrarea se face, în primul rând, la nivelul Semanticii Făptuirii, iar nu la
nivelul Formei Făptuirii. Cu
alte cuvinte, se păstrează, în continuare, ba chiar amplificat, Nivelul
„Anecdotic”, al „Spunerii”
şi „Facerii” – dar, de fiecare
dată, Spunerea şi Facerea sunt ale unor Pseudo-Conducători: în spatele
presupusei lor „puteri”, prin care ar trebui să dea Făptuirii lor o
Semantică Valahă – se află, în majoritatea cazurilor - Semantica „străină”. Ca urmare,
chiar dacă „domnii” sunt, încă, în majoritate, români ca obârşie
(cu destule şi din ce în ce mai multe excepţii, însă!) - Făptuirea lor este „umplută”
semantic de Voinţe Semantice „străine” de Duhul Valah, de Firescul
Fiinţării Valahe: nu doar intervenţiile Porţii Otomane
descentrează Semantica
Activităţii şi Re-Activităţii „Domnilor” Valahi (în definitiv, regimul semantic al Făptuirii şi Fiinţării
în Zona Semanticii Imperiului Otoman fusese stabilit ca mult mai Firesc-CENTRAL,
conform cu Logos-ul Valah, de însuşi Testamentul ŞTEFANIC: „ci
socotindu din toţi mai putérnicu pre turcu şi mai înţeleptu, au
datu învăţătură să să
închine turcilor”) - ci, din
ce în ce mai agresiv, deci, producând efecte din ce în ce mai Haotice, Disolutiv-Semantice,
se produc intruziuni şi presiuni semantice din partea unor arii semantice
despre care, tocmai Centrul Semantic
ŞTEFANIC socotise că se află în violentă şi de
neîmpăcată disjuncţie cu Logos-ul Valah: leşii, cazacii, ungurii, tătarii etc.
„Craii” polonezi, austrieci, unguri etc. se simt „obligaţi”, de
„nestatornicia” Ţărilor române şi de bicisnicia şi
„pasagerul” pseudo-voievozilor români, să se „amestece” în Spaţiul
Geografic şi de Duh al Valahilor – să participe la Orbirea
faţă de SACRALITATEA
FIINŢĂRII/FĂPTUIRII, a valahilor - şi la Haosul
Spaţio-Formal, născător de Temporalitate Iluzorie, dar extrem de
agresivă, al Istoriei Letale a Ţărilor Valahe!
...Deci,
după opinia noastră, Nivelul
de Reactivitate al Spaţiului Umano-Divin Valah nu se mai
regăseşte decât în proporţii scăzute, la nivelul Făptuirii şi, deci, al Fiinţării. Nu mai întâlnim
vocea Ţăranului, nici a Pescarului Mistic, nici măcar a Ostaşilor/Războinicilor Valahi/ARISTONILOR – ci, din ce în ce
mai des, a mercenarilor: „nemţi”, „lefecii”, „dărăbani”
[62]
,
„săimeni/siimeni”
[63]
.
Aceştia capătă chiar trufia statutului lor şi a unei
închipuite independenţe faţă de Domnitor, încât înregistrăm
răscoala „săimenilor”, care-l ridicaseră „domnişor” (precum
ienicerii, la Ţarigrad, pe unii sultani!), pe „acel domnişor” – „Hrizica-vodă” - rămaşi în urma lui „Racoţii Gheorghii, cneadzul de Ardeal”,
în Muntenia, spre „cercare” - adică,
să se vadă cum se vor comporta, după ce mercenarii
răsculaţi pierduseră războiul cu cei trei domnitori
aliaţi: „Racoţii Gheorghii,
cneadzul de Ardeal”, Ştefan-vodă,
domnul Moldovei şi Constantin-vodă, domn peste Ţara
Românească) . Refugiaţi, la întâmplare, precum turmele – unii
trec Dunărea, alţii vin în Muntenia, unde era domn
Constantin-vodă (unul dintre cei trei domni, contra căruia
combătuseră rebelii!) – au fost măcelăriţi, prin
tragere în ţeapă, după păcatele lor cele vechi, dar şi
prin delaţiune: „Iară
Racoţii s-au întorsŭ la Ardeal şi Ştefan-vodă în
ţară, iară Constantin-vodă la Bucureşti. Şi
atuncea să vedzi de sîrg şi plata săiménilor s-a
dărăbanţilor în toată Ţara Muntenească de Constantin-vodă.
Zac. 28. Cîţi săiméni au rămas de la
războiul cu Racoţii la Telejina şi capetele lor n-au răbdat
mulţi în Ţara Muntenească să rămîie, ce unii au trecut
Dunărea, iară alţii, cîţi au rămas, n-au
hălăduit de moarte, nice unul. Şi nu
pănă la o vréme i-au cercat Constantin-vodă, ce vro doi ani. Undeşi
să obliciia săiman sau dărăbanţŭ, îndată îl
înţepa. Plin cîmpul şi pre lîngă Bucureşti şi pe
lîngă alte oraşe de trupurile lor înţăpate. Şi cum aducea cineva la divan ori
fără divanŭ si striga: „Doamne, ia, şi iesta au fostŭ
săiman!” în locŭ-l înţepa şi cine-l aducea lua
plaşcă, cum dzic muntenii. Pănă într-atîta să suise
certarea lor, cît den pizmă unul pre altul giura c-au fostŭ
dărăbanţŭ şi înloc pieriia. Să făcea unora
şi năpăşti den pizmă, care den oameni nu lipseşte
în lume nici dănăoară. Ce giura pentru dînsul alţi oameni
şi hălăduiia sau de striga: „N-am fostŭ, n-am fostŭ
dărăbanţŭ”, giura céia ce-i prindea, c-au fost şi
înloc îl înţepa” – cf. p. 185.
…Există
şi cazuri de non-reactivitate (reactanţă
“de oaie”!), de paralizie a spiritului vital-reactant al omului, în
faţa hiperbolizatei puteri ANTI-LOGOS
VALAH/ANTI-NOMOS CREŞTIN, puterea turcească (hiperbolizare
mental-simbolică, produsă tocmai din
pricina “slăbirii” ţării şi a personalităţii
reactante şi afirmatoare a pseudo-domnitorilor/Călăuze de Duh
ale poporului spre Neam!) – este
chiar cazul lui Costin-postelnicul (n.n.:
posibil să fie ilustrată, prin Costin-postelnicul, atitudinea
jertfelnică, a Mielului Hristic,
LOGOS al DREPTĂŢII/ÎNDREPTĂRII AXEI LUMII, prin AUTO-JERTFIRE!!!)
: “Zac. 15. La slobodzitul lui Costin postelnicul din chisoare, au întrebatŭ
ceauşii, cu pază 1-or slobodzi, au fără pază? Au dzis
chihaia veziriului: „Unde să fugă, săracul?” Ce, de atuncea
ceialalţi boieri, ce mai era închişi şi cei ascunşi au
apucatŭ mai la sufletŭ cu nădejde de viaţă, dacă
au vădzut pre Costin că l-au lăsatŭ fără
pază, să astruce oasele. Apoi, a doa dzi, dacă au
vădzutŭ chihaia veziriului pre Costin postelnicul că au
venitŭ dez-dimeneaţă iară înaintea lui, au dzis: „Săracul, el au venit ca o oaie
singur iară la închisoare. Pasă la céielalţi, vei
ieşi şi tu şi ei în puţină vréme.” Închişi den
boieri era Ghenghea logofătul, Başotă hatmanul, Cehan vornicul,
Roşea visternicul, Costin postelnicul” – cf. idem, cap. 14, p. 92.
…Rar îşi
poate apropria vreun Domn – vizionarismul şi vitejia, în vreo
Făptuire/Fiinţare, ca zbatere pentru eliberare din Temniţa
Timpului – Miron Costin este suficient de onest, pentru a-l numi, fie şi “în al
doilea rând”, printre aceştia, pe munteanul Matei Basarab: “Zac. 41. Aicea caotă aceasta izbîndă den ce şi cum s-au prilejitŭ lui
Matei-vodă şi ca acéia izbîndă, CARE NU SĂ VA HI PRILEJIT
ALTA CA ACÉIA ÎN TOATĂ VIAŢA LUI, CÎTE AU AVUT DEN RĂZBOAIE ÎN
DZILELE SALE. Că cine ari putea să creadză în
socoteală, să să înfrîngă oastea căzăcească
cu tabără, de oaste cum ieste oastea muntenească? Nu să
defăima, ce, ori pedestraşul, ori călăreţul vei
socoti, nu vei afla să hie de potrivă sinetaşului
căzăcescŭ. Ce vei dzice: „Fost-au acolea sirbi, unguri,
léşi, nu numai munteni”. Aşea ieste, léşi au fostŭ putini.
Ce ari hi făcut ei numai, de ar fi fostŭ tocmală în oastea
căzăcească pre obiceiul lor ? Iară pre unguri şi
pre sirbi nu-i aleg den munteni, nici sîntu siiménii, sîrbii sau ungurii atocma
[64]
cu focul cazacilor, cum nice darabantul muntenéscŭ.
Eu, ce ieste partea mea, toată
izbîndă aceasta a lui Matei-vodă de la Hinta (alegîndŭ
deosebi voia şi orînduiala lui Dumnedzău, numai pre socoteala
omenească grăindŭ) ieste
den nebuniia lui Timuş întîiŭ şi DEN BĂRBĂŢIIA
ŞI A LUI MATEI-VODĂ AL DOILEA” – cf. p. 155.
…În
această situaţie de ocultare voită, de orbire voluntară a
“reactanţilor” (pseudo-domnitori, de fapt, nici măcar ARISTONI Autentici! – CEI MAI BUNI!!!) – doar ARISTONUL
Autentic, Scriitorul/ARISTON,
Miron Costin - are un nivel de
reactivitate aproape echivalent cu cel al Semanticii
Fiinţării/Făptuirii, ca Spaţii
SACRAL-TRANSCENSE: “(…) că
létopiseţile nu sintŭ numai să le citească omul, să
ştie ce au fostŭ în vrémi trecute, ce mai multŭ să hie de
învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi
de ce-i să să ferească şi ce va urma hie cine: domnul den
faptele domnilor, care cum au fostŭ si cu ce veste şi pomană,
să ia urmă de viiaţa, boierii urmîndŭ pre boierii cei
cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul a slujitoriŭ,
că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel
cinsteş, cinstit, cine urmadză pre cél rău, rău ieste
şi rău să va săvîrşi” – cf. idem, p. 200.
A SCRIE ÎMPOTRIVA “ROŢII (ISTORIEI) LUMII” - chiar dacă, în tabloul demonismului
istoric, pare ceva desuet, idealist şi incongruent! – este, de fapt,
singura soluţie pentru a exorciza Neamul Românesc şi de un
Gaşpar, “omŭ neştiutoriŭ rîndul şi a obiceaiurilor
ţărîi, fără limbă de ţară, care lucru mai
greu nu poate hi, cîndŭ nu ştie domnul limba ţărîi unde
stăpîneşte “, şi de un “Radul-vodă (…)omŭ
boleac”, şi pe “Ghica-vodă vărsătoriŭ de sînge la
vîrstă bătrînéţelor ce era”, şi de “Ştefanŭ-vodă Tomşea,
mare vărsătoriŭ de singe, gros la hire şi prostatec”…!
- …ba chiar şi de cei doi Pseudo-Centri
ai Semanticii Cosmico-Valahe: greco-albanezul Vasilie-vodă (mituitor de turci: “Avea Vasilie-vodă pozvolenie de la turci, ce era acéia voie din bani, nu din inima turcilor”…
- care numai de “zarve” fratricide se
ţinea, cu bunul şi viteazul patriot valah, Matei Basarab… - …el fiind
imoral/iresponsabil de SACRALITATEA
MISIUNII DOMNEŞTI (doar odată cu năvălirea cazacilor
lui Bogdan Hmielniţchi/”HMIL-hatmanul cazacilor” se
dovedeşte Martir şi, deci,
Responsabil de Soarta Poporului spre Neam – se ridică, parţial, la Statura de DOMN – prin sacrificarea hristică
a fiicei-“Roxanda”/sacrificiul manolico-hristic al propriei fiinţe
spirituale, către urâtul şi sălbaticul Timuş
Hmielniţchi!) - iar prin
nepoţii săi, îşi “agoniseşte”, definitiv, dispreţul
şi sila celor care nu uitaseră de SACRALITATEA LEGII PĂMÂNTULUI VALAH: “Aşea Tara Léşască era la mare zburdăciune, aşea şi aicea ţara
şi singur domnulŭ Vasilie-vodă, cu silă a cîteva case de
boieri, luîndu-le fetele peste voia părinţilor la ţietorie.
Iară oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie-vodă, ca mai mare
sile făcea, luîndŭ băieţii oamenilor în silă la
curvie, care toate fapte mai pe urmă s-au arătat cu mare osindă
asupra casei lui Vasilie-vodă”), respectiv GheorgheŞtefan, cel
ajuns “domn/vodă” prin trădarea binefăcătorului său,
Vasile Lupu, căruia i se făcuse milă de bolirea soţiei lui
Gheorghe Ştefan “hiclenitorul”: “Să
hie dzis Vasilie-vodă: „Ce
omŭ fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupîneasa
boleacă şi nu o ţine aicea eu sine.” Şi i-au dzis să
între, să-şi ia dzua bună. Au intrat Ştefan Gheorghie
logofătul cu faţa scornită de mare mîhniciune şi ş-au
luat voie să margă spre case-şi. Spun să hie dzis
Vasilie-vodă: „Să afle lucrul pre voia sa.” Neştiutoriŭ
gîndul omului spre ce meneşte! Îndată, fără nemică
zăbavă, ca cela cu grije, si nu cu hie ce grije, au purces
îndată de olac şi într-acéiaşi dzi au sosit la Bogdana, la satul
său supt munţi. Şi amu
era şi oastea ungurească toată, cu Chimini Ianîş pe potici
si oastea muntenească la Rîbna cu Diicul spătariul” – cf. p. 134.
…Soartă,
păcate din moşi, orbire
faţă de SACRALITATE…?! Probabil, toate trei motivele se pun,
dar toate trei, din al TREILEA MOTIV
se judecă, la Judeţul Cel Mare:
“Au răspunsŭ Pirŭ
copilului: „Cu anevoie este
hiecăruia a să feri de ce ieste să hie”. Aşea
să poate dzice şi de Vasilie-vodă,
domnŭ cu paza în toate părţile şi pe la toate porţi,
nu s-au putut feri, ce-i era să-i vie asupra şi mai ales de
priimejdiia den casă foarte cu anevoie a să feri hiecăruia”
– cf. p. 133.
...Oameni
„reactivi” peste oameni „reactivi” se dizolvă în Otrava Iluziei Letale a ISTORIEI/TIMPULUI - ...pier toţi, dar fără să-şi fi aflat vreun rost ori
orizont al Fiinţei/Făptuirii lor - „străini” fiind şi străinii de Logos-ul Modav, dar şi Valahii cei cu VOIA lor Orbi:
I-„Zac. 27. Aicea caută cum nu să poată
trece ce ieste să hie, că după izbîndă acéia,
Vasilie-vodă să hie întorsŭ pre ginere-său înapoi, şi
să se hie aşădzat iară cu paza trébilor la împărăţiie,
întărin-du-să cu slujitorii streini, cum avea avuţiie, nime n-ar
hi mai venit asupră-i. Şi aşea-i sfătuia pre
Vasilie-vodă şi o samă de boieri. Ce, în nedejdea neîndoită
pre oşti Căzăceşti, ce avea Vasilie-vodă,
să-şi răscumpere strîmbătatea despre Matei-vodă
întîiŭ şi mai pre urmă şi despre Racoţii, cumuşi
dzicea Timus că den Ţara Muntenească pen Ardealŭ să va
întoarce, au biruit sfatul, numai să margă asupra lui
Matei-vodă. Iară nu omul, ce Dumnedzău sfarîmă
războaiele, precum dzice Scriptura” (…)Zac. 34. Venise apele Sirétiului
mare, pentru care au căutatŭ oştilor cîteva dzile a face
zăbavă, pănă a să face pod peste vase. Şi
aşea trecîndŭ oastea, a doa dzi de la Şiret, au intrat pre la
Focşeani în Ţara Muntenească şi îndată, fără nici o milă, au dat
foc oraşului şi ori pre undeşi agiungea cazacii, fuma a
bieţălor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile,
odăile şi hrana”- cf- p. 152;
II-„Zac. 36. Iară nu s-au tăiatŭ cu atîta
răutăţile Ţărîi Leşeşti, că apoi, la
anul după izbîndă de la Berestecico, aşea au perit de rău oastea leşască de cazaci
şi de tătari, lăsaţi léşii în nedejdea păcii ce
să făcusă la Bela Ţercov, cît nici hatman, nici un cap,
nici un sufletŭ oi dzice, de 8.000 de oaste pedeastră ce era, n-au
hălăduit. Şi den oastea călăreaţă, ce era
pănă la 12.000 de oameni foarte puţini de cei de gios, încă
de or hi scăpat cineva, încungiuraţi de toate părţile de
tătari. Iară ce era frunte, tot supt sabie au mărsŭ,
că aşea aşedzase Hmil cu soltanii, cum la cela războiŭ
un rob să nu ia tătarîi, ce tot supt sabie să puie, să
să mai împuţinédze oamenii de oaste den Ţara Leşască. Şi
acolo au perit şi singur hatmanul Calinovschii şi cu feciorul lui,
carele îl avea numai acéia” – cf. p. 131.
…Nu e totul “să te mişti”, ci încotro şi pentru care Ideal / “Ţintă de Duh” te mişti şi dacă,
mişcându-te, vei găsi, în sfârşit, Starea
Supremă de EK-STASIS, de Aflare a Propriului Centru/SINE Cosmic, prin
“detectarea” Centrului Lopgos-ului Neamului Românesc/Valah, şi te vei
Contopi/Identifica, în sfârşit şi întru Învierea Neamului (dincolo de
blestemata persoană “unu”, aceea a egoismului!)… - …prin care
Contopire/Identificare (şi numai prin EA!) vei afla Mântuirea de Marele
Iluzionist, întru Sinea Cosmică – Regăsire a ORIGINII UNICE A
OMULUI-LUME!
***
5-CONCLUZII
…Se poate zice,
cu vorbele Vizionarului Neamului Românesc din veacul al XIX-lea, Mihai Eminescu,
precum că nu doar “reacţiunea”
în sine contează, faţă de
“acţiunea” nu-ştiu-cui - ci,
în primul rând, ROSTUL ei,
iar acest Rost se capătă
prin DESCOPERIREA LITURGHIEI ÎN GESTURI
ŞI A SACRALITĂŢII/OBÂRŞIE DUMNEZEIASCĂ, ÎN
FĂPTUIRE/FIINŢARE!
…Dacă
Matei Basarab (atât de sfânt memoriei eminesciene, mai ales în
ziaristică!) a fost biruitor, cum nimeni din pseudo-eroii/pseudo-voievozii
costinieni, asupra duşmanilor săi celor mulţi (şi, dintre
ei, cel mai înverşunat duşman al munteanului Matei Basarab a fost
greco-albanezul Vasile Lupu!), a fost pentru că el, MATEI BASARAB, era…”BASARAB”,
adică era PAZNIC AL LOGOS-ULUI
VALAH (...când a aflat că un boier valah şi-a plătit o datorie
către un creditor ne-valah, cu propria-i moşie, înstrăinând,
astfel, Pământ Valah-SACRU – Matei Basarab, degrabă, i-a
plătit datoria boierului valah, cel uitător de sfinţenie
chtonian-valahă, cu bani din veniturile pământului ocinii lui domnesc-basarabe...!) – “EXTRAS” DINTRU ŞI PENTRU
SFINŢENIA BASARABILOR/”DOMNI AI SOARELUI” – altfel, degeaba
căutăm “ACŢIUNE CU ROST LITURGIC”, în circul Marelui
Iluzionist/SATANA:
“O,
eroi! Care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapîndu-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.
RĂMÂNEŢI ÎN UMBRĂ SFÂNTĂ, BASARABI ŞI VOI
MUŞATINI,
DESCĂLECĂTORI DE ŢARĂ, DĂTĂTORI DE LEGI ŞI
DATINI,
CE CU PLUGUL ŞI CU SPADA AŢI ÎNTINS MOŞIA VOASTRĂ
DE LA MUNTE PÂN’ LA MARE ŞI LA DUNĂREA ALBASTRĂ.
Au prezentul
nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lîngă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stîlp de cafenele,
Ce îşi rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi
buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cîntece şi jocuri...” – cf. Mihai
Eminescu, Scrisoarea III…!!!
…Ce a fost, va
mai fi…ŞI, DEJA, ESTE!
Pseudo-Conducătorii,
născuţi de Orbirea Scriitorului de Azi (ca şi cei născuţi, atunci, de aceea a Celui de
Ieri!), faţă de Centrul
Cosmos-ului/Logos-ului /Nomos-ului Valah – produc “Deschiderea Porţilor Împărăteşti”, pentru Diavolul
Hidoşeniei-Monstruozităţii/LOGOS DEGENERAT!!! – Re-Întoarcerea
pe Dos a Lumii-Logos – spre Circul Sabatic al Batjocoririi NOMOS-ului/LOGOS-ului: “Numele tău este Leghion”! –
afirmă Hristos-Dumnezeu - …de la “legiune”
militară, dar şi de la BESTIA/”LIGHIOANA”
APOCALIPTICĂ!!!
…De ce, vorbind de Miron Costin, ne referim,
totuşi, esenţial şi chiar concluziv, la Mihai Eminescu?!
…Un Neam nu are, de fapt, Scriitori, ci SCRIITORUL (“Duhul Neamului”/CENTRUL
LOGOS-ului NEAM). Deci, în
afară de Logos-ul Natural (anonimitatea sincretică a Logos-ului folcloric), poate fi identificat Logos-ul Cultural: orice Neam-Logos
Exprimat îşi are unica notă
armonic-muzicală/ORFICĂ, specifică şi
inconfundabilă. Că ea se numeşte, la noi, Eminescu-Mioriţa,
sau Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce etc. – este ceva aleatoriu. Se putea numi oricum. Fapt este
că ea există şi Revelaţia aceasta (pe care nu o au
toate neamurile, la nivel cultural) ne face să fim rezonatori mai fideli
la Logos-ul Exprimat (Neam-prin-Limbă/Logos) decât multe alte neamuri. În acest fel, toţi
ceilalţi “scriitori” nu sunt decât rezonatori faţă de Logos-ul Naţional (întâmplător,
numit Eminescu, drept Ideal al
Identificării cu CENTRUL
COSMICO-ŞTEFANIC al Românilor - deci, sintetizator de Duh Românesc, după cum bine a intuit Marin
Sorescu). Aşa cum unii ştiu mai bine, iar alţii ştiu mai
puţin bine să vorbească româneşte – toţi românii
suntem mai mult sau mai puţin Eminescu
– sinonim cu “mioritic” sau
“ŞTEFANIC” (în sensul
Superior-Spiritual: INIŢIAT ÎN ÎNVIERE SPIRITUALĂ/NEMURIRE!). Tonalitatea
spunerii ritualice a Mioriţei şi/sau a lui Eminescu ori a A-CRONIZILOR Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (mult
mai târziu: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade…) etc. etc. –
trebuie să fie aceeaşi.
Un neam nu înseamnă indivizi, ci, esenţial,
înseamnă capacitatea de rezonare la nota
unică/ORFICĂ, Logos-ul Exprimat (Logos Naţional, ca “Duh al Neamului”). Cine “prinde” această “NOTĂ ORFICĂ” a
Neamului (Fiinţă
SACRALĂ/Făptuire SACRALĂ/Exprimare LITURGICĂ!), se
înscrie atât în Linia Destinală a
Neamului, cât şi în Starea
Spirituală de Mântuirea/Înviere
a Neamului.
Nu există, deci,
Istorie a Neamului, ci numai ANISTORIE
SPECIFICĂ: relevanţa specific
naţional-culturală.
Pentru clarificarea notei unice/ORFICE (Logos Specific/Naţional) şi
pentru sporirea capacităţii de rezonare întru Logos expresiv
(specific: Neam), nu trebuie lăsată cultura la mâna
şi îndemâna oricui. Aşa cum există specialişti în
Shakespeare (care formează adevărate societăţi secrete,
desfăşurând spectacolele ca pe misterii),
trebuie să existe specialişti-sacerdoţi întru Eminescu, şi
numai aceştia să aibă dreptul de a-l sluji pe Eminescu,
adică de a-l clarifica, de a-i prezerva şi spori energia Spirit,
pentru pluralitatea-aşteptătoare (deci, tensionată,
interesată de mântuire) – de LOGOS
CA RITUAL. EMINESCU (la fel, “eminescianizând”/esenţializând,
întru Duh, şi Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce… - sau, mai târziu: Mihail Sadoveanu, Rebreanu, Eliade…!) trebuie “spus” ritualic, rezonat
cosmic – în aşa fel încât, oricine, de oriunde din lume, să
înţeleagă “nota” unică a Neamului-Eminescu. Clarificarea lui EMINESCU-LOGOS NAŢIONAL echivalează cu REVELAREA LOGOS-ULUI SPECIFIC – înseamnă Mântuirea-Recuperare a Fiinţelor
Făptuitoare, care execută Ritualul
Fiinţării/Făptuirii, în zona expresivă a Logos-ului Divin (Logos Sintetic), Zonă numită: Logos (Spiritualizat Deplin întru Neam) Românesc.
Logos-ul Specific (Naţional) este o treaptă, o
componentă dinamică, în cadrul şi pentru realizarea Logos-ului Sintetic (Divin), echivalent
(acest Logos Sintetic) cu conceptul
lui Meister Eckhart, de Gottheit (Deitate).
***
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”
[65]
– ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI ION NECULCE
[66]
1-ECOURILE
NECESARE ALE LOGOS-ULUI ŞTEFANIC, LA ION NECULCE
...Letopiseţul Ţării
Moldovei, al lui Ion Neculce, n-ar fi ceea ce este, fără cele 42
de povestiri: O samă de cuvinte.
De ce? Pentru că valoarea a ceva se stabileşte doar prin
raportare, printr-un sistem de referinţe – şi, în primul rând, prin
fixarea unui CENTRU al NOMOS-ului.
Or, dacă n-ar exista cele 10 povestiri despre Logos-ul ŞTEFANIC (cca. ¼ din totalul celor 42 de repere
epico-spirituale, plasate în debutul Letopiseţului),
practic, am asista, mai curând, la un soi de carnaval sinistru al Morţii,
sau la un balet al dezintegrării, prin Demonul Istoriei.
Procesul de exorcizare prin SCRIS n-ar fi posibil, odată stabilit epicul neculcian, în Infernul
Instabilităţii perfecte, al Timpului Pseudo-Domnitorilor/Voievozilor
- decât prin permanentele ecouri
nomotice, care stabilesc Centrul Cosmic
al Logos-ului Real al Valahilor: Logos-ul
ŞTEFANIC:
I-Dragonul-DRAGOŞ şi Monastirea
MOLDAVIEI (Monastire a Pietrei
Filosofale şi a Lemnului-FOC al
Duhului), Arhei ai
Logos-ului/Nomos-ului Românesc – fuzionează în Arheul Logos-ului/Nomos-ului Valah, ŞTEFAN cel BUN şi
Înveşnicit întru Spaţiul Veşniciei, prin Matricea Cosmică a
Învierii Hristice – MONASTIREA COSMICĂ A PUTNEI („biserica cea
creştinească de piatră” a lui Dragoş/vs/ „biserica de lege sască
[67]
”,
a „doamnei” lui Dragoş: „Şi aşa domnul
Dragoş-vodă duminicile şi la sărbători mergea la
biserica cea creştinească, care era de dânsul zidită [...] Mai
aflatu-s-au şi o biserică de lemnu, făcută iarăş
de Dragoş, la Volovăţ, lângă episcopia
Rădăuţilor, pre care biserică o au mutat dintru locu
Ştefan-vodă cel Bun, la mânăstire la Putna” – cf. p.
12).
II-Recuperarea Magică a Arheului Eroico-Martiric Ştefanic,
ca Reper SACRU (Victoria contra
Demonilor Timpului Iluzoriu, „turcii”, este Arheizată prin Entelehia
Mânăstirii!), de nădejde hristică, pentru neputinţele
Pseudo-Spaţiului Moldav al aşa-zisului „prezent”, invadat şi
torturat şi batjocorit de Demonul Iluziei Timpului Istoric, DEGENERATIV SPIRITUAL, prin
diminuarea Sacralităţii Credinţei Fiinţei Făptuitoare
Umano-Divine: „Ştefan-vodă
cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui
să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău
pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci”;
“Ştefan-vodă
cel Bun multe războaie au bătut. Şi aşe s-aude din oameni
vechi şi bătrâni că, câte războai au bătut, atâte
mânăstiri cu biserici au făcut”. “Oamenii vechi şi
bătrâni” sunt, de fapt, Icoanele Grăitoare, Subsumate
Arheului Central-Suprem, cel ŞTEFANIC!
III-Recuperarea Arheului ŞTEFANICO-DEMIURGIC, Ctitorul Cosmosului-Monastire Manolică
- prin Icoana Mandalică a Centrului-Soare, de la care pornesc
SĂGEŢILE-Raze: “Ştefan-vodă cel Bun, când s-au
apucat să facă mânăstirea Putna, au tras cu arcul
Ştefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut
prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au
şi pe trii boierenaşi de au tras, pre vătavulde copii şi pre doi copii
din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au
făcut poarta, iar unde au cădzut
săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa”.
Anti-Logosul “decapitării”
copilului de casă nu poate fi altceva decât Ecoul Jertfei Manolice, pentru
Înveşnicirea Ctitoriei/Demiurgiei - CAPUL “copilului de CASĂ”
fiind Efigia Ştefanică, a Ctitorului/Gospodarului/Stăpânului
CASEI-MOLDOVA!
IV-Logos-ul
Ştefanic este echivalentul Logos-ului GRAALULUI-HRISTOS (combinat cu Nomos-ul Razei-Săgeată!): “Lăsat-au
Ştefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar”. Ce s-a întâmplat, ulterior, cu “păharul” este parabola degradării şi orbirii spirituale, a intrării în “epoca
dionisiacă/shivaită” a autodistrugerii (amânării, întru Invizibilizare a GRAALULUI, a
Stării de Paradis-Re-Unire a Omului, cu Dumnezeu Hristos!), prin
luciferizare-degenerare spirituală: “Şi scoţindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliţă,
şi vrând să să fălească, au băut la masă cu
acel păhar a lui Ştefan-vodă, cu nişte slugi
boiereşti, ce era zlotaşi. Şi bând mult cu acel păhar, s-au
îmbătat şi, fiind beţi,
au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela”. Evident, “păharul
beţiei” este dublura istorică a POTIRULUI GRAAL ŞTEFANIC ETERN!
V-Logos-ul HRISTICO-ŞTEFANIC,
al lui “Eli, Eli, lama sabachtani?”, dar şi al lui “Săvârşitu-s-a!”/Împlinitu-s-a Misiunea Învierii prin MARTIRIU: “Ştefan-vodă
cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre
în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au
lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său
nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste,
că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în
sus şi au strânsu oaste(…). Iară Ştefan-vodă, mergând de la
Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ,
unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând
Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au
răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-vodă afară
pănă ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit
sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au
ispovedit Ştefan-vodă la dânsul. Şi-au întrebat
Ştefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să
să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar
sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui,
numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo,
în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi
purces Ştefan-vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la
Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces
în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie
Ştefan¬vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea
Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunare. Iar
Ştefan-vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate,
pănă i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi
Ştefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea
Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie”.
“GHEORGHIOS” însemnând “Luminătorul Pământului”!
VI-Logos-ul ŞTEFANIC al Smeririi/Cădere, spre
Înălţare/ÎNVIERE – Logos al BINEFACERII întru RECUNOŞTINŢĂ/RECUNOAŞTERE a “Movilei/MUNTE GOLGOTIC”, în hieroglifa
smereniei, “Puricele”: “Ştefan-vodă
cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicǔ unii la
Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la
Şcheie pe Siretiu, au fost cadzut calul cu Ştefan-vodă în
războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu putè
în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micǔ. Şi
au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliţă,
şi vino de te sui pe mine şi încalecă“. Şi s-au suit pe
dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce
au dzis Ştefan-vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi
tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice Movilă“. Şi au dat
Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut
boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au
tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru
acel neam. Dar şi aprodzii atunce nu era din oameni proşti, cum sunt
acum, ce era tot ficiori de boieri. Şi portul lor: era îmbrăcaţi
cu şarvanele, cu cabaniţe. Aşè trebuie şi acum să
să afle slugi, să slujească stăpânului, şi
stăpânul să miluiască pre slugă aşè”.
VII-Logos-ul ŞTEFANIC Demiurgic, de Ţară şi Neam/ARISTON – întru Ctitorirea/Întemeierea DIMINEŢII DE DUMINICĂ a
Lumii/Patrie: “Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii,
fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi
au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul
Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce,
Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au
dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus
hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”.
VIII-Logos-ul
ŞTEFANIC ca NOMOS, dar şi Corn-al
Abundenţei, întru Dreptatea Soarelui – Logos-ul Hristic al Supremei
Echilibrări şi Învăţături a Echilibrului, între gol/”penia” şi plin/”poros”
[68]
: “Ştefan-vodă cel Bun,
vrând să margă la biserică întru o duminică dimineaţa,
la liturghie, în târgu în Vasluiu, şi ieşind în polimari la
curţile domneşti ce era făcute de dânsul, au audzit un glas mare
de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-să ce om
este acela să are duminica, şi îndată au trimis în toate
părţile, ca să-l găsască pre acel om, să-i
aducă la dânsul. Şi l-au aflat pre om în sus, pre apa Vasluiului,
cale de patru ceasuri, arând la o movilă ce să cheamă acum
Movila lui Purcel. Că pe acel om încă îl chema Purcel. Şi
ducându-l pre acel om la Ştefan-vodă, l-au întrebat
Ştefan-vodă: el au strigat aşè tare, şi pentru ce ară
duminica? El au dzis că au strigat el să aducă boii la plug,
şi ară duminica, că este om sărac, şi într-alte dzile
n-au vrut frate-său să-i dè plugul, şi acum duminica i-au dat. Deci
Ştefan-vodă au luat plugul fratelui celui bogat şi l-au dat
fratelui celui săracǔ, să fie a lui”.
IX-Logos-ul
ŞTEFANIC este Nomotic şi, astfel, pedepseşte, cu Duh
Divin/FULGER (“bici” sau” “suliţă”/”strămurare”),
păcatul prin hybris – după care urmează reiterarea Icoanei Arborelui Sephirotic/al VIEŢII COSMICE a FIINŢEI: “Ştefan-vodă
cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut
războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara
Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu
dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut
dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acolisască de
Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie
la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de Roman. Şi leşii
încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în
letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au
acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii,
că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând
cu strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga
să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când
îi bătè cu biciuşcile, ei să ruga să-i împungă”.
X-“Intrarea în Adormire” a Structurii de Logos şi
Nomos, pentru perioada Kali-Yuga, a degenerescenţei spirituale (povestirea
a 42-a vorbeşte/povesteşte, pe larg, despre trădătorul de
domn, Nicole Milescu Spătarul… - …după care împăratul/ţarul
Petru cel Mare/Petru I “mare părere de rău au avut
după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi” – deci, au
venit vremile DIPLOMAŢILOR
MACHIAVELICI, care au înlocuit vremea/epoca de aur a EROILOR-MARTIRI/SFINŢI!!!) –
şi aflarea “mediului optim
criogenic” (“Înţelepciunea”/”Sagesse” şi “Puterea”/”Victoire
Puissance”
[69]
turcilor…întru
prezervarea NOMOS-ului/Rigueur/Justice!), de prezervare a GRAALULUI MOLDAV: “Când au murit
Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiiului său, lui
Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri,
căci neamul turcilor sunt mai înţălepţi şi mai
puternici, că el nu o va putè ţinè ţara cu sabia, ca dânsul”
– cu promisiunea, implicită, a Permanenţei Fiinţării Lui Mistice
şi a Re-Întoarcerii Hierofanice!
***
2-EXPEDIEREA TIMPULUI,
SPRE EVENTUALA MÂNTUIRE/EXORCIZARE, PRIN ENERGIA DIVINĂ A „VIITORULUI”
...Către
sfârşitul cărţii sale, Ion Neculce refuză să mai
încerce conexiuni logico-temporale, întru istorie – şi expediază
evenimenţialul istoric într-un „no
man's land”.
Apar, tot mai
des, formule de tipul: „ce s-a mai face, va arăta vremea
viitoare” (cf. p. 331), „precum va mai fi, vreme va arăta”
(cf. p. 346), „ce s-a mai lucra, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 357), „ce
s-a mai face cu leşii, vreme viitoari va arăta” (cf. p. 377),
„ce
s-a mai alege, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 378), „la ce
va arăta, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 378), „de
nu-s niscai fapte a lui Minih, vremea viitoare va arăta adevărul”
(cf. p. 383), „ce la ce di pre urmă şi pentru mine şi pentru
alţii, vreme viitoare va arăta” (cf. p. 397) etc.
...Ştie
prea multe Ion Neculce, este un vizionar secretos, care vrea să
menţină suspansul epic? Nu credem: Ion Neculce, spre deosebire de
ceilalţi doi Magi ai Scrisului/Logos, nu trimite, nici măcar o
singură dată, la viziuni divine, la epifanii etc. Deci, nici
vorbă de vizionarism!
Există un singur
pasaj, în care Ion Neculce sugerează răspunsul la întrebarea
privitoare la „desolidarizarea” de Timpul Evenimenţial-Istoric: „Dzice
Hristos la Evanghelii că, dacă s-ar împuţi sarea, bucatile cu ce
s-or săra. Trebui să socotim şi noi aceasta, că di vremi
că cei mari, stăpânii noştri, umblă amăgindu-să
unul pi altul pentru lăcomie şi cinstea aceştii lumi şi
calcă pravilile şi legăturile cu giurământ celi adevărate,
dar noi ceşti mici, vădzând pi cei mai mari, cum li vom ţinè,
sau cum ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug? Numai iarăş înainti,
cum a fi mila sfinţiii sale, ne-a îndrepta” (cf. p. 357).
Iată că,
deşi non-vizionar, Ion Neculce judecă şi concluzionează,
asupra Fiinţării şi Făptuirii omului, după LEGEA
DIVINĂ/NOMOS-UL DUMNEZEIESC! Din păcate, care a devenit legea umană? “AMĂGIREA”,
“unul
pi altul”! Şi, ce-i mai rău este faptul că
“amăgirea” şi încălcarea Nomos-ului Divin, din motive egoiste, luciferice,
meschine şi, în cele din urmă, jalnice şi pierzătoare de
om, de Neam şi de Duh (“cei mari, stăpânii noştri,
umblă amăgindu-să unul pi altul pentru lăcomie şi
cinstea aceştii lumi şi calcă pravilile şi legăturile
cu giurământ celi adevărate “) devine dimensiune
anti-spirituală a celor cu pretenţii de “călăuze”, de
“stăpâni”, determinând proliferarea şi generalizarea A-NOMIEI,
degenerarea spirituală generală: “di vremi că cei mari,
stăpânii noştri, umblă amăgindu-să unul pi altul
pentru lăcomie şi cinstea aceştii lumi şi calcă
pravilile şi legăturile cu giurământ celi adevărate, dar
noi ceşti mici, vădzând pi cei mai mari, cum li vom ţinè, sau
cum ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug?” .
Cum se poate rezolva acestă criză
spirituală majoră? În niciun caz, nu printr-un singur om, oricât va
fi fiind el de lucid şi de înţelept – şi Ion Neculce ESTE UN ÎNŢELEPT!!!
Iluzia Demonic-Temporală trebuie
lăsată să se auto-epuizeze, să-şi stoarcă
toată puterea şi eficienţa bestial-degenerativă – şi,
abia apoi, Lucrarea Lui Dumnezeu va avea succes, Pseudo-Adevărul va redeveni Adevărul-HRISTOS, iar, prin
Mila Dumnezeiască, DrePtatea se va reinstaura/VA REÎNTEMEIA Cetatea
Divină/Monastirea Ţară, în această lume, tot mai lipsită de orice orientare spre Virtuţile
Creştine, în care alianţele nu se mai fac pentru CAUZA
CREŞTINĂ, NU PENTRU ETERNIZAREA LUMINII HRISTICE… - …CI PENTRU INTERESUL PASAGER, PERSONAL ŞI MESCHIN: “cum
ne va da Dumnădzău bine sau spori sau bişug? Numai iarăş
înainti, cum a fi mila sfinţii sale, ne-a îndrepta”.
Deci, omule, nu te potrivi/adapta Timpului Tot Mai Monstruos/Demonului Iluziei Temporale a
Prezentului Complet Dezagregat Semantic. Dacă te încrezi în Iluzia
Temporală a Prezentului, îţi strici şi anulezi Şansa
Soteriologică, plasată de Ion Neculce, oarecum convenţional, în
Viitor (cazul lui “Meneh
felt-maşalâc”, din “Chiov”/Kiev, aliat al lui “Constantin
şi Dumitraşco Cantimir, ficiorii lui Antioh-vodă”) –
temporalitatea acceptată pasiv, aşa, ca Iluzie, iar nu ca Adversar
şi Potenţial Ucigaş - parcă se acreşte,
cocleşte, se transformă în otravă a sufletului şi Duhului –
“şi
blăstăm şi osindă vecinică, neuitată şi
neînchegată”:
“Care mai pe
urmă viţ vidè la ce au vinit cinstea lui Meneh pe boieri. Că
vinul cel ungurescu dulce s-au făcut venin amar, şi râsul plânsu
[70]
, şi voia ce
bună groază şi frică, şi oh, oh, oh!, şi
bogăţie, sărăcie şi lipsă şi
blăstăm şi osindă vecinică, neuitată şi
neînchegată” – cf. p. 391.
Dacă eşti credincios Lui Dumnezeu,
păzeşte-ţi neatins sufletul (cu dimensiunea/amprentă,
lăsată de LOGOS-ul/NOMOS-ul ŞTEFANIC!), lasă-l pe El
să elimine demonii temporali, să-i desemantizeze – pentru că
puterea ta este prea mică, dacă nu e ajutată, din plin, de Mila
şi Voiţa Divină!
…În acest caz, VIITORUL nu mai este un nume al
Timpului, ci este Numele Însăşi Mântuirii, cu o contribuţie
umană mistică (CREDINŢA!), prin Exorcizare Proiectivă
Divină!
***
3-PSEUDO-REABILITAREA
“STRĂINULUI” ŞI, DIN NOU, “DOMNIŞORUL”…!
...De observat
că, spre deosebire de Grigore Ureche sau Miron Costin, care nu ne dau
informaţii despre componenţa Curţii Domnului, Ion Neculce ,
începând de la a doua domnie a lui Constantin Duca-vodă (septembrie 1700)
să dea „listele” cu cei mai importanţi/”de samă” boieri,
numiţi „după obiceiu anume”. A se observa că aceste „liste”
sunt imediat consecutive primei apariţii, în text, a numelui de Ion
Neculce, însoţită de „slujba”/rangul boieresc (dar nu este numit
printre „boierii de samă”, cei apropiaţi domnitorului!!!): „ Şi
atunce eram şi eu, Ion Neculce vel-vornic, pe acie vreme vătav de
aprozi (...). Iar la acè vreme,
fiind Ion Neculce vel-agă, era rânduit de domnie de grijiè pe
sol la gazdă de ce-i trebuiè” (cf.. p. 154). Cu alte cuvinte: “Da, pe atunci eram/voi fi fost eu, ca la
orice început de drum, <<vătav de aprozi>> sau
<<vel-agă>>, dar
valoarea mea abia acum, când sunt vel-vornic, mi-aţi recunoscut-o şi
m-aţi apropiat de rangul ce-l merit, întru adevăr! Şi abia
din slujba asta pot sluji Moldova şi pe domnitor, cu eficienţă
şi folos, de ambele părţi!” Nu e deşertăciune, Ion
Neculce nu-şi pierde rangul spiritual de Înţelept – ci-şi
cunoaşte valoarea Duhului şi ştie că ar fi putut-o pune,
mai din vreme, în slujba Moldovei celei Pustiite şi Răstignite!
Iată câteva liste de acest fel: “Şi
după ce vini în Ieşi, pusă boieri după obiceiu, anume pe
Ion Buhuş, vărul lui, vel-logofăt şi pe Mitre vel-vornic de
Ţara de Gios, pe Pavăl Ciocârlan
vel-vornic de Ţara de Sus, pe Neculaiu Costin, cumnatu-său,
hatman, pe Panaite Morona vel-postelnic, pe Cuze vel-spătar, pe Savin
Zmucilă vel-ban, pe Gavril Miclescul
vel-păharnic, pe Gheorhiţă Mitre vel-visternic, pe
Pătraşco Zosin vel-stolnic, pe Manolachi Hristoverghii vel-comis. Aceştia
era boierii lui Costantin Ducăi-vodă. Numai mai aleşi din
toţi era la sfat Panaite Morona postelnicul,că să potrivie cu
stăpânu-său la o fire” – cf. p. 160.
Apoi,
la prima domnie a lui Mihai Racoviţă: “După ce-au vinit
Mihai-vodă în Ieşi, în scaon, boierit-au şi el după
obiceiu. Pusă pe Antiohi Jora, carei au fostu hatman,vel-logofăt,
şi pe Iordachie Rusăt vornicul îl pusă vornic de Ţara de
Gios, şi pe Bogdan hatmanul vel-vornic de Ţara deSus, şi pe
Lupul Costachi hatman, şi pe Manolachi, frateli lui Iordachi,
vel-postelnic, şi pe cumnatu-său Ilie Frige-vacă vel-spătar, şi
pe Marvodin visternicul vel-păharnic, şi pe cumnatulsău
Pălade vel-visternic, şi pe Dumitraşco Ursachi vel-stolnic,
şi pe frate-său Dumitraşco Răcoviţă
vel-comis.Aceştia era boierii lui Mihai-vodă, iar mai ales şi
mai de cinste era Iordachi Rusăt vornicul” (cf. p. 178).
Apoi, la a doua domnie a lui Antioh Cantemir: “După
ce sosi Antiohi-vodă în Ieşi în scaon, pe cie vreme era paci
bună în ţară. Şi pusă boierii a trei dzi după
obicei: pe Antiohi Jora vel-logofăt, pe Lupul Costachi vel-vornic de
Ţara de Gios, pe Neculaiu Costin, biv-hatman, vel-vornic de |arade Sus, pe
Bogdan vornicul iar l-au pus hatman, pe Macsut vel-postelnic, pe Ilie
Ca[n]tacozino vel-spătar, pe Savin Zmucilă vel-ban. Şi de atunce
să aşădză această boierie cu temei în Moldova, de-i aşedzată la
rând. Că mai nainte, deşi era la vrun domnu, uneori şădè mai sus,
uneori mai gios. După cum le fusesă altă boierie, aşè şădè şi cu bănia la
Divan” (cf. p. 178).
Şi, la această domnie, în sfârşit, apare
numele lui Ion Neculce, “pe listă”: “Pus-atunce pe Ion Buhuş logofăt
mare şi pe Antiohi Jora logofătul hatman, în locul lui Bogdan,
şi pe Ilie Căntăcozino spătarul visternic mari, în locul
Lupului Colivarului, ŞI PE MINE, ION NECULCE, DIN SULGERIA CEA MARI
M-AU PUS SPĂTAR MARE”.
…Urmează un scurt episod de primejdie şi
năpastă, pentru Ion Neculce, pe vremea domniei de-a doua a lui Mihai
Racoviţă (precizând despre el, Ion Neculce: “eram şi eu de casa lui
Antiohi-vodă”, adică începuse a avea “priză” la domni/domnie – ceea ce face
ca primejdia să fie mai mult o laudă…!): “Atunce, tâmplându-să de eram
şi eu de casa lui Antiohi-vodă, m-au fostu pus Mihai-vodă
şi pe mine într-acel izvod să mă prindă. Şi păn-a
sosi săimenii la gazdă-mi, eu am şi prinsu
de veste ş-am apucat de am încălecat, de am
fugit în Ţara Leşască. Ş-acolo
mi s-au tâmplat şi mie de-am zăbăvit vro patru luni, păn-a
aşeza domnia. Ş-apoi mi-am făut pace ş-am vinit înapoi
la casa mè, şi n-am avut despre nime nice o nevoie. Ş-am avut cinste
şi căutare în dzilele măriei sale” (cf. p.
192).
…De ce aceste “liste”? Să fie doar deşartă
fudulie a lui Ion Neculce, de a ne arăta că “e şi el, cineva” (vorba spaniolului fudul: “hijo
de alga”, adică: “fecior al
cuiva!”)? Sau, cumva, vrea să arate de cine anume începuseră
să se înconjoare pseudo-domnitorii/”voievozii” Moldovei? Pesemne că
ambele supoziţii pot fi adevărate – nu este exclusă mândria,
strict omenescă, a Scriitorului, de a arăta că, deşi nu
fusese purtat prin străinătate (la şcoli iniţiatice…!),
precum Grigore Ureche şi Miron Costin, putea, şi unul ca el, din
veche viţă de boieri români, să fie “de casa unui domnitor/voievod”…!
Dar cine era voievodul care-l luase în seamă? Unul român, Antioh Cantemir, fiul mai mare al lui
Constantin Cantemir. Şi cine nu-l luase în seamă, ca “trebuitoriu
la acele vremi”? Pseudo-domnitorii/voievozii greci: greco-albanezul
Duca, grecul Mihai Racoviţă…!!!
…Da, în Ţara Moldovei începuse Calvarul şi “răsipa
ţării”! Ciumă, foamete, furtuni cataclismice şi
cutremure… - …şi, mai presus de toate, pseudo-voievozi”, conducători
nevolnici şi străini de ţară…care-şi revarsă
păcatele lor negrte peste destinul ţării pe care Diavolul i-a
pus… “guvernatori”!!!
…Cum ar fi vrut Ion Neculce să fie, pe de o parte,
boierii Moldovei (în raport cu “stăpânul”/domnul/voievodul – în vremuri în
care voievodul are doar “pomăzuire”
[71]
moldovenească, mitropolitan-FORMALĂ,
la Iaşi, de Domn… - …în realitate, Domnul fiind “pomăzuit” de
…Sublima Poartă, şi “infectat”, acolo, la Sublima Poartă,
şi cu TIRANIA PRIMITIVĂ “AFERENTĂ POSTULUI”…pentru că
Domnul devenea, mai curând decât Gospodarul Ţării Conduse, un FUNCŢIONAR al intereselor PORŢII OTOMANE!
– …aşa că tot boierii ROMÂNI de ţară TREBUIE să
rămână Temelia Ţării: pentru că, oricum ar sta
lucrurile şi cu boierii ROMÂNI din veacul al XVIII-lea, cineva tot TREBUIE să rămână la Temelia de ŢARĂ!!! !):
I- “Ce, fraţilor moldoveni,
rogu-vă să luaţi aminte, să vă învăţaţi
şi să vă păziţi. Orcât ai fi în cinste la vrun domnu,
bine este să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnedzeu
ai plată. Dar cu domnul niciodată să nu pribegeşti,
măcar cum ar hi, şi nu numaiîn ţară streină, ce nici
în Ţarigrad cu dânsul să nu mergi, fiind tu moldovan. Ce să-i
slujeşti în ţara ta, căci streinii caută numai pre domnu
să-l miluiască şi să-l cinstească, iar pre boieri ce sunt
pribegi cu domnul, într-o nemică sunt. Altă cinste are boieriul, cându-i
pribag singur, alta este, cându-i cu domnul său. Şi apoi domnul
să visadză că este tot puternic, ca la ţara lui, când este
domnu, şi va să ţie aşè, ca să
năcăjască pre acei boieri, şi nu socoteşte slujba ce
i-au făcut, că s-au înstreinat, ce nemică învoială nu-i
face. Nădejdea domnului este ca săninul ceriului şi ca încetul
mării: acmu este senin şi să face nuor, acmu este mare lină
şi să face fortună”- cf. p. 276;
II-pe de alta, cum ar fi trebuit, conform cutumelor
autentic-voievodale, să fie ales domnul Ţării Sfinte a Modovei,
întru suveranitate deplină, de către Divanul ROMÂNESC al Moldovei…(“Iar mai nainte era obiceiu de-şi alege
boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè
şi Poarta”) – …ceea ce, la cât scăzuse de mult Duhul de
Libertate Sfântă şi de Sfinţenie a Libertăţii, din
pricina slăbiciunii de Duh şi Credinţă Ortodoxă a
boierilor moldoveni – care slăbiciuni provocaseră intruziuni mult prea adânci ale
Porţii Otomane (Simbol al Demonului
Iluziei Temporale, prin care se înstrăinează domnii de
Ţară, de Duhul Ţării: “Poarta, pre domnii cei buni îi
mazileşte fără voia boierilor ţărâi şi pune domnu
pre care nu-l ştie ţara”), în afacerile interne ale
Ţării, la acea vreme era/devenise, practic, imposibil…: “Iară
Lupul vornicul mergând la veziriul, mult l-au mustrat pentru căci s-au
hainit ţara, iar el au dat samă cătră veziriul cum nu sunt
ei vinovaţi, adecă boierii, nici ţara, ce-i vinovată Poarta,
că pre domnii cei buni îi mazileşte fără voia boierilor ţărâi
şi pune domnu pre care nu-l ştie ţara. Şi dându-i Poarta sabie,
face în ţară ce i-i voia. „Pre cum şi pre acesta, pre Dumitraşco-vodă,
l-ai pus măria ta fără ştirea ţărâi, şi au
făcut ce i-au fost voia. Iar mai nainte era obiceiu de-şi alege
boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, şi pre acela punè
şi Poarta“ – cf. p. 277 …
– şi cât de
mult îl contrazicea, sarcastic, Demonul Iluziei
Timpului, prin acte săvârşite de făpturi bizare şi
microscopice, cvasi-anonime (“Curtu-paşa…”), dar cu
pretenţii MACROCOSMICE ŞI
DESPOTICO-“DIVINE” (“Ş-au început Curtu-paşa a umbla cu
binişor, ca să-l poftească acei boieri aice, ca să scrie
veziriul să rămâie el paşă în Iaşi”), întru Desăvârşirea HAOSULUI MOLDAV:
Se
ajunsese la aşa o risipire a autorităţii statului moldovenesc,
încât un paşă s-a apucat să facă, la Iaşi, boieri,
după cheful şi mintea lui (noroc că, totuşi, sultanii
Sublimei Porţi mai aveau ceva din ce nădăjduia Ştefan cel Mare şi BUN şi
Sfânt – pe lângă PUTERE, aveau
şi ÎNŢELEPCIUNE, şi SIMŢ AL MĂSURII/ECHILIBRULUI
COSMIC!): “Curtu-paşa, după ce-au agiunsu în Iaşi,
pre cine găsiè din căpeteniile ţărâi AU ŞI ÎNCEPUT
A-I BOIERI, CUM BOIEREŞTE DOMNUL MOLDOVII. Şi şedè în
curţile domneşti. Iar atunce era un boieriu, Darie Donici
sărdar, care pre urmă la alţi domni au agiunsu şi logofăt
mare, iar la moscali au fost polcovnic. Mergând la Curtu-paşa, l-au pus
hatman. Aşijdere şi pre un grec, Buzagiu, îl pusese postelnic mare. Şi
pre alţii ce mergè la dânsul tot îi boieriè. Ş-au început
Curtu-paşa a umbla cu binişor, ca să-l poftească acei
boieri aice, ca să scrie veziriul să rămâie el paşă în
Iaşi. Dar n-au putut isprăvi nemic” – cf. pp. 276-277.
…E drept, există,
în cartea lui Ion Neculce, şi varianta “turcului corect” (deci, conformat Logos-ului /Nomos-ului ŞTEFANIC!!!), cel care
mărturiseşte, cu fermitate tăioasă şi definitivă, ADEVĂRUL MOLDAV (“Ţara
Moldovei nu pot să o dè, să le fie lor podani, că ESTE
VOLNICĂ, CĂ TURCILOR ÎI ÎNCHINATĂ, NU-I LUATĂ CU SABIA”):
“Leşii
încă cere Ţara Moldovei, dar turcii au răspunsu pentru Ţara
Moldovei că Ţara Moldovei nu pot să o dè, să le fie lor
podani, că este volnică, că turcilor îi închinată, nu-i
luată cu sabia” – cf. p. 149.
…Sub Petriceico-vodă, sub Duca, sub Dumitraşco
Cantacuzino – unul moştenind blestemele şi nelegiuirea de la altul,
până la asasinarea ţării… - un strop de bine nemaiputând
echilibra oceanele de rău, adunate prin acceptarea Iluziei Timpului
Morţii şi Nelegiuirii şi respingând (conştient sau nu) LEGEA DUMNEZEIASCĂ/LOGOSUL VALAH -
…oamenii mor şi de “stropul” de bine, venit prea târziu: “Dece
viind domnia în Ieşi ş-aşădzindu-să în scaon [n.n.:
Dumitraşco Cantacuzino-vodă…], era mare foamete, că fusesă
ţara toată bejenită şi nu putusă oamenii ara şi
nu să făcusă pâne. Era oameni tot leşinaţi şi
morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om. Poghiazuri
din Ţara Leşască totdeuna să slobodziè de strâca
şi prăda. Tâlhăret mult era. Dela Cotnar în sus era ţara
pustie (…)Dece
Dumitraşco-vodă pus-au de au
făcut mierţa mare ş-au pus de au strâgat crainecul
să nu cumpere nime păn-ăn treidzili, că-l va înţepa
care va cumpăra. Şi aşè au rumtu preţul
mirţăi câte un leu bătut, şi
peste doo, trei
săptămâni s-au scoborât mierţa şi la
zlot. Dece au început săracii oameni a să sătura. Numai era
greu, că muriè, că era hămnisiţi” (cf. p. 89).
Şi, mai târziu, în
1716, într-a treia domnie a lui Mihai Racoviţă: “Fost-au
pre atunce şi o foamete mare în ţară, cât agiunsese de
să vindè mierţa de pâine
în Iaşi 10 lei. Că numai din Ţara Leşască
şi din Ţara Turcească aducè oamenii pâine. Iară la anul după
foamete, scornitu-s-au şi un omor mare de ciumă
în ţară, şi au ţinut un an şi au agiunsu şi
pân-în Podolia, în Ţara Leşască“ – cf.
p. 308 – iar apoi, furtuni cumplite: “Iară
în al optule an a domniei lui Mihai-vodă dat-au Dumnedzeu o fortună grè, şi s-au aprinsu târgul. Şi multe curţi boiereşti şi mănăstiri au ars. Şi din
mănăstiri au sărit şi în curţile
domneşti, şi păn-a alerga oamnenii din târgu, au arsu detot. Care multe lucruri au arsu de a lui Mihai-vodă, că nu putè oamenii şi slujitorii nemic să scoaţă den curte, de fortună mare ce era” – cf. p.
312.
…Ba, până şi crime
ritualice evreieşti se petrec, în aceste vremi de risipire a LOGOS-ului/NOMOS-ului VALAH, a Autorităţii Vitale a
Ţărilor române – dar crima evreiască este tratată nu
din punctul de vedere al victimei nevinovate, ci din acela al lăcomiei
şi al intrigilor slujbaşilor domneşti (…tot vorba a-cronidului Miron Costin: “Sula de aurŭ zidiul pătrunde”!): “Tot
atunce, pre acea vreme, găsitu-s-au şi un copil de creştin muncit
de bezaconicii jidovi în chipul muncilor
domnului Isus Hritos şi au prinsu pre câţiva
jidovi de-au pus la închisoare. Şi nu i-au giudecat, ca pe nişte jidovi, mai degrabă,
să facă ce le va face, ce i-au ţinut la
închisoare, gândind doar a lua de la dânşi bani
mulţi. Şi încă au scris şi la Poartă, ca s-îmbunedze pre viziriul, să apuce şi pre jidovii de la
Ţarigrad, să ièi şi Poarta o sumă de bani.
Deci,
cum au oblicit solul lui antihrist Pazarghideanul, jidovul cel mare de la Ţarigrad, au şi început a cheltui
bani şi a amesteca pe Mihai-vodă. Şi au
trimis pe un agă a veziriului şi au slobodzit
pe jidovii carii era aice. Şi au scris să le dè pace” – cf. p. 315.
…Uneori, se creează impresia că Ion Neculce
vrea să exorcizeze Logos-ul/Nomos-ul Românesc prin indulgenţă
şi toleranţă, faţă de forţe demoniace pe care
crede că le-ar putea îmblânzi, dacă el se poartă cu
blândeţe supraînţelegătoare, faţă de ele. Pare că
vrea să adune răul cu binele, întru “obiectivitate”, ca să-i dea
tot bine – cazul “groaznicului” (…nu prea “groaznic”, însă, cu grecii lui,
fireşte!) şi trufaşului/lucifericului domn muntean, Şerban
Cantacuzino: “Şi n-au zăbăvit dup-acesta sfat Şerban-vodă ş-au şi murit. Dzic
să-l fie otrăvit fraţâi lui,
stolnicul Costantin şi spătarul Mihai, că era un om groznic: nu
veghè nimărui voia. Om mare la stat, cu ochii cade
bou, harnic, darnic, milă făcè mare la streini,
la slujitori.Cheltuiè mult,
să-ş facă nume, iar nu să strângă” – cf. p. 106.
…Şi avea şi
Şerban-vodă viziuni…dar nu aparţinând şi urmând Zborul de VULTUR al Logos-ului
ŞTEFANIC - ci mai curând
nezăgăzuind isteriile unei fantezii paranoide, care nu ţinea
pasul cu realitatea şi cu propriile forţe, încredinţate lui de
Dumnezeu: “Şi gândul şi gătirea lui
Şerban-vodă era să fie el împărat în Ţarigrad” – cf. 106.
Dar sunt şi cazuri de eforturi cu mult mai mari
şi prelungite, de a “descânta” răul venit prin greci, în
Ţările române. Mai ales când e vorba de Sfânta Moldovă,
fireşte! Spre exemplu, în cazul judecării firii lui Constantin
Duca-vodă, Ion Neculce, în încercarea lui exasperată de a nu anula
lumina care ar trebui să plutească deasupra capului de voievod valah,
voind să salveze, din aura voievodală valahă, ce se mai putea
salva:
a- începe prin a da vina pe răii sfătuitori,
dintre boieri: “Aflară-să
şi aice sfetnici fără lege şi tirăneasă zavistie, rană fără leac, şi să cheamă lepra sau fistula în pântece: VĂCĂRET,
de vac-un zlot şi de cal un leu să dè tot omul,
de să trage acel obiceiu spurcat păn-astădzi în pământul
nostru. Că orice domnu vine şi drag acel obiceiu şi nu-l mai
lasă (…) Şi
dintr-acel ceas ce-au scos văcăretul, să şi conoscu că
n-alungi cu domnia, nice a precopsi casa lor de lacrămi multe a s[racilor.
Şi-n scurtă vreme cădzu blăstămul mai de grabă pe Dumitraşco Ceaurul vel-logofăt,
fiind sfetnic, că-i scurtă Dumnedzău viiaţa. Că
muri cum îi mai rău, în dub frenţit, şi i să istovi şi casa lui şi 3 ficiori
a lui ce-au avut. Să stânsă pomenirea lui cu sunet, şi
moşâile lui cădzură la mâni streine. Sfetnicul de domnu rău,
pentru cinstea ce are, orbit de răutate fiind, gândeşte şi-i
pare că nemereşte, şi pe urmă mai rău să
greşeşte, că pe urmă răul cel mai mare şi osânda
cade în capullui. Că lacrâmile săracilor nice soareli, nice vântul nu
le poate usca. După cum dzice şi Isus Sirah, că ruga smeritului
nuori în cer pătrunde”; şi: “Aceşte
era boierii lui Costantin-vodă (n.n.: Constantin
Mavrocoprdat, fiul lui Neculau Mavrocordat) dintâi. ÎNSĂ NU TOŢI
DUPĂ ORÂNDUIALA LOR, CUM SĂ CĂDE,
S-AU PUS, CE MAI MULŢI DUPĂ MITĂ (n.n.: ce
familiar sună, ăentru vremurile României de azi!). Fiind
domnul tânăr şi neştiind rândul ţărâi, au apucat unii
cu dări la musaipi. Şi
aşădzându-să aceste boierii, au lăsat domnul visteria şi chevernisala ţărâi în sama boierilor,
să chivernisască ei cum or şti nevoile
ţărâi, după obiceiul vechiu, cum au fost mai
întâiu, nu cum era la Grigorie-vodă, să chivernisască numai Sandul Sturdze cu doi greci, ce au lăsat în sama tuturor. Ce
pre cât a ţine va arăta vremea viitoare. VENIT-AU
ŞI CU ACEST DOMNU ŞI MAI MULŢI
GRECI DECÂT LA GRIGORIE-VODĂ. (…)Aceste toati
nevoi într-un an le-au luat. Şi-ncepu obicei, ca şi
la Gligori-vodă, de nu mai întreba pre alţi boieri di ţară. Numai c-un moldovan şi cu grecii să sfătuiè, anumi Toadir Păladi
vel-visternic, di făcè cum îi
era voia (…)Că Mihai-vodă, după ce i s-au
plinit un an, l-au scos din surgunie. Şide în Ţarigrad la casa lui. Numai el nu
să prè trăge în Moldova, vădzând
că să sfădesc domnii amândoi, socotindu ca doară a apuca domnia în Ţara Românească. Vai de aceste 2
ţări creştine, cu aceşti domni străini! Ce di amar di bani dau pentru
vrăjbile celi ticăite a lor! Păladi Toader¡ vel-visternic, fiind nepot lui Mihai-vodă şi cu atâte rudi, îi păre bine di acesti
vorbi că sunt între domni şi mai mult îndemna
la jacuri şi la vrăjbi” – cf. pp. 338-339.
b-apoi, chiar face mari eforturi de a afla ecouri de lumină, în chipul
domnitorului Constantin Duca: “Şi
era domnu cu-nţelepciune, şi la mânia lui grăiè
tot cu cinste şi
cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. Şi era un om foarte învăţat bine la carte. Şi
măcar că era învăţat, dar spor în casa lui nu era” .
c- Din păcate, făptuirea defineşte gradul şi felul de
fiinţare spirituală al acestor entităţi demoniace; iar dacă “domnul” îşi dă în petec cu fapta, cu lipsa de
personalitate, de pricepere în călăuzirea poporului (pe care,
fiindcă vine vorba, nu-l cunoaşte, nici vrea să-l cunoască
şi despre a cărui Lege/Logos/Nomos habar nu are că ar trebui s-o
ştie, ca să se poată descurca, în vremuri, şi aşa,
teribil de tulburi!) – apoi ce poate să mai lucreze Magia Scrisului, decât
să dezvăluiască ceea ce încercase a învălui, prin
incantaţia grăirii de bine (…şi, totuşi, cu părere de
rău îi mărturiseşte relele…ba chiar în ceasul din urmă, tot
încearcă să-i mai diminueze păcatele, dându-le şi
împrăştiindu-le şi către maică-sa cea lacomă,
Anastasia, şi iar către boierii cei rău-sfătuitori…!)? – “Dece iar la al doile an mai
scoasă şi al doile
văcăret la vită (…)Pe cestu domnu Duca-vodă, într-această domnie dintăiu, era
numai cu numeli domnu, că-l stăpâniè muntenii. Pe cine dzicè muntenii, pe acie boieriè, şi ce dzice, acie făcè. Şi
era şi îmă-sa, doamna Ducăi-vodă celui bătrân, şi
s-amesteca şi è la răutăţi. Şi
boierii încă era tineri, şi nu să mai ştiè ce mai este de chivernisa”.
…Există,
însă, şi cazuri de pseudo-voievozi atât de adânc demonizaţi, în
cazul cărora Ion Neculce nu vede de ce şi cum ar mai putea interveni
incantatoriu şi persuasiv, asupra fiinţării/făptuirii lor,
prin care au nenorocit ţara, aducând-o la “periciune” – este cazul
laşului, fricosului, nevolnicului şi putredului grecotei
Dumitraşco Cantacuzino, care jefuia toată ţara, inclusiv
sărăcia mânăstirilor valahe, cum era mânăstirea Râşca:
“Şi
era grec ţărigrădean de felul lui, neam de-mpărat
creştinescu de Cantacozoneşti, şi ştiè rândul acestor
ţări. Şi neaflându-să nime atunce, cum să
pomeneşte mai sus, l-au pus pe dânsul vizirulǔ domnu în Moldova în
locul lui Petriceico-vodă (…). Dar aceste voroave nu-s nemic,
fără cât Dumitraşco-vodă, fiindu grec tălpiz şi
fricos, cu piele de iepure la spate, şi neavându nice o milă de
ţară, punè pricini asupra boierilor ş-a lui Miron, că
sfătuiescu şi-i bine să iernedze tătari şi ei n-au
priimit să facă zapis. Dar lui îi era voie şi siliè spre acela
lucru, că să temè să şadză în Ieşi, să nu
vie nescarivai poghiazuri să-l iè din Ieşi.
Dece intrat-au
tătarâi în ţară, ca lupii într-o turmă de oi, de s-au
aşedzat la iernatic pin sate, pe oameni, din Prut pănă în Nistru
şi mai sus, pănă în apa Jijiei, nemărui nefiindu nici o
milă de săraca de ţară, cum arǔ hi fostu ţara
fără domnu. Aşè era jac într-însa, cum arǔ hi fostu ei,
săracii, pricina răutăţâi, cum arǔ fi ei,
săracii, sfătuit să vie leşii cu oastea la Hotin. Cum s-au
îndurat a da ţara în pradă, fără nice o nevoie! Numai
pentru frica cè blăstămăţască şi chevernisala lui
au socotit de au iernat tătarâi în ţară păn-în
primăvară! (…)Iară tătarâi sunt lupi apucători,
pradă, robăscu, bat şi căznescu pe creştini, neavându
grije, nice strânsoare de mârzacii lor. Şi tătarâi nu mânca, ca
joimiri, ce mânca gospodarii, ce mânca tot carne de vacă şi de oai,
de nu-i putè să-i biruiască cu hrana, pe dânşii şi pe caii
lor. Că un sac de ordzu da pe dzi unui cal, şi cât nu putè să
mânânce un cal într-o dzi îl deşerta din traişte şi-l strângè
deuseghii, şi dac-îl şi fârşè bietul om ordzul din groapă,
iar tătarul îl făcè pe om de cumpăra ordzul cela ce strângè el
de pen traişte. Mâncat-au tot, şi pâne, şi dobitoc, ş-au
jâcuit tot păn’ la un cap de aţă. Pe mulţi au şi
robit, cu furiş, femei, fete, copii. Rămas-au bieţâi oameni
numai cu sufleteli, bătuţi şi strunciunaţi, cum era mai
rău şi mai amar, cum nu să poate nice a scrie, nice a să
povesti caznele şi ucisurili lor ce au avut de tătari. Dece viindu
primăvara, s-au rădicat tătarâi din ţară.
Iară nemţâi
tot şădè pen cetăţi,
în Neamţu şi Suceavă, şi jăcuiè ce putè prin pregiurul
cetăţilor pentru mâncare. Şi moldovenii sta cu oastea prin
pregiurul cetăţilor, ca să-i scoată, şi nu-i putè,
şi sta pen pregiurul cetăţilor şi totdeauna avè cu
dânşâi bătaie. Şi boierimea di pin pregiur era bejeniţi de
răul lor (…)Dumitraşco-vodă era un om bătrân, grec
ţărigrădean de neamul lui, de Cantacozoneşti. Şi mai
nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească,
la Gligori-vodă. Şi era om nestătător la voroavi,
tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi
dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la
Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei
rachieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Aniţa,
ţiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de-o
ţinè în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de
galbeni şi cu haine de şahmarand, cu şlic de sobol şi cu
multe odoară împodobită. Şi era tânără şi frumoasă
şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Şi
o triimitè cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi
cu comişi dzuoa amidzidze mari pe uliţi, la feridiu şi pe la
mănăstiri şi pe la vii, în primblări. Şi făcè
şi pe boieri de-ş triimitè giupânesăle cu dânsa. Şi
după ce viniè de la primblări, triimitè giupânesilor daruri,
canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu
dânsa în primblare. Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul
ş-au dus-o în Ţarigrad cu dânsul ş-au măritat-o dup-o
slugă a lui, după un grec. Căutaţi, fraţi iubiţi
cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că
el, de bătrân, dinţi în gură n-avè. Dimineaţa îi încliè
de-i punè în gură, iar sara îi desclie cu încrop şi-i punè pe
masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mânca. Oh! oh! oh!
săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni
c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au
cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare
este, cu atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag
pănă astădzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme
tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni
cineş la rândul lor.
Tâmplatu-s-au de-au
găsit câţiva mii de galbeni acolo în mănăstire în
Râşca, puşi de titori pentru treaba mănăstirei. Şi
i-au luat toţi şi nemic n-au lăsat mănăstirei de
schivernisală, sau să tocmească ceva, fiind mănăstirea
săracă” – cf. pp. 60-90.
…La fel sunt judecaţi (cu încercări de
determinări ale bivalenţei, eventuale, a Duhului lor…!) - ca şi săpânii lor greci, şi unii
boieri greci, încât ai impresia că lui Ion Neculce i-ar fi silă
să fie acuzat de xenofobie, şi face eforturi supraomeneşti
să-şi învingă ura şi amarul, când vede cum străinii îi
duc ţara la pieire (despre postelnicul Panaitachi Morona: “Slugiè ca un grec,
după cumu-i umbla vremea” – p. 182 – greci pe care nici
măcar hanul tătărăsc nu-i suportă: “Nici
miie nu mi-i drag să slujesc cu grecii” – p. 211 ):
a-despre Iordache
spătariul, grec la curtea lui Dabija-vodă: “Şi
încuscrindu-să Dabije-vodă cu Iordachi, l-au pus spătarǔ
mare, şi n-au spătărit vreme multă ş-au murit Iordachi
spătarul, care cu multă pofală şi cu mare jele despre
toţi pemintenii l-au îngropat înǔ Bărnovschii, că,
măcar că era grec, omǔ strein, dar era om bun; să punè tare
pentru peminteni la domnie” – şi, respectiv, despre
b-…alt grec Iordache – “Iordachii
Rusăt visternicul”, care lucrează “la două capete”, fiind şi boier “de credinţă“
(?!) al lui Constantin Duca-vodă, dar înţelegându-se, “pe sub mână”, şi cu
veşnicul duşman al Moldovei şi al domnilor ei, Brâncoveanul, din
Ţara Muntenescă: “Şimărgându
la Duca-vodă, ş-au dat solia ce-au avut, iar pe taină, cu
Iordachi Rusăt visternicul, au avut altă solie, de-i giură dela
Brâncovanul pentru celi trecute pizme vechi şi groazi şi pagube, ce au avut Iordachi,
să fie iertate (…)Deci
Iordachi,măcar că era om
înţelept, iar firea îi era de grec, lacom la cinste, nu socoti nice
la Dumnedzău, nice ruşine de oameni, nice la osândă sau la ce va
vini pe urmă lucrul (…)Ce să ştiţi, fraţilor, că
nu numai Iordachi, ce toţi grecii, mai drepţii
şi mai bune slugi nu-i alt neam în lume pănă este stăpânul
în cinste şi-n puteri, iar cât să
slăbeşte sau să micşurează cinsteastăpânului,
îndată să şi lasă şi aleargă la altul, carei vede
că-i mai cu puteri. Pecum şi Iordachi, făcând această
grabă, mai pe urmă la multe primejdii de viiaţă şi de
pagub-au vinit, care să va arăta înainte la rândul lor” – pp.
168-169
…Dacă, în a-cronia/a-cronidia lui Miron Costin, apar şi domnitori făcuţi din boieri, dar,
măcar, români, sau aleşi de boierii români, sau luptând, cu
preţul vieţii, pentru Ţara Moldovei (cazul “Armeanului” Ion…!), acum,
în cartea, VEHEMENT A-CRONIDĂ,
a lui Ion Neculce, vin vremurile în care domnii ce conduc Moldova nu cunosc
limba supuşilor lor, deci nu cunosc nici “Rânduiala/NOMOS-ul/Logos-ul-LEGEA”, şi nici nu acceptă
să înveţe, să se adapteze Logos-ului Valah, ci se izolează
între grecii lui “aduşi de vântul”
şi de Duhul lăcomiei şi înşelătoriei şi
tâlhăriei, precum “geambaşii”, sau, cum se zice în
popor – Ion Neculce precizează energic, în raport cu GRECII: “curve de oameni/curve greceşti” (“Dumitraşco-vodă
era un om bătrân, grec ţărigrădean de neamul lui, de
Cantacozoneşti. Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare
şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om
nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de
cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era
bătrân şi curvar … - cf. p. 45) - … ca
orice tiran şi impostor (despre Nicolae Mavrocordat: “Din
spătărie încolo, mai înluntru, nime nu putè intra, nici boieri, nici mazâli, fără
cât numai Ramadan postelnicul şi Spandonachi căminarul şi
Sculie cămăraşul dinluntru,
ce era tălmaci. Că NECULAI-VODĂ MOLDOVENEŞTE NU ŞTIÈ, CE ERA UN LUCRU PRE CU NĂCAZ BOIERILOR
ŞI ŢĂRÂI”
(…)Că-i
era şi lui cu greu, că NU ŞTIÈ RÂNDUL ŢĂRÂI şi nu putè pe boieri să-i supuie cu
schevernisala, după cum era voia lui” – cf. p. 205) – şi, tot ca
orice orice tiran, care se autoizolează de realitate, devine paranoic: “VRÈ
SĂ STĂPÂNEASCĂ MOLDOVA CA POARTA TURCEASCĂ, CU MĂRIRE
MARE”.Strică LEGEA/”TRADIŢIA”-”OBICEIUL,
LOGOSUL ROMÂNESC, întru stimularea germenilor demoniaci ai Anti-Nomos-ului/Haosului: ” Căutaţi,
fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia
grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avè.
Dimineaţa îi încliè de-i punè în gură, iar sara îi desclie cu încrop
şi-i punè pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună
mânca. Oh! oh! oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire
de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă
ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare
mirare este, cu atătea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag
pănă astădzi în tine, Moldovă! Şi din vreme în vreme
tot s-au mai adaos spurcateli de obiceiuri, carei mai înainte s-or pomeni
cineş la rândul lor” – cf. p. 46 (a adăuga “spurcate obiceiuri” înseamnă a
destabiliza şi şubrezi Duhul/Logos-ul Românesc, a ucide Oştenii
Duhului de Neam, aşa cum ai distruge siatemul imunitar/anticorpii unui
om…) -
…şi se înconjoară pseudo-domnitorul, cu “păr
de iepure pe spinare”, faţă de cei puternici (Poarta
Otomană începea să se simtă, în Moldova, “la ea acasă”: “Iară Lupul vornicul mergând la veziriul, mult
l-au mustrat pentru căci s-au hainit ţara, iar el au dat samă
cătră veziriul cum nu sunt ei vinovaţi, adecă boierii, nici
ţara, ce-i vinovată Poarta, că pre domnii cei buni îi
mazileşte fără voia boierilor ţărâi şi pune domnu
pre care nu-l ştie ţara. Şi dându-i Poarta sabie, face în
ţară ce i-i voia. „Pre cum şi pre acesta, pre
Dumitraşco-vodă, l-ai pus măria ta fără ştirea
ţărâi, şiau făcut ce i-au fost voia. Iar mai nainte era
obiceiu de-şi alege boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei,
şi pre acela punè şi Poarta“
- …dar era un BALET
AL “STRĂINILOR”, de tot soiul: leşi, “nemţi”-austrieci,
cazaci, tătari etc., pe tot pământul sfânt al Valahilor, pentru
că grecii negustori nu mai aveau “oastea
ţării”, ci “OASTEA DE
CĂMĂTARI”, prin care-şi dobândeau “caftanul” cel teribil de vremelnic, dar prin care, în primul rând,
îndatorau şi sufocau Moldova/Ţara…nu departe de ceea ce se întâmplă
în vremile veacului XXI!) - …dar cu trufie şi curvie grecească, în
comportamentul său neruşinat şi sfidător de Moldovă - NUMAI DE GRECI!
…Care greci, fireşte, nu veniseră nici ca
să se dedulcească la
Limba-Logos Moldav, pe care unii români îl impun, încă (dacă nu
conştient şi constant, măcar ferm!): “Aşijdere la acè gâlceavă
prins-au Fliondor armaşul la gazdă pre un grec, anume Mavrodin
păharnic, şi l-au bătut şi l-au dezbrăcat, de l-au
lăsat numai cu cămeşa. şi l-au legat şi l-au pus pe un
cal îndărăpt cu faţa spre coada calului, şi didese coada în
mâini, de o ţine, în locu de frâu. şi-l duce prin mijlocul târgului la
Copou la primblare şi-l priviè tot nărodul dzioa amiadză dzi
mare. Şi-i dzicè ficiorii ce-l ducè: „Dzi, grece,
calmurgu la fântâna Bordii“, iar el nu putè dzice „cal
murgu la fântâna Bordii“, ce dzicè„alogo murgo sto f\nt\na Bordii“. Iar slugile
lui Fliondor ]i da palme şi-i dzicè:
„Dzi, grece, bine; nu dzice aşè“. Acest fel de zeefet frumos i-au făcut.
şi după ce au vinit Cantemir-vodă, iar l-au mai bătut
şi l-au surgunit” - cf. p. 94“) – şi nici de dorul
Moldovei, ci doar pentru căpătuială şi jaf fără
istov: “Deci Iordachi, măcar că
era om înţelept, iar firea îi era de grec, lacom la cinste, nu
socoti nice la Dumnedzău, nice ruşine de oameni, nice la osândă
sau la ce va vini pe urmă lucrul (…) Ce să ştiţi,
fraţilor, că nu numai Iordachi, ce toţi
greci îi , mai drepţi şi mai
bune slugi nu-i alt neam în lume pănă este stăpânul în cinste şi-n puteri, iar cât să
slăbeşte sau să micşurează cinsteastăpânului,
îndată să şi lasă şi aleargă la altul, carei vede
că-i mai cu puteri” (cf. p. 168).
…Această atitudine versatilă, ipocrită,
lacomă, trufaşă, egoist-luciferică, îl exasperează pe
Ion Neculce, cum, mai târziu, îl vor exaspera, şi pe Eminescu, toţi “alogenii” pripăşiţi în
România, pe post de “lipitori”.
…Aşa ajunge Ion Neculce (şi aşa ajung toţi românii
care mai au în ei Duh
Reacţionaro-Vitalist!) să nu-i poată “înghiţi” nu pe
“străini”, în general, ci pe străinii care jefuiau şi sufocau
ţara - în acele vremuri, GRECII – şi nici pe “amicii”
şi “înrudiţii” cu ei, dintre români: “Numai ce au rămas în
Ţara Muntenească Nicolai Costin hatmanul, că era cumnat cu
Duca-vodă şi cu Mavrodin vistiernicul, CĂ ERA GREC, NU AVEA
LA CE VINI” (cf. p. 156)…să stingă, de tot, Moldova – iar
exasperarea lui ajunge la nivelul Marilor Sentinţe Imprecative ale Lumii:
“Aşè
socotescu au cu firea mè această proastă: când a vrè Dumnedzeu
să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în
Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mânânce oile în lume,
atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara
Muntenească, nici or fi boieri, nici or pute mânca aceste doao
ţări, cum le mânâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul
mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o
iezăşti şi o abaţi pe altă parte, vântul când bate, te
dai în laturi, într-un adăpost şi te odihneşti, soarele
intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece şi să face iar
lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau
nevicleşug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău. Numai
cându nu poate să facă rău să arată cu blândeţe,
iar inima şi firea, tot cât arǔ putè, este să facă
răutate. Căutaţi de cetiţi la hronograful grecescu, de
vă încredinţaţi şi mai bine, pe când au fost grecii puternici
şi împărăţia era a lor, ce făcè pre atunce şi ce
lucra!” – cf. p. 96.
…Că s-au “îmbolnăvit”, uneori (prea deseori!) şi românii, de
bolile grecilor – lăcomia şi tirania obraznică şi
sfidătoare şi asasină – în aşa fel încât uşor se putea
“cădea din lac în puţ”…mai
ales dacă-şi băga coada duşmanul de moarte al Moldovei,
Brâncoveanu Constantin, “boier vechi
şi domn creştin”… (deşi, pentru Legea Valahă/LOGOS-ul Românesc, s-a arătat a
avea potenţial martiric!): “Şi sfătuiră
şi triimisără pre unchiu-său, pre Mihai spatariul, la
Poartă, şi umblă spatariul Mihai şi cercându şi
giuruind mult veziriului, să mazilească pre Antiohii-vodă
şi să puie domnustrein, pre carele au ales Brâncoveanul-vodă. Şi
Brâncoveanul-vodă alesese pre un Toderaşco de la
Gălaţi. Care acel Toderaşco a fost neguţitor: om era chipeş şi de fire, dar mai
rău şi mai spurcat, şi mai
varvar, şi mai tiran nu era alt om pre aceli vremi în
ţară. Că de ar fi fost acela domnu în Moldova, nici un boieriu
pănă în doao, trii luni n-ar
fi rămas viu în ţară . Acel feliu de milă avea
Brâncoveanu-vodă pe ţara noastră a Moldovei şi pe boiari”
(n.n.: un soi de “iacobin” ori “bolşevic”, avant la lettre…!)“ – cf. p.
157.
…Nici măcar soarele, parcă, nu mai vrea să
vadă atâta jaf dement şi strâmbătate, în biata Moldovă –
şi din partea grecilor, dar şi pustiire se face prin înşişi
“fraţii” munteni, prin Brâncoveanu: “Atunce
s-au făcut mare eclipsis, întunecare de soare, cît nu să vide om cu om. Întunecasă lumea în anul 7208 septemvrieîn
doaosprădzeci dzile, întru o dzi marţi” – “marţi”, ziua Zeului Marte, Zeul Războinic, simbol al reacţiei
disproporţionate/hybris-ului active-reactiv…poate se sugerează, oare, o compensaţie
cosmică?! … - cf. p. 151.
…Ion
Neculce scrie aşa, la moartea unui boier numit Costantin Costache
Gavriliţă şi poreclit Negel (care boier era, totuşi, destul
de departe de perfecţiunea morală…): “Şi
mari cinste i-au
făcut la îngropare, şi mai mulţi oameni strâga „Dumnedzău
să-l ierte“ dicât „să nu-l ierte“. Că măcar că era om
mânios şi zavisnic asupra unora, după cum îs pizmătari neamul
Gavriliţăştilor, dar avè şi unili lucruri bune. Că era
om şi harnic, nici mitarnic sau lacom, şi era şi om libovnic, ospătători.
Dragă-i era cinstea, şi mai aleasă decât toati era cè mai
bună, că să punè tari în prici cu domnii şi cu alţii
pentru
ţară (n.n.: ca
şi Iordache vistiernicul, deh!). Sta di să pricè, ca să nu o
jăcuiască. Pentru acee nărodul mai mult strâga „Dumnedzeu
să-l ierte“... Şi noă încă ni să cade, celor ce om
citi, di vremi că sta pentru ţară cu bini, să dzâcim
„Dumnedzău să-l ierte“. CĂ BOIERIUL CARI STĂ CU BINE PENTRU
ŢARĂ DI SPUNI, MACAR DE-AR VINI ŞI LA PRIMEJDIA VIEŢII, I
SĂ CADE DE LA ACE ŢARĂ ŞI DI LA PEMINTENI A-I DA MAI
MULTĂ CINSTE DI LAUDĂ DECÂT DE HULĂ“ – cf. pp. 353-354.
…Patriotism cald şi adevărat şi tare îngrijat de durerile
ţării, al înţeleptului Ion Neculce - dar cât de mult suferitor că grija lui
nu prea are asupra cui să se reverse, pentru a restabili, prin oameni cu
caracter tare, Logos-ul/Nomos-ul
ŞTEFANIC!
…Culmea umilinţei, pentru noi, moldovenii/valahi,
este că ajunge un turc-vizir să fie mai exasperat şi mai ferm,
în reacţie, plan şi acţiune, văzând la ce hal de risipire
au adus intrigile “fraţilor” munteni şi jaful grecesc, biata
Moldovă. Acest vizir (“Rămiz răiz-afend”) l-a
cercetat pe Brâncoveanu, cu privire modalitatea de a salva Moldova: - şi Brâncoveanu îşi
vădeşte paranoia puterii, dorind stăpânirea ambelor
ţări, motiv pentru care stârneşte intrigi, între
ţările vecine, contra Moldovei – rezultatul acestor intrigi teribil
de viclene şi fără niciun fel de scrupule ducând la pustiirea
Moldovei prin oştile străine (leşeşti, austriece,
tătărăşti…), care se “preumblau” pe aici ca…”vodă prin lobodă”: “Iară
el [n.n.: Constantin Brâncoveanul], dac-au
audzit aşe, foarte era cu voie să fie domnu la 2 ţări,
că pentru acie aduce oşti streine pen ţara
noastăă şi schimba domnii dintr-însa, să o strâci şi
să rămâie pustie” – pe modelul: nu-i a mea,
să nu fie a nimănui! - … de parcă o ţară ar putea fi
pusă în buzunar de un domn cu fumuri paranoide…
De fapt, vizirul îi mărturisise (cu tot oful !)
sultanului, încă de pe când nu-l făcuse vizir, singura soluţie (în viziunea lui, pentru
a scăpa Moldova de prăpădenie: „Eu,
de-aş cădè vizir, ştiu
ce-aş faci muntenilor pentru Moldova, că ei au prăpădit-o cu
meşterşugurile lor. I-aş
faci pe dânşi de-ar umplè ţara de oameni, şi toată cheltuiala
să fie de la dânşii“ – cf. p. 170.
…Capul Brâncoveanului s-a
clătinat, se pare, încă de acum, şi nu doar din pricini de
“viclenire” a/contra sultanului (că, de fapt, toţi factorii politici
europeni ştiau absolut totul, unul despre trădările celuilalt,
într-un veritabil cadril al mârşăviei, zisă
şi…”diplomaţie”!) – ci şi din pricina paranoiei lui, cu privire
la “stingerea” Moldovei şi a Cantemireştilor, cu orice preţ!
…Dacă la Grigore Ureche şi la Miron Costin
abundau “domnişorii”, ca
expresii ale unui Anti-Nomos al Imposturii (demne de tot
dispreţul!), de care, încă, Moldova se putea apăra!!! – ...Ion
Neculce este mult prea amărât şi strivit de imaginea mulţimii-furnicar
a impostorilor greci (lifte mârşave, fără Cuvânt şi
fără Lege!) - trimişi, cu caftanul în spate, de pe la
licitaţiile Porţii Otomane…
…Mai curând, socoteşte că “vânătorii” de domnie
sunt nişte rătăciţi cu mintea, nişte “fantaşti”,
care ajung “să se pupe-n bot cu duşmanii ţării, numai
pentru o Iluzie Demonică… - …”fantaşti” faţă de care
reacţiunea poporului trebuie să fie una, dacă nu
înţelegătoare, cel puţin una de lehamite revoltată: “Că să
agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain-beiu, de ţinè cu dânsul. Şi
la ieşitul din curtea domnească, Dumitraşco-vodă arăta
fantazie, de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi bătè dobeli. Dar
năroadele tot îl suduiè şi-l hitcăiè şi arunca cu pietri
şi cu lemne după dânsul” – cf. p. 95
…Iată cum vorbeşte Ion Neculce (cu mirare îndurerată,
că a ajuns, pe lumea asta şi, mai cu seamă, în Moldova ŞTEFANICĂ, să
fie posibile astfel de manifestări ale absurdului impostural, în ce
priveşte Slujba Martiric-Dumnezeiscă de Voievod!), despre un
aşa nebun (“şi
nu ştiu ce i se părè lui” – şi-şi pregătea “domnia”, întâi şi-ntâi, prin
trădarea ţării, pe care o vindea, în dreapta şi-n stânga,
ca pe o vită, oricui “se scula mai de dimineaţă”: “întăiu
au scris la nemţi, de închina ţara(…)DinCameniţă s-au dus cu
cărţi la hanul ş-au dzis cătră hanul că, de i-a
da oaste să margă cu dânsul, s-a închina: câtă ţară
şi cetăţi a Moldovei au luat
leşii, toate s-or închina la dânsul”! - …noroc că mai existau, încă,
vreo câţiva oameni de bun-simţ, pe lume, de nu s-a pierdut, fie
şi în ceasul al 12-lea, Ţara Modovei, cu totul şi pentru
totdeauna: “Numai, prindzind de veste Dumitraşco beizădeo, au spus
vizirului că acela-i un om nebun, nu este de domnie”…!!!),
umflat de toate fumurile imposturii, “de-l chema Davidel”, şi
“aşea au lipsit de n-au luat domnie cât s-ar rumpe un păr” (cf. p.
147): “.“Atunce, pe acie vreme, era un ficior de
mazil, de-l chema DAVIDEL. Slujisă în Ţara Leşască,
de agiunsesă rohmistru, şi era la cinste mare. Avè ceteală,
pravilă mare, şi nu ştiu ce i se părè lui,
că umbla pentru domnie Moldovei. Întăiu au scris la nemţi, de închina ţara, apoi au fugit de la
leşi în Cameniţă. DinCameniţă s-au dus cu
cărţi la hanul ş-au dzis cătră hanul că, de i-a
da oaste să margă cu dânsul, s-a închina: câtă ţară
şi cetăţi a Moldovei au luat
leşii, toate s-or închina la
dânsul. Ş-au mărsu hanul sângur cu dânsul de au prădat în
Ţara Leşască, şi nemic
den câte au dzis n-au fostu. Ce mărgând şi hanu cu-mpărăţia la oaste la Varadin,
au mărsu şi el. ş-au grăit hanul vizirului,
şi era numai să-l puie domnu în Moldova. Numai, prindzind de veste
Dumitraşco beizădeo, au spus vizirului că acela-i un om nebun,
nu este de domnie. Ş-aşè au lipsit de n-au luat
domnia cât s-ar rumpe un păr” – cf. p. 147.
Şi, totuşi, n-a murit, în sufletul
Înţeleptului Mag al Scrisului, VIGILENŢA EXORCIZATOARE PRIN
SARCASM. Deşi, până se decide să folosească termenul
exorcizant, pentru impostorul grotesc, BUŢUCACHII-VODĂ, trec
multe vorbe/cuvinte… - semn că Ion Neculce simte că impostura a
devenit, în Moldova, o stare metastatică…doar că…”BUŢUCACHII-VODĂ”,
“casapul sârb”, o marionetă, în definitiv, fără
vină (“l-au făcut, fără voia lui, de l-au îmbrăcat în căftan”) iscat
de răzbunarea lui Mihai Racoviţă, “încrucişat” în Ţara
Muntenescă şi voind să “rezolve” şi problema domniei
Moldovei, contra boierilor (de data acesta, foarte reactivi-împotrivitori!),
din Moldova, dar şi din Ţara Muntenescă, se pare! - …AR FI
FOST CHIAR PREA DE TOT, dacă nu l-ar exorciza şi trimite “pe
pustii”…că până şi turcii l-au… “expirat” (“mânietu-s-au
împăratul şi veziriul”)… : “Atunce
şi Mihai-vodă aflând vreme, au mazilit pe Costantin-vodă din
Ţara Muntenească, de n-au plinit încă bine luna cu domnia
după moartea tătâne-său. Atunce au mazilit şi pe
Adli-Gherii, hanul tătăresc, şi au pus pre Caza-Cheri, carii
şi-l poftisă ei mai nainte. Şi au ieşit şiMedli-Gherii
soltan, care fusesă cu zorbaoa. Atunce zorbalele au găsit pe un casap
sirbu, anume Buţucachii, prieten al lor, şi ducându-l la veziriul cel
nou, l-au făcut, fără voia
lui, de l-au îmbrăcat în căftan, să fie domnu înMoldova. Ce
îmbrăcându-l, nu i-au dat ferman să-l trimiţă aicea mai în
grabă. De aceasta oblicind Grigorie-vodă, spus-au tuturor boierilor.
Şi s-au sculat toţi boierii de au scris la Poart[ cum nu letrebuie
acela domnu, şi s-au gătit să fugă. Şi fiind aice
şi un turcu mare, ce venisă cu căftan, şi au mărsu
toţi boierii la acel turcu de i s-au rugat. Şi spuind turcul la
Ţarigrad cumu-i pofta boierilor, mânietu-s-au împăratul şi
veziriul. Şi pre mulţi de acei cu
zorbaoa au tăiet, de i-au mai împuţinat. Şi au tăiet atunce
şi pre acel DOMNIŞOR BUŢUCACHII-VODĂ, nepurces
încă din Ţarigrad. Şi de iznoavă au trimis altu căftan
de domnie lui Grigorie-vodă“- cf. p. 324.
***
4-MENUETUL
[72]
,
SARABANDA
[73]
ŞI CADRILUL
[74]
,
ÎN CARNAVALUL „PÂREI”, „HARZULUI”, AL
MORŢII ŞI AL PASAGERULUI. PSEUDO-VOIEVOZII „ÎNCRUCIŞAŢI”
...Scrie undeva
romancierul american, Raymond Chandler: „SINGURA DEOSEBIRE DINTRE CRIMĂ ŞI
AFACERI ESTE ACEEA CĂ, PENTRU AFACERI, TREBUIE SĂ DISPUI DE CAPITAL”...
Nimic mai
adevărat, mai ales când vorbim despre „licitaţiile” permanente
şi genocidice, de la Poarta
Otomană, de la finalul secolului al XVII-lea şi din tot veacul al
XVIII-lea, în ce priveşte tronul Ţărilor române!
...De departe,
dacă nu ai fi român, ţi s-ar părea, acest „joc” tragic, un
menuet al venirii şi plecării/schimbării domnilor; din apropiere
(şi tot cu condiţia să nu fii român!) ar părea, când
şi când, o năbădăioasă sarabandă a
meschinăriilor, a permanentelor „pâri” şi „harzuri” la Înalta
Poartă – însoţită, fireşte, sarabanda schimbării, de
figuri de cadril, când se schimbă perechile, între ele...În realitate,
asistăm la „figurile” Morţii unui popor agonic.
Ceea ce-l
deosebeşte pe Ion Neculce, de Grigore Ureche şi Miron Costin, în
aceste vremi ale „jocului Morţii”, este faptul că-şi
lărgeşte considerabil concepţia despre Om şi despre
Voievod, despre apartenenţa lor la o anume etnie: fireşte că Ion
Neculce este patriot, fireşte că ar aştepta, precum sfinţii
din mânăstiri, a doua venire a Lui Mesia-Hristos... - ...dar ştie
că are de înfruntat şi descântat şi exorcizat ISTORIA „TĂLPIZĂ”
[75]
!
Că Regizorul-Demon al Iluziei TIMP azvârle, în arenă, doar oameni, pe
care trebuie să-i preţuiască sau dispreţuiască prin
prisma apariţiilor lor meteorice, ca pseudo-voievozi, şi, totuşi,
oameni care se sfinţesc, vrând-nevrând, prin însăşi
aşezarea lor pe Sfântul Tron al
LOGOSULUI/NOMOSULUI ŞTEFANIC! Şi, deci, de obicei, fiecare vine,
spre a înfrunta Demonul Iluziei Istorice, cu cât i-a dat Dumnezeu şi cu
câta fărâmă de Misiune, pentru a ţine ţara şi poporul
Moldovei şi Munteniei, deasupra liniei de plutire! Şi trebuie
să-i judece mai cu indulgenţă, poate şi pentru „jocul încrucişărilor” la
tronul celor două Ţări Valahe – Poarta Otomană
schimbându-i, pe „domni” (pseudo-voievozi), între ei, în mod repetat, nu pentru
a nu se „nărăvi” la bine, ci tocmai invers: pentru a nu avea timp
să priceapă ce ar însemna Binele, pentru una sau alta dintre
ţările valahe, pentru a nu avea vreme să-şi însuşească
Logos-ul/Nomos-ul vreuneia dintre ele şi, din greşeală,
să-i facă ţării guvernate cu „firman” (marcând permanentul
pasager, permanenta tranzitivitate ontologică şi de
Călăuzire!) vreun bine...Şi, fireşte, pentru a se
îmbogăţi Poarta, din permanenta licitare, „fără nicio
închidere şi limitare”...dar şi pentru a teroriza şi avertiza SĂ NU SE PREOCUPE, CUMVA, DE BINELE ŢĂRII, CI DE SCOATEREA, DIN
PIATRĂ SEACĂ, A BANILOR PENTRU POARTA OTOMANĂ!!!
...Ion Neculce are (comparând
lumea catolică-apuseană cu cea ortodox-răsăriteană)
şi o altă explicaţie, întrucâtva corectă (dacă n-am
ţine cont de „daturile” Demonului Istoriei şi de necesitatea de a
prezerva LOGOS-ul Specific/Logos-ul
Naţional!), pentru acest haos, ca negare a Autorităţii
Logos-ului/Centrului Cosmic: LIPSA DE
SOLIDARITATE, ÎN JURUL UNUI CENTRU AL COSMOSULUI
CREŞTINĂTĂŢII RĂSĂRITENE - ceea ce ar împiedica sau, măcar, diminua
consistent şi constant presiunile Porţii Otomane (...deşi un
Petru cel Mare ar fi putut fi văzut ca potenţial unificator de
forţă creştin-ortodoxă!
[76]
)
– şi pune soluţia spiritual-istorică în graiul lui „Şeremet-hatmanul”/contele-mareşal
Şeremetiev: „Şi iar au dzis Şeremet, cum
să poată ei face acestu lucru, că craiul
Avgustu are pre Neamţu cu 30.000, şi pre Venitic cu 30.000, şi pre Prus cu 30.000, şi pre noi cu 30.000. Toţi
aceşti monarhi sunt giuraţi să-şi de
agiutor unul altuie câte 30.000 de oaste, iar când ar vedè vreun greu, şi cu toată puterea
să-şi de agiutoriu. <<Şi la noi nu
este obiceiu, ca la voi, să să mazilească craii
şi domnii, cum faceţi voi. Întăiu papa de Râm, dacă ar audzi că veniţi voi să le faceţi acest
lucru, toată creştinătatea ar sili asupra
voastră să să rădice. Numai craiul şfedului are pizmă pre mine, că l-am bătut în multe rânduri,
şi-mi amestecă feciorul. Dar voi nu trebuie
să vă potriviţi unor oameni nebuni>>. Şi cu
acestu răspunsu s-au întorsu solul lui Abdi-paşa de la Şeremet
la Hotin” - cf. p. 287.
...Sunt
vremurile în care Mammona dansează acest „dans al morţii şi dezintegrării”, umane, de Neam
şi, mai ales, de structură spirituală (cu toate împotrivirile,
venite prin boierii pământului sau chiar prin răzvrătirile celor
rămaşi fără putere şi fără expresia-chip,
ţăranii! – „OBICEIUL/TRADIŢIA”,
LEGEA, LOGOS şi NOMOS,
decade şi, chiar, dispare, dacă nu total, cel puţin extrem de
frecvent, provocând adevărate cezuri identitare şi de reactivitate,
în acest Neam al Valahilor!) – ...îl dansează crimnal şi cu o
frenezie aproape indescriptibilă!
... Ceea ce-l
deosebeşte pe Ion Neculce, de Grigore Ureche şi Miron Costin, în
aceste vremi ale „jocului Morţii”, este faptul că-şi
lărgeşte considerabil concepţia despre Om şi despre
Voievod, despre apartenenţa lor la o anume etnie: fireşte că Ion
Neculce este patriot, fireşte că ar aştepta, precum sfinţii
din mânăstiri, a doua venire a Lui Mesia-Hristos... - ...dar ştie
că are de înfruntat şi descântat şi exorcizat ISTORIA „TELPIZĂ”! Că
Regizorul-Demon al Iluziei TIMP azvârle, în arenă, doar oameni, pe care
trebuie să-i preţuiască sau dispreţuiască prin prisma
apariţiilor lor meteorice, ca pseudo-voievozi, şi, totuşi,
oameni care se sfinţesc, vrând-nevrând, prin însăşi
aşezarea lor pe Sfântul Tron al
LOGOSULUI/NOMOSULUI ŞTEFANIC! Şi, deci, de obicei, fiecare vine,
spre a înfrunta Demonul Iluziei Istorice, cu cât i-a dat Dumnezeu şi cu
câta fărâmă de Misiune, pentru a ţine ţara şi poporul
Moldovei şi Munteniei, deasupra liniei de plutire! Şi trebuie
să-i judece mai cu indulgenţă, poate şi pentru „jocul
încrucişărilor” la tronul celor două Ţări Valahe – Poarta
Otomană schimbându-i, pe „domni” (pseudo-voievozi), între ei, în mod
repetat, nu pentru a nu se „nărăvi” la bine, ci tocmai invers: pentru
a nu avea timp să priceapă ce ar însemna Binele, pentru una sau alta
dintre ţările valahe, pentru a nu avea vreme să-şi
însuşească Logos-ul/Nomos-ul vreuneia dintre ele şi, din greşeală,
să-i facă ţării guvernate cu „firman” (marcând permanentul
pasager, permanenta tranzitivitate ontologică şi de
Călăuzire!) vreun bine...Şi, fireşte, pentru a se
îmbogăţi Poarta, din permanenta licitare, „fără nicio
închidere şi limitare”...dar şi pentru a teroriza şi avertiza SĂ NU SE PREOCUPE, CUMVA, DE BINELE ŢĂRII, CI, EXCLUSIV, DE
SCOATEREA, DIN PIATRĂ SEACĂ, A BANILOR PENTRU POARTA OTOMANĂ!!!
...Până
când şi turcii ajung să-şi dea seama că „vaca de muls va crăpa”, din
pricina acestui Haos Programat şi (de la un moment grad al degringoladei şi
destructurării umane, fizice şi moral-spirituale) – păgubos!
- că bogăţia aproape
nefirească a Ţărilor române va seca, foarte curând, tocmai prin
acestă „risipire şi neaşezere” (am şi amintit realitatea, care-i
pune pe gânduri pe turici, şi-i determină să-şi pună
problema „cine-i de vină pentru răsipa ţării” – ceea ce, de
fapt, exprimă gradul lor de îngrijorare atât pentru scăderea
veniturilor lor, provenite din Ţările române, cât şi teama
că slăbiciunea Ţărilor române va fi exploatată,
inteligent, de inamicul suprinzător, iscat din stepele Estului, „puterea
moschicească”, ridicată de Ţarul Petru I: „(...) era mare foamete, că fusesă ţara toată
bejenită şi nu putusă oamenii ara şi nu să
făcusă pâne. Era oameni tot leşinaţi şi morţi pe
drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om. Poghiazuri din
Ţara Leşască totdeuna să slobodziè de strâca şi prăda. Tâlhăret mult era.
Dela Cotnar în sus era ţara pustie – cf. p. 89.
…Chiar români “din neamuri” fiind unii dintre
pseudo-voievozi, umbra autoritar-demoniacă a Porţii Otomane se
răsfrânge asupra lor şi îi determină, pentru a se mai ţine
“în licitaţie”, să “pluseze”, prin stricarea echilibrului
moral-economic şi spiritual al ţărilor, echilibru care consta în
ponderarea birurilor şi taxelor, în funcţie de starea reală a
ţării… - …asta era posibil pe vremea domnitorilor care, având, pe
lângă caracter, şi armată, alcătuiau o autoritate
împotrivitoare! Când n-ai nici putere şi voinţă dinlăuntru,
şi nici putere şi autoritate dinafară, faci ce poţi mai
degrabă (precum neo-fanarioţii zilelor noastre, ale veacului al
XXI-lea!): măreşti şi birul, şi numărul
birurilor…”diversificându-le”, pitoresc, de mai mare dragul!
…Însuşi
Dabija-vodă, care, chipurile, a fost ales de către boierii
ţării (de fapt, de un complot cantacuzinesco-rusetesc: “Şi le-au ieşit
răspunsul de la împărăţie să margă boierii
toţi la Poartă şi acolo, pre cine or alege ei, pre voia lor vor
face.
După acee mers-au
toţi boierii la Ţarigrad, după poronca viziriului. Şi cu
dânşii era şi Evstratie Dabije vornicul. Şi dintre cei boieri
mulţi carii trăgè nedejdea domniii, numai Toma vornicul şi cu
frate-său vistiiernicul Iordachi, Cantacozineştii cei bătrâni,
s-au agiunsu cu nepotu-său, cu cupariul Rusăt cel bătrân. Având
cupariul trecere şi cinste la Poartă, au isprăvit lucrul de
domnie pentru Dabije vornicul” – cf. p. 35 – ironia lui Ion Neculce fiind,
superioară, prin “muşcătură”, celei a Magilor unor vremi
mai “aşezate”, mai apropiate de MITHOSUL şi LOGOSUL ŞTEFANIC: “Iar
alţi boieri ce trăgè nedejde domniii au rămas numai cu nedejdea”
– cf. p.35 ) – Dabija-vodă, cel ce
părea că va asigura, în Moldova, iarăşi, Paradisul Belşugului şi
Echilibrului ŞTEFANIC (“Şi nu era nici un boieriu în prepus
sau în minciuni la acest domnu, nici ţara nu era împresurată cu
dările pre acea vreme”), Dabija-vodă, cel cântat de Eminescu şi care zicea “că-i
mai dulce vinul din oală decât din păhar” – ei bine, tocmai
acest domn “închinător lui Bacchus”
şi cu obârşie românească, a pus bir pe vie (că tot
ştia că, în Moldova, este spor fără capăt la vie
şi la vin!) - un bir care a fost preluat, “cu bucuria invenţiei cu tot”, de următorii lui la tron,
cu mult mai puţin îngrijoraţi de ţară: “şi
ştiind elǔ încă din boierie că au oamenii săraci dobândă
bună din vie, din toate cele rele au scornit şi el acestu obicei
rău de vii: de pogon câte un leu să dè; care să trage şi
pănă astădzi” – cf. p. 36.
…Dar, pentru
că este domn român, Ion Neculce nu-şi pierde vremea cu necrologuri
mustrătoare, ci trece (obsedat de grijile uni viitor infinit mai
sumbru!) peste “pata birnică”, schiţând un tablou-portret simpatic – doar
că la mormânt nu-l petrecea “toată ţara”, cape LOGOS-ul ŞTEFANIC, ci doar
boierimea: “Şi l-au dus cu toată boierimea, cu mare cinste, de l-au
îngropat în mănăstirea lui, în Bârnova” - …ceea ce marchează ce era de marcat –
şi anume, diferenţa dintre un oarecare boier, mai mult sau mai
puţin gospodar, întâmplător devenit ţinta unui complot pentru a
obţine boierii greci un domn slab (grecii boieriţi erau în stare
să ne procopsescă până
şi cu un oarecare “Drăghiciu”, dacă n-ar fi fost Poarta
Otomană mai binevoitoare, cu spirit ludic rafinat, dar teatrul fiind jucat
cam sadic pe spinarea noastră şi, mai ales, pentru interesele ei
irepresibile…: “Ducându-să boieri la gazdă, sfătuitu-s-au ş-au ales
dintre dânşii pe un frate mai mare a lui Şerban-vodă, anume
Drăgiciu. Şi cum au purces cu dânsul a doua dzi la Poartă
să îmbrace căftan, ş-au intrat în casă la viziriul. Iară
viziriul au şi scos pe Gligorie-vodă şi l-au îmbrăcatǔ
în căftan. Iară boieri munteneşti, dacă l-au vădzut,
numai ce-au încremenit. Şi i-au dat pe toţi de grumadzi pe mâna lui
Gligorie-vodă”
[77]
) – şi Viforul Logos-ului/Nomos-ului Mântuitor,
ŞTEFAN Cel BUN: “Dabije-vodă, aice în ţară domnindu
cu pace şi cu domnie aşedzată, cu ţară
întemeiată, era omǔ bun şi blându, fără nice o
răutate. Şi neplinindu bine 4 ani a domniei lui, fiindu şi om
bătrân, au plătit şi el datoria cè de opştie, de-au
muritǔ. Şi l-au dus cu toată boierimea, cu mare cinste, de l-au
îngropat în mănăstirea lui, în Bârnova, carei este de dânsulǔ
isprăvită, iară din temeiul ei au fost-o început-o
Barnovschie-vodă, şi n-au apucat s-o isprăvască, c-au
pierit la Poartă, cum să pomeneşte mai sus” – cf. p. 40.
...Caftanul
deja „zboară”, aproape fluidic, de pe umerii lui Drăghiciu, pe umerii
lui „Gligoraşco-vodă”...şi dânsul n-a contenit, nici s-a
istovit, ci abia începe! Poarta Otomană se plictisea de moarte, de atâtea
„tăieri de capete” şi „munciri”/torturi/cruzimi, devenite gesturi
automate, tabieturi cotidiene şi şablonarde... - şi se mai
înviora numai cu... „MINUNILE
CAFTANULUI”!
...Lui
Duca-vodă „cel bătrân” îi zboară caftanul, din spate, pe când se
plimba („era ieşit Duca-vodă la primblare cu toată casa şi
boierii lui pe Prut în sus, la Berehoieşti, de-ş lua sama oilorǔ
de avè din boierie. Şi acolo, fără nedejde, i-au vinit mazâlia,
şi de acolo luându-l aga împărătescu, cu toată casa lui, de
l-au dus la Ţarigrad” – cf. p. 42)…pe când Iliaş-vodă, care venea, cu
groază, la moartea lui taică-su, furişându-se cu frică de
datornici („Mergè şi Ilieş-vodă după oasăle
tătâne-său la îngropare, cu multă grijă şi frică
de datornicii tătâne-său, să nu-l prindză să-l
închidză” – cf. p. 43) , şi, deodată...: „tâmplându-să
într-acel ceas de l-au tâmpinat, cu oasele ducându-le la gropniţă, un
omǔ împărătescu şi tâmplându-să la acea întrebare a
împăratului de domnii mazâli de Moldova, iar acel omǔ
împărătescu, cine-r hi fostu, au dat samă c-au vădzut acmu
pe Ilieş mărgându după oasăle tătâne-său. Şi
aşe îndată au răpedzit împăratul un ceauş, de l-au
luat de la îngroparea tătâne-său şi l-au dusǔ la saraiu, de
l-au îmbrăcat cu căftan de domnie, de l-au pus domnu în Moldova în
locul Ducăi-vodă, pe cum să pomeneşte mai sus. Iară
păn-a-l îmbrăca cu căftanul, foarte rău să
spăriiasă, că nu ştiè la ce-l duce şi la ce. Ce mila
dumnedzăiască este mare, de bucură pe om cându nu gândeşte” – cf. p. 43. Se vede
treba că sultanilor de pe-atunci le căzuseră cu tronc “minunile”
din “1001
DE NOPŢI”, pe care califul Harun al Raşid le face, pe când
umbla “tiptil”
[78]
, prin Bagdad,
făcând, peste noapte, din “om prostu”, preaputernici ai unei
nopţi şi zile - iar din preaputernici – pulbere şi sânge…!!!
Sau un “caftan”
de… nicio lună: “Atunce şi Mihai-vodă aflând vreme,
au mazilit pe Costantin- vodă din Ţara
Muntenească, de n-au plinit încă bine luna cu domnia
după moartea tătâne-său” – cf. p.
324.
…Pur şi
simplu, Înalta Poartă se juca de-a Soarta şi de-a Bunul (sau
Sadicul…) Dumnezeu! Pentru că şi avea cu cine: boieri (greci, de-acum
mai tot timpul!) veşnic cu pâra-n gură, zavistnici şi lacomi,
fără nicio ruşine…d-apoi cu vreun rest, măcar, de datorie
către “ţară” (care nu era a lor!), de responsabilitate
morală…! Aşşş!!!
…Boier
pământean şi patriot, Miron Costin, Mag al Scrisului Exorcizator
şi bun gospodar de ţară este recunoscut, ca atare, de însuşi “echilibristul printre dezechilibre”, Ion Neculce.
Acesta chiar
vede clar, deşi fulgurant, în Miron Costin, expresia apoteotică
(…pentru acele vremi cumplite!) din Logosul MAGULUI A-CRONID şi o frântură, de câteva “carate
curate”, din Logos-ul şi Nomos-ul ŞTEFANIC!: “Aşijdere
şi Miron logofătul, fiind storaste la Putna, au făcut siimeni
şi hânsari ş-au început şi dentr-acolo a răsâpi tălhari.Că
numai o dată la o bătaie au prinsu 40 de tălhari şi i-au
tăiat câte în patru bucăţi, de i-au pus pen prepeleci pe la
drumuri. Pus-au Miron logofătul
de-u lărgit şi drumul la Lunca Mândrişcăi,că, fiind
drumul strâmtu, nu putè să umble de răul tălharilor. Şi aşè cu
aceste au început a să mai stârpi. Că de ce-i omorâè, dece să făcè mai mulţi în
dzileli acestui domnu” – cf. p. 103 – şi, mai ales, devenit
celebru, pentru curajul demn, de a-i mărturisi, “pe şleau”, vestitului vizir Ahmed Köpröli, care-l întrebase: „Pare-le lor bine că au luat
împărăţia Cameniţa, au ba?” – “Iar Miron au răspunsu că să teme a spune drept. Viziriul
s-au jâmbit a râde şi i-au dzis să grăiască, să nu
să teamă. Atunce Miron au
dzisu că „SUNTEM NOI MODOVENII BUCUROŞI SĂ SĂ
LĂŢASCĂ ÎN TOATE PĂRŢILE CÂT DE MULT, IAR PESTE
ŢARA NOASTRĂ NU NE PARE BINE SĂ SĂ LĂŢASCĂ“ - cf. p. 49. Sau Miron Costin care are curajul (plătit,
ulterior, cu viaţa!
[79]
), de a-l atenţiona
pe analfabetul, dar încăpăţânatul şi arogantul domn
Constantin Cantemir (care se lua, la silnicit ţara, după grecul
Iordache vistiernicul!), cu privire la necazurile ţării, pe care
nepriceperea domnului de a domni la sporea, de o aducea chiar mai jos de
şi-o doreau turcii (care, la acea vreme grea, suspendaseră, judicios, dările către
Poartă, pentru a se reface izvorul istovit, de domni nevolnici, al
bogăţiei - ca să mai aibă şi pe viitor, turcii, de
unde jefui!): “Şi Cantemir-vodă carte nu ştie, sama nime nu-i lua, că-i supusesă pe
cielalţi boieri, că ţara era iertată
de bir de la-mpărăţâe. Iară Lăţicărachi tot triimitè la
sute de pungi de lua, ni c-o pricină, ni cu alta. Oarice
sta împotrivă pentru ţară Miron logofătul şi cu
frate-său Velişco vornicul. Şi dzice lui
Cantemir-vodă şi lui Iordachi visternicul la
mesă: „Mai des cu păharăle, măria ta, şi mai rar cu orânduieleli, că ţara îi iertată de la
Poartă, ş-ei vre să-ţi dai măria
ta sama odată şi nu-i pute“ – cf. p.
105).
Dar, în unele momente, Magul Scrisului, Miron Costin, este perceput de
Înţeleptul Responsabil al Echilibrelor, în cele mai dezechilibrate manifestări
ale Demonului Istoriei – în latura sa de boier cam trufit… - o latură ceva
mai puţin plăcută şi lăudabilă, pentru un Mag…!
Astfel, Miron
Costin-logofătul apare cam demagog şi cam meschin, văzut prin
ochii necruţători ai Înţeleptului, Magului Scrisului şi al
Echilibrului, în Vremile Desfiinţării Oricărui Echilibru
(discursul său, pentru acea vreme, va fi fost gustat, ca fiind o noutate,
din partea unui om/român/moldovean celebru pentru “graiul său dulce
şi convingător, “plin de avânt
iubitor de ţară”… - …dar azi, după atâtea dezamăgiri
amare, acest discurs are unele accente de discurs caţavencian : “Duca-vodă,
înţălegându că vine poghiaz pe Siretiu, s-au sfătuit cu
boierii cum vor face. Buhuş hatmanul sfătuiè să să coboare
Duca-vodă din Domneşti la Focşani, la margine, că este mai
fără de grije, şi să vor găsi şi slujitori în
lefe, dacă ar trebui, că în Domneşti este cu grije. Doamna
Ducăi-vodă încă vinisă de la Brăila în Focşani. Iar
Miron logofătul au sfătuit să nu să clintească
nicăiri din Domneşti, că aceie ce vin sunt nişte
tălhari. <<Ce putere au ei să vie asupra mării tali? SĂ
NU DĂM LOCUL, CĂ PĂMÂNTUL ACESTA ESTE FRĂMÂNTAT CU SÂNGELE
MOŞILOR ŞI A STRĂMOŞILOR NOŞTRI!>> Şi cu
acest sfat înşelătoriu nu s-au clătit Duca-vodă din
Domneşti, ce au făcut căutare slujitorilor siimenilor, şi
s-au aflat numai şesedzăci de siimeni. Şi i-au băgat în
curte, că pănă atunce era denafară. Era şi lipcani,
optdzăci de oameni, la doao steaguri” – cf. p. 81.
…De fapt, Miron
Costin-logofătul nu voia să se depărteze prea mult de
moşiile lui şi de familia sa, iar nu că-i era grija mare de
rezultatul confruntării dintre… 81 de lefegii-“lipcani”, “la doauă steaguri” (la ce
lipsă de armată ajunsese Moldova, încât “steagul” avea, acum, cca. 40
de ostaşi!) şi “numai şesedzăci de siimeni””,
ai “oastei” lui Duca - şi o oaste bine rostuită, cu mii de
oameni-oşteni, cum era cea leşească…!
Revenind la
avalanşa necazurilor Moldovei excesiv “bătute” de Demonul Istoriei,
avem de constatat multe rele…!
Printre ele, şi …dărâmări ale cetăţilor
de apărare ale Moldovei (“Lui Mihai-vodă i-au venit de
la Poartă poroncă să strice Cetatea
Neamţului şi Miera, unde au şădzut cătanele (n.n.: austriecii). Şi le-u stricat, iar nu foarte detot” - cf. p. 308), gata-gata să se decidă,
de către Gin Ali-paşa transformarea Moldovei şi Ţării
Munteneşti în paşalâcuri: “Acestu Gin Ali-paşa era un
păgân turbat şi mare sorbitoriu de singe asupra
creştinilor. Nu-i trebuie lui daruri sau rugăminte. Acesta au omorât pre Brâncovanul-vodă cu copiii lui. Acesta au omorât şi pe Ştefan-vodă, şi pe
tată-său, Costantin stolnicul şi pe Mihai spatariul, şi pe
Lupul vornicul, şi pre alţii mulţi. Acesta
au omorât şi pre vro 40 paşi, tot aleşi, fruntea turcilor, de sterpisă împărăţia turcească de
capete. Acesta au stricat şi mănăstirea
Mavramur de la Ţarigrad. ŞI-I ERA GÂNDUL LUI DE A BIRUI PRE NEMŢI, SĂ PUIE PAŞI ŞI ÎN MOLDOVA
ŞI ÎN ŢARA MUNTENEASCĂ. Numai nu i-au
agiutat Dumnedzeu, că ş-au luat şi el plata,
că i-au luat tată-său, diiavolul, sufletul” – cf. p. 297 - dar
şi o aparentă ciudăţenie: ”voievozii încrucişaţi”, transferaţi, după
domnii meteorice, din Moldova în Muntenia şi…”viţăvercea”!
“Iară de iarnă au
început a să învrăjbi Turcul şi cu Neamţul, să strice pacea, din pricina Moreei. Şi au trimis de-au
mazilit pre Ştefan Ca[n]tacuzino-vodă,
feciorul lui Costantin stolnicul, din Ţara
Muntenească. Şi cum l-au dus la Poartă, l-au şi spândzurat, şi pe dânsul
şi pre tată-său Costantin stolnicul, neplinind
anul cu domnie în Ţara Muntenească. Şi au agiunsu şi ei osinda Brâncovanului, căci îl vândusă ei pe
dânsul. Şi i-au rămas lui Ştefan-vodă
2 ficiori, unul slujeşte la nemţi, altul la moscali..
Iară în locul lui
au pus domnu pre Neculai-vodă, şi în locul lui
Neculai-vodă, în Moldova, au pus domnu pre Mihai-vodă. Deci Neculai-vodă, gătindu-să de aice cu toate
conacele, au purces în Ţara Muntenească. Şi
atunce, la purcesul din Ieşi, multe voroave ce nu
s-au cădzut au grăit Lupul vornicul lui Neculai-vodă
împotrivă. În loc de cinste şi milă ce au avut de la acestu domnu, el îi mulţămiè cu voroave proaste, după cumu-i firea
acestui neam a Gavriliţeştilor, de nu sunt nici unui domnu mulţămitori, ce pre urmă tot cu
năpăpşti le mulţămesc. Care în
scurtă vreme ş-au răsplătit Neculai-vodă această gâlceavă de cătră Lupul, că pentru
simeţia lui ş-au pus ticălosul capul,
precum s-a arăta înainte. Iar în ţară au venit domnu Mihai-vodă cu a treia domnie” – cf. p. 294.
Ca să nu se
întărească voievozii, ca să nu înveţe Logos-ul Locului…dar,
mai cu seamă, ca să-şi umple turcii de la Poarta Otomană
buzunarele caftanelor, cu mai multe mii de pungi de galbeni şi mai repede
“rulate”, aceste miile de pungi…!
…Şi există şi o “competiţie”
(şi competiţiile, fireşte, se plătesc încă şi mai
scump decât…”mecanismele” impuse de Poartă!), PENTRU TRONUL MUNTENIEI/Ţării Munteneşti,
considerată de pseudo-voievozii de atunci ca fiind mai bogată (pentru
jaf, fireşte!) decât Moldova: “Atunce şi Mihai-vodă
aflând vreme, au mazilit pe Costantin-vodă din Ţara Muntenească,
de n-au plinit încă bine luna cu domnia după
moartea tătâne-său” – cf. p. 329.
…La fel
socoteşte şi Grigorie Ghica: “Deci
bieţii oameni, săracii, cum au audzit acea voie, cum au şi purces
carii cum au putut, unii
numai cu croşna şi cu copiii în braţă, ca vai de ei. Bogat blăstăm şi
lacrămi vărsa asupra acelui Enache aga, ce le făcusă acea strămutare, şi asupra
celor ce-ar fi dat, acel sfat! Şi cât au agiunsu la margine, nemică n-au
zăbovit, ce-au şi trecut în Ţara Rumânească. Că Grigorie-vodă în indeadins îi slobodzisă, ca să treacă în ţara
lui, vădzând că să duce şi el acolo domnu. Şi au pus căimăcami
în Ieşi, anume pre Costantin Costache vel-logofăt şi pre
Costantin Ruset vel-vornic, socrul lui Costantin- vodă. Şi încă turcul
de la Poartă tot nu venisă, nici la Grigorie- vodă, nici la Costantin-vodă.
Lucru de mirat pentru Grigorie- vodă, om grabnic la socoteala lui, a-ş
scorni singur în ţară că nu-i domnu. Nu să temè că-ş va aduce vro primejdie capului său şi ţărâi,
fiind el împizmuluit şi cu tătarâi. Ce aceste aduce cè grabă şi mândreţe! Iară
după ce-au trecut 7 dzile, la săptămâna sosit-au şi capegilar-chihaies
a împăratului de la Ţarigrad, cu căftan, la
Grigorie-vodă, să margă să fie
domnu în Ţara Rumânească, şi Costantin-vodă,
domnul muntenescu, să vie aice în Moldova” – cf.
p. 333. La fel îşi face socotelile, pentru Ţara Muntenescă,
şi Constantin Mavrocordat: “Că umbla Costantin-vodă să
scoată pe Gligori-vodă din domnie, din Ţara Românească, să margă iar Costantin-vodă în locul lui Gligorie-vodă
în Ţara Românească, şi aice în Moldova
să pui pe vără-suu, Mihălachi postelnicul,
domnu în locul lui” – cf. p. 339.
Neputinţa
Autorităţii “Centrale” Valahe (dar şi a celei externe: Poarta
Otomană!) de a restabili, măcar în forme minime, cât de cât eficiente - Logos-ul…,
pseudo-voievozii…, boierii străini şi pe răii sfetnici/”musaipi”,
pentru “domni”…
...Iar „PÂRA” şi „HARZUL”
[80]
„domnilor” (pseudo-voievozilor) valahi
între ei, direct sau prin intermediul boierilor, greci şi români,
deopotrivă (în special la Poarta Otomană, dar şi la
alte...”Porţi”, ceva mai puţin otomane, deocamdată... – spre
exemplu, „la împăratul nemţăscu”, aducându-se martori
falşi, dintre chiar slugile
domnitorului... - cum e cazul lui Ionaşco Cap-de-Ghindă! – din
pricina cărui „Cap-de-Ghindă”
era „Gligorie-vodă”
să-şi piarză capul lui „Ne-de-Ghindă”
(împotrivit STEJARULUI ZALMOXIAN!),
sau, la alegere, să se catolicească, deci tot să-şi schimbe
„Capul LEGII VALAHo-TRACICE! –
dacă nu el, măcar un fiu de-al
lui, punându-i numele călăului împărătesc, adică al
celui care-l osândea, „Leopold, pe numele împăratului”:
”Dece pe
această vreme, audzindu stolnicul Costantin Caănîtacozono, fratele
lui Şerban-vodă, îndată s-au dus şi el din Ţara
Muntenească la Beciu, de au făcut jalobă la împăratul
nemţescu pe Gligorie-vodă, precum cându era Gligorie-vodă domnu
în Ţara Muntenească au închis pe tată-său, pe Costantin
postelnicul, la mănăstire la Snagovǔ şi i-au făcut
acolo multe cazne, şi i-au luat mulţi bani, şi l-au şi omorât.
Şi el n-au fost vinovatǔ lui Gligorie-vodă cu nemic. Iară
Gligorie-vodă tăgăduiè, dzicând că-l
năpăstuieşte înaintea divanului împă¬rătescu. Iar
Costantin stolnicul s-au agiunsu cu o slug-a lui Gligorie-vodă, anume IONAŞCO
CAP-DE-GHINDĂ, şi l-au scos martur înaintea divanului
împărătescu, de au mărturisit cum că l-au omorât
stăpânu-său, Gligorie-vodă, fără nici o vină, pe
Costantin postelnicul. Dece Gligorie-vodă, dac-au vădzut că
mărturiseşte aşè sluga lui, n-au avut ce mai răspunde,
că s-apucasă de cap înaintea divanului că i-i năpaste,
ş-au rămas vinovatǔ ş-au cădzut la-nchisoare şi-n
mare grijă. Sfătuitu-s-au c-un prietin să-l facă catolic,
că într-alt chip n-a putè scăpa de moarte, şi aşè priimind,
ş-au dat şi un copil la împăratul, de l-au botedzat şi i-au
pus şi nume copilului Leopold, pe numele împăratului” . cf. pp. 38-39) - sunt cel mai cumplit
cancer, pentru stabilitatea şi bunăstarea Moldovei - pentru că reprezintă adevărate
instrumente demonice, de dezintegrare a pământului Moldovei şi a Duhului Autorităţii
Logos-ului/Nomos-ului Moldav/ŞTEFANIC!
...Se pare că modelul „pârilor”
şi „harzurilor” l-am fi luat de la „crăiile” vecine (tip
Polonia!), după câte zice Ion Neculce – dar noi l-am adus la o
perfecţiune cu totul nedorită şi jalnică: ”Pentru
voievoda Chiovschi, să-i întoarcă pagubele ce au avut în pribegie, şi să-ş strângă vecinii lui, ori
în ce târgu sau sat i-ar găsi, pentru căci au
pribegit, pentru să nu-ş piardză volnicia
lor. Deci trebuie să nu rămâie păgubaş.
Aşe fac şi
boiarii noştri. Dacă pribegeşte, iar ceielalţi stau cu
feliuri de feliuri de năpăşti şi pâră, ca să-l istovască” – cf. p. 304.
...”PÂRI”
şi „HARZURI” care, deşi se alcătuiau de către
aşa-zişi „domni” şi boieri, se făceau în public, de
faţă cu toţi străinii Europei... - ...de ajungeau să
aibă mult prea mult din comportamentul, fără nici urmă de
ruşine ori minimă decenţă, al şatrei de ţigani,
de la Ion Budai-Deleanu citire – şi deloc din acela al unor „ARISTONI” şi „VOIEVOZI”. De aceea, noi numim acest mod de „reacţie”,
penibilă, jalnică, mahalagescă („manelisto-ţigănească”, am zice azi!): REACTIVITATE INVERSĂ – pentru
că nu se face întru LOGOS-ul/NOMOS-ul
ŞTEFANIC, pentru DUMMNEZEU, DEMNITATE A VIEŢII DE NEAM şi dez-VĂLUIRE A MISTICII LOGOS-ULUI/NOMOS-ULUI VALAH, ci se
desfăşoară pentru scopuri meschine şi în forme cu totul
nedemne (Antioh Cantemir, pârât cu „harzuri” de Mihai Racoviţă,
trimite, pentru „spectacolul” apărării, de la Poarta Otomană, pe “câţiva boieri, carei ştie că-i sunt împotrivire, şi câţiva
breslaşi megieşi d-e lui Mihai-vodă, vasluieni tot de cei buni de gură şi de pâră” – boieri şi breslaşi care se comportă, de
faţă cu toată nobilimea turcească, poate fiind de
faţă şi ambasadori din toată Europa, precum chivuţele
ce-şi dau fustele peste cap…!!!) :
„Apoi vizirul, vădzind aşe, chemat-au pe Osman, chihaieo lui, de-au învăţat de-au scris la Antiohi-vodă să
caute să triimiţă boieri şi oameni de
ţară, să dovedească pe Mihai-vodă, să nu rămâie vizirul ruşinat de cătră împăratul. Antiohi-vodă
îndată alesă de triimisă câţiva
boieri, carei ştie că-i sunt împotrivire, şi
câţiva breslaşi megieşi d-e lui Mihai-vodă, vasluieni tot
de cei buni de gură şi de pâră. Şi
s-au pârât pe faţă înaintea Divanului
împărătescu. Breslaşii în gura mare strâga: „Vândutu- ne-i, vândutu-ne-i, vândutu-ne-i la cochi-vechi ciocoilor, ca pe mascuri şi ca pe oi!“ Carei numai ce huie Divanul împărătescu, şi să mira toţi paşii şi
agalari de pâra ce-i dau”– cf. pp. 187-188.
…”E un moment de istorie”,
veţi zice…
Da, dar atât de penibil, pentru Duhul nostru, cel învăţat cu Eroismul Tracic, cu Viscolul Împărătesc, Martiric
şi Eroic al Asăneştilor şi cu Logos-ul/Nomos-ul ŞTEFANIC… - …încât închidem, cu ruşinare
mare, ochii, a umilinţă ultimă…!!!
…Greu ne-a mai pedepsit Dumnezeu,
pentru scăderea Credinţei noastre, pentru trufirile noastre cele
deşarte, fără acoperire în râvna şi lucrarea noastră
de Duh, cât şi, la fel, pentru părăsirea LOGOS-ULUI ŞTEFANIC…!!!
...Aceste „pâri” (pornite dintr-o lăcomie
maladivă, frisonantă şi dementă, de un egoism şi de o
orbire aproape inexplicabile - pentru că pârii ştiau că exact acelaşi „tratament” îi
aşteptă şi pe ei, din partea actualilor pârâţi!), făcute cu totală inconştienţă
şi indecenţă, ca la o grădiniţă macabră (de
retardaţi mental!), către călăii dinafară ai
Ţărilor române, denotă nu doar o slăbire gravă a
autorităţii, în Ţările române (de fapt, o spulberare a
ei!), cât, în primul rând, o spiritualitate umană cumplit de
degradată şi infantilizată: pseudo-voievozii valahi,
proveniţi, toţi, din boieri reactivi de altădată, îşi
foloseau, acum, reactivitatea, în sens invers: ştiind că nu mai au
autoritatea făptuirii/fiinţării „prin ei înşişi”, în umbra Tronului ŞTEFANIC – îşi înlocuiau, fără nicio problemă de demnitate ori
conştiinţă, autoritatea proprie, cu aceea de împrumut,
capricioasă, crudă şi nestatornică, a „educatoarei”-POARTA. De fapt, era un transfer şi o
metamorfoză involutivă, de/a Spaţiu/lui Spiritual Valah, dinspre
Paradis şi Miracol, spre un Infern al Borboros-ului!!!
...E drept că ea, Poarta, pornise şi stimulase acest „joc” imbecil
al intrigilor nesfârşite - dar, la
un moment dat, cum am arătat mai sus, tot ea a devenit exasperată/s-a
săturat, prima, de el...! - ...probabil că nu-i credea pe
pseudo-voievozi atât de retardaţi, din
pricina Morbului Lăcomiei Sinucigaşe, întru PRAKRTI)!
...Avem, în acest sens, şi dovada
reacţiei Porţii, la plângerile hanului tătărăsc,
faţă de intrigile „în
suveică” ale Brâncoveanului, sperând, de la „căftănirea” lui
Dumitraşco/Dimitrie Cantemir, pe care sultanul şi-l credea „de
casa lui” (cât de naivi deveniseră
şi turcii, după ce CHIAR EI porniseră
şi stimulaseră, cu cinism şi sadism, avalanşa turbată
a trădărilor/”viclenirilor”/”hainirilor”, „pârilor” şi
„harzurilor” neistovite, în Ţările române!) – rezolvarea
potenţialului de „hainire”, creat, de politica strâmbă a Înaltei Porţi...
(...Dar Dimitrie Cantemir nu se va atinge nici de
Nicolae Mavrocordat, cu care, în mod miraculos, pentru acele vremi de
neînţeleaptă şi necontenită vrajbă şi pâră,
va avea chiar iniţiativa unei întrevederi prieteneşti, la
Galaţi: „Şi după ce-au agiunsu
Neculai-vodă în Gălaţi, atunce au sosit şi Dumitraşco-vodă din Ţarigrad. Şi au
mersu Neculai- vodă la gazda lui
Dumitraşco-vodă, de s-au împreunat amândoi. Care nu puâintel lucru au
făcut Neculai-vodă atunce, de-u mersu la gazda
lui Dumitraşco-vodă. Că alţi domni nu mai stau să să împreune, după ce să mazilescu, ce fug
unul de altul, să-ş scoaţă ochii” – cf.
p. 214 - şi nici de Brâncoveanul, ci
va face tratat de alianţă ofensivă, cu „moscalii” lui Petru cel
Mare!):
„Deci mergându hanul la împăratul la sfat, între alte sfaturi dzis-au şi acestu cuvânt, că Brâncovanul-vodă, domnul
muntenesc, este un domnu bogat şi puternic, are oaste multă şi-i
de multu pre bun prietin moscalilor. „Nu trebuieşte
la această vreme lăsat să fie domnu,
că poate să să hainească şi a face sminteală oştii împărăteşti. Ce
trebuieşte prinsu, că el de bună voie nu a veni la Poartă. Şi
nime nu-i harnic să-l prindză, fără cât
socotescu că beizadè,
feciorul lui Cantemir-vodă cel mai mic. Este om mai
sprinten decât frate-său Antiohie-vodă. Ce să-l
pui împărăţia ta domnu în Moldova, că el va chivernisi lucrul din Moldova şi l-a prinde. Că Neculai-vodă,
care-i acmu în Moldova, îi grec şi n-a putè să facă această slujbă. Nici
mie nu mi-i drag să slujesc cu grecii.“
Deci împăratul, cum
au audzit acele cuvinte din hanul, într-acel ceas au şi
răpedzit, fărâ de ştirea veziriului, de-au adus pre Dumitraşco beizadè de la gazdă, cum mai de sirgu, şi l-au
adus la saraiu la împăratul. Şi îndată l-au îmbrăcat cu cabaniţă, cu spinare de soboli, în loc de căftan,
şi l-au pus domnu în Ţara Moldovei. şi
apoi l-au dus la veziriul, de l-au îmbrăcat în
căftan şi i-au dat ferman. Şi nezăbovindu-l doaă, trei dzile, l-au şi pornit, de-au venit în mezil la
Ieşi saltu, numai cu dzece, doaădzeci de
oameni. Care n-au cheltuit nici un ban la Poartă,
că şi tuiurile şi singeacul pre urmă i l-au trimis.
Atunce veziriul, la
purces, au dzis lui Dumitraşco-vodă cu mare
taină: „După ce vei merge în ţară, să chiverniseşti lucrul, să-mi prindzi pre Brâncovanul-vodă munteanul,
să mi-l trimiţi aice viu. Şi de la
împărăţie vei avè mare dar şi cinste, şi în locul lui tu vei
rămâne acolo domnu neschimbat“ – cf. pp. 211-212.
…Este evident, totuşi,
că sultanii de la Poarta Otomană, cel puţin în
subconştient, mai trăiau cu frica LOGOSULUI/NOMOSULUI SACRU ŞTEFANIC, dacă ajung ei, în
aceste împrejurări de anomie şi de stare generalizată de
entropizare moral-spirituală, să se teamă de “sminteală
oştii împărăteşti”, din partea acestor
pseudo-voievozi, tip “zombies”! E
drept că, de la un Brâncoveanul-vodă, puteai să te
aştepţi la ABSOLUT orice…!
Iar turcilor începuse să nu le miroasă bine faptul că tocmai cei
“şcoliţi” de ei la Şcoala Ticăloşiei/REACŢIUNII INVERSE (de fapt, a unei
reacţiuni inverse, produsă nu de cauze/obiective vitaliste, ci de
boala puterii lacome şi impostoare!), deveniseră mai experţi în această
reacţiune inversă, decât “profesorii” lor de la Poartă (probabil
că, dincolo de teoria “echilibrului puterilor”, central
şi est-europene – Imperiul Otoman, Imperiul Austriac şi Imperiul
Rusesc - datorită “acul de cântar”,
acestui “no man's land”, numit Ţările române, prin care este
explicată netransformarea Moldovei şi Munteniei în raiale
turceşti - este valabilă
şi teama turcilor ca nu cumva febrila reacţiune inversă să
sufere, dintr-odată, metanoia Duhului, şi să se “reaşeze” întru NORMALITATEA REACŢIUNII,
faţă de toţi cei ce-o pervertiseră grotesc…! - …ORICE ERA POSIBIL, ÎN ACEASTĂ
MISTERIOASĂ ŞI MISTICĂ ZONĂ A LUI KARA IFLAK ŞI KARA
BOGDANIA
[81]
!!! –
dovadă şi Reacţiunea
Corectă, anti-otomană şi
pro-creştină/pravoslavnică, a lui DIMITRIE CANTEMIR… - lipsit, însă, de Harul ŞTEFANIC).
...Măcar, însă, Brâncoveanul, cel atât de
înverşunat contra Moldovei (şi care schimba alinţele
şi „vânturile” politicii europene,
în acele vremuri extrem de viclene şi tulburi, de trei ori pe zi!),
şi-a dat Capul Lui şi al Feciorilor Lui (atunci când „l-au
înşălat înşişi unchii lui, de au mers de la
Târgovişte, decât să-şi schime Capul de LEGE VALAHĂ/ORTODOXIA (fapt care ar fi putut atrage
islamizarea Ţării Munteneşti, după modelul bietei
Albanii!): „Iară când au fost în al treile an a domniei lui
Neculai-vodă, văleat 7222, mazilit-au turcii şi pre
Brâncovanul-vodă, trimiţind pe Buiuc ibrihorul
de l-au prinsu cu mare meşterşug. Că l-au
înşălat unchii lui, de-au mersu de la Târgovişte în Bucureşti, fiind agiunşi cu Mihai-vodă, DE STA
MIHAI-VODĂ DE-L PÂRÂÈ, gândindu-să că va fi el domnu. Iar după ce l-au
prinsu, au scos ibrihorul ferman de la
împărăţie, scriind la ţară de or priimi pre Mihai-vodă, bine, iar de nu, să-şi rădice
dintre dânşii pe cine ar vrè. Deci unchii Brâncovanului, anume Costantin stolnicul
şi Mihai spatariul, dacă au vădzut că-i lasă Poarta în voia lor, s-au lăsat de prieteşugul lui
Mihai-vodă şi ş-au rădicat domnu
dintre dânşii, pre Ştefan Catacuzino spatariul, fiiul lui Costantin stolnic.
Iară
pre Brâncovanul l-au dus la Poartă cu mare pază şi cu multă avere, scrisă tot de ibrihorul, şi l-au închis la
Edicula cu mare grijă, şi pre dânsul, şi
pre doamna-ş, şi pre cuconii săi, şi pre toate slugile lui. Că era acel Gin
Ali-paşa vezir un păgân rău preste
samă, de nu folosiè nemărui dare. Deci atunce au început şi solii moschiceşti a-l pârî, şi
şfedul, şi de multe părţile, cum este
mânia lui Dumnedzeu. Măcar că cele pomeniri multe
şi cei prieteni harnici şi averea ce avè, sosindu-i atunce
ceasul, nemică nu i-au folosit. Precum dzice Scriptura: „Nu va folosi avera în dzioa urgiii“. Poate-fi şi osinda
Moldovii, că-i tot schimba domnii adese, şi-l
blăstăma toată ţara, au poate-fi
şi a unchiu-său, a casei lui Şărban-vodă, au doar
şi a moscalilor chemare şi apoi vicleşug. Că
mult sânge creştinesc s-au vărsat, şi de
multe ori îl blăstăma împăratul Moscului şi dzicè:
„Iuda-Brâncovanul m-au vândut, de-am răpus oaste şi am păţit aceasta.“
Deci l-au scos şi
au tăiet capetele, întăi a patru cuconi ai săi,
apoi şi al lui şi a câţiva boieri, slugi ai lui. Iar pre doamna şi pre alte slugi le-u ţinut încă vro 2 ani la
închisoare şi apoi i-au slobodzit. ATUNCE,
CÂNDU-I TĂIÈ FECIORII, AU FOST DZICÂND UNUL SĂ-L
TURCEASCĂ, SĂ NU-L TAIE, DAR TATĂ-SĂU L-AU
ÎMBĂRBĂTAT TARE, SĂ NU-Ş
LASĂ LEGEA” – cf. pp. 290-291.
…Un fapt oarecum curios este
acela al asprimii cumplite a turcilor, faţă de medicii/“doftorii” VESTIŢI (Lichinie, Testabudza…!), foşti
(lucrători…) “credincioşi la Poartă”:
“Atunce au prinsu şi pre un
domnu sfetnic Ţărâi Moriii, care era şi doftor vestit,
anume Lichinie. Şi fusese acel doftor şi aice
în ţară, la domnia lui Antiohie-vodă întăi, şi apoi, ducându-să la moşiile lui acolo, la Moria,
cădzusă de era sfetnic. Deci cunoscându-l
turcii, de la Ţarigrad, îndată l-au spândzurat” – cf. p. 294 - sau:
“Atunce au
trimis turcii în Ţara Muntenească de au
tăiet capul unui doftor, anume Testabudza, care acel Testabudza au fost credincios la Poartă. Şi cădzind în
prepus cum că să agiungè cu creştinii, au fugit 2, 3 ani. Şi amăgindu-l turcii cu ferman de iertare, aşe l-au prinsu şi i-au tăiet
capul” -cf. p. 400.
…De ce aşa urgie pe capul
“doftorilor”, în vremurile acelea (…n-o duc medicii mai bine nici azi, dar din
cu totul alte motive!)? Probabil, pentru că ştiau cam prea multe, în
legătură cu comploturile Porţii, ba chiar şi
ale…fraţilor de pseudo-voievozi! - …comploturi care “se lăsau” cu
grabnice şi tainice otrăviri de domni, de sultani, de “mărimi”
prea puternice etc. etc. Re-amintim cazul lui Şerban-vodă Cantacuzino: “Şi
n-au zăbăvit dup-acesta
sfat Şerban-vodă ş-au şi murit. Dzic să-l fie otrăvit fraţâi lui, stolnicul Costantin şi spătarul Mihai,
că era un om groznic: nu veghè nimărui voia” - cf. p. 106 – şi aducem, în prim plan,
cazul fiului unui hatman “moschicescu”, deci din Imperiul lui Petru cel Mare, care
se trezise din amorţire şi voia…”O
NOUĂ ORDINE MONDIALĂ”, deh! : “Şi-i
aştepta Şeremet cu bucurie mare. Iar când au agiunsu feciorul
lui pre la Nemirov, nu ştiu ce l-au lovit, c-au murit, şi n-au apucat tată-său să-l vadză viu. Dzic unii
c-au mâncat ciuperce şi au murit, iar unii dzic
să-l fie otrăvit soltanul la Tighine, pentru
să să mânie tată-său, Şeremet, să strice pacea, căci tătarâi purure ar pofti să fie oaste. Iar
unii dzice că dintre dânşii l-au otrăvit” – cf.
p. 292. De observat cum Ion Neculce insistă pe varianta otrăvirii de
către Poarta Otomană sau de către tătari,
“braţul-robot” al Porţii Otomane: “(…) iar unii dzic SĂ-L FIE
OTRĂVIT soltanul la Tighine, căci tătarâi
purure ar pofti să fie oaste. Iar
unii dzice că dintre dânşii L-AU OTRĂVIT “.
…Tot aşa şi azi, se
zice, e bine să ştii cât mai puţin şi să-i (pe “ei”!)
laşi să lucreze, de la Poarta lor (care o mai fi ea…), tot ce
şi-au pus în cap – că, dacă te bagi, îţi pierzi capul
tău (epoca noastră “modernă” oferă “medicilor”,
curioşi de conspiraţii, metode mult mai variate şi
sofisticat-electronizate, de a-şi pierde capul…).
***
5-FĂRĂ
„ARMARE” – FĂRĂ FIINŢĂ/FĂPTUIRE/FIINŢARE!!!
...De ce s-a
schimbat Eroicul Epos al Moldovei, într-o meschină şi
neputincioasă micro-anecdotă despre Lilliput?
Cauzele sunt multe
şi, precum s-a spus mai sus, cea mai importantă este
părăsirea Logos-ului/Nomos-ului ŞTEFANIC, echivalentă cu
depărtatarea de Credinţa în Hristos-Dumnezeu şi în DUMNEZEIREA
NEAMULU VALAH. Dar, subsecvent acestei cauze majore şi consecutive ei,
sunt şi cauze deja enunţate de Miron Costin. În primul rând,
dispariţia „oştii ţării”, pe care o înfiinţase
Ştefan cel BUN – şi, parţial, o folosiseră şi
alţi Muşatini – şi înlocuirea ei, întâi, cu „lefegii”/mercenari,
iar, apoi, trecând aproape total responsabilitatea oştirii române pe seama
strănilor, fie folsind gărzi şi steaguri turceşti (când
steagurile boierilor, TOŢI ROMÂNI
ŞI PATRIOŢI, ai lui
Ştefan, dovesiseră un spirit de sacrificiu permanent şi
sublim!), fie folosindu-se de „joimiri” leşi ori de husari
austrieci... - ...tot aşa cum facem
noi azi, recurgând la desfiinţarea serviciului militar obligatoriu,
renunţând la cultul patriotismului, renunţând la onoarea şi
demnitatea unei Armate Naţionale, care să aibă
conştiinţa Scopului Divin pentru care luptă! Armata
Naţională este echivalentul hristcei „sări” (cu valenţe, în
esoterismul târziu, al Pietrei Filosofale!) – şi, la fel, conducătorii
lor („stăpânii noştri”), care trebuie să fie solidari
între ei şi toţi, solidari cu poporul condus (pentru care să fie
făclii şi expresii ale Logos-ului/Nomos-ului ŞTEFANIC,
să-şi călăuzescă poporul spre Neam, spre Icoana Lui
Hristos-Neamul: „Dzice Hristos la Ievanghelii că, dacă s-ar împuţi sarea,
bucatile cu ce s-or săra. Trebui să socotim şi noi aceasta,
că di vremi că cei mari, stăpânii noştri, umblă
amăgindu-să unul pi -altul pentru lăcomie şi cinstea
aceştii lumi şi calcă pravilile şi legăturile cu
giurământ celi adevărate, dar noi ceşti mici, vădzând pi
cei mai mari, cum li vom ţinè, sau cum ne va da Dumnădzău bine
sau spori sau bişug? Numai iarăş înainti, cum a fi mila sfinţii
sale, ne-a îndrepta” – cf. p. 357.
Până şi CIUMA se poate îmblânzi şi potoli,
când simte forţa apropierii autorităţii unui Conducător Autentic
: “Aceste
toate s-au lucrat într-acestu an, de la noiemvrii, la
vălet 7246,
pănă iarna la istovul lui noiemvrii, la velet 7247. Şi ce s-a
mai lucra s-a scrii la rândul lui. Iar am început a scrie acestu an. Iată,
după ce au mersu Gligorie-vodă în Ieş, ciuma s-au potolit” – cf. p. 341.
În loc de solidaritate,
pseudo-voievozii “valahi” (de fapt, toţi fiind nişte histrionic
greci!) se păcăleau, cu cruzime şi lăcomie şi
neruşinare, unul pe altul, ca-ntr-un spectacol de commedia dell' arte, dar cu accente nefireşti – sumbre sau
chiar macabre. Mihai Racoviţă,
ajuns, prin intrigile fără obraz şi baletele nunţilor
false, cu false jurăminte, ale vindicativului Constantin Mavrocordat, dar
şi prin “amestecăturile” groteşti ale lui “Gligorie”-vodă
Ghica (…“Şi ficiorul lui Gligorie-vodă era di 15 ani, şi fata lui
Mihai-vodă di 25 ani”!) - în
închisorile turceşti - avea capul legat de umeri numai cu un fir de
păr, numit “hachiţa sultănească”!:
“Costantin-vodă, fiind aice
domnu în Moldova şi înţelegându de Mihai-vodă că i-i
giuruită domnia la munteni de vizirul, au umblat la Mihai-vodă de
s-au legat cu prieteşug şi ş-au logodit pe o sor’ a lui cu un
ficior a lui Mihai-vodă, ce era mai mijlociu, anume Ştefan. Iar pe de
altă parte au umblat capichihăile lui Costantin-vodă la
câzlar-aga şi la muftiul. Şi când s-au trezit Mihai-vodă, s-au
trezit numai cu giuruinţa, că Costantin-vodă l-au amăgit
ş-au luat domnia la munteni, şi Gligorii-vodă aice, precum scrii
mai sus. Şi iar, după ce s-au dus la munteni, Costandin-vodă
scrie la Mihai-vodă cum că nu-i pricina di sminteală dispre
dânsul, şi-i dispre Gligorii-vodă, şi el să ţini de
acè logodnă cu sor-sa şi să găteadză de nuntă. Ş-au
pornit boieri la Ţarigrad să iè pi ficiorul lui Mihai-vodă, pi
Ştefăniţă, şi să-l ducă în Ţara
Muntenească, să dè pi sor-sa. Iar Gligorii-vodă, di aice din
ţară, nu s-au lăsat cu atâta, ce-au tot păzit de-au scris
cu taină la Mihai-vodă, de-au stricat cu sora lui Costantin-vodă
ş-au luat pi o fată a lui Psăolus Costantin hatmanului, frati cu
chiurce-başei. Ş-au mai făcut ş-altă logodnă, cu fata
lui Mihai-vodă ce mai mari, s-o dè după ficiorul lui Gligorii-vodă
cel mai mari, după Scarlat. Şi ficiorul lui Gligorie-vodă era di
15 ani, şi fata lui Mihai-vodă di 25 ani. Deci când au agiuns boierii
munteneşti la Ţarigrad pi uliţă, iar nunta ficiorului lui
Mihai-vodă giuca, şi au luat pi fata lui Costantin hatmanului. Deci
Costantin-vodă au rămas la mari ruşini. Apoi Costantin-vodă
nu s-au putut lăsa ruşinat şi au jăluit la Poartă pi
Mihai-vodă, şi i-au întorsu cheltuiala 80 pungi bani. Şi-ncă
au îndemnat şi pi nişte datornici a lui Mihai-vodă di l-au pârât.
Şi-ndat-au închis pi Mihai-vodă, de-au rămas şi la închisoari”
– cf. pp. 356-357.
…De observat că
niciunul dintre “actori” nu e, cumva, vreun sfânt, ceva: TOŢI sunt CORUPŢI,
până în măduva oaselor – deci, TOŢI sunt şantajabili, în faţa “Prea-Sfintei” Porţi Otomane (“izvor
şi obârşie a tuturor blăstămăţiilor” –
şi, deci, şi al corupţiei generalizate, din Balcani!).
…De remarcat că,
spre deosebire de teoriile conform cărora românii îşi pierduseră
Duhul războinic, Ion Neculce aduce mărturie că moldovenii
slujeau, ca foarte buni mercenari (neavând ce face, din punct de vedere miltar,
în Ţările Române “castrate” militar!) deosebit de apreciaţi, pe
la curţile europene (mai ales, în Polonia, Imperiul Habsburgic şi
Rusia!); şi Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, a fost mercenar
european…!
…Să vedem, spre
exemplu, ce trupe s-au folosit, în singura luptă anti-otomană (aparent
“cruciată”, în realitate vestind pretenţiile Rusiei de a elimina din
“jocul “ politicii europene pe turci, ca să devină, eventual,
singurul “jucător”/dictator/tiran, de la masa politicii europene! -
…modelul “Petru cel Mare” şi al
diplomaţiei sale
[82]
- versatilă şi, totuşi, teribil
de fermă, în intenţiile de esenţă! - l-au avut în faţă şi-l vor
avea, veşnic, toţi politicienii ruso-sovietici, nu doar ţari, ci
şi comunişti, de la Lenin încoace…! – bravo lor, că nu se “blegesc” şi nu se
înmlăştinează, ca noi, ci-şi păstrează, prea
puţin afectat de vremi/Iluzia Temporală, REACTIVITATEA
VITALISTĂ!!!), din cartea lui Ion Neculce (pe atunci, vel-hatman, deci
fiind cel mai bun ştiutor al realităţii de pe “teren”!) – cea
sfârşită cu episodul de la Stănileşti-pe- Prut. A se vedea,
cu acest prilej, că boierii cei intriganţi, mai ales dintre cei
români, nu-şi pierduseră, cel puţin la modul superficial, “fibra anti-otomană” –
excepţie făcând grecul Iordache Ruset (acelaşi care
susţinea teoria criminală, pentru evoluţia Duhului de Autoritate
Valah, a necesităţii nestatornicirii ţării, prin
nestatornicirea şi mazilirile ritmicele a domnilor valahi: “Atunce
Iordache Ruset vornicul şi cu o samă de rude ale sale, cu
Dumitraşco Racoviţă hatmanul şi cu Savin Zmucilă banul
au început a agiunge cu clevete asupra lui Dumitraşco-vodă, cum
că nu este bine să fie domnu vecinic, pre neam, în Moldova, ce este
bine să să schimbe după cum va pofti ţara, adecă
precum este şi acmu, domniile de la turci” – cf. p. 238): “Chiematu-ş-au
atunce Dumitraşco-vodă boierii săi, câţi mai rămăsese
lângă dânsul, numai aşè, sprinteni, anume pre Nicolai Costân
vel-logofăt, pe Ioan Sturdze vornicul şi pre Iordachi Rusăt
vornicul şi pe Ilie Catargiul vel-visternic, şi le-u spus precum au
chiemat pre moscali, şi au venit de trec Prutul la Zagarance. Atunce
toţi boierii audzind, s-au bucurat şi au răspunsu cu bucurie
cătră vodă şi au dzis: „Bine ai făcut, măria ta,
că noi ne temèm că te-i duce la turci, şi aşè avèm gând
că, de te-om vedè că mergi la turci, te-om părăsi şi
ne-om duce de ne-om închina la moscali“. Şi le părè bine. Numai Iordachi
Ruset vornicul au dzis atunce: „Te-i can grăbit, măria ta, cu
chiematul moscalilor. Să fii mai îngăduit, măria ta, pănâ
li s-ar fi vădzut puterea, cum l-è merge“ – cf. p. 229.
…S-a dovedit, până
la urmă, din păcate pentru avântul “cruciat” al românilor moldoveni, că
grecul de Iordache (“tălpizul”…!) “mirosise” câte ceva, despre
adevărul “Marelui Cruciat al ORTOXIEI”, Petru I, zis şi “cel
Mare”…!
…Deocamdată,
dreptcredinciosul ORTODOX din sufletul Magului Scrisului, Ion Neculce, plânge a
bocet, CU MARE DREPTATE, această
ţară veşnic trădată şi înstrăinată
progresiv, prin prea marea îngăduinţă faţă de
străini, de Marele Duh al Înţelepciunii şi Gospodăririi
întru Logos-ul ŞTEFANIC – mult
prea tolerantă, VINOVAT DE
TOLERANŢĂ, în raport cu oricare alte ţări europene (“Iar altă puteri, făr-a suspina la
Dumnădzău, n-au rămas. Ia priviţ pre ţările
megieşilor cum ţin pre cei străini! Le dau di mâncat, iar la
sfat sau în capul mesâi nu-i pun, nici şi amestecă. Şi pentru
acee trăiesc prostimea lor păn-acmu necălcată…(…) Şi pita ce o mânâncă, cu vărsari de singe şi cu multă
ostineală şi grijă şi slujbe, o mâncă streinii
prentr-alte ţări”…!!!), cu străinul cel obraznic şi răuvoitor şi pus pe
jaf şi pe distrugere şi “CĂLCARE”
a RÂNDUILELII din CASA/STATORNICIE a bunei sale gazde –
de parcă ne-am fi îmbolnăvit, subit, de un complex de inferioritate
cumplit - şi negând astfel, CU MARE
PĂCAT, Logos-ul/Nomos-ul
ŞTEFANIC, care fixase, AICI,
ÎN MOLDOVA, AXA LUMII/CENTRUL COSMIC/”BURICUL
PĂMÂNTULUI”:
“Oh, oh, oh! săracă
ţară Moldovă şi ţară Muntenească cum vă
pitreciţî şi vă dezmierdaţî cu aceste supărări,
la aceste vremi cumplite, şi făr' de milă de stăpânii
noştri, care singuri noi ţ-am poftit şi ţ-am aflat! Nu ne
săturam de domni de ţară, nici de măritat fetele după
peminteni, ce dzâcèm că-s proşti şi săraci. Şi
alergaţi la cei străini, greci, de-i apucaţ cari de cari să
vă hii gineri, că-s cilibii şi bogaţî, şi le daţi
moşii şi-i puneţ în capul mesâi. Iacă la ce am vinit! Aceste,
adivărat că ne-au făcut cilibii la toate, cu lacrămi pre
obraz şi cu suspinuri la Dumnădzău strâgând. Iar altă
puteri, făr-a suspina la Dumnădzău, n-au rămas. Ia
priviţ pre ţările megieşilor cum ţin pre cei străini!
Le dau di mâncat, iar la sfat sau în capul mesâi nu-i pun, nici şi
amestecă. Şi pentru acee trăiesc prostimea lor păn-acmu
necălcată. De-ş dau vo fată după vun străin, prè
cu greu, dar moşan nu-l priimăscu, nici la sfat. Şi pita ce o
mânâncă, cu vărsari de singe şi cu multă ostineală
şi grijă şi slujbe, o mâncă streinii prentr-alte
ţări” – cf. pp. 378-379.
…Grecul IORDACHE RUSET-vornicul dorea, de fapt,
în logica neamului său trufaş şi pizmaş, pierzania nu doar
a valahilor, ci şi a tuturor celorlalţi ortodocşi, prin zavistie
şi veşnică lipsă de solidaritate şi de continuitate a
lucrprii ţărilor lor - şi, de aceea, îl trădează pe
Dimitrie Cantemir şi îi îndeamnă şi pe ceilalţi boieri
greci (dintre care mulţi se “potrivesc” lui!) să-l trădeze pe domnitor: “Atunce
Iordache Ruset vornicul şi cu o samă de rude ale sale, cu
Dumitraşco Racoviţă hatmanul şi cu Savin Zmucilă banul
au început a agiunge cu clevete asupra lui Dumitraşco-vodă, cum
că nu este bine să fie domnu vecinic, pre neam, în Moldova, ce este
bine să să schimbe după cum va pofti ţara (n.n.: A
cui ţară? Grecul deja, în capul lui netrebnic, ne şi…”anexase”!)
, adecă
precum este şi acmu, domniile de la turci. Deci împăratul, oblicind
de această poftă a lor, au învăţat pre Goloftin şi pre
Rogojenschii de-au chiemat pre toţi boierii ţărâi la gazda lor, în
casăle Dediului spatariul, lângă curţile domneşti. Şi
au început a spune Goloftin cuvântul împăratului cătră boierii Moldovii,
cum marele împărat sileşte să scoată această
ţară din robie, de suptu mâna păgânilor, şi nu-i trebuie
nemică de la d`nsa să iè, ce-i voia să-ş facă
pomană, fiind creştinii mâncaţi de păgâni (n.n. : Câtă
generozitate…făţarnic-”pomanagească”, din partea
“căpcăunilor” politicii ruseşti dintotdeauna!). Şi
domniile să nu să schimbe într-însa, să să facă cheltuială
ca la păgâni. Şi alte multe cuvinte de adeverinţă, cu
milă, ca aceste. Şi audzind boierii aceste cuvinte, toţi s-au închinat
şi au mulţămit, iar Iordache Ruset cu ceata lui, precum mai sus
s-au dzis, iar au început a striga că nu-i bine să fie tot de un neam
domnu, ce să să schimbe. Deci o samă de boieri ţinè în
partea lui Dumitraşco-vodă şi dzicè că nu-i bine să
să schimbe domnii, ce să fie pre neam¡, să iasă zavistia
şi cheltuiala din ţară, iar Iordache tot striga că este
bine să să schimbe. Şi să priciè ei înde ei înaintea lui
Goloftin ŞI NU SOCOTIÈ CĂ ESTE LUCRU CU RUŞINE (s.n. – şi n.n.: mereu,
bunul-simţ predomneşte, la înţeleptul boier, cu suflet sfânt, de
Ţăran, Ion Neculce: unde şi cum ar fi permis ŞTEFAN CEL BUN
O ASTFEL DE ŢIGĂNEALĂ DE LAIE, ÎN FAŢA
MĂRIEI-SALE???!!! Le-ar fi zburat capetele lor seci, neruşinate
şi nemernice, cât colo!). Atunce le-u răspunsu Goloftin că într-altu
chipu nu să poate. Şi au ieşit boierii cu acestu răspunsu şi
s-au dus pre la gazdele sali. Atunce au priceput Goloftin pre boierii Moldovei
ce feliu de oameni pizmătari sunt şi cum nu să iubăscu. Sculatu-s-au
Savin Zmucilă banul, carele era învoit cu Iordache Ruset, şi s-au dus
la Dumitraşco-vodă şi la împăratul şi au spus
toată taina lui Iordache. Deci împăratul s-au mâniet şi au
făcut surgun pre Iordache la Soroca, iar pre Savin Zmucilă l-au
făcut Dumitraşco-vodă postelnic mare (n.n.: da-da, a se
vedea câtă credinţă în cuvânt poţi avea la greci, când
Smucilă pornise cu Iordache contra lui Cantemir, pentru a sfârşi,
apoi, trădându-l pe Iordache către Cantemir, pentru…postelnicie!) şi
după ce s-au întorsu moscaslii la ţară-ş, au luat şi
pe Iordache de l-au dus la Chiov. Şi au fost la închisoare 2 ani şi
poate-fi acolo ar fi murit, de nu l-ar hi slobodzit moscalii. Numai au avut
noroc şi parte de Brâncovanul-vodă, că-i era cuscru şi au
stătut tare pentru dânsul la Poartă. Şi s-au agiunsu cu chihaia
veziriului, de-u poroncit solilor moschiceşti, carii era atunce la Poartă, anume feciorul
lui Şeremet, şi au scris feciorul lui Şeremet la
tată-său, la Chiov, şi cu această mijlocire l-au slobodzit
moscalii de la închisoare din Chiov. Şi giupâneasa lui, tâmplându-să
de-u fost
fugit în Ţara
Ungurească, şi acolo au murit împreună cu o fiică a sa,
încă era logodită. Căutaţi, fraţilor, acmu, cum nu
trece osinda pre sluga cee ce să rădică asupra
stăpânu-său. Că Dumitraşco-vodă mare bine îi
făcusă lui Iordache, şi l-au scos de la închisoarea lui
Neculai-vodă, din beciu, de unde poate ar fi pierit, iar
Dumitraşco-vodă, înainte trimiţând, l-au slobodzit şi l-au
pus căimăcan. Şi apoi ş-au dat şi o nepoată de
soră după un fecior a lui, anume Costantin, şi l-au pus şi
păharnic mare, fiind încă copil, nu de vârstă la boierie. Ce-i
lucru de mirat pentru Iordache, ce nu-i agiunge, de să pune împotriva lui Dumitraşco-vodă” – cf. pp. 238-239.
…Ne întoarcem, ca
să vedem cum a fost posibil ca moldovenii să intre, din nou, în
“jocurile” politicii europene, ÎN
CARE “JOCURI” PERICULOASE ŞI VIOLENTE POŢI SĂ INTRI (AZI CA
ŞI IERI, IERI, CA ŞI AZI!) DOAR DACĂ ÎNSEMNI CEVA, PE PLAN
MILITAR:
-oastea turcească,
în prima fază, este de 400.000 de oşteni – adăugându-se 400 de
“puşci, tot tunuri mari” – cf. p. 222;
- pe lângă
oştire turcească, vine şi “tătărâme multă”,
pentru jaf…;
-o “limbă”
turcească (prizonier turc, care dezvăluie amănunte militare, cu
privire la oastea din care face parte) confirmă, în mare, cifrele - mărturisind “sume” asemănătoare de oşti
adverse: “Atunce s-au prinsu şi un turcu viu, şi l-au dus la împăratul.
Şi acel turcu au spus împăratului câtă oaste turcească
este: 120.000 iniceri şi 250.000 de călărime, cu 40.000
sindighistri, carii sunt giuraţi de mărgu înainte la războiu. Aşijdere
şi hanul cu soltanul, cu tătărâmea, şi voievoda Chiovschii
cu leşii şi cu şvedzi, câţi or hi de mulşi, nu ştie”
– cf. p. 251.
…În plus, turcii mai
aveau o forţă, cel puţin la fel de teribilă ca oastea lor:
credinţă mare în Dumnezeul lor, Allah - de l-au mirat până şi pe Ţarul
Petru cel Mare: “Măcar că suntu păgâni, dar să roagă şi ei
tare lui Dumnedzeu“ – cf. p. 252.
-“moscalii” vor avea
următoarele trupe, vârâte în război: “şi lăsasă
împăratul şi pe Dolhoruchi, cel mai mare frate, cu 12.000 de moscali,
să vie cu leşii, precum i să făgăduisă“ –
cf. p. 234.
Din păcate,
leşii se dovedesc versatili şi fără credinţă
(factorul “mentalitate catolică” şi al adversităţii dintre
catolicism şi ortodoxism are, şi el, importanţa lui, în
această “cruciadă” ortodoxă nereuşită, a lui Petru cel
Mare!) şi aşteaptă să vadă care biruie: ruşii,
sau turcii…şi să se alăture, apoi, celor mai tari şi
victorioşi…!!!
…Apoi: “Împăratul
moschicescu mai avè un obuz
[83]
mare de oaste, strânsă
la Azac, ca să margă să bată Crâmul. Şi era la acel obuz
20.000 de calmâşi şi 20.000 de donţi şi 15.000 căzaci
din olatul Harcovului şi 5.000 căzaci ce le dzic eiţi, ce
trăiesc preste Don, şi 20.000 de moscali, care să fac preste tot
80.000. Şi le era cap pre această [oaste] Apracsin cneajul,
gubernatul de Azac” – cf. p. 235.
…Şi: “Mai
avè împăratul şi altu obuz, strânsu la Ceahrin, din gios de Chiov, de
iasta parte pre Nipru, 15.000 de moscali şi 30.000 de căzaci, carei
să ţin de hătmănia căzăcească. Şi era
cap acelui obuz Dumitru Galenici, cneajul şi gubernatul de Chiov, şi
cu Scoropaţschii, hatman căzăcescu” – cf. p. 235.
…Dar şi: “Mai
avut-au împăratul şi altu obuz de oaste, lăsat în sus, despre
partea hraniţii şvedzeşti. Şi era cu dânsul cneajul Alexandru
Daniilovici Menjic fercu-marşalâc şi cu Bon ghenarariul, cu 18.000 de
călărime aleasă şi 20.000 de pedestrime şi câteva mii
de sasi de a lui Avgust, craiul leşescu, de sta acolo împotriva
şfedzilor, fiind rămaşi în ţara lor de la craiul, osebi de
altă oaste ce mai avè pre Mare Balticum, de umbla cu galioane,
bătându-să cu şfedzii” – cf. p. p. 236.
…Deci:
12.000+20.000+20.000+15.000+5.000+20.000=cca. 92.000 de oşteni. Faţă
de cei cca. 400.000 de
turci...
Dar şi oştenii
aceştia sunt un „potenţial” militar, iar nu o realitate! Căci, din păcate: “Această
oaste ce scrie mai sus au avut-o moscalii, şi fără socoteală
au împărţit-o şi au răşchirat-o într-atâte
părţi. În nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a
leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul
fără oaste, negrijit, să să bată cu veziriul şi
cu poiedea oştii turceşti şi tătăreşti, într-un mijloc
de câmpu pustiiu. Şi aşè, în nădejdea streinilor, era
să-ş piiardză moscalii împărăţia
creştinească. Că împăratul aice mai mult de 30.000 oaste
moscali, cu a lui Şeremet cu tot, nu avè. Şi mai era şi vro
8.000 căzaci, polcul lui Medhoroţschii polcovnicul. Că numai pre
acesta l-au luat cu sine, iar pre aceilalţi polcovnici nu i-au credzut
şi i-au lăsat pre Nipru, la Ceahrin, cu hatmanul lor. Şi era
şi 1.000 de donţi şi vro 6.000 de moldoveni, cu cei ce slujiè
mai nainte la moscali. De toată oastea ca 50.000. Şi avè şi 52
puşci. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă,
flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400.000,
fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste
grijită şi hrănită bine, fiind în ţara lor” – cf. p. 236.
-În prima fază a
luptelor, Dimitrie Cantemir se foloseşte de oaste trimisă exclusiv de
Petru cel Mare: “3.000 de moscali (…) cu un polc de 500 de moldoveni, ce slujiia la
moscali” – cf. p. 227;
-îi vin în ajutor lui
Petru cel Mare, ca unui lider al Ortodoxiei, care a pornit Cruciadă contra
“păgânului”, şi sârbii, cei aţoşi şi foarte
războinici şi care-şi păstraseră, cu toată
ocupaţia turcească, virtuţile vitejiei străbune: “Pre
acee vreme să rădicasă 2 boieri sirbi de la marginea Bosnei
şi strânsese la 20.000 de oaste şi mai bine, tot sirbime, cu
îndemnăturile moscalilor. Şi multă răutate făce
turcilor despre acea parte” – cf. 244.
Numai din cauza
Brâncoveanului, care, în acel moment (teribil de pasager!) se afla în bune
relaţii cu austriecii (gândind că, dacă turcii vor fi
slăbiţi de război, să ia el Moldova… - …deocamdată,
făcând-o pe intermediarul, ba chiar pe cvasi-negociatorul, între turci
şi ruşi!) – nu li se permite şi altor 18.000 de sârbi să se
alăture “cruciatului” Petru cel Mare: “Deci Toma, vădzând acel sfat
a Brâncovanului că este aşè, s-au vorovit cu unchii lui, cu Costantin
Ca[n]tacuzino stolnicul şi cu Mihai spătariul şi cu alţi
boieri de ţară, să vie el înainte: „Să dè ştire împărăţiei
tale că toată ţara îi bucuroasă să să închine la împărăţia
ta, numai Brâncovanul nu priimeşte şi face piedecă tuturor. Şi
18.000 de sirbi, ce-s în capul Ţarâi Munteneşti, vrè să vie la
împărţâia ta, şi i-au poprit Brâncovanul şi nu lasă
pre sirbi de cei ce slujescu la nemţi“ – cf. p. 241. Toma Cantacuzino
venise “de capul lui”, în oastea “cruciat-ortodoxă”!
-pentru ca să
existe şi oaste moldovenească, trebuie ca Petru cel Mare să-i
dea bani (printr-un fel de “listă de subscripţii”, în special în
rândul ofiţerimii ruseşti!), lui Dimitrie Cantemir, ca acesta să-şi
tocmească MERCENARI MOLDOVENI (!!!), plus bani de hrană, pentru rechiziţionări de vite, din
Moldova… – …deci, se cam sfârşise cu atitudinea patriotică şi cu
autoritatea domnească, până şi în cazul acestui domn cu origini
româneşti, din Ţinutul Fălciului: “Atunci au dat el lui
Dumitraşco-vodă 100 de pungi bani, să facă oaste de
moldoveni, până la 10.000, sau şi mai bine. Şi de i-or mai
trebui, să-i mai de bani. Şi să dea de tot polcovnicul câte 10
ruble, de rocmistru câte 30 şi de chihai, şi de stegariu câte 10,
şi de tot tovarăşul, de unl, câte 5 ruble. Şi aceşti
bani să le fie dintîiu de cheltuială, iar apoi, dacă s-or
aşădza, să le dea lefe. Şi i-au maid at vro 30 pungi bani
să le trimită-n ţară să cumpere vite, câte 4 lei vita,
să le fie de treabă oştii” – cf. p. 232.
-amintindu-şi de
faptul că boierii moldavi fuseseră (şi ar fi fost cazul să
maiu fie!) războinicii profesionişti, cei care nu dădeau altceva,
ţării şi domnului, decât “birul de sânge” al Războinicului
sub Jurământ (şi dăruit, pentru acest scop militar, cu
feude/moşii, se-nţelege!): “Aşijdere i-au mai dat şi câteva
cărţi împărăteşti, scrisă la
toată boierimea
şi slujitorimea, toţi să încalece, să vie la oaste cu
plată, iar care n-a veni va rămâne podan şi lipsit din moşiile
sale” – cf. p. 232 – iar ţăranilor să li se plătească
bucatele aduse, pentru aprovizionarea oştirii: “Ţăranii să
aibă a aduce bucate, fără frică, să le dè bani”
– cf. ibidem.
În fine, “să
făcusă veste că sunt moldoveni 30.000” – cf. p. 233.
Ce este îmbucurător
e faptul că şi boierii, şi breslaşii, până şi
slugile (cel puţin la început…) sunt de mare bunăvoinţă
şi de bună-credinţă şi chiar cu oarece avânt,
simţind, parcă, în nări, parfumul paradisiac de LIBERTATE şi FORŢĂ DE DUH… - ceea ce arată, destul de clar,
că, totdeauna şi pretutindeni în lume, Călăuza e
vinovată de decăderea şi pierderea spiritului
reactive/reacţionar al celor călăuziţi (dacă Românii/Vlahii-CĂLĂUZE ar fi păstrat
“antrenamentul”, de trup şi de Duh, de tip ŞTEFANIC, în mod sigur nu s-ar fi produs degenerarea
teribilă, spirituală şi atitudinală, la care ne face
martori Ion Neculce, prin Scrisul său Magic, cu tendinţe, permanent
mărturisite (în “bocetele” sale impresionant de “treze”, cu tente moralizator-sapienţiale)
exorcizatoare de Iluzie Temporală moleşitoare şi ucigătoare
de Duh: “Deci boierii mazili au şi început a veni de prin bejenii la oaste.
Foarte prè puţini n-au venit. Şi au trimis, cu cărţile,
şi bani la cine au socotit, să cumpere vite (…)Să
făcusă pănâ la 17 polcovnici şi 170 rocmistri cu steaguri în
cincispredzece dzile. Numai steagurile încă tot nu apucas-a să plini
bine, câte 100 oameni la steag, neavând cându să plinească ”
– cf. pp. 232-233.
…Expresia ironică,
a lui Ion Neculce, cu privire la luptele/hărţuielile dintre moldoveni
şi turci arată clar că, deocamdată, nu e deloc admirativ, nici
apreciativ, nici nu-şi pune speranţe prea mari, în ce priveşte
seriozitatea Duhului armatei moldoveneşti şi, deci, a
aşa-zisului “război cruciat” al “valahilor (istoviţi la Duh!),
cu turcii “profesionişti” europeni, dar şi păstrându-şi,
încă, în mare parte, Avântul Spiritualismului/Credinţei lor… -
otomanii cei căliţi în bătălii, ca reactivitate vitalistă permanentă – şi cu
mare credinţă în Dumnezeu/Allah: “Deci au şi început întâi cu
moldovenii turcii a-şi da palme” – cf. p. 247.
...Prea multă nepregătire
(“neştiinţă
a rânduielii locului acestuia” – nici Petru cel Mare nu ştia
locurile, dar, ceea ce este deosebit de grav şi, totodată, relevant,
nici “Dumitraşco-vodă nu ştiia, fiind de copil mic în
Ţarigrad”, deci neputând aduce mai mult folos, pentru orice
bătălie, decât “sfetnicii” săi cei greci...: SĂ NU UITĂM DE CÂTĂ
MINUŢIOZITATE DĂDEAU DOVADĂ AUTENTICII NOŞTRI VOIEVOZI, DE
TIP ŞTEFANIC, ÎN ALEGEREA LOCULUI BĂTĂLIEI!!!) ,
excesivă şi nejustificată (din nicio parte!) infatuare, prea
multă lejeritate şi seriozitate şi respect, faţă de adversar
- şi mult prea puţină organizare, concentrare – lipsă de
profesionalism, ceea ce exprima Grigore Ureche atât de plastic, despre Duhul
Războinic ŞTEFANIC: “la lucruri de războaie meşter”
(cum poate unul care leşină la vederea sângelui, să fie mare
conducător de oaste, nouă ne rămâne o taină – mai ales
că, prin gestul său de
slăbiciune inexplicabilă, induce panică şi haos şi
descurajare, în toată oştirea lui: “Şi împăratul încă,
de multă vărsare de sânge ce vedè atunce, au ameţit de milă
şi s-au dus la cortu, de l-au udat împărăteasa cu nişte
apă, şi s-au trezvit. Săldaţii atunce, perindu-le capul,
s-au părăsit de năvală şi au mai contenit focul”
– cf- p. 257) şi, mai presus de
orice, o lipsă cumplită de CREDINŢĂ
ÎN VICTORIE! (au fost momente când turcii erau să
şovăie, şi ei..., dar, nespeculate militar, momentele de
şovăială ale turcilor se vor transforma în degringolada armatei
ruso-moldovene...Dimitrie Cantemir plângea după soţia lui, pe care o
lăsase, cu primejdie şi fără chibzuinţă, la
Iaşi, iar Petru cel Mare, câtumai ţarul, nu avea curaj să dea de
veste turcilor că se află în mijlocul oştenilor săi, în
tabăra rusească, ci-l anunţă, în scris, pe adversar că
va trebui să negocieze, în lipsa lui Petru cel Mare, cu un mareşalul
“Şeremet”...
şi şi pune, pe scrisoare, semnătura mareşalului: “Într-acesta
chip au scris cartea, cu numele lui Şeremet, tăinuindu-să
împăratul moschicesc că nu-i în obuz” – cf. p. 252, sau: “Deci
mergând la viziriul, au tăgăduit că nu-i împăratul în obuz,
ce este înapoi, ce în obuz numai Şeremet este” – cf. p. 259!
[84]
): “ÎMPĂRATUL MOSCULUI,
NEŞTIIND RÂNDUL LOCULUI ACESTUIE, AŞIJDERE ŞI
DUMITRAŞCO-VODĂ NU ŞTIÈ, FIIND DE COPIL MIC LA ŢARIGRAD,
şi cu venitul la Ieşi şi cu cele cinsti şi tefericii multe
să hămeisă, de nu putè să să mai grijască nemic. Şi
precumu-i hirea moscalilor temătoare de vicleşug, cu nime nu să
sfătuiè din boierii Moldovii, numai cu Dumitraşco-vodă. Aşijdere
şi Dumitraşco-vodă, vădzându-să în cinste la moscali,
să văznosisă şi cu nime nu să sfătuiè. CE
ŢINÈ PRE TURCI ISTOVIŢI DE MOSCALI, CA CUM AR LUA OARICINE CÂRPA UNII
FĂMEI DIN CAP. Aşè ţinè ei că or lua şi or bate
puterea împărăţiei turceşti. Au purces oastea
netocmită în gios, care cum putè, oastea moldovenească, de la
tefericia cè din Iaşi, giumătate împrăştiiată pre la
bejenii, să să mai grijască de bucate, ALŢII PENTRU
JACURI, PRECUMU-S MOLDOVENII” – cf. p. 245.
Apar, deci, fenomenele
care dezagregă oricve oaste: foametea şi setea (“Moscalii cei din bătaie
trăgè atunce mare greu de sete, că n-au obiceiu, ca turcii, să
le care apă cu sacalele. Deci împăratul au poroncit la moldoveni
să le care apă cu ploşce, cu fedeleşe, cu poloboace, cu ce
or putè. Deci au pornit cu toţii de le căra apă. Vărsa medurile
şi vinurile de prin poloboace şi căra apă de ducè la
săldaţi. Şi-i scriè comisarii la izvod şi le da bani
cărora căra apă. A doa, mai trăgè greu” – cf. p.
256), panica, defetismul (de care, să nu uităm, dă dovadă
însuşi vel-hatmanul Ion Neculce, care am văzut, mai sus, ce
admiraţie are pentru acest război şi, mai cu seamă, pentru
“războinicii” moldoveni...!) şi, poate cel mai umilitor pentru
pierderea unui război: războinicii se transformă în hoţi...
– iar Ion Neculce sugerează că nu e nimic de mirare, că asta ar
fi devenit o trăsătură a moldovenilor acelor vremuri atât de
grav cancerate, moral-spiritual!!!
...Se mai
“întâmplaseră” (de parcă, la astfel de lucrări, este / ar putea
fi ceva întâmplător!) şi lăcustele, de au lăsat caii
fără posibilitate de furajare/autofurajare... - ...şi boala
(probabil holera sau dizenteria) dăduse în oameni: “Iară din gura Jijiei
pănă în gura Sărăţii să tâmplasă acel loc
tot mâncat de lăcuste, cât era numai pământul, de nu avè ce mânca
caii. Deci cele 2 obuzuri ce era mai uşoare, a împăratului şi a
lui Ianoş, s-au depărtat înainte, ca să agiungă la gura
Sărăţii, unde era iarbă. Şi siliè să agiungă
acolo şi să aştepte greimea, de rămăsese obuzul cel cu
pedestrimea departe înapoi de cele 2 obuzuri, fiind oastea leşinată
şi bolnavă, ca vro 100 de cară pline de oameni bolnavi; pre
alţii şi mâna cei mai sănătoşi denapoi, ca pre vite”
– cf. p. 245.
...Concluzia lui Ion
Neculce este că bătălia/războiul de la
Stănileşti-pe-Prut s-a pierdut şi pentru că “moldovenii
(...) aveau oaste de strânsură, negrijiţi şi fără arme
şi neînvăţaţi cu războiu, căci ei nu avusese
oaste de mult”!!!
Nu se puteau compara cu
turcii, cei veşnic reactivi, prin război – deci, mereu
pregătiţi, organizaţi şi antrenaţi pentru toate
aspectele unei confruntări militare: “Iar apoi, înglotindu-să turcii
mulţime, nu mai putè să ţie războiul,
că turcii avè tot,
foc şi cai buni” – cf. p. 247 (n.n.: în vremuri când artileria era
socotită, tot mai mult, “cheia
războaielor”, nici măcar Petru cel Mare nu-şi adusese
suficiente tunuri, iar şi câte erau, aveau raza de bătaie mai
scurtă decât cele turceşti...şi avea doar două “cumbarale
cu otravă”: “Dzicè împăratul moschicescu că are
şi el 2 cumbarali de cele mare, făcute cu altu meşterşug,
cu otravă, care îl ţine una câte 50 pungi de bani, şi să
căieşti că n-au luat mai multe…” – cf. p. 253).
Surprinzător: nici
măcar de partea rusească nu se vede mult mai mare seriozitate decât
la moldoveni, nici organizare şi spirit de disciplină deosebit de
dezvoltat, deşi ruşii “dădeau războaie” de câteva
ori pe an, cu suedezii: “Iar moscali călări cu foc dennapoia
moldovenilor să-i rătuiască nu era, că călărimea cei
cu cai buni o trimisese cu Toma la Brăila. Ce le-u căutat numai a da
dos asupra obuzului” – cf. p. 247.
…În timpul celor trei
zile de tratative de pace, mai să moară toţi ruşii de foame
şi caii lor de sete, aşa de bine chibzuit a fost acest
pseudo-război: “Şi au stătut obuzul pre loc 3
dzili închis, pănâ s-au aţădzat toate aceste. Şi apoi au
mersu solii în ordia turcească, şi obuzul moschicescu s-au pornit în
sus pre Prut şi cu ceauş, să nu-i învăluiască nime. Atunce,
de cum era leşinată oastea, încă şi mai rău
leşinasă, fiind închişi atâte dzile. Că mai nainte, de nu
avè pită, avè carne, că le ducem ciredzi de vite multe, iar după
ce s-au închis, au luat ciredzile turcii, şi nu avè nici carne, nici
pită. Şi caii încă hămnisisă. Veniè turcii aproape de
obuz şi le arunca pită. Caii să bălega tot apă,
că altă n-avè ce băliga. Şi după ce s-au pornit
obuzul, mulţi moscali fugiè la turci de foame. Aşè să audziè atunce,
să fie pierit moscali, cu la bătaie cu tot, ca 30.000, iar turci
să fie perit 120.000 pe număr”- cf- p. 261.
…Milostiv, “turcul cel păgân”…nu?! Mai furau
ce furau (deh, “ca la război”,
nu?), dar mai şi dădeau altora, chiar DUŞMANULUI, din ce furau!
Ştia Ştefan cel BUN ce ştia…
...Este evidentă
totala lipsă de profesionalism războinic a ruşilor şi
moldovenilor, cât şi spiritul defetist, care domnea în ambele tabere:
să-i moară adversarului de PATRU ori mai mulţi oşteni decât ţie (turcii pierd
120.000, iar ruşii doar...30.000!!!), iar cel ce ia bătaie, până
la urmă (cu pierderi relativ mici!), să fii...tot tu!
Asta arată clar
şi lipsa strategie şi tactică, dar şi de disciplină!
Cu toate că Ion
Neculce, la acest capitol, devine, subit, foarte rezervat şi discret (ceea
ce nu-i stă deloc în obicei şi-n fire...).
Aproape că
bănuim un filo-turcism al lui Ion Neculce, în raport cu...”cruciaţii”
ruşi – despre care va spune, mai jos, lucruri tare rele: „Dar
eu eram bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies
dintr-acel norod greu şi cumplit. Că-s nişte oameni foarte
necredincioşi, şi prè cu greu traiu au oamenii ce sunt nedeprinşi
cu acel fel de oameni dintr-acele părţi” – cf. p. 275) - ...dar marcându-l şi purtând în
suflet, probabil, şi nemulţumirea pentru schimbarea firii lui
Dimitrie Cantemir, în perioada lui rusească, de exil: „Că
i să schimbasă hirea într-altu chip, nu precum era domnu în Moldova,
ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizadè în dzilele frăţine-său,
lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la
beţie. Să scârbiè, şi uşa îi era închisă, şi nu
lăsa pre moldoveni necăiuri din târgu să iasă afară,
fără ocazul lui. Şi cu căzacii de loc iară să
învrăjbisă rău, că nu-i ţinè într-o nemică. Deci
şi moscalii cei mare încă-l urâsă, pentru căci îl iubiè
împăratul şi-i dedesă nume mai sus decât a tuturor” –
cf. pp. 269-270).
De ce, oare, moldoveanul
Ion Neculce nu-l crede pe moldoveanul Dumitru Cantemir, când el însuşi nu
i-a putut suporta pe ruşi...?! ” Norod greu şi cumplit” - zice Ion Neculce - …dar ce vor fi zis,
oare, bieţi românii noştri duşi, în al doilea război
mondial, “pohod na Sibir”, cum
zicea Vasile Alecsandri…, “în Siberii de gheaţă”…cum
zice sărmanul Grigore Vieru?!
Atenţie!: deşi
Ion Neculce stă în Rusia până pe la 1719, el nu pomeneşte ABSOLUT NIMIC despre „scriitorul
şi filosoful Dimitrie Cantemir”, devenit, din 1714, membru al
Academiei din Berlin, iar la 1716 scoţând cartea lui, pentru noi, românii,
celebră şi de căpătâi: Descriptio
Moldaviae!!!
...Da, foarte rezervat,
cu aprecierile, Magul Scrisului, în acest moment al trasării „hierogligei”
sale. Doar exprimarea, foarte/excesiv de succintă (pentru
un...vel-hatman!): „Aşè
socotescu că, de-ar fi fost moscalii toţi, strânsă toate obuzurile
la un loc, să nu-i fi fost răschirat când s-au pornit întăiu
asupra turcilor, poate ar fi biruit pre turci. Aşijdere şi turcii,
după ce i-au zăbovit cu pace pre moscali, să nu hie ţinut
pace, ar fi bătut pre moscali, precum flămândzisă şi ei
şi caii. Numai ce vom să dzicem, voia lui Dumnedzeu au fost,
de nici moscalilor nu le-u dat Dumnedzeu chivernisală ca să
biruiască pe turci. Aşijdere şi turcilor le-u luat Dumnedzeu
mintea, de nu s-au prăpădit moscalii detot. Nu bat cei mulţi pre
cei puţini, nici cei puţini pre cei mulţi, ce numai cum va Dumnedzeu” – cf. pp. 261-262 - (deşi,
până la acest pasaj, nu vorbise decât de lipsurile ruşilor,
deodată vrea să explice inexplicabila înfrângere şi prin foamea
turcească…hmmm!) – …restul…restul?
Niciun rest: Ion Neculce pune, practic, TOTUL, acum,
în spinarea Lui Dumnezeu…!!!
...Singurul lucru
pozitiv, din această „amestecătură” stranie, numită
„bătălia de la Stănileşti” - este că Ţarul Petru I /cel Mare şi-a
respectat semnătura din Tratatul de
la Iaşi, şi nu l-a predat pe Dimitrie Cantemir-„ghiaurul”,
turcilor, cum nici înţeleptul Ion Neculce-hatmanul n-a făcut-o
(turcii erau turbaţi de trădarea celui pe care sultanul îl socotise,
la Ţarigrad/Istanbul, „fiiul său”!!), ci l-a luat cu
sine, în Rusia, dându-i tot ce făgăduise că-i dă, dacă
vor pierde războiul cu turcii: „Cerşut-au pre Dumitraşco-vodă turcii
să le-l dè. Iar moscalii au dzis că din războiul dintăi nu
să ştie ce s-au făcut. „Perit-au, au fugit-au? Că noi am gândit
c-au venit la voi.“ Iar veziriul au dzis: „Pentru un ghiaur, ce să ne
sfădim noi, nişte împărăţii? Lasă-l, că
să va sătura de ce au poftit. Sângur, de bună voia lui, a veni
la noi“. Atunce împăratul au luat pre Dumitraşco-vodă şi l-au
ascunsu într-o botcă a lui, de cele cu 2 roate, de nu-l ştiè nici un moldovan,
fără numai Ioan Niculce hatman şi vro 2 copii din casă îl
ştiè. Şi au cădzut acolo ascunsu în botcă, pănâ ce-au
trecut obozul dincoace de movila Răbâei” – cf. p. 260.
…Ar mai fi şi
momentele de reactivitate exasperată (deci, cu atât mai sublimă!) a
moldovenilor, PESTE ORIŞICE “ORDINE ŞEREMETIENE”, faţă de robirea neamurilor lor, de
către “lupii pustiei”, tătarii…moldovenii venind de la
război cu caii aproape morţi de sete şi foame: “Atuncea
ieşiè tătarî di prin păduri, bulucuri cu vite, cu robi. Deci
moldovenii să slobodziè la tătarî, ca să scoată robii, iar
îi lua în goană de-igoniè păn-în obuz, de-i tăiè. Că era
caii moldovenilor leşinaţi, de-ş da în cap. Atunce Şeremet
au poroncit moldovenilor să dè pace tătarâlor, să nu să
bată cu dânşii, că ei au făcut pace, şi nu le-or da
agiutor, şi or petrece rău cine să va mai bate cu tătarâi.
Deci moldovenii au
început a striga şi a-l blăstăma, cum n-or merge ei să
să bată, că ei îş văd părinţii şi
fămeile şi feciorii lor robi la tătarî, de audziè Şeremet
cu urechile cumu-l blăstăma.
Iar el le dzicè să
nu bage samă, că-i va scoate împăratul (n.n.: daaa, îl durea
în călcâi pe câtumai Ţarul Petru cel Mare, de bieţii noştri
moldoveni…: el abia de se gândea să-şi ţină vorba
tratatului semnat cu “Dumitraşco”…Masonul!)
- şi
care va merge cu dânşii le va da împăratul moşii la Moscu.
şi nu-i era şi ruşine a grăi ce nu să cadè, un om mare
ca acela! (n.n.:
dreaptă şi chiar prea decentă dojana lui Ion Neculce…!).
Atunce mergându câţiva moldoveni depărcior
înaintea obuzului, s-au tâlnit cu vro 100 de tătarî viind cu câţva
robi de la Iaşi. Şi le era caii obosiţ şi a lor. Deci
lovindu-i moldoveni fără veste în gura Jijiei, i-au tăiet pe
tătarî, mai pre toţi, şi i-au dat şi în Prut, de s-au
înecat. Şi au scos acei robi toţi” – cf. pp. 262-263.
… Şi mai rămâne ceva, probabil ca
reminiscenţă ŞI a unor remuşcări ale lui Ion Neculce, cu privire la deficienţe
proprii, ale comportamentului militar: “Rugăm pre dumnevoastră, iubiţ[i]
cetitori tineri, să luaţi sama aceştii scrisori, de s-ar tâmpla
vrodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara
noastră, să vă ştiţi chivernisi, să nu
păţiţi şI voi ca noi” – cf. p. 254.
…De venit, sigur că
vor mai veni astfel de “lucruri”…dar:
-într-adevăr, rea tocmeală/chibzuială
şi “chiverniseală” de război… - mai ales când
mărturiseşte chiar vel-hatmanul oştii implicate în “dodeială”! În mod sigur, românii
pot fi mult, mult mai buni războinici decât a arătat-o “bizareria de la Stănileşti”!
…Numai că le trebuiesc două lucruri
esenţiale:
I-Căpetenia/CĂPITANUL/Călăuza
cea BUNĂ! – şi
II-“antrenamentul” (mult sporit!) al REACTIVITĂŢII:
că, dacă moldovenii s-ar fi purtat, la Stănileşti, la fel
cum au făcut-o de iute şi teribil, mai târziu, la pădurile
Prutului, când a fost vorba de rudele
lor apropiate, căzute în robia tătărască – de-ar fi
socotit, şi la Stănileşti, că nu au de dat faţă
cu turcii doar teoreric, ci că, dând faţă cu turcii, îşi
vor dezrobi “părinţii şi fămeile şi feciorii lor robi”,
ar fi câştigat, orişice fel şi soi de bătălie, SINGURI! Şi anul 1877 nu ar
mai fi fost, probabil, necesar, cu noi şi atât de mute şi chinuite
victime…!!!
…Te baţi,
într-un război în care CREZI
CĂ E DREPT, PENTRU TINE ŞI CEI DIN NEAMUL TĂU! – …nu cu
arcul sau cu puşca, nu cu sabia sau cu mitraliera ori tancul, cât te
baţi cu sufletul, te baţi cu Duhul: acestea sunt ARME DUMNEZEIEŞTI, infinit mai puternice decât
orişice născocitură de armă material-omenescă!
…Ceea ce
arată, prea clar, din păcate, că, încă de pe la 1700,
începuse să ne ne scadă Duhul
de Coeziune şi de REACŢIUNE al Neamului, a scăzut SOLIDARITATEA DE NEAM!!!
…Şi, de nu
ne vom schimba NOI Conducătorii-Călăuze, CU
FORŢA (…forţa “armată”, fireşte, şi
fără a permite nicio intruziune “globalistă”, de nicăieri –
ca la unele “baluri” din sate, rămase în locul horelor de
altădată! - când nu se admit golani provocatori, şi se întocmesc
“gardieni
ad hoc” şi voluntar… - …CEI
MAI EFICIENŢI!), nu avem şanse să ne revenim.
Nu vom putea
nimic să facem pentru FIINŢA/FIINŢAREA noastră, de Fii ai Lui Dumnezeu, dacă nu vom şti să
realizăm şi să ne arătăm, prin FAPTA/FĂPTUIREA, ca Fii DEMNI ai Lui Dumnezeu!
…Cel
puţin, nu destul de degrabă, pentru a-i da mărturie Lui Hristos,
despre “plinirea” Misiunii noastre de Neam.
***
6-CUTREMURE ŞI
ÎMPĂRĂŢII/CRĂII CUTREMURATE. APARIŢIA „MIRACOLULUI
MOSCHICESC” ŞI CONSECINŢELE PREA MARII CREDINŢE CĂTRE
DUMITRAŞCO-VODĂ!
Trăim, cu
Ion Neculce, la Capăt de Lume, la Capăt de Vremi! Un Imperiu
Răsare, altul se scufundă, cu „mişcări
tectonico-spirituale” şi zvârcoliri din ce în ce mai vaste, mai cumplite –
deşi oamenii dansează, chiuind dement şi urlând precum fiarele
întunericului, surzi şi orbi, în Hora Morţii...
...Un crai
măreţ se stinge (Ludovic al
XIV-lea, Regele Soare!), altul îi ia locul...Dar, pe deasupra
„crăiilor”, trecea, fireşte, Voia Lui Dumnezeu, Vântul Sfântului Duh
de Schimbare a Lumilor!
Atunci, ca
şi azi, este valabilă percepţia iminentei Apocatastaze –
consecutivă percepţiei miezului infernal al afundării în Kali
Yuga...
...Nouă,
valahilor, ne trebuiesc semne de schimbare de la Dumnezeu: „CUTREMURARE” mare, „STELE CU COADĂ”, „CIUMĂ” şi „ARĂTĂRI DE FIARE CUMPLITE” - pentru
că numai astfel se vor reaşeza, după rostul cel vechi dintâi, cu
înţelepciune, iarăşi, straturile Duhului nostru!
Probabil
că tocmai de aceea Ion Neculce nu scapă, niciodată, din vedere,
manifestarea acestor semne – care, oricât de înspăimântătoare vor fi
fiind pentru „prostime”, oamenilor cu minte şi dragoste de ţară
le vesteşte un nou aşezământ al Timpului, nu pe cel
Demonico-Iluzoriu... - o nouă
Faţă a Fiinţei, nu tot
cea monstruos de schimbătoare şi tot mai urâcioasă... - o nouă Dinamică a Făptuirii, nu
aceea care duce la dezagregare şi risipire!!!
I - „Fost-au şi trii semne mari în dzileli
Ducăi-vodă, când au purces la Beci
[85]
. Că s-au
arătat o stè pe cer cu coadă, de s-au vădzut multe dzile. Mânca
şi lupul oameni. Fost-au şi cutremur prè mare. Cădzut-au atunce
şi turnul cel mare din cetatea Sucevei, ce-i dzice turnul Nebuisăi” – cf. p. 85 – sau:
II-“Iar în 31 de dzile a lui mai, la 4 ceasuri
den dzi, s-au făcut un cutremur mare, de-au cădzut
mănăstirea Golâe, şi multe casă, şi
mănăstiri în gios. Răchitoasa şi altă
mănăstire la Focşeni. Şi s-au cutremurat mai bine de 1 lună,
mai în toate dzileli. Şi s-au şi început mare ciumă în Ieş,
ş-au ţinut pănâ despre iarnă omorul, toată vara
pănâ la luna lui dechemvrie” – cf. p. 380.
CIUMA şi CUTREMURUL trebuie să-i scoată pe domnii răi sau impostori afară
(să ni se mute din ŢARĂ…şi
să se “răcorească”/răcească de tot!): “Iar
Grigorie-vodă au ieşit afară cu ordia la Socola, în fundul văii,
de au şădzut toată vara. Şi începând şi în ordie a
pica câte un om de ciumă, s-au mutat la Ţuţora, despre
toamnă, ca să să mai răcorească de boală”–
cf. p. 380.
…Şi
să vină, să se pogoare din cealaltă lume (aceea spre care
sufletul nostru întristat năzuieşte, precum un copil!), o dată
pentru totdeauna, Instanţa Militară a Cerurilor, Arhanghelul
Spiritualităţii/Spiritualizării şi al Mântuirii, sub chipul URSULUI TRACIC sau al LUPULUI ZALMOXIAN/FENRIR ATOTPURIFICATORUL:
I-URSUL : “Găsitu-s-au
atunce şi un ursu mare groznic. Şi sărisă toată oastea,
şi moldovenească, şi nu-l putè ucide. Şi au dat în câteva rânduri
în Nistru, şi iară ieşiè afară. Şi gonindu-l pe Nistru
cu un pod, să suisă în pod, şi oamenii au sărit din pod în
Nistru, şi mult[ăgrozăvie făcè. Câţiva oameni s-au
împuşcat slobodzind focul să-l lovască, şi
îmbulzindu-să oamenii să loviè ei înde ei. Nu era curat. Trii, patru
ceasuri toată oastea l-au gonit şi de-abie l-au ucis. Şi era prè
mare, de mirare” – cf. p. 152 – apoi şi
II- LUPUL: “Iară
tot întru acestaş an 7240 arătat-au Dumnedzeu greu bănat asupra
creştinilor, pentru multe păcateli şi fărădelegile noastre.
Fără lipsă de pâine ce era, au mâncat şi lupii oameni pre
suptu munte, la ţinutul Neamţului şi la Soceavă. Ce curundn
ş-au întorsu sfiţia sa mânia şi ne-au trimis iar linişte de
cătră acele hieri sălbateci. Dar să spăriesă
oamenii”– cf. p. 328. ION
NECULCE ESTE CREŞTIN CONŞTIENT/PRACTICANT - ŞI ZALMOXIAN INCONŞTIENT, DAR FOARTE
ONEST:
- “SPĂRIEREA” oamenilor
este una ritualică: precum de Anul Nou, când orice “spăimare” este
echivalentul “SALTULUI INIMII”, adică al “DATULUI PESTE CAP DE TREI ORI”!
…Vine, şi e bine
că vine şi ni se arată pe ceruri, apoi, şi “sunetul” STINGERII COSMICE/”ECLIPSISUL, semn
pentru deschiderea Noului Ciclu Fiinţial/Făptuitor-Demiurgic: “Atunce
s-au făcut mare eclipsis, întunecare de soare, cât nu să vide om cu
om. Întunecasă lumea în anul 7208 septemvrie în doaosprădzeci dzile,
întru o dzi marţi” – cf. pp. 151-152.
BOCETUL, crezut „al
sfârşitului” - neagă
violent Iluzia Temporală a Prezentului Maculat – şi, mistic şi
nevăzut, inaugurează, de fapt, pune temeliile unui nou
aşezământ, STABIL (ÎN SFÂRŞIT!), într-o lume
căreia i s-au măcinat temeliile – BOCETUL se constituie într-un îndreptar şi o hartă, spre
cele de dincolo, ne-spurcate - ...de fapt, BOCETUL cheamă, incantatoriu, întru
Învierea în Cămaşa Noului Duh, curăţat de toate zgurile
şi spurcăciunile Istoriei Iluziei:
„Oh, oh, oh! vai, vai,
vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce
cumpănă au cădzut! Doar Dumnedzău di a faci milă, pre
cum au făcut cu izrailitenii, cu Moisei proroc, de-au dispicat Marea
Roşie. Aşè să facă şi cu tini, săracă
ţară! La ce obiceiuri ai agiunsu, ca să scapi dintr-aceste
obiceiuri spurcati! Domnul încă, după ce s-au cruntat într-acesti
lucruri cari am pomenitu mai sus, şi uşile ş-au încuiet, şi
hirea şi divanurile ş-au schimbat ăntr-altu fel” – cf. p. 341.
…Va veni ea şi
vremea STATORNICIRII, într-o
singură bunăvoire, cea a Lui Hristos-Dumnezeu – şi, atunci, va
fi chiar mai bine decât îndrăzneşte să-şi închipuie Magul
Scrisului: “Căutaţi acmu de socotiţi ce fără de năroc
ţară şi oameni, că numai şapte, optu luni didese
Dumnedzeu de era răsuflare în ţară şi să bucurasă
ţara tare. Dar de ar fi ţinut şepte, optu ani sau dzece
aşè, n-ar fi putut oamenii şi dobitoaceli a încăpè în
ţară” – cf. p. 158.
...Trebuie
să băgăm de seamă că tot ce scrie Ion Neculce despre
Dimitrie Cantemir este DUPĂ ce la cunoscut în dubla ipostază (adică, s-a întristat de moarte,
văzând că revine la faţa crezută trecută, de
dezmierdată beizadea!) – şi, deci, nici privirea retrospectivă,
măcar, nu este una lipsită de subiectivismul îndolierii...
În mod sigur, Ion
Neculce îl consideră, în fundul inimii sale, pe Dimitrie Cantemir, un
Mesia, în care a crezut că vine spre Mântuire de COŞMARUL ISTORIEI (Mântuire nu numai a lui, ci şi a
întregii creştinătăţi răsăritene!) - şi tot universul interior al Magului
Scrisului s-a prăbuşit, atunci când s-au arătat, la „Dumitraşco-vodă”, semnele de
Hristos/Mesia MINCINOS...semnele acelui „regressum
ad uterum”, dar „uterul” nefiind
Paradisul, ci un infantilism capricios şi arogant, pe care Ion Neculce
nu-l poate uita şi care-l marchează negativ, pentru toată
viaţa: „Şi atunce dintâiu era boierii can grijiţi de numeli lui Dumitraşco-vodă
din tinireţe, cându era bezaidè, la domnia frăţine-său, lui
Antiohie-vodă. Că era atunce nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i
ieşisă numele de om rău. Iar acmu, viind cu domnia, nu
ştiu, să-ş piiardă numele cel rău: au doar mai la
vârstă venisă, au doar chivernisisă viiaţa lui, unde nu era
pace? Că aşè să arăta de bun şi de blând! Tuturor
uşe deşchisă şi nemăreţ, de voroviè cu toţi
copiii.(…) Aşijdere şi mazâlilor li-au scădzut tot pre
giumătate şi mai bine dăjdile. Şi li-au făcut şi
carte cu giurământuri, să nu dè desetină boierii, după cum
n-au dat mai nainte boierii. Că să făcus-obiceiu de la Mihai-vodă
de da desetină boierii. Şi
el apoi i-au iertat. Deci boierii, vădzând aşè milă şi
nemărire, începusă toţi a să lipi şi a-l lăuda. Era
omu învăţat. Numai la giudecăţi nu prè putè lua sama bine,
poate-fi trăind mult la Ţarigrad în streinătate. Lăcomie nu
avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate (…)Căci el
venisă de curund, şi lucrurile toate neaşădzate şi
lipsite. Şi siliè ca să plinească poruncile Porţii toate,
şi-i era prè cu greu, că era ţara stricată mai de-nainte
vreme” – cf. p. 215 !!!
...Şi
când, şi aşa împovărat fiind de exil şi de teama
continuă pentru familia şi gospodăria părăsite, pentru
a-şi urma domnul şi, deci, „Soarele”,
îl vede, iarăşi, în faţa ochilor, nu pe „Cruciatul Răsăritului ORTODOXIEI”, ci pe un Dimitrie
întors la capriciile crude şi neînţelegătoare ale
copilăriei „dezmierdate”, ba şi căzut la beţie mai grea
şi grosolană decât îl ştiuse şi văzuse în
tinereţe – se dărâmă cerul peste bietul martir al propriei
fidelităţi şi credinţe, faţă de Domnul de la care
nădăjduise, în taină, ca de la Dumnezeu: „Că i să schimbasă
hirea într-altu chip, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte,
tânăr, pre când era beizadè în dzilele frăţine-său, lui
Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Să
scârbiè, şi uşa îi era închisă, şi nu lăsa pre moldoveni
necăiuri din târgu să iasă afară, fără ocazul lui”
– cf. 269.
…Aşa se
explică obsesia pentru cele mai mici gesturi şi vorbe ale lui
Dimitrie Cantemir, a cărui aventură a durat, temporal, mai puţin
decât multe dintre cele ale mult mai puţin insistent şi adânc
scrutaţi „domni” („Domnit-au Dumitraşco-vodă
ţara numai 9 luni, în anul 7218/1710; şi au ieşit din Iaşi
iulie în 16 zile, iar moscalii au făcut războiul atunce la
Stănileşti în iulie 11 zile” – cf. p. 263.
...Aşa se
explică, drept consecinţă a unei mistice, mesianice
credinţe înşelate, şi atitudinea uşor dispreţuitoare a
lui Ion Neculce, când îl priveşte retrospectiv şi pe celălalt
„pol” al mesianismului (care, departe de a fi o „boală” neculciană, fusese
împărtăşit nu numai de mulţi boieri români, ci şi de
celelalte neamuri ortodoxe, în special de către sârbi, cum am arătat
mai sus!), pe Petru cel Mare al Rusiei! Şi pe toţi ruşii!
Nu
socoteşte (acum, după scurgerea multor ani de relativă
împăcare cu sine şi înţelepţire, pentru a-şi
păstra forţa de Împotrivire faţă de Demonul Temporal!)
că dragostea şi îmbrăţişările lui Petru cel Mare,
dăruite lui Dimitrie Cantemir, erau sincere, ci...diplomatice! Nu spune,
„pe şleau”, ce crede (să fi fost şi un strop de gelozie la
mijloc?), dar sugerează, prin stăruinţa asupra mesei de
ospăţ, că Petru cel Mare ar fi avut nevoie de Dimitrie Cantemir
şi de intrarea Modovei în război contra turcilor, şi nu invers: „Iară
atâta dragoste arăta împăratul cătră
Dumitraşco-vodă, unde vădzusă că s-au închinat de
bună voia lui, că să tindè cu amândoao mânule şi cuprindè
pre Dumitraşco-vodă de grumadzi şi-l săruta pe
faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al
său. Aceasta era, când s-au împreunat în casa cea mică” – cf. p. 238.
Aproape că
ai crede că un bărbat gelos vorbeşte despre o “împreunare”
cu conotaţii fundamental sexuale, a femeii pe care şi el, Ion
Neculce, o iubea, cu exasperare!
…Şi
condamnă ferm şi cu o ironie amară excesele şi din partea
moldovenească, faţă de ruşi şi, cu osebire,
faţă de (cum altfel, pentru un bărbat gelos?!) Petru cel Mare –
I-“diplomaţie” făţarnică este şi
în protocolul “moftologic”, încălcat
de “imperialul ospete”, la masa dată de “Dumitraşco-vodă”,
atunci când împăratul refuză să stea în capul mesei, “ce-au
şădzut în scaon lângă masă, iar în capul mesei au pus pe Dumitraşco-vodă”
: “Dumitraşco-vodă
au făcut împărăţiei masă frumoasă în curţile
domneşti, în casa cè mare cu cinii. Iar când au fost să
şadză împăratul la masă, n-au vrut să şadză
în capul mesei, ce-au şădzut în scaon lângă masă, iar în
capul mesei au pus pe Dumitraşco-vodă şi după dânsul pe
Galoftin Gavriil Ivanovici, apoi pre alţi ghenarari mai gios, anume
Dolhoruchi cel mijlociu, Mihai Galicen cel mic, Sava Rogojenschii, menistru,
Şefer, menistru, adecă visternic, Rentu, ghenarar, Vejbah, Toma
spatar, că atunce fugisă din Ţara Muntenească, şi
ficiorul lui Şeremet. Iar Şeremet n-au şădzut la masă,
că îndată s-au întorsu la obuz (n.n.: iată, în fine,
spirit de disciplină şi de responsabilitate militară!) alţii
din bragadiri şi polcovnici. Să ospăta şi să veseliè
prè frumos cu vin de Cotnar şi lăuda vinul foarte. Şi încă
mai bine le plăcè vinul cel cu pelin, şi mult să mira cum spre
partea lor nu să face vin cu pelin aşè bun. După ce s-au sculat
de la masă, au venit şi boierii ţărâi de s-au împreunat cu
împăratul, şi le-u dires împăratul cu mâna lui tuturor câte un
păhar de vin. Împărăteasa şi cu doamna şi cu
giupânesele ce să tâmplasă în Iaşi încă şedè la
masă în casa cea mică de să cinstiè” – cf. p. 237.
…Aici, când cu “fasolelile”
imperiale ale unui împărat al fostelor triburi ale stepei şi ale unei
împărătese care “cu doamna şi cu giupânesele ce să
tâmplasă în Iaşi încă şedè la masă în casa cea
mică de să cinstiè” (…închipuiţi-vă reginele
Angliei ori Franţei cum se cherchelesc, bărbăteşte, dimpreună
cu slugile…!), se poate folosi expresia boierului Dinu Murguleţ, din Viaţa la ţară, a lui
Duiliu Zamfirescu: “Deschideți ușile, să iasă mirosul de mitocani!”
II- făţărnicie
şi călcare de LEGE/LOGOS VALAH este şi când moldovenii îşi părăsesc POSTUL CREŞTIN AL MIERCURII, pentru un zaiafet în
toată…”legea” – de fapt, o blasfemie, comisă numai şi numai de “liubovul”
exagerat, asupra “împăratului creştinescu”, aşa-zisul “Cruciat”
Petru cel Mare (şi este evident cât de “CAVALER AL SFINTEI CRUCI ORTODOXE” poate fi cineva care permite
încălcarea SFÂNTULUI POST
CREŞTIN-ORTODOX! - …suntem siguri că Ion Neculce îşi
evocă, el sie însuşi, întâlnirea dintre Daniel Sihastrul şi
Ştefan cel BUN: “Iară Ştefan-vodă, mergând de
la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ,
unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând
Ştefan-vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, AU
RĂSPUNSU SIHASTRUL SĂ AŞTEPTE ŞTEFAN-VODĂ AFARĂ
PĂNĂ Ş-A ISTOVI RUGA. Şi după ce ş-au istovit
sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-vodă. Şi s-au
ispovedit Ştefan-vodă la dânsul” – cf. p. 14: ÎNAINTE DE ORICE STĂPÂNIRE
PĂMÂNTEANĂ, ESTE NUMAI ŞI NUMAI DUMNEZEU!!!) : “Şi
era într-o miercuri în post, şi au mâncat toţi carne, pentru liubovul
împăratului creştinescu. Şi ne-u cinstit pre bine şi
frumos, şi ne-u închinat însuş împăratul, şi mai pe
urmă îndată cum au băut, au mărmurit toţi de
beţi, bând de acel vin. Şi n-au mai ştiut cum au dormit întru
acea noapte, şi domnul şi boierii, cu nişte vin al lui de la
franţoji, care, îndată cum au băut, au mărmurit toţi
de beţi, bând de acel vin. Şi n-au mai ştiut cum au dormit întru
acea noapte, şi domnul şi boierii” – cf. p. 243.
Formularea, folosind persoana a III-a pentru destrăbălarea
blasfemiantă şi pentru inconştienţa unor boieri, cică
“războinici profesionişti”
(rămaşi numai cu numele!), aflaţi în faţa unei
bătălii importante, DACĂ
NU CHIAR DECISIVE, PENTRU SOARTA MOLDOVEI ( “îndată cum AU BĂUT, AU MĂRMURIT toţi
de beţi, bând de acel vin. Şi N-AU MAI ŞTIUT cum au
dormit întru acea noapte, şi domnul şi boierii”) arată
clar că dreptcredinciosul Ion
Neculce NU A PARTICIPAT la blasfemia “zaiafetului în post” (pentru
că, mai înainte, când era vorba doar de “închinarea împăratului”,
folosise persoana I plural: “şi
ne-u închinat însuş împăratul”.
…Din aceste pricini, de
mistică mesianică înşelată, nu-i poate suferi nici pe
ruşi, şi este lămurit, de-acuma, cu adâncă
amărăciune, atât asupra aşa-zisului “MIRACOL ISTORIC MOSCHICESC”
, cât şi asupra aşa-zisei “CRUCIADE
A ORTODOXIEI, PRIN RUŞI”… (cu toate că nu are, în niciun caz,
la acea vreme, argumentele românilor din veacul XX!), cu toate că
încearcă să fie obiectiv (punând să vorbească
străinii, “capetile franţuzeşti”!), în judecarea noii puteri “moschiceşti”,
care se ivise în lume, atunci: “că oastea moschicească esti un
nărod prè tari, nu pot nimic să prindă cu dânşi la bătai.
Di s-or mai bati, poati să istovască pe toată oastea
franţuzească“ – cf. p. 350.
Îi lasă pe “franţuji”
să aprecieze şi să avanseze opinii despre “puterea
moschicească” – pentru că el, unul, se lămurise deplin, cu privire la “Miraculoasa putere a Răsăritului”, luând parte la “haosul perfect” de la Stănileşti-pe-Prut…!!!
...Nu vrem a
repeta, în cele de mai jos, ceea ce am analizat şi afirmat în capitolul
precedent, despre relaţia ciudată, dintre Ţarul Rusiei, Petru
cel Mare, şi „Dumitraşco-vodă” Cantemir, „în vreme de război”
(un foarte bizar război, cu totul atipic, pentru vremuri în care
războiul devenise, de mult, o profesie... - ... deşi, acum, „profesia”
era dublată de diplomaţia machiavelică, deci „NON-NEAGOEBASARABICĂ”!) - nici
despre Tratatul de la Iaşi (ale
cărui conotaţii temporale rămâne să le dezlege istoricii).
Ci am dori
să descifrăm, în primul rând, semnificaţia afirmaţiei lui
Ion Neculce (pe care l-am văzut nu doar discret, privind situaşia
bizară a bătăliei de la Stănileşti, dar devenind,
pentru viziunea lui Ion Neculce, o dezamăgire dureroasă, chiar
marcantă. Iată ce spune Ion Neculce, la pagina 343, parcă rămas cu gândul, undeva, în urmă, la
prpriile lui experienţe şi păţanii: „Că mulţi domni din
buni să fac răi, iar din răi să să facă buni, nu
să află”...
...Ce nostalgie
cruntă pluteşte, în aceste cuvinte! O istorie întreagă de
dezamăgiri, şi nu provenite din prejudecăţi, ci, tocmai,
dintr-o judecată, poate, mult prea avântată şi tolerantă!
...Am
văzut cazurile românilor Dabija-vodă, Constantin Cantemir...dar
şi ale grecilor Antonie Ruset, Dumitraşco Cantacuzino, Şerban
Cantacuzino, Mihai Racoviţă, Constantin Mavrocordat etc. ...
...Există,
însă, spre finalul cărţii, un domnitor care a rezultat ca o
nouă şi dureroasă farsă a Demonului Istoriei-ILUZIE - adică: „Domnia lui Grigorie-vodă Ghica, nepot de fiu lui
Grigoraşco-vodă, domnul muntenesc, strănepot
Ghicăi-vodă ce-au fost la noi. Cap. 94. Văleat 7234/1726”.
...Un
greco-albanez care „au mai scăzut deseatina boierilor, să dea de 10 un leu,
şi au rădicat ţigănitul şi morăritul şi
prisăcăritul şi cârciumăritul, care le scornisă Mihai-vodă (n.n.: Racoviţă). Acestea le-au ertat Grigorie-vodă întâi”-
cf. p. 319. Grecii care veneau domnitori puneau, de obicei, noi biruri,
inventate pentru a scoaste bani şi din piatră seacă – ceea ce
dusese la depopularea satelor Moldovei. Vine, deci, un domn grec, care scoate
multe dintre aceste născociri exasperante...
Boierii greci nu
sufereau procedeele mai „sportive” ale lui Grigorie-vodă, care nu
se-nţelege nici cu tătarii (la care fugiseră o seamă de
boieri greci), tătari care se pregătesc să atace şi
jefuiască nu doar satele Moldovei, ci se obrăznicesc să atace
chiar Curţile Domneşti, dar Grigorie-vodă nu e laş şi
nu fuge („Şi ţara încă să bejenisă (…)Şi
era Grigorie-vodă în curţi în Iaşi, închişi cu slujitorii,
în tot ceasul AŞTEPTÂND GATA SĂ-L LOVASCĂ“) - şi (cum altfel?) îi fac „pâră”
şi „harz” la „soltanul”: „Deci şi boierii ce era pribegi acolo,
Dumitraşco Racoviţă hatman şi cu ginere-său, Iordache
Costache stolnic, făcè şi ei multe amestecături
la soltanul şi la mârzaci, cu vorbe rele şi îndemnături asupra
lui Grigorie-vodă” – cf. p. 320.
Sultanul turcesc
apreciază curajul lui Grigorie Ghica-vodă şi trimite un
seraschier “cu câteva mii de oşti turceşti, şi pre
Grigorie-vodă şi pre Neculai-vodă, domnul muntenescu, şi
pre Colceag-beiu cu lipcanii şi cu spahiii de Hotin, să margă
toţi în Bugeag, asupra acelui soltan (n.n.:
tătărăsc) şi a bugigenilor” – cf. p. 321.
…Situaţia se
rezolvă, oarecum, prin faptul că tătarii vor plăti Moldovei
toate pagubele făcute – şi nu vorbim în vânt: banii nu-i bagă în
buzunar (integral, cum se stabilise “obiceiul”!) Grigorie-vodă, ci “o
samă au dat şi oamenilor celor cu pagubele” – cf. p. 323. Strică,
deci, iarăşi, un “obicei” al fanarioţilor!
Şi, de parcă
era un gospodar român, din soiul
ŞTEFANIC, Grigorie-vodă se-apucă, serios, de treabă: “Iară
în al treile an a domniei lui Grigorie-vodă s-au făcut de
cătră toate părţile bună pace. Şi s-au apucat
de-au acoperit mănăstirea Balica cu oale şi au tencuit-o pre
dinafară şi au făcutu-i şi tindă, şi au
zugrăvit-o peste tot pri dinlontru, şi zid împregiur, şi clopotniţă,
şi curţi de piatră. Şi au îndzăstrat-o cu toate, cu
veşminte, cu odoară şi cu bucate, şi cu robi şi
moşii şi vii, ca pre o mănăstire deplin. Aşijdere au
mai făcut curţi scumpe şi hălăşteu cu iaz la
Frumoasa, să fie de primblare domnilor. Făcut-au şi turnu mare
pe poartă, în curtea domnească, şi ceasornic mare, aşijdere
şi 2 cişmele, fântâni aduse pre oale, cu multă cheltuială,
una denaintea porţii curţii domneşti şi una denaintea feredeului.
Aşijdere şi feredeul l-au mai tocmit. Mai tocmit-au şi câteva
casă în curţile domneşti şi odăile simenilor şi
la grajduri. Ce era stricat, tot au tocmit. Făcut-au casă
frumoasă şi-n Galata. Şi au tocmit chiliile la Bârnova.
Aşijdere şi la Bărboiu au făcut turnu şi au coperit-o.
Şi alte multe sfinte biserici au dires şi au tocmit” – cf. p. 323.
În Ţarigrad tocmai
erau “zorbalele” ienicerilor, care l-au dat jos pe sultanul Ahmet şi l-au
pus pe sultanul Mahmut (au schimbat-o pe
Tanda cu Manda, adică!). Şi tot ienicerilor le-a venit, şi tot
acum, ideea aceea “slăvită”, să-l pună domn în Moldova pe…BUŢUCACHI! Ei bine, boierii lui
Grigorie-vodă se dovedesc benefic-reactivi (iar reacţia este
imediată!) şi merg, cu curaj, la Poartă: “Şi s-au sculat toţi
boierii de au scris la Poartă cum nu le trebuie acela domnu, şi s-au
gătit să fugă. Şi
fiind aice şi un turcu mare, ce venisă cu căftan, şi au
mărsu toţi boierii la acel turcu de i s-au rugat. Şi spuind
turcul la Ţarigrad cumu-i pofta boierilor, mânietu-s-au împăratul
şi veziriul. Şi pre mul\i de acei cu zorbaoa au tăiet, de i-au
mai împuţinat. Şi au tăiet atunce şi pre acel domnişor
Buţucachii-vodă, nepurces încă din Ţarigrad. Şi de
iznoavă au trimis altu căftan de domnie lui Grigorie-vodă“ –
cf. p. 325.
După ce se rezolvă situaţia
grotescă, la Poartă, nestâmpăraţii boieri greci, în frunte
cu Iordache stolnicul (abia întors de la tătari, după prima
trădare către Grigorie-vodă!), vor să-l trădeze
şi să-şi aleagă, după cheful lor, DINTRE EI, domn – şi să dea o parte din Ţara
Sfântă a Moldovei – tătarilor (ca…zestre?): “Iar înaintea aceştii zarve
făcutu-ş-au pace şi Iordache stolnicul de cătră
Grigorie-vodă. Şi viind din Crâm, l-au priimit vodă şi
l-au iertat de toate greşelele lui. Şi-ncă i-au făcut
şi un rând de haine şi i-au dat şi din bucate. Şi iar îl
luasă în dragoste, socotind că-ş va părăsi
năravul şi a fi cu bine domniei şi cu priinţă. L-au
trimis la Tighine pentru acei mârzaci ce pârâsă pre Grigorie-vodă la
Poartă, ca să stè la soltanul şi la mârzaci să aşedze
acest lucru, ştiindu-l că să ştie cu dânşii. Iară
după ce-au agiunsu la Tighine, n-au căutat pre slujba lui
Grigorie-vodă şi s-au apucat iar de alte amestecături să
facă, mai mare decât cele dintăiu. Şi la Grigorie-vodă
scriè într-un chipu, iar cătră alţi boieri de aice din
ţară scriè într-altu chip, cum că este gata domnia lui Costantin
Duca-vodă dată de la Poartă, protivindu-să şi el
minciunilor tătarâlor. Iar acei era anume Costantin Costache hatman,
văr primare cu Iordache stolnicul, cu frate-său Gavriil păharnic
şi Ioan Păladi vel-vornic şi cu fiiu-său Toader vel-ban
şi Toader Costache stolnicul şi cu Iordache Ca[n]tacuzino spatariul
şi alţii mulţi. S-au făcut toţi la un cuvânt, pre
scrisorile lui Iordache, fecior Lupului, şi să sfătuisă
că să fugă la soltanul, să stè pricină
Ducăi-vodă, să nu fie, şi să-ş rădice pre
unul dintre dânşii domnu. şi aŞè au umblat cu acest sfat
câtăva vreme, nici să ducè, nici spunè lui Grigorie-vodă, ce sta
în cumpene şi să mira ce or face: fugi-or, au spune-or lui
Grigorie-vodă. Unii dintre dânşii dzicè să fugă, alţii
dzicè să spuie lui vodă, păn-au oblicit Grigorie-vodă ce
vor să facă ei, cum giuruiè hanului ţara din Prut încolo,
să fie loc tătărăscu, numai să le isprăvască
acest lucru pre voie, să-ş rădice domnu dintre dânşii pre
cine or socoti ei” – cf. p. 326.
…Grigorie-vodă îl
pedepseşte numai pe “capul răutăţilor” (capul face, capul
trage!) – şi, pe restul, ÎI
IARTĂ! Ce folos că a fost om şi domn îndurător cu boierii trădători? Gavriil
paharnicul face, singur, “pâră” şi “harz”, contra lui
Grigorie-vodă: “Fugit-au atunce Gavriil păharnic la
Bugeag, şi multe vorbe rele au grăit cătră sultanul şi
cătră hanul pentru Grigorie-vodă! “ – cf. p. 327.
Dar sultanul şi cu
hanul tătărăsc i-l dau prins, pe Gavriilaş paharnicul, lui
Grigorie-vodă…şi Grigorie-vodă iar îl iartă!!! “Iar
pre urmă l-au dat lui Grigorie-vodă
de grumadzi. Ce Grigorie-vodă
nu i-au făcut nici un rău şi l-au iertat, nici s-au uitat la
ocărâle ce-i făcusă şi la ponturile ce-i scrisesă
Gavriil” – cf. p. 327.
…Mirarea, chiar
stupefacţia lui Ion Neculce n-au margini (poate şi un pic de invidie,
pentru că domnul Ghica nu doar ierta, ci şi boierea…?), căci e
vorba, totuşi, să nu uităm, de un domn străin, şi care
străin, până atunci, arătase vreo milă, pentru cineva din
ţara pe care o guverna? Poate doar la începutul domniei, ca să nu-I
sperie şi stârnescă prea degrabă, pe boieri, la “pâră
şi harz”…: “Uitaţi-vă acmu, fraţilor, câtă ocară au avut
Grigorie-vodă de la aceşti boieri atunce! Iar el i-au iertat, şi
fără zăbavă, încă pe unii i-au şi boierit, de-au
fost la cinstea dintâi. Un domnu strein, şi câtă milă au
arătat!” – cf. p. 327.
…Grigorie-vodă, pe
timp de foamete în Moldova, dă oamenilor mălai (de pe moşiile
lui!) pe datorie, BA UNORA ŞI
FĂRĂ BANI: “Şi încă au căutat câteva
cară cu chirie, de-au încărcat pâine şi au trimis-o pre la
târgurile den sus, la Roman, la Neamţu, la Botoşeni, la Soceavă
şi la Cernăuţi, DE O DA OAMENILOR FĂRĂ BANI” –
cf. p. 327.
…Stabilizează
şi oamenii din satele de graniţă, dintre Moldova şi
Ţara Românescă…îi ajută pe toţi, se îngrijeşte de
toate cele ale ţării… - ce fel de domn să fie ăsta?... -
…şi, fireşte, Sublima Poartă nu suportă atâta bine,
că…”se lipeşte”! Primeşte ordin, prin Enache aga, să
treacă domn în Ţara Muntenescă: “Deci bieţii oameni,
săracii, cum au audzit acea voie, cum au şi purces carii cum au
putut, unii numai cu croşna şi cu copiii în braţă, ca vai
de ei. Bogat blăstăm şi lacrămi vărsa asupra acelui
Enache aga, ce le făcusă acea strămutare, şi asupra celor
ce-ar fi dat, acel sfat! Şi cât au agiunsu la margine, nemică n-au
zăbovit, ce-au şi trecut în Ţara Rumânească. Că
Grigorie-vodă indeadins îi slobodzisă, ca să treacă în
ţara lui, vădzând că să duce şi el acolo domnu”
– cf. p. 332.
…Până aici, ai zice
că Ion Neculce vorbeşte despre un voievod împlinitor al Logos-ului/Nomos-ului ŞTEFANIC…! Dar,
când e să tragă concluziile
acestei domnii de 6 ani şi 7 luni, rămânem cu totul uimiţi,
de câte ponoase îi poate găsi,
dintr-odată şi fără veste, lui Grigorie Ghica-vodă: “Era
acestu domnu Grigorie-vodă la stat mic şi supţire, la faţă
uscat. Numai era cu toane, atâta cât la unele să arăta prè harnic,
bun şi vrednic, milostiv şi răbdătoriu. Şi în
viiaţa lui era tot cu mese mari, cu cântări şi cu feliuri de
feliuri de muzici în toate dzilele. Prè de avè vro treabă mare, să nu
iasă la câmpu, ca să facă veselii cu naiuri şi cu cântece hagimeşti
şi cu mulţi peilevani măscărici. Şi pre boieri totdeuna
îi poftiè să fie cu dânsul la primblări. Şi dacă ieşiè
la câmpu, era prè lascav şi darnic. Iară pre une locuri i să
arăta lucrurile de blăstămăciune. Că să potriviè
unor boieri, sfetnici ai lui, cari-i avè, 2 greci şi un moldovan, anume
Costantin Psiol hatman şi cu fiiu-seu Enache aga, lazi de neamul lor,
oameni tirani şi curvari, iar din moldoveni avè pre Sandul Sturdze
hatmanul, om viclean şi închis la inima lui şi lacom. Acesta îndemna
pre Grigorie-vodă tot la luat, şi pre toţ boierii moldoveni îi sărăciè
şi-i depărta de cătră mila domnească, ca să fie
numai el frunte şi de cinste. Care fapte a Sturdzii, trecându-să la
Grigorie-vodă, multe
bunătăţi
a domnului întuneca şi le strica. Stinsese mazilii şi ţara
şi mănăstirile detot, cu obiceiele ce găsisă în
ţară, scoasă de alţi domni, mai nainte de dânsul. Şi
acee domni, de le şi scornisă, le ţinè câte un an, doi şi
le părăsiè. Iar Grigorie-vodă, aflându-le în ţară,
toate le grămădisă la un loc. Şi scotè văcărit, hârtii
grele, vădrărit, desetină, civerturi mare. Într-un an au scos
şi pre ţigani hârtii grele. Scos-au o dată şi pre
preoţi un bir, ce-i dzicè mucarè, de agiungè pe preot, cât de sărac,
trei galbeni, iar pre cei mai frunte şi 8 galbeni i-au agiuns. Dentru care
nu puţin blăstăm i-au rămas. Şi nemărui
rădicătură nu făcè. Lua sume mare de bani în toţi anii
domnii lui de la săraca de ţară, ca la 1.500 şi mai bine
pungi de bani pre an, de au rămas mazilii şi ţara stânşi
den sfatul acestor trei boieri. Într-un rând iertasă Grigorie-vodă
pre mazili şi pre mănăstiri de dajde şi au
învăţat pre Sturdze să facă ispisoc de întăritură.
Iar Sturdzii neplăcându-i această milă de iertare mazililor, ca un
lacom de fire au făcut un ispisoc şi au pus numai giumătate de
mazili, iar pe giumătate i-au dat la ţărănie, pentru ca
să facă vrajbă în mazili. Şi aşè cu acest mijloc
făcând vrajbă între mazili, s-au mâniet Grigorie-vodă şi au
ruptu ispisocul. Şi au întunecat Sturdze această bună faptă
şi milă domnească asupra mazililor, ca să nu s-îndreptedze,
să fie tot săraci, să poată a le cuprinde moşiile şi
ocinele şi a pune nume rău domnului. Şi aşè îl sfătuiè
şi-l purta ei, că cui să cădè să dè el îi lua, şi
cui să cădè să-i ièi el îi da. Era acestu domnu şi curvar.
Multe ţiitori fete mari ţine şi apoi le îndzăstra şi
le mărita, cu haine, cu odoară, ca pre nişte fete de boier. Numai
nu să amesteca la fete de casă mare, ce de căpetenii mai de
gios. Şi avè doamnă şi cuconi, şi nu să ruşina, de-ş
făcè casa de ocară un om mare ca acesta. Precum şi oamenii lui,
Costantin hatman cu fiiu-seu Enache aga, aşijdere făcè, încă şi
mai multe. Şi alţi greci a lui, toţi. Şi la toate era
desfrânat. Curtea lui poftiè să fie tot îmbrăcată. Pre nime din
boieri să nu-i audză jăluindu-să că-i scăpat sau
olecăindu-să că sunt timpurile grele şi nu s-au făcut
roadele, că să foarte mâniè, şi la mânie era foarte grabnic. Şi
nici sfetnicii lui nu-i îndrăzniè, cându era mânios. Dară să întorcè
curundu. La giudecată îi părè că giudecă foarte bine,
şi cumu-i părè, aşè rămânè. Şi pre urmă, deşi
vedè că au greşit, nu întorcè, ce, aşè dându carte de
rămas, rămânè, cât de la o vreme părăsisă oamenii a mai
veni la Divan. De era vreun ţăran îngreuiet la bir, nu-l mai
scădè, ce aşè da păn-istoviè tot ce avè. Da sume mare de bani la
Poartă şi turcilor agi ce viniè de la Poartă cu trebi. Căruia
era să-i dè o pungă de bani îi da cinci, şese, tot ca să-l
laude la Poartă, iar de săracii ţărâi nu-i era milă. De
să clintiè păn-afară den târgu sau pănâ la vreun boier, tot
cu căruţa cea de cupărie după dânsul. Că preste tot
ceasul bè ori vin cu pelin ori vutcă. Şi încotro mergè, tot cu
gloată, ca doao, trei sute de slujitori, şi alţii să fie cu
dânsul. Cu puşca da prè bine. Greci mulţi adusese în ţară,
de mânca lefe tot din visterie. Şi câte diregătorii la margine, tot
greci le ţinè, iar boierii de ţară era numai cu numele, că
la nemică nu-i mai întreba. Numai cu sfatul acelor trei boieri, ce vrè
să facă făcè. Dar avè şi trecere mare la Poartă, cât
pre turcii balgii din ţară foarte-i înfrânasă, şi să
temè de dânsul, de nu putè face zapt oamenilor întru nemica. Pociu dzice
că Grigorie-vodă, precumu-i era firea, de-ar fi avut niscai oameni cu
frica lui Dumnedzeu pre lângă dânsul sfetnici, ar fi fost de mirare
şi de pomenire Grigorie-vodă în domnii cei de frunte şi de
laudă, IAR NU CU CEI DE HULĂ“ – cf. pp. 334-336.
…Chiar de mirare! Ce l-o
fi apucat pe Ion Neculce-înţeleptul, de ajunge să afirme, în final,
că “Pociu dzice că Grigorie-vodă, precumu-i era firea, de-ar fi
avut niscai oameni cu frica lui Dumnedzeu pre lângă dânsul sfetnici, ar fi
fost de mirare şi de pomenire Grigorie-vodă în domnii cei de frunte
şi de laudă, IAR NU CU CEI DE HULĂ“???!!!
…L-a adus, în felul
acesta, pe Grigorie-VODĂ,
pe aceeaşi treaptă cu boierul cel “pizmătareţ” şi
teribil de intrigant, din neamul “specialiştilor” în “pâri” şi
“harzuri” al Gavriliţeştilor - Costantin Costache
Gavriliţă, la moartea căruia spusese cam tot aşa: “CĂ BOIERIUL CARI STĂ CU BINE
PENTRU ŢARĂ DI SPUNI, MACAR DE-AR VINI ŞI
LA PRIMEJDIA VIEŢII, I SĂ CADE DE LA ACE ŢARĂ ŞI DI LA
PEMINTENI A-I DA MAI MULTĂ CINSTE DI LAUDĂ DECÂT DE HULĂ“ – cf. p. 354.
E foarte posibil ca,
tocmai prin acest aspect, subliniat mai sus (Gavriliţă şi cu
Ghica – UNA!) – să ni se
adeverescă supoziţia noastră, precum că Ion Neculce nu mai
găseşte nimic de respectat, la nivelul ŞTEFANIC, în această
lume/Moldovă, în care nu mai există decât pseudo-voievozi, pentru că
niciunul nu mai are şi nu şi-a dovedit, prin
Fiinţare/Făptuire - Origini Sfinte, ci toţi sunt din “cârdul”
cârâitor şi gâlcevitor al boierilor!
…Nu ne îndoim că
Grigorie Ghica-vodă avea toate defectele pe care le înşiră Ion
Neculce, acum, la sfârşit de primă domnie – dar de ce nu ni le-a spus
mai degrabă, toate la rândul lor – şi ne-a înşirat numai fapte
de laudă…?!
…Din punct de vedere
istoric, ar fi o explicaţie, în suferinţele pe care Ion Neculce le-a
avut, la a doua domnie a lui Grigorie-vodă, din pricină că s-a
amestecat “cu ciocoii şi cu alţi neprietini la Gligore-vodă,
şi m-au închis la bulucbaş câtiva dzile”.
Dar considerăm
că, pe lângă prigoanele constante ale lui Miron Costin, din partea
lui Vasilie-vodă Lupul, suferinţele lui Ion Neculce sunt de-a dreptul
minore… - …şi noi suntem ferm convinşi că Ion Neculce nu este
/nu poate fi atât de meschin, încât să-l asimileze “hulei”, pe un domn precum
Grigorie-vodă. Şi crimei/cruzimii:
“Acest
domnu Grigorie-vodă era foarte grabnicu şi năselnic”
[86]
(n.n.: …Tocmai de
“năselnicia” lui “nemaivăzută” s-or fi dus, cu el, în Ţara
Românescă, “bieţii oameni, săracii, cum au audzit acea voie, cum au
şi purces carii cum au putut, unii numai cu croşna şi cu copiii
în braţă, ca vai de ei”?! Nu, pentru ţărani, cel
puţin - ACEASTA VARIANTĂ ESTE EXCLUSĂ!)
“Şi în dzilele lui să
îmbogăţise ciocoii, că lua slujbele cu dări şi cu mite
de la greci. Iară boierii mazili n-avè căutare şi rămăsese
la sărăcie. Şi începusă a-i şi boieri pe ciocoi (n.n.:
pentru prima oară, dintre cronicari, la Ion Neculce apare termenul de “ciocoi”!),
că să mândrise, socotiè că n-a mai avè sfârşit. Iar
Dumnădzău este tuturor giudecător dreptu” – cf. p. 400.
Da, dacă lucrurile
stau aşa, înţelegem lipsa de speranţă a lui Ion Neculce,
din cugetarea sa, cu privire la imposibilitatea ameliorării unui om/domn,
care, din bun ce-a fost, a luat-o pe căi rele (precum “Dumitraşco-vodă”…!):
“ (…)din
răi să să facă buni, nu să află”!
…E posibil, totuşi,
ca Grigorie-vodă, în a doua domnie, să fi suferit o “schimbare la faţă” uluitor de
malefică şi surprinzător de monstruoasă – pentru că
iată ce zice Ion Neculce: “Că şi Grigorie-vodă, de cum
era, i să schimbasă firea îndoit. Că boierii era toţ în prepus
şi n-avè nici o credinţă. Orbit în lăcomie, giudicăţi
era multi, de jacuri ce făcuă[. Şi era giudecăţâle cu
făţării, că cei drepţî era în urgie, şi
mulţi din cei vinovaţ era în cinste. Trimis-au de ş-au adus
şi beizadelile de la Ţarigrad, cu mulţime de greci. ŞI
GRECII DOBÂNDISERĂ MÂNDRIE ŞI OBRAZ, CU CLEVITE ŞI
FĂRĂ RUŞINE, ASUPRA BIEŢILOR BOIERI ŞI CU
NEBĂGARE ÎN SAMĂ ÎNTR-O NIMICA PRE MOLDOVENI” – cf. p.
357. Se simte, clar, vocea ultragiatului boier român Ion Neculce, care adusese
Ţării Moldovei servicii imense, iar acum se vedea tratat ca “o
nimica”…!
Şi, mult mai grav
şi inimaginabil de umilitor, pentru un autentic ARISTON: “FĂCUT-A ŞI ACESTU OBICEI
GRIGORIE-VODĂ, DE SĂ BATĂ BOERII CEI MARI LA TALPE,
TURCEŞTE” – cf. p. 377.
Dacă şi Ion Neculce va fi suferit, cumva, vreun
astfel de tratament îngrozitor de umilitor – se explică pornirea, SUBITĂ,
contra lui Grigorie-vodă, CEL DINTR-A DOUA DOMNIE…!!!
…Noi credem, însă
(şi, de data aceasta, ne repetăm supoziţia!) că poate fi şi
altceva: Ion Neculce îl iubise enorm pe Dimitrie Cantemir, crezuse enorm, la
modul mesianic, în Dimitrie Cantemir - şi, în plus, se simţise deosebit de
onorat să stea lângă un cărturar şi DOMN CURAT ROMÂN, precum Dimitrie Cantemir.
Lui Ion Neculce,
după cât de mult îl iubise şi după cât de mult îl adorase, în
forul lui intim, pe Dimitrie Cantemir (voievod autentic, CURAT ROMÂN, cu atâtea haruri…destinat, credea Ion Neculce,
Izbăvirii Neamurilor Ortodox-Răsăritene! - încât l-ar fi vrut
înscris pe “orbita” Logos-ului
ŞTEFANIC! – …şi Dimitrie nu i-a dat/lăsat măcar
şansa aceasta sublimă, a CREDINŢEI!)
- …şi după câtă dezamăgire a avut, văzându-i cumplita
şi ireversibila “schimbare la
faţă”, în rău şi tiranică, deloc şi prin
nimic “mesianică”, din exilul
rusesc – îi pierise definitiv cheful de a mai lăuda pe vreun alt domn
(decât cel pe care-l adorase, în taină!), mai ales dacă era şi
domn străin, “cu osebire” grec…!!!
…Aşa vedem şi
dezamăgirea (e drept, dublată de oarece compătimire!), în cazul
“schimbării la faţă
şi Duh” a lui Mihai Racoviţă (de la care, totuşi, Ion
Neculce îşi căpătase, înapoi, toate moşiile, când s-a
întors din “periplul” său post-Stănileşti…!): “De
merat lucru esti di Mihai-vodă, domnu bătrân, şi cu ce minte
şi hărnicii îl ştièm că era şi acmu 8 ani, di când
s-au mazilit, i-au stătut nărocul, săracul, tot împotrivă,
de-au rămas tot amăgit şi di o parti şi di altă. Iar
mai înainti era el putincios să amăgească pi alţii, iar nu
alţii pe dânsul. Numai poate Dumnedzău s-au mâniet di i-au luat darul”
– cf. p. 357.
…Noi nu avem,
propriu-zis, vreo explicaţie definitivă a “pornirii”, aproape
miazantropice, a lui Ion Neculce - decât,
cel mult, una de ordin strict teoretic şi de principiu: se pare că, pentru Ion Neculce, la fel ca şi pentru Grigore
Ureche şi Miron Costin - niciun domn/voievod/Călăuză
străin/ă nu poate împlini (nici la modul mesianic, nici altminteri!) Cerinţele
Supremului Logos: cel ŞTEFANIC!
...Şi, totuşi,
există o excepţie, cu totul bizară, în cartea lui Ion Neculce: IOAN A. MAVROCORDAT
[87]
- în
legătură cu care laudele, formulate de Ion Neculce, nu au niciun
argument în text, din partea Magului Scrisului : „Iară în locul lui Neculai-vodă
venisă frate-său, Ioan-vodă terdzimanul, domnu ţărâi. Ce departe era
firea lui Neculai-vodă de a lui Ion-vodă! Că Ion-vodă era minunat
de om bun, cât nici acmu nu pot uita muntenii bunătatea lui” – cf. p. 297 – sau: “Şi
au mărsu la Ţarigrad, iar frate-său Ion-vodă au mersu la
scaonu-ş în Ţara Muntenească, şi neplinind anul, au murit
Ioan cel bun şi frumos. Oh,
oh, oh! Unde or mai găsi muntenii om bun ca Ionu-vodă? Şi în locul lui au
venit iar Neculai-vodă, pedeapsa lor” – cf. p. 309.
…În definitiv, de ce
să nu credem nostalgiei unui înţelept, după un model VIU –
după ce, o viaţă
întreagă, a tot aşteptat să se întoarcă vremurile lui
Ştefan cel BUN, cu tot cu ŞTEFAN CEL BUN!!! – a sperat în Opera mesianică “de
combinaţie”, între “Dumitraşco-vodă” şi Petru cel Mare… - …şi
a constatat doar, dimpotrivă, că Ţara şi Neamul sunt tot
mai zdrenţuite şi mai jerpelite de viscolul Demonului Timp/Iluzie,
că Ţara şi Neamul pierd tot mai mult din valorile Duhului – fie prin
slăbiciunile şi tot mai slaba reactivitate/reacţiune
vitalistă a poporului valahilor, fie prin domni şi stăpâni
aduşi de vânt şi de păcatele noastre, “cele multe, cele grele”…?!
…Asta nu înseamnă,
cumva, că Ion Neculce îi iubea pe străini (şi pe greci, mai cu
seamă!) “pe alese”! Dimpotrivă, îi ura din afundul inimii sale de
bătrân patriot!
…Îşi iubea doar visul său mesianic, spulberat,
deocamdată… ţăndările de vis mistic!
***
7-„PACEA VEŞNICĂ” ŞI „PACEA SULEMENITĂ”. PATRIA – CA NEPUTINCIOASĂ PLIMBARE...
...Erau vremuri
de necurmate războaie, şi Caţavencii vremurilor lui Ion Neculce,
leşi ca şi turci, vorbeau, precum propovăduieşte Diavolul
cel Viclean şi Atotînşelător - de „PACEA VEŞNICĂ” – dar Ion Neculce, ajuns la
deplină înţelepţire, ştie bine rostul luptei şi contra
cui se duce lupta: CONTRA DIAVOLULUI
TEMPORAL, „îndrăgit” şi acceptat de lăcomia şi
ticăloşia şi de lenea spirituală a majorităţii
oamenilor... – şi, deci, orice „pace” cu Demonul nu poate fi decât
una falsă – sau, cum strălucitul Mag al Scrisului formulează: „PACE
SULEMENITĂ”, adică...”O
CIOARĂ/DEMON VOPSIT/Ă”!!!
I-PACEA
VEŞNICĂ: „Deci noi moldovenii ne bucuram unde audziiam
că este să să facă PACE VECINICĂ, fiindu
pământul nostru supărat de podghiazuri şi de pustietate. DAR NU
NE PRICEPÈM CĂ MAI CU AMAR PRE URMĂ NE VA FI VECINICA PACE”
(n.n.: se simte ironia muşcătoare, în inversiunea “vecinica
pace”, trimiţând la “pacea morţii” şi la SLUJBA
DE ÎNMORMÂNTARE, A SFÂNTULUI PROHOD!!!) – cf. p. 155 -
II- …care, de fapt,
mereu, în lumea Iluziei Temporale, este “PACEA SULEMENITĂ”: “Iară
munteni[i] triimitè totdeauna la Duca-vodă de cere datoria cè vechi
şi iastă noo, şi nu le mai da nemic. Şi de ce-l poftiè
sau l-învăţa, el nu-i asculta ca-n domnia dintăiu, nice să
mira de dânşii. Ce să mânieră şi ei tare, şi
vădzind şi pe Cantemireşti c-au ieşit de la-nchisoare, le-u
intratu şi lor o oarice grijă de dânşâi, şi-ş
arătară obraz de făcură paci cu taină, să nu ştie
Duca-vodă. Numai PACE SULEMENITĂ, că, când le viniè muntenilor
zamanul, tot îi împedeca la trebi pe Cantemireşti” – cf. p. 161.
…Adevărul
se vede în atitudine de NEPUTINŢĂ
ABSOLUTĂ a unui domnitor de la capătul cărţii,
Grigorie Ghica-vodă, care asistă la devastarea ţării (ce-i
fusese dată, de Sublima Poartă, spre guvernare!), cu o pasivitate fatalistă
(se pare, însă, că această pasivitate era considerată, de
pseudo-voievozii timpului, singura atitudine posibilă şi
potrivită, faţă de astfel de întâmplări, câtă vreme
nici armată nu aveau, dar nici nu mai voiau să reînveţe
meşteşugul ŞTEFANIC al Războiului!):
“Mai ispititu-s-au turcii şi cu 2
soltani să margă preste munte în Ţara Ungurească. Şi
s-au păzit nemţii mai bine, într-altu fel, că, după ce-au
intrat în munte, le-au ţinut calea şi dinainte şi dinapoi. Ş-au
pierit un soltan şi cu tătarâi mai toţi, numai unul au
scăpat prè cu puţini tătari. N-apucând a intra în munte, la Câmpina,
s-au întorsu înapoi pr[d`nd şi ardzând. Ş-au lovit pren
Bucureşti, fiind domnul în scaun, ş-au prădat târgul tot, cu mănăstiri
cu tot, ş-au găsât mulţime de avere. Şi domnul n-au putut
să isprăvască nimic, să nu-i lasă să prade. Ce-u
găsit a boierilor pribegi şi nepribegi şi a neguţitori pin
hanuri, tot au luat” – cf. p. 371.
…Iar singura “acţiune” socotită ca fiind GROZAV de potrivită
cu “mărirea” lor cea oarbă şi surdă, pentru aceşti
pseudo-voievozi (dar şi pseudo-oameni!) rămâne…PLIMBAREA: “Tot
întru acestu an îndemnatu-s-au Grigorie-vodă anume că merge la
primblare la Prigoreni, la vornicul Ioan Niculce, şi la Ruginoasa, la
hatmanul Sturdze”- cf. p. 329.
…Chiar n-o mai
fi rămas acestui Neam măcar vreo scânteie de forţă REACŢIONARĂ/REACTIV
VITALISTĂ?!
Vom vedea, în
cele ce urmează, că răspunsul corect este “DA” - …dar nu priveam noi în direcţia potrivită!!!
***
8-REACŢIONARISMUL
INVERS ŞI AUTENTICUL REACŢIONARISM
…După cum am văzut mai sus, există un reacţionarism
invers, practicat, în special, de pseudo-voievozii greci şi bazat pe acţiuni dezintegratoare de
ţară şi de popor.
Pe de o parte, “pâra” şi “harzul”, fără contenire practicate
de boierii greci, pentru a-şi schimba domnii, întru mai mult jaf acceptat
şi mai multă mărire – pe de alta, chiar uneltirile
pseudo-voievozilor, unul contra celuilalt – toate aceste acţiuni
presupunând inconştienţa incomensurabilă a actanţilor,
egoismul lor feroce şi lipsa lor totală de interes pentru soarta
Ţării şi Neamului.
Rezultatul acestui REACŢIONARISM
INVERS nu poate fi, cum se poate intui logic, “fericirea”
adevărată, liniştea adevărată etc. – ci, precum în
cazul celebru al domnitorului greco-albanez, de o cruzime şi lăcomie
una pe potriva celuilate, Duca-vodă “cel bătrân” – apar, pe de o
parte, stări de paranoie şi de isterie a fricii, nelinişti
subterane cumplite şi cu expresii profund maladive – pe de cealată
parte, rezultatul “bilanţului” acţiunilor lor, potrivite cu
veşnic nesătulul Demon Temporal, sunt blestemele oamenilor simpli
şi necăjiţi – Ţăranii – iar blestemul de om
necăjit, se zice în popor, “nu cade
pe lemne”:
I- NELINIŞTILE şi BLESTEMELE asupra Ducăi-vodă sunt exprimate, de Ion Neculce, cu o plasticitate
pe care n-o putea afla decât în inspiraţia populară:
I – NELINIŞTILE Ducăi-vodă:
a-“Iar Duca-vodă, dac-audzi
că şed Cantemi-reştii la casăli lor cu paci, ÎNDATĂ
SĂ-MBRĂCĂ CU CĂMEŞE DE GHEAŢĂ” – cf.
p. 161
c-“Deci Duca-vodă, dacă
vădzu aşè, să tulbură tare ŞI-Ş APRINSĂ
POALELI DE TOATE PĂRŢILE” - cf. p. 162.
c-“Deci dacă înţelesă
Duca-vodă cum c-au fugit boierii şi-n Ţara Ungurească
şi-n
Ţara Leşască, I S-APRINSĂ INEMA DE VOIE RÈ” – cf. p. 163.
II-BLESTEMELE asupra Ducăi-vodă:
“Şi s-au întorsu poghiazul cu
dobândă ş-au dus pe Duca-vodă în Ţara Leşască,
şi acolo au murit. Şi cându-l duce pe drum, îl pusesă într-o
sanie cu doi cai, unul albu şi unul murgu (n.n.: celebrul “atelaj divin”,
echilibrat între Raţiunea Luminoasă şi Nebunia Neagră a Pasiunii!),
şi cu hamuri de teiu, ca vai de dânsul. Ocări şi sudălmi,
de audze cu urechile.
S-agiungându la Suceavă,
la un sat, anume..., au poftit puţintel lapte să mânânce. Iar femeia
gazda i-au răspunsu că : <<N-avem lapte să-ţi dăm, c-au
mâncat Duca-vodă vacili din ţară, DE-L VA MÂNCA VIERMII IADULUI
CEI NEADORMIŢI>>. Că nu ştiè femeia acie că este
singur el Duca-vodă. Iar Duca-vodă, dacă au audzit că iaste
aşea, îndat-au început a suspina şi a plânge cu amar” – cf. p. 84.
…Există, însă,
şi REACŢIUNE AUTENTICĂ!
Şi nu doar aceea,
destul de efemeră, a moldovenilor, conduşi neprofesional, de “Dumitraşco-vodă”,
în războiul contra Islamului (pentru că moldovenii nu-şi puneau,
pe atunci, problema “lăţirii moscalului”!) –
ci, în primul rând, acea REACŢIUNE
ANONIMĂ, DAR SUBLIMĂ, a oştenilor moldoveni, istoviţi
“peste samă” de războiul cu turcii, de la Stănileşti - cu
caii morţi de foame, având poruncă “tare” de la mareşalul
Şeremetovici să “le dea pace tătarilor”! –
şi, totuşi, găsind forţă în Duhul lor de oameni
adevăraţi, să-i taie pe tătarii care le robiseră, jefuiseră
şi batjocoriseră neamurile!
…Despre unele aspecte
ale acestei reacţiuni vitaliste am vorbit mai sus, când analizam, pe de o
parte, bătălia de la Stănileşti, pe de alta, comportamentul boierilor care-l
sprijiniseră pe Grigorie-vodă, să nu-l accepte pe grotescul
“catindat”, BUŢUCACHI! Au mai fost şi alte acţiuni benefice,
pentru ţară, din partea boierilor sau a pseudo-voievozilor – dar, din
moment ce până şi “Dumitraşco-vodă” îşi
ratează misiunea mesianică (cel puţin aceasta este impresia lui
Ion Neculce!), acţiunile, sporadice
şi cu roade puţine şi îndoielnice (cel puţin, pe termen
lung!), ale boierilor şi
pseudo-voievozilor nu contează prea mult, în bătălia contra
Demonului Temporal, Anti-Hristului care năzuieşte, necontenit,
să ne ia sufletul , Duhul, LEGEA/LOGOS/NOMOS!
…În schimb, se
observă mişcări subterane, ale oamenilor simpli, ale
ţăranilor, în special: ei nu se rezumă la imprecaţii
şi incantaşii zalmoxiene, ci se şi răscoală! E drept,
în primul rând cei menţionaţi de Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae –
ţăranii răzeşi/cavalerii din Ţara de Jos – orheenii
şi lăpuşnenii cei aprigi şi veşnic în război cu
puterea discreţionară a pseudo-voievozilor!
Celebră a
rămas răscoala condusă de Hâncu şi Durac, pe vremea lui
Duca-vodă “cel bătrân”, răscoală care are, însă, la
orgine, ura moldovenilor contra grecilor “boieriţi” întru jefuirea
Moldovei ( împotriva Cupăreştilor, în primul rând!):
”Viindu
Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la
hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a
zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină
de oameni şi cu hrană şi agonisită bună.
Iară în al triile
anǔ a domniei lui, la vleato 7180, rădicatu-s-au Hânceştii cu
toţi orheienii şi lăpuşnenii cu oaste asupra lui, pentru
urâciunea grecilor ce adusesă prè mulţi de la Ţarigrad.
Şi mai ales pentru
Cupăreşti, ce era aice în ţară. Dece, viind Hânculǔ
şi cu Durac sărdariul aice în Ieşi, cu toate oştili, strâga
să prindză pe greci, să-i omoare. Fugit-au toată boierimea
care încotro au putut. Iară Duca-vodă, vădzându că s-au
rădicat
Familia Ruseteştilor, numită
aşa după întemeietorul ei, care avea rangul de cupar.
Atâta ţară
asupra lui, au ieşit din curtea domnească cu toată casa lui
ş-au purces în gios pre iaz. Iară Hânceştii au intrat în curte
şi prin casăli boiereşti şi neguţitoreşti, pen
târgu, strâgându şi jăcuind. Şi prindzindu pre greci, pre
câţi i-au găsitǔ, pe toţi i-au omorât.
Duca-vodă au trecut
deodată peste Dunăre, şi cu o samă de boieri, iară o
samă trecusă în Ţara Muntenească. Şi
isprăvindu-şi Duca-vodă de la Poartă, şi ş-au
luat tătari câţi i-au trebuit, de i-au triimis cu Alexandru
Buhuş, ce era pe acie vreme sărdariu, de-au lovitǔ pin oastea
Hânceştilor la Iepureni şi i-au bătut pe Hânceşti şi
i-au împrăştiat.
Iară tătarâi,
după ce au bătut pe Hânceşti, pe mulţi oameni au
robitǔ dintr-acele ţinuturi şi pe mulţi din căpetenii,
căpitani, hotnogi, prindzându-i, i-au spândzurat şi pe unii i-au înţepat.
Duca-vodă după ce s-a întorsu de piste Dunăre, iarna era mare
atunce. Hânceştii atunce, nu ştim, n-au vrut au n-au
îndrăznitǔ să facă vrun rău domnului. Ce pentru doi,
trii vinovaţi au pierit mulţi nevinovaţi, şi s-au potolit
toţi. Numai numele Hânceştilor au rămas în pomenirea oamenilor de
atunce pănă astădzi” – cf. p. 44.
…Tragic
sfârşit, dar, decât să fii viu numai cu numele, şi să te
plimbi printre dezastrele şi prăbuşirile Neamului tău, mai
bine să fii viu “de-a binelea” şi să pieri DOAR după ce tot
ai încercat, prin luptă îndârjită şi cu CREDINŢĂ ÎN BUN/BINE, să mai limitezi puterile
dracului!
…Şi, pe
vremea când “Din Ieşi păn-în Cameniţă era pustiiu încă din
iernatul tâtarâlor din dzilele lui Dumitraşco-vodă” – cf. p.
71, în cea de-a treia domnie a aceluiaşi Duca-vodă, s-au ridicat, din
nou, neînfricaţii orheeni şi lăpuşneni, de data aceasta
având şi concursul unor boieri români patrioţi: “Vasâlie Gheuca vel-visternic
şi pe Gheorghie Bogdan vel-jicnicer şi pe Lupul sulgerul”-
cf. p. 71 – şi, firesc, finalul n-a fost diferit de acela al primei
răzvrătiri, DAR NUMAI
RĂZVRĂTINDU-TE CONTRA RĂULUI TIRANIC DAI DOVADĂ CĂ
EŞTI VIU! Iar moartea, care vine oricum, capătă rost
şi sens numai prin REACŢIUNE!
Vorba lui George Coşbuc:
“Totuna
e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit” – cf. George Coşbuc, Decebal către popor.
“Iară
în al doile anǔ au tăiat Duca-vodă pe trii boieri, anume pe
Vasâlie Gheuca vel-visternic şi pe Gheorghie Bogdan vel-jicnicer şi
pe Lupul sulgerul, carei au fostu făcut cărţi hicleni, cu
iscăliturile lui Dumitraşco-vodă, la orheieni şi la
lăpuşneni, să să rădice cu oaste, să margă
să prindză pe Duca-vodă, cu toată casa lui, şi pre o
samă de boieri a lui, şi cu izvod de ce morţi să-i omoare
pe toţi. Şi triimiţindu cartea acie cu Lupul sulgerul, ca cum
vrè hi de la singur Dumitraşco-vodă, la căpitanii de la acele
ţinuturi. Iar un căpitan, anume Decusară, dac-au înţeles ce
scriè într-acea carte, s-au făcut a triimite poronca la alţi
căpitani, iar pe de altă parte au şi vinit cum mai de sârgu la
Ieşi, de au mărsu la Buhuş hatmanul de l-au întrebat, c-o lui
ştire este? Ce Buhuş, neştiindu nemic de aceste, îndat-au
mărsu la curte de au spus Ducăi-vodă. Şi Duca-vodă au
triimis pe Gheorghiţă Ciudin sărdarul de au prinsu pe Lupul
sulgerul cu acea carte vicleană. Iar Ghieuca şi Bogdan nu ştiè
nemic. Ce cum l-au adus pe Lupul sulgerul la Duca-vodă, l-au întrebat
Duca-vodă pe Lupul sulgerul c-o cui învăţătură au
făcut aceste.
Iar el au spus că
l-au triimis Gheuca şi Bogdan. Şi îndată Duca-vodă au
triimis nişte bulubaşi cu simeni de i-au luat de pre la gazdele lor
şi i-au închisu-i. Şi a doa dzi i-au scos la divan, între toată
boierimea, şi ei nemic n-au mai putut să tăgăduiască
faptele lor, şi au spus drept că ei suntu vinovaţi. Deci
Duca-vodă mult i-au mustrat şi au orânduit pe Toader Flondor
vel-armaş de le-au tăiat capeteli a tustrii dzua amiadză¬dzi la
fântâna denaintea porţâi domneşti” – cf. p. 71
…Oricât de
oribil este tabloul masacrului final: CÂT
DE FRUMOASĂ ESTE MOARTEA, ATUNCI CÂND ŞTII DE CE MORI, PENTRU CĂ
AI PRICEPUT PENTRU CE ŞI CUM TREBUIE SĂ TRĂIEŞTI! CÂT DE
PLINĂ DE ROST ESTE O MOARTE CU FRUNTEA SUS ŞI CU INIMA
ÎMPĂCATĂ CĂ ŢI-AI FĂCUT DATORIA DE OM ŞI DE
CREŞTIN, FAŢĂ DE ŢARA ŞI DE NEAMUL TĂU CELE
SFINTE!!!
…Dar nu am voi
să lăsăm să se creadă că doar ţăranii
orheeni şi lăpuşneni mai trăiau, în Moldova asta! Acum, în
final, să vedem spiritul reactiv al “năroadelor”, când
Dumitraşco Cantacuzino se “pupă-n bot cu turcul”, dar şi cu
grecii, parcă sfidând existenţa poporului moldav! Ei bine, “năroadele”
dau dovadă de viaţă reactivă (instigaţi sau nu de “Fliondor
armaşul şi cu frate-său Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre
căpitanul, cu Mileştii şi cu alţii”, aceasta contează foarte
puţin, câtă vreme pielea pusă “la saramură” era a
“năroadelor”, iar amarul şi umilinţa, îndurate de la grecii
aroganţi şi nimicitori de ţară, ca şi mânia contra
turcilor, care-i susţineau, prin boieri făcuţi “domni” la
licitaţii, “CUMPĂRAŢI-VÂNDUŢI
LA KILOGRAM”! - se cereau, de mult, să iasă afară, să
se manifeste, într-un fel cât mai expresiv şi mai violent şi mai
tumultuos, chiar cu preţul propriei lor vieţi!), ÎNDRĂZNIND SĂ ARUNCE CU PIETRE ŞI CU LEMNE (că
alte arme, decât Duhul cel Drept şi al Bunei Măsuri, “bunul-simţ”,
care s-ar cuveni să fie “comun”, aşa cum se zice, dar nu
prea mai este adevărată aserţiunea aceasta… – nu aveau), după
domnitorul ticălos (dar care şi, acum, mazilit fiind, îi sfida pe
toţi oamenii Moldovei Sacre!), după boierii greci şi armata
turcească a lui “Husain-beiu”-
chiar dacă riscau să fie masacraţi atât de gărzile
domnitorului, cât şi, mai ales, de turci:
“Şi
la purcesul lui Dumitraşco-vodă din Ieşi s-au făcut mari
gâlcevi şi calabalâcǔ. Fliondor armaşul şi cu
frate-său Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre căpitanul, cu
Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi
slujitorimea asupra grecilor, tot cu pietri şi cu beţe, de era curtea
domnească plină de oameni. Şi pe ziduri sta oameni, iar grecii
tot în casă şidè, lângă Dumitraşco-vodă, şi
să ascundè carii pe unde putè. Şi mai vârtos căuta pe un grec,
pre nume Sarâieni, carele au fost de au fost bătut stupii lui
Gavriliţă vornicului şi au fost dat ştiubeilor foc. Şi
oblicind Husain-beiu de la gazdă, au alergat mai degrabă cu
câţiva turci, slujitori ai lui, şi au început a bate şi a
împrăştiè nărodul. Şi au prinsu pe frateli Milescului, de
l-au bătut prè rău cu buzduganul Husain-beiu. Şi purcegându din
Iaşi la Sarăieni şi alţi greci, tot denaintea lui
Husain-beiu mergè, ca să nu-l poată lua moldovenii. Că să
agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain¬beiu, de ţinè cu dânsul. Şi
la ieşitul din curtea domnească, Dumitraşco-vodă arăta
fantazie, de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi bătè dobeli. Dar
năroadele tot îl suduiè şi-l hitcăiè şi arunca cu pietri
şi cu lemne după dânsul. Şi cu această cinste frumoasă
au ieşit Dumitraşco-vodă din Moldova” – cf. pp. 94-95.
***
CONCLUZII
1-Ne aflăm, cu cartea a-cronidă a lui Ion Neculce, în blestematul, pentru
toată Europa, “secol al luiminilor”, adică al Întunericului Suprem, stăpânit de loja germană (cu
extensie de bezne spirituale, atee şi regicide, în întreaga Europă!)
numită “ILUMINATTI” – din care făcea parte şi Dimitrie
Cantemir.
A tecut vremea lui ARISTOS-CEL
MAI BUN – şi a venit vremea intriganţilor şi diplomaţilor
machiavelici, fără scrupule, “vânzători de Dumnezeu, Ţară
şi Neam”: suntem sub zodia neagră a PASAGERULUI şi a UMBREI
NESTATORNICE, A DUHURILOR ÎNVENINATE ŞI NEGRE!
2-În Moldova, se
abătuseră blestemul, respectiv cataclismul DEMONULUI TEMPORAL, care se dezlănţuiseră
prin domnìi ale pseudo-voievozilor (proveniţi din familii boiereşti
de foarte slabă calitate spirituală!), în marea lor majoritate
greci/străini, controlaţi, din scurt, de Poarta Otomană.
3-În schimb, după cum
mărturiseşte Magul Scrisului Exorcizator, în adâncul
conştiinţei Neamului nu putuse fi înăbuşită (cu toate
birurile, şi taxele fantastice, cu toate nedreptăşile
înmărmuritoare şi umilinţele şi silniciile strigătoare
la Cer!) nici capacitatea potenţială şi nici chiar manifestarea
dinamică a REACŢIUNII
VITALISTE!!!
E drept că există şi REACŢIUNEA
INVERSĂ (constând în intrigile, “pârile” şi “harzurile” boierilor (non-aristoni!), contra “colegilor”
lor invidiaţi, pseudo-voievozii! – în definitiv, fiind, şi ele,
dovada VIEŢII REACTIVE,
dar la un nivel foarte slab spiritual, ca reacţii mai curând primitive,
ale instinctualităţii joase…) – dar există şi REACTIVITATEA AUTENTICĂ, aceea
a răscoalelor (chiar dacă înăbuşite prin mijloace atroce),
ale “nărodului”
nemulţumit şi ameninţător, care îşi riscă
viaţa, numai pentru a-şi arăta nemulţumirea!!! Dar mai
există şi domni cu reacţii cvasi-normale, gen Grigorie
Ghica-vodă, chiar Constantin Cantemir – care nu aceeptă “tutela”
boierilor, nici greci, nici români… (sau misteriosul Ion-vodă A.
Mavrocordat…) – …dar există, dincolo de percepţia lui Ion Neculce,
chiar reacţia anti-otomană!!!
4-Ion Neculce îşi pusese
toate speranţele într-un domnitor cu obârşie românescă, înalt
cărturar, care cunoştea foarte bine (cel puţin aşa ar fi
trebuit, dar s-a dovedit că este o exagerare a istoricilor “ DE
SERVICIU”!) atât problemele Porţii Otomane, unde crescuse, ca
ostatec, cât şi ale Europei creştine. Prin acest domnitor, Ion
Neculce spera să refacă autoritatea Logos-ului/Nomos-ului ŞTEFANIC. N-a fost să fie – şi
nici sprijinitorul lui Dimitrie Cantemir (făcând parte din aceeaşi
lojă masonică germană, cu Dimitrie Cantemir – Petru cel Mare),
nu s-a dovedit decât un impostor – cel puţin în ceea ce priveşte
acţiunile legate de aşa-zisa “cruciadă ortodoxă”, de la Stănileşti-pe-Prut.
5-…Ca urmare, a-cronidul Ion
Neculce n-a mai acceptat nicio diversiune spirituală, tentată sau
doar bănuită a fi fost tentată, din partea pseudo-voievozilor
din Moldova. Ion Neculce sfârşeşte prin a-şi apăra
poziţia clar a-cronidă şi pro-Logos/Nomos Ştefanic, prin
refuzul, “de plano”, a oricărei
acţiuni iniţiate de vreun pseudo-voievod ne-român – cu excepţia,
discutabilă, a lui Ioan A.
Mavrocordat – “domnul fără argumente de laudă”!
6-Deci, Ion Neculce rămâne,
cu preţul Martiriului Pesimismului
de Viaţă (aparent! – de fapt, al încrâncenării în refuzul acceptării Minciunii şi
Iluziei Demonice!)– dar îndărătnicie benefică a
Reacţionarismului Românesc şi cu Înţelepciune şi
Bun-Simţ pur româneşti, ECHILIBRISTUL
PRINTRE DEZECHILIBRE, al unei epoci pe care, prin Magia Suverană a
Scrisului, o păstrează, strict, între limitele fixate de Primul
A-CRONID dintre Magii Scrisului Romnesc – Grigore Ureche, Ctitorul A-CRONISMULUI SCRISULUI ROMÂNESC! – întru pregătirea de Exorcizare a
Logos-ului/Nomos-ului Românesc, prin Forţa
ŞTEFANICĂ!
7-FORŢA LUI HRISTOS-ADEVĂRUL şi a LEGII ORTODOXE, conform “pesimistului” (de fapt, Constantului Pontif Exorcizator!) Ion
Neculce rămân singurele dimensiuni demne de păstrat, întru realitatea
esenţială a Moldovei… – …restul, sunt doar umbre ale
zădărniciei!
8-…Astfel, prin jertfa
conştientă a iubirii şi speranţei sale înşelate, Ion
Neculce rămâne, fără greş, Mebru al Sfintei Treimi a
Pontifilor A-CRONIZI a Moldovei/VALAHIEI ETERNE! Nu acceptă
să-şi piardă “visul” Moldovei dinafara coşmarului, care
“vis” ţine loc, la Ion Neculce, de vizionarism (pe care nu-l aveau decât
Grigore Ureche şi, parţial, Miron Costin!).
9-Dar, prin această “visare fără viziune”, întru
Biruinţa Lui Dumnezeu, a Ţării şi a Neamului Valah - efortul
spiritual al lui Ion Neculce devine/ne apare (azi, când ducem lipsă, EGAL, de “vizionari” şi de “visători”!)
cel puţin la fel de merituos, ca
şi viziunile de HAR ale celorlalţi doi Pontifi ai Scrisului A-CRONID!!!
10-Deci, în spatele Spectacolului
Cataclismului Vital, “montat” de Demonul Temporal, se ascunde, de fapt,
Forţa Dumnezeiască şi Atotbiruitoare a NORMALITĂŢII REACŢIONARE A REZISTENŢEI POPORULUI
MOLDO-VALAH, ÎNTRU ETERNITATE, A REZISTENŢEI VIEŢII SFINTE A NEAMULUI
MOLDO-VALAH!!!
11-…Problemele de politică
externă, modalitatea de analiză a lor – sunt calul de bătaie
şi motivul de bătaie de joc al tuturor „deştepţilor”
şi sfertodocţilor din zilele noastre.
Dacă, însă, ne gândim,
matur şi serios, că veştile şi intrigile despre politicile
făcute de curţile europene nu erau transmise nici la televizor, nici
pe Internet, ci, pentru extrem de puţinii iniţiaţi şi
interesaţi pătimaş, din patriotism (iar Ion Neculce şi
ceilalţi doi A-CRONIZI moldoveni sunt dintre aceste exemplare rarissime!),
ele veneau prin soli sau ştafete călare, galopând, cu primejdia
vieţii, prin bezna nopşii şi tainei, deghizaţi etc. – spiritul „neastâmpărat” şi etern
dornic de cunoaştere a cauzelor profunde, de fineţe (şi
rezultând din şiruri logice de deducţii multiple!) a cutărui sau
cutărui fenomen al Iluziei Istorice, al lui Ion Neculce (ca şi al lui Grigore Ureche sau Miron Costin!),
demonstrează, şi la acest nivel, cât de „REACTIV/REACTIVI REACŢIONAR/REACŢIONARI
VITALIST/VITALIŞTI” este/sunt acest/aceşti înţelept/înţelepţi,
care, prin ştiinţa profundă a originii fenomenelor spirituale sau, mai degrabă, anti-spirituale,
face/fac tot posibilul să exorcizeze Adevărul de Aparenţele
şi Iluziile Demonului Temporal!
...Cine Dumnezeu, oare, în zilele noastre de nepăsare totală a
oricui, chiar faţă de sine însuşi, d-apoi, faţă de
ceilalţi - mai este preocupat ce
gândeşte şi decide fie şi vecinul său de palier?! Pe când
Ion Neculce era „la curent” cu întreaga politică a Europei „vremii”
(căzute sub ispitirea Demonului Temporal!), iar simplificările din
limbajul său (de care fac atâta haz netoţii şi handicapaţii
spiritual, cu mintea şi Duhul paralizate, ai zilelor noastre!) nu sunt decât dovada unei
nelinişti metafizice, prin care Magul Scrisului vrea, cu orice preţ,
să ajungă la esenţele fenomenelor, „denudate” de
zăngăneala zorzoanelor diplomatice – şi să le
stăpânescă perfect, în vederea exorcizante, prin operaţiunea
alchimică de PURIFICATIO!
...” Iară şfedul
n-au vrut să margă şi au scris cărţi la împăratul
turcescu de-au pâr`t pe veziriul, precum că s-au agiunsu cu moscalii de-au
luat bani şi au făcut pace. Iar de n-ar fi făcut vicleşug,
să iei bani, ar hi luat pre moscali de grumazi, că nu mai avè moscalii
nici o putere. Şi acmu şi pre dânsul nu l-au pus nici la o cale
şi va să-l pornească, să-l iei moscalii de grumazi. Iar
împăratul, vădzând cartea şvedului, tare s-au mâniet pre
veziriul” - cf. p. 281.
Şi: “Aşijdere
tot atunce, la ace vrajbă, au venit şi craiul Stenislav Lecinschii
din Pomorania teptil, prin Ţara Ungurească, au ieşit în Moldova
la Comăneşti şi au venit pre la Bacău la Mărgineni, la
Ştefăniţă Ruset vornicul, cu puţintei oameni. Şi
de acolo au mărsu în Iaşi la Neculai-vodă, de i-au făcut
mare cinste. Şi au trecut la Tighine şi de la Tighine la Udriiu, la
împăratul turcescu. Iară craiul şfedului au pârât pre hanul
şi pre Smail-efindi şi pre paşa de Tighine şi au dat
şi cărţile ce le trimisese hanul la moscali.
Deci împăratul,
vădzând aşè au şi mazilit atunce şi pre veziriul şi pre
hanul, iar pre Smail-efindi şi pre paşa de Tighine i-au omorât. Şi
au pus veziriu atunce pre Gin Ali-paşa, şi încă l-au făcut
şi ginere. Atunce acel veziriu îndată au închis pre solii
moschiceşti în Edicula şi i-au pus la mare pedeapsă, cât nu
lăsa pre nime să intre la dânşii. Nici pănâ la umblătoare
nu-i lăsa să iasă, ce şi acolo cu păzitoriu. Ce mai
mult să scârnăviè într-un ciubăr şi da afară. Şi
pre câţ din slugi era moldoveni,
munteni sau sirbi, pe
toţi i-au dat la catargă” - cf. p. 284.
…Sau: “Atunce
oblicind Avgust, craiul de voievoda Ruschii că-i agiunsu cu Stenislav
craiul, ca să de Cameniţa, l-au prinsu craiul şi l-au făcut
surgun la Sacsonia, de-u şădzut câţva ani, pănâ l-au
slobodzit” – cf. p. 287.
Departe de a ne distra (aparent, unele informaţii au,
recunoaştem, un caracter extrem de pitoresc, de parcă ar fi fost
rodul imaginaţiei şi al ficţiunii narative…!), noi nu
încetăm să ne minunăm câtă lumină de înţelegere
căuta, şi prin câte minţi de oameni şi/ori diavoli (“surse”,
cum le zicem noi, azi, dar numai dacă şi când vrem să
năucim, jurnalistic, cu veşti de senzaţie, oameni leneşi la
Duh! – …pe când, aici, erau adevăruri ţinând de viaţa sau
prăpădenia, vicleană şi furişată, a poporului
Moldovei - … veşti strânse, CU
RÂVNĂ ŞI IMENS RISC, din INTERESE
PUR PATRIOTICE, pentru a afla CUM
SĂ-ŞI APERE ŞI AJUTE ŢARA ŞI NEAMUL!!!) scormonise
Ion Neculce-hatmanul, pentru a afla, a pune cap la cap şi a pricepe atât
de clar relaţiile dintre oameni şi tainele acţiunilor lor celor
mai ascunse vederii emergent-umane…!
…Numai un Mag ar fi putut, sub povara tainelor de beznă ale acelor
vremi, să înţeleagă atât de desluşit ce a fost, ce este
şi ce va fi, ÎNTRU ADEVĂR,
ascuns sub pojghiţa Chipului Fiinţării Falsificate, cel care
determina, fireşte, şi Chipul Făptuirii Falsificate – cum au
înţeles esenţele Fiinţării şi Făptuirii
A-CRONIZII noştri: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce!!!
***
CONCLUZII
FINALE
…Una singură, care nu ne aparţine, sau, mai corect spus,
aparţine tuturor obidiţilor şi pe nedrept umiliţilor acestei
lumi, dar care nu şi-au pierdut nici demnitatea/verticalitatea de oameni,
nici forţa de “REACŢIUNE
VITALISTĂ” , faţă de Demonul Timpului Cel Turbat – …pentru
că nu şi-au pierdut credinţa şi nădejdea în
Hristos-Dumnezeu şi în Învierea Duhului Neamului Românesc:
“NU
MOR CAII CÂND VOR CÂINII!!!”
…Deci, nici nu se
sfârşeşte aici Cartea despre
Adevărul Neamului Românesc! – DESPRE
ADEVĂRUL CONTINUITĂŢII (uneori eroic-emergente, alteori
mistic-imergente!) NESTINSE A NORMALITĂŢII
REACŢIONAR-VITALISTE!!!
…Şi nu erau, în
veacurile acelea, despre care şi când scriau A-CRONIZII – nici
„democraţie”, nici „drepturile omului”, nici... – ci erau TIRANII „PE
FAŢĂ”: vremuri în care ţi se zira capul de pe umeri, sau erai
tras în ţeapă etc., tot atât de uşor şi de firesc, cum sar
aşchiile dintr-un butuc pe care-l despici, pentru lemne de iarnă...!
Dar oamenii de-atunci, fie Voievozi Sfinţi (când şi cât au mai
existat!), fie boieri patrioţi şi cu durere de ţară, fie
simpli răzeşi-cavaleri, ţărani cu fruntea sus, nu
răbdau nici nedreptatea, nici pe străinii care-i jefuiau (sau
măcar încercau să-i jefiuască) de Dumnezeu, de Ţară
şi de Neam - nici pe românii
trădători, care se luau după străini, şi ne jefuiau,
şi ei, cu tot atâta spor...trădându-şi, uneori, Dumnezeul,
Ţara şi Neamul!
...NU! Aceşti oameni care,
vorba lui Miron Costin, „stăteau cu
dzâlele a mână”, cu cât era primejdia mai mare, cu atât erau mai
solidari (cel puţin, în vremurile CURAT-VOIEVODALE!), erau dinamici
şi vii, foarte vii, NORMAL DE VII/REACTIVI/REACŢIONARI, când
ştiau că trebuie să-şi apere dreptatea LOR (pentru că
ei nu judecau meschin şi egoist!), când ştiau că trebuie
să-şi apere LEGEA ORTODOXĂ (deci, iarăşi, nu egoist
şi îngust-meschin, ci tot în numele unei colectivităţi, CU CARE
EI ERAU DEPLIN SOLIDARI, DE PARCĂ TOŢI AR FI FOST O SINGURĂ
FIINŢĂ! - numită Popor, în drumul său spre NEAM!),
adică Dumnezeul, Ţara şi Neamul! Trebuiau să moară?
Mureau, dar o făceau demn, cu fruntea spre Cerul Lui Dumnezeu – o
făceau la modul MARTIRIC!
…Adică, o lecţie
aspră pentru vremile noastre de astăzi - VREMURI DE EGOISM ŞI DE
MESCHINĂRIE DE CÂRTIŢE ŞI DE VIEZURI, NU DE OAMENI AI LUI
DUMNEZEU!!! – VREMURI DE ANORMALITATE PASIVĂ, DECI SINUCIGAŞĂ! –
VREMURI DE ADORMIRE CVASI-TOTALĂ A FORŢEI VITAL-REACŢIONARE,
FAŢĂ DE DEMONUL ILUZIEI TEMPORALE!!!
…Cinste tuturor celor care, precum ARISTONII
A-CRONIZI ai Moldovei/VALAHIEI (din
ce-am analizat în cartea de faţă: Grigore Ureche, Miron Costin
şi Ion Neculce!!!) – VIZIONARI
NEÎNŢELEŞI, DAR CU SEMEŢIA NEŞTIRBITĂ ŞI CU
PRIVIREA VEŞNIC AŢINTITĂ LA VIZIUNEA LOGOS-ului INSPIRAT DE
DUMNEZEU (ARHEUL ŞTEFANIC, Logos-ul/Nomos-ul ŞTEFANIC,
clar-văzut de Neclintitul în
CREDINŢĂ şi-n VIZIUNE, pe care le propune, dar, prin Magia
Scrisului, le şi IMPUNE
“VIITORULUI” EDENIC al ROMÂNIEI - Grigore Ureche!) - cu capul,
unii, sub securea călăului (precum nobilul Miron Costin!), cu
acceptarea, deci, a MARTIRAJULUI,
pentru Hristos/Adevărul - nu s-au
lăsat pradă disperării, ci, cel mult, “Viselor” NĂPRAZNICE ŞI APOCALIPTICE, în sensul ioanic al Înălţării
(spre GRĂDINA ARHEILOR, ca năzuire spre SUBLIM!) a palierului de evoluţie
spirituală al Neamului! – al “VISELOR” vaticinare, despre Mântuirea/Învierea
Ţării şi a Neamului lor – precum mesianicul mistic Ion
Neculce!
…Ceea ce sunt/semnifică (întru
anistorie!!!) cei Trei Potifi ai Scrisului Românesc, abia, se poate constitui în BAZA DEFINIŢIEI CĂRTURARULUI
AUTENTIC, cel care, LA MODUL SUBLIM ŞI NORMAL REACŢIONAR se
jertfeşte pentru VIAŢA/ÎNVIEREA ÎNTRU ETERNITATE A NEAMULUI SĂU! - deci, pentru Biruinţa Lui Dumnezeu, a Ţării şi a
Neamului său!!!
…Da, REACŢIUNEA VITALISTĂ
ESTE ADEVĂRATA NORMALITATE A STĂRII
UMANO-DIVINE, iar nu nesimţirea
şi paralizia identităţii şi a responsabilităţii –
nesimţire şi paralizie izvorâte dintr-un EGOISM FEROCE şi care
caracterizează somnul Chipului şi Faptei noastre, doar PRETINS “umane”!!!
...Au fost, pe atunci, în
veacurile XVII-XVIII, trei categorii de REACŢIUNI, în trepte sociale
descrescătoare, dar ameţitor, cvasi-incredibil crescătoare, în
intensitate spirituală:
I-întâi, VOIEVOZII CEI
SFINŢI/MUŞATINII;
II-apoi, DUPĂ STINGEREA
LOR/SFINŢILOR MUŞATINI – BOIERII: din păcate, aceşti boieri
nu erau, totdeauna, născuţi de acest pământ sfânt şi nu
erau, deci, mereu reactivi la modul „Focului-Duh al Neamului Valah” –
adică, altruist şi patriotic...;
III-...şi, deci, când
boierii nu aflau Calea Cea Sfântă spre Neam şi Patrie – se ridicau,
cu un SPIRIT REACŢIONARIST INCREDIBIL – „gloatele”(ţărani,
târgoveţi...nu doar orheienii şi lăpuşnenii, ci şi
„noroadele” din cetatea de scaun: „Că
să agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain-beiu, de ţinè cu
dânsul. Şi la ieşitul din curtea domnească,
Dumitraşco-vodă arăta fantazie, de dzicè surleli şi
trâmbiţeli şi bătè dobeli. Dar năroadele tot îl suduiè
şi-l hitcăiè şi arunca cu pietri şi cu lemne după
dânsul. Şi cu această cinste frumoasă au ieşit Dumitraşco-vodă
din Moldova”…!), în care Dumnezeul Neamului
Românesc a lăsat limpede clarviziune şi dreaptă
măsură, în orice acţiune, plină, de fapt, de DUHUL SFÂNT AL
REACŢUNII VIEŢII ŞI IDENTITĂŢII FIINŢIALE DE
NEAM ŞI DE ŢARĂ...!!!
...La care, fireşte, se adaugă,
invincibilă, o A Patra Reacţiune: REACŢIUNEA LOGOS-ULUI
EXORCIZATOR, AL MAGILOR-A-CRONIZI!!!
...Tare cu dor aşteptăm şi vrem noi a se scrie (cândva...!) şi
despre aceste vremi, ale veacului al XXI-lea, cum că „năroadele tot îl/îi suduiè
şi-l/i hitcăiè şi arunca cu pietri şi cu lemne după…”
fel şi soi de conducători şi dregători, total nevrednici
şi anti-români…, deşi-s zic “români” (dar aceştia, de azi, prin fapte se dovedesc a fi mai demonic-distructivi,
asupra neamului care i-a născut, decât înşişi
năvălitorii islamici ori căpuşele fanariote/fanariotizate,
venite dinafară de Ţările române, spre “risipirea”
/destructurarea şi “piericiunea” LOGOS-ului/DUHULUI Valaho-Tracic! - în veacurile triste, dar
îndârjite , ba chiar “haiducite” – ale vechimii
renăscute de scrisul reacţionar a-cronido-“cronicăresc”, scurs
din “pana”
de vultur a unor Grigore Ureche, Miron Costin ori Ion Neculce : al XVII-lea şi al XVIII-lea…!).
…Vom mai apuca, oare? În A-CRONIE/ANA-CRONIE – fără doar şi poate!
…Nu ştim dacă
şi în “cursul” istoric al bietelor noastre vieţi…!
***
BIBLIOGRAFIE
A-OPERA CRONICARILOR
I-GRIGORE URECHE
1-Letopiseţul Ţării Moldovei,
cca. 1645-1647;
2-Letopiseţul Ţării Moldovei,
Minerva, Buc., 1978.
II-MIRON COSTIN
1-Letopiseţul
Ţărâi Moldovei de la Aron Vodă încoace, 1675;
2-Istoria
în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei (Poema
polonă), 1684;
3-De
neamul moldovenilor, cca. 1687;
4-Viiaţa
lumii,
1672.
III-ION NECULCE
Letopiseţul Ţării
Moldovei, cca. 1732-1745.
B-REFERINŢE CRITICE ŞI HERMENEUTICE, LA OPERA CRONICARILOR
MOLDOVENI
Pentru GRIGORE
URECHE (selectiv):
1-Mihail
Kogălniceanu – Prefaţă.
Notiţie biografică a cronicarilor Moldaviei, în Letopiseţile
Ţării Moldovei, tom I, Iaşi, Cantora Foaiei
săteşti, 1852, pp. I-VIII şi IX-XXIV. Reprodus în Opere, II, Buc., Ed. Academiei, Buc.,
1976, pp. 448-476.
2-B.P.
Haşdeu – Cronica Putnéna facia cu
analele lui Urechia, în Arhiva
istorică a României, tom III, 1867, pp. 22-28, 33-34.
3-Émile Picot – Chronique de Moldavie par
Grégoire Urechi, depuis le milieu du XVII-e siècle, jusqu'à l'an 1594. Texte
roumain avec traduction francaise, notes historique, tableaux genealogiques,
glossaire et table par…, Paris, Leroux, 1978.
4-Ioan Nădejde – Istoriea limbei şi literaturei române, Iaşi, Şaraga,
1886, pp. 277-279, 452-459.
5-A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, IV, Istoria modernă, partea I, Iaşi, tipo-litografia H.
Goldner, 1891;
6-C. Giurescu, Noi contribuţii la studiul cronicilor moldovene, Göbl, 1908;
7- P.P. Panaitescu, Opere,
EL, Buc., 1965;
8- N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II – de la 1688 la 1780,
Ed. Librăriei Pavel Suru, 1926;
9- Sextil Puşcariu, Grigore Ureche, în Istoria literaturii române, epoca veche,
Sibiu, 1930;
10-Pompiliu Constantinescu, Umanism
erudit şi estetic, în Vremea,
anul VII, nr. 352, 353, 354, Buc., 1934;
11-N. Cartojan, Istoria
literaturii române vechi, vol. I-III,
Bucureşti, 1940-1945;
12-Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-1966;
13-George Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini și pînă în present, Minerva, Buc., 1983;
14-Dan
Simonescu, Spiritul critic în
istoriografia veche românească, Buc., tipografia “Carpaţi”-Petre
Bărbulescu, 1943;
15- Al. Piru, Literatura
română veche, ESPLA, Buc., 1962;
16-Al Andriescu, Stil şi limbaj, Junimea, Iaşi, 1877;
17-I.C. Chiţimia, Grigore Ureche, în Istoria
literaturii române, Ed. Academiei, Buc., 1964; Izvoarele şi
paternitatea cronicii lui Grigore Ureche, în Probleme de bază ale
literaturii române vechi, Ed. Academiei, Buc., 1972;
18-George
Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1969;
19-I.D-
Lăudat, Grigore Ureche, în Istoria
literaturii române vechi, partea I, ESDP, 1962;
20-Al.
Rosetti/B.Cazacu/Liviu Onu, Istoria literaturii române literare, ed. A II-a, I, Minerva, Buc., 1971;
21-Eugen
Negrici, Naraţiunea în cronicile
lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Minerva, Buc., 1972;
22-Al
Călinescu, O carte despre cronicari,
în Cronica, anul 8 , nr. 23, 1973;
23-Ion
Rotaru: a- Literatura română
veche (1981); b- Istorie
a literaturii române, de la origini până în prezent", editia a II-a
(2009) - tipărită de Fundaţia "Academia
Dacoromană"; Valori expressive în literature română veche, Minerva, Buc., 1976;
24-Doina
Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literature veche românească,
Minerva, Buc., 1975;
25-I.
Şiadbei, Istoria literaturii române
vechi, Albatros, Buc., 1975;
26-Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române,
Paralela 45, 2008;
27-Elvira
Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea, Iaşi, 1986;
***
Pentru MIRON COSTIN (selectiv)
1-George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și
pînă în present,
Minerva, Buc., 1983;
2- N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945;
3-Al. Piru, Literatura română
veche, ESPLA, Buc., 1962;
4-P.P. Panaitescu, Opere, EL, Buc., 1965;
5-D. Almaş, Miron Costin (viaţa
romanţată), Buc., 1939;
6-Al. Andriescu, Contribuţia marilor cronicari
moldoveni şi munteni la dezvoltarea limbii literare, în Studii şi cercetări
ştiinţifice, Ed. Academiei, filiala Iaşi, Istorie, III, 1-2,
pp. 97-141;
7-Em. Bucuţa, Un portret necunoscut al lui Miron Costin,
în România literară, Buc.,
1932, nr. 18, pp. 1-2;
8-B. Cazacu, Influenţa latină asupra limbii
şi stilului lui Miron Costin, în Cercetări
literare, V, Buc., 1943, pp. 41-64;
9-I.D. Lăudat, Miron Costin, în Istoria literaturii române vechi, partea I, ESDP, 1962;
10-Sextil Puşcariu, Miron Costin, în Istoria literaturii române,
epoca veche, Sibiu, 1930;
11-Al. Rosetti/B. Cazacu, Limba scrierilor lui Miron Costin, în Istoria literaturii române literare, Buc., ES, 1961;
12-I. Verdeş, Ideile social-politice ale cronicarilor din
sec. XVII-XVIII, din Ţara Românească şi Moldova, în vol. Din istoria filosofiei în România, I,
Ed. Academiei, 1955;
13-Ramiro Ortiz, Fortuna labilis - istoria
unui motiv medieval, 1927;
14- Ion Rotaru: a- Literatura română veche (1981); b- Istorie a literaturii române, de la origini
până în prezent", editia a II-a (2009) - tipărită de
Fundaţia "Academia Dacoromană";
15-
Eugen Simion, seria de "Opere fundamentale", Editura
Academiei Române şi Editura Univers enciclopedice, Buc., 2002 şi 2003
(vol. I) – ediţie îngrijită şi aparat critic de Grigore
Ştempel);
16- I.C. Chiţimia, Miron
Costin, în Istoria literaturii
române, Ed. Academiei, Buc., 1964;
17-
Elvira Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea, Iaşi, 1986.
***
Pentru ION NECULCE (selectiv):
1-N. Iorga, Istoria
literaturii româneşti, vol. II – de la 1688 la 1780, Ed. Librăriei
Pavel Suru, 1926;
2- N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945;
3-Dicționarul Enciclopedic Român, ed. Politică, București, 1962-1966;
4-George Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini și pînă în present, Minerva, Buc., 1983;
5-Sextil Puşcariu, Ion Neculce, în Istoria literaturii române,
epoca veche, Sibiu, 1930;
6-Iorgu Iordan, Limba şi stilul lui Ion
Neculce, în De la Varlaam la Sadoveanu, ELA, 1958;
7-Al Piru, Literatura
română veche, ESPLA, Buc., 1962;
8-Şerban Cioculescu, La bicentenarul lui Neculce, în vol. Varietăţi critice, EL, 1966;
9-George Ivaşcu, Un Saint-Simon moldav, în Istoria
literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, 1969;
10-Valeriu Cristea, Introducere în opera lui Ion Neculce, Minerva, Buc., 1974;
11-Nicolae Manolescu, Istoria critică a
literaturii române,
Paralela 45, 2008;
12- Elvira Sorohan, Cartea
cronicilor, Ed.
Junimea, Iaşi, 1986;
13-Aurel Rău: Neculce,
trei secole, în Steaua, nr. 22,
16-30 noiembrie 1972;
14-Ion Rotaru: a- Literatura română veche (1981); b- Istorie a
literaturii române, de la origini până în prezent", editia a II-a
(2009) - tipărită de Fundaţia "Academia
Dacoromană";
15- Ramiro Ortiz, Fortuna labilis - istoria
unui motiv medieval, 1927;
16-Eugen Simion, seria de "Opere fundamentale", Editura
Academiei Române şi Editura Univers enciclopedice, Buc., 2002 şi 2003
(vol. I) – ediţie îngrijită şi aparat critic de Grigore
Ştempel);
17- I.C. Chiţimia, Ion Neculce, în Istoria literaturii române, Ed. Academiei, Buc., 1964;
18- I.D. Lăudat, Ion
Neculce, în Istoria literaturii
române vechi, partea I, ESDP, 1962;
19- Elvira Sorohan, Cartea cronicilor, Ed. Junimea,
Iaşi, 1986.
***
C-BIBLIOGAFIE TEORETICĂ
I.
STILISTICĂ, POETICĂ, LINGVISTICĂ, ESTETICĂ (selecţie)
1.
Damaso Alonso, Poezie spaniolă,
Univers, Buc., 1977.
2.
Arte poetice - Antichitatea (Platon, Aristotel, Horaţiu, Dionis din
Halicarnas, Quintilian, Plutarh), Univers, Buc., 1970.
3.
D’Arco
Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, Univers, Buc.,
1979.
4.
Ch. Bally, Traîté de stylistique française, Heidelberg, 1905.
5.
N. Balotă, Arte poetice ale sec. XX, MInerva, Buc., 1976.
6.
N. Baltag, Polemos, CR, Buc., 1978.
7.
R. Barilli, Poetică şi
retorică, Univers, Buc., 1975.
8.
R. Barthes, Romanul scriiturii (Antologie), Univers, Buc., 1987.
9.
S.
Battaglia, Mitografia personajului, Univers, Buc., 1976.
10.
H.
Bădescu, Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, CR, Buc.,
1986.
11.
M.
Blanchot, Spaţiul literar, Univers, Buc., 1980.
12.
O.
Bîrlea, Poetică folclorică, Univers, Buc., 1979.
13.
C.
Brandi, Teoria generală a criticii, Univers, Buc., 1985.
14.
C.
Bousoño, Teoria expresiei poetice, Univers, Buc., 1975.
15.
M.
Bucă şi I. Evseev, Probleme de semasiologie, Facla,
Timişoara, 1976.
16.
M.
Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Univers, Buc., 1978.
17.
L.
Ciocârlie - Realism şi devenire poetică, Facla, Timişoara,
1974.
18.
J. Cohen, Structure
du langage poétique, Paris, Flammarion, 1966.
19.
I.
Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, EA-RSR, Buc.,
1973.
20.
G.
Debenedetti, Poezia italiană din secolul XX, Univers, Buc., 1986.
21.
W.
Dilthey, Trăire şi poezie, Univers, Buc., 1975.
22.
E.
Dorcescu, Metafora poetică, CR, Buc., 1975.
23.
M.
Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, EL, Buc., 1969.
24.
M.
Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Meridiane, Buc., 1976.
25.
W. Empson, Şapte
tipuri de ambiguitate, Univers, Buc., 1981.
26.
I. Evseev, Semantica
verbului, Facla, Buc., 1974.
27.
V.
Florescu, Retorica şi neoretorica, EA-RSR, Buc., 1973.
28.
P.
Fontanier, Figurile limbajului, Univers, Buc., 1977.
29.
I.
Funeriu, Versificaţia românească, Facla, Timişoara, 1980.
30.
G.
Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978.
31.
Sergiu
Al.-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bibliotheca
Orientalis, Buc., 1976.
32.
P.N.
Gorcea, Nesomnul capodoperelor, CR, Buc., 1977.
33.
A.J.
Greimas, Despre sens, Univers, Buc., 1975.
34.
D.
Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Eminescu, Buc., 1975.
35.
T.
Herseni, Literatură şi civilizaţie, Univers, Buc., 1976.
36.
J.
Hrabak, Introducere în teoria versificaţiei, Univers, Buc., 1983.
37.
R.
Ingarden, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.
38.
I.
Iordan, Stilistica limbii române, ES, Buc., 1975.
39.
Istoria
lingvisticii româneşti (coordonator I. Iordan), ESE, Buc., 1978.
40.
R.
Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.
41.
H.R.
Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică
literară, Univers, Buc., 1983.
42.
W.
Kayser, Opera literară, Univers, Buc., 1979.
43.
W.
Krauss, Opera şi Cuvântul, Univers, Buc., 1976.
44.
M.
Krieger, Teoria criticii, Univers, Buc., 1982.
45.
C.
Lévi-Strauss, Antropologia structurală, EP, Buc., 1978.
46.
G.
Liiceanu, Tragicul - o fenomenologie a limitei şi depăşirii,
Univers, Buc., 1975.
47.
E. Manu, Arta
poetică la români, Ion Creangă, Buc., 1979.
48.
I. Maxim, Orfeu
- bucuria cunoaşterii, Univers, Buc., 1976.
49.
E.
Mihăilă, Receptarea poetică, Eminescu, Buc., 1980.
50.
E.
Moutsopoulos, Categoriile estetice, Univers, Buc., 1976.
51.
R.
Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană a sec. al XVII-lea, Univers, Buc., 1985.
52.
M. Muthu, Literatura
românească şi spiritul sud-est european, Minerva, Buc., 1976.
53.
I. Negoiţescu, Analiză şi sinteze,
Albatros, Buc., 1976.
54.
E. Papu, Evoluţia
şi formele genului liric, Albatros, Buc., 1972.
55.
L. Pareyson, Estetica - teoria formativităţii,
Univers, Buc., 1977.
56.
T. Pavel, Mirajul lingvistic, Univers, Buc.,
1993.
57.
J. Piaget, N. Chomsky, Teorii ale limbajului - Teorii
ale învăţăturii, EP, Buc., 1988.
58.
***, Poetica americană - orientări
actuale, Dacia, Cluj, 1981.
59.
***, Poetică
şi stilistică - orientări moderne (prolegomene şi
antologie de M. Nasta şi S. Alexandrescu), Univers, Buc., 1972.
60.
***, Poetică,
estetică, sociologie, Univers, Buc., 1979.
61.
G. Poulet, Metamorfozele
cercului, Univers, Buc., 1987.
62.
S.
Puşcariu, Limba română, Minerva, Buc., 1976.
63.
***, Pentru
o teorie a textului, Univers, Buc., 1980.
64.
J.P. Richard, Literatură şi senzaţie,
Univers, Buc., 1980.
65.
F. de
Sanctis, Studii critice, Univers, Buc., 1982.
66.
C. Segre, Istorie - cultură - critică,
Univers, Buc., 1986.
67.
***, Sistemele limbii, EA-RSR, Buc.,
1970.
68.
E. Speranţia, Iniţiere în poetică,
Albatros, Buc., 1972.
69.
***, Structuri tematice şi
retorico-stilistice în romantismul românesc (sub îngrijirea lui P. Cornea), EA-RSR, 1976.
70.
G.M. Tagliabue, Estetica contemporană,
Meridiane, Buc., 1976.
71.
W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Meridiane, Buc.,
1978.
72.
Ph. van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa,
Univers, Buc., 1972.
73.
Tz. Todorov, Poétique,
în vol. “Qu’est-ce
que le structuralisme”, Paris, Edition du Seuil, 1968, pp. 97-176; Introducere
în literatura fantastică, Univers, Buc., 1973.
74.
I. Toboşaru, Principii
generale de estetică, Dacia, Cluj, 1978.
75.
P. Valéry, Poezii.
Dialoguri. Poetică şi estetică., Univers, Buc., 1988.
76.
J. Volkelt, Estetica tragicului,
Univers, Buc., 1978.
77.
M. Bahtin, Probleme de literatură şi
estetică, Univers, Buc., 1982.
78.
T. Vianu, Gândirea estetică, Minerva, Buc., 1986.
79.
K. Vossler, Din lumea romanică,
Univers, Buc., 1986.
80.
P. Zumthor, Încercare de poetică
medievală, Univers, Buc., 1983.
II.
ISTORIA CULTURII. FILOZOFIE. MITOGRAFIE. MITOLOGIE. RELIGIE.
ISTORIE. OCULTISM (selecţie)
1.
Alexandrian, Istoria
filozofiei oculte, Humanitas, Buc., 1994.
2.
Sergiu Al-George : LIMBĂ ŞI GÂNDIRE ÎN
CULTURA INDIANĂ, ESE, Buc., 1976.
3.
Dante Alighieri, Divina comedie, Minerva, Buc., 1982.
4.
Jeanne
Ancelet-Hustache, Meister Eckhart şi mistica renană, UE, Buc., 1997.
5.
*** Antologie
de filosofie românească, Minerva, Buc., 1988.
6.
Apuleius, Măgarul
de aur, EL, Buc., 1968.
7.
Aristotel, Etica
nicomahică, ESE, Buc., 1988; Politica, Antet; Statul
atenian, Antet; Etica nicomahică, ESE, Buc.,
1988.
8.
Dionisie
Areopagitul, Opere complete, Paideia, Buc., 1996.
9.
Farid
Uddin Attar, Graiul Păsărilor, Rosmarin, Buc., 1999.
10.
E. Auerbach, Mimesis - reprezentarea realităţii
în literatura occidentală, ELU, Buc., 1967.
11.
Augustin - De
dialectica, Humanitas, Buc., 1991; De Civitate Dei, Gallimard,
1925.
12.
G. Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific
modern, ESE, Buc., 1986.
13.
Alice A. Bailey, De la
intelect la intuiţie, Ed. Ram, Aninoasa-Gorj.
14.
Sebastian Barbu-Bucur, Filothei sin Agăi Jipei –
Psaltichie rumânească, Editura Muzicală, Buc., 1984.
15.
E.
Battisti, Antirenaşterea, Meridiane, Buc., 1982.
16.
N.
Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest,
Timişoara, 1993; Sensul creaţiei, Humanitas,
Buc., 1992; Nikolai Berdiaev, Un
Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995; Sensul istoriei, Polirom,
Iaşi, 1996.
17.
Ernest
Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român,
Humanitas, Buc., 1997.
18.
*** Bhagavad-gita, Informaţia - documente spirituale, Buc., 1992.
19.
Nicolae Bălcescu : Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Minerva,
Buc., 1982.
20.
E.Bindel, Elementele spirituale ale numerelor,
Herald, Buc., 1995.
21.
Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor
româneşti, ESE, Buc., 1976; Istoria folcloristicii româneşti, Ed. Enciclopedică
Româna, Buc., 1974.
22.
H.P. Blavatski, Cheia Teosofiei, Antet, Buc., 1997.
23.
Jean Blum, Stăreţia Sionului şi
conspiraţia Graalului, Antet, Buc., 2005.
24.
Adrian Bucurescu, Dacia secretă,
Arhetip, Buc., 1997; Dacia magică, Arhetip, Buc.,
1998.
25.
P.
Botezatu, Interogaţii (convorbiri
asupra spiritului contemporan), Junimea, Iaşi, 1978.
26.
L. Blaga, Opere (vol. I-XI), Minerva, Buc.,
(1974-1988); Fiinţa istorică, Dacia, Cluj, 1977.
27.
***Biblia, Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1944.
28.
Lucian Boia : Istorie şi mit, în conştiinţa românească, Humanitas,
Buc., 1997; România – ţară de frontieră a Europei – Humanitas,
Buc., 2005.
29.
Dimitrie Bolintineanu : Călătorii, EPL, Buc.,
1968.
30.
J.L.
Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983.
31.
Gheorghe I.
Brătianu : Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991.
32.
F. Buffière, Miturile lui Homer şi gândirea
antică, Univers, Buc., 1987.
33.
Jakob Burckhardt, Cultura renaşterii în Italia,
EL, Buc., 1969.
34.
Titus Burckhardt, Alchimia - semnificaţia ei şi
imaginea ei despre lume, Humanitas, Buc., 1998.
35.
K. Čapek, În captivitatea cuvintelor, Univers,
Buc., 1982.
36.
*** Cartea egipteană a morţilor,
Sophia, Arad, 1993.
37.
*** Cartea tibetană a morţilor,
Moldova, Iaşi, 1992.
38.
J.M. Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele
ei, Meridiane, Buc., 1978.
39.
Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993.
40.
F.
Chamoux, Civilizaţia elenistică, Meridiane, Buc., 1985.
41.
Jean
Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,
volumele I-III, Artemis, Buc., 1995.
42.
Gh.
Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Minerva, Buc.,
1979.
43.
E.
Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993; Pe
culmile disperării, Humanitas, Buc., 1990; Lacrimi şi sfinţi,
Humanitas, Buc., 1991; Silogismele amărăciunii,
Humanitas, Buc., 1992.
44.
Florica
Câmpan, Poveşti despre numere măiestre, Albatros, Buc., 1981.
45.
Ilie
Cleopa, Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol.I-V, Ed
Episcopiei Romanului, 1994-1997; Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994; Valoarea
sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 1996.
46.
Jacques
Collin de Plancy, Dicţionar diabolic, Casa de Editură şi
Presă “Viaţa Românească”, Buc., 1992.
47.
P.
Comarnescu, Kalokagathon, Eminescu, Buc., 1985.
48.
R.
Comănescu /E.M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei, Tepus,
1992.
49.
M.
Coman, Izvoare mitice, CR, Buc., 1980; Sora Soarelui, Albatros,
Buc., 1983; Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Buc., 1996.
50.
Lucian
Cosma, Ştiinţa secretă, Obiectiv, Craiova, 2005.
51.
F. de
Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1985.
52.
N.
Crainic, Nostalgia paradisului, Moldova, Iaşi, 1994.
53.
I.P. Culianu, Eros şi Magie în Renaştere,
Nemira, Buc., 1994; Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, Buc., 1994; Gnozele
dualiste ale Occidentului, Nemira, Buc., 1995; Studii româneşti,
vol. I (Fantasmele nihilismului; Secretul
doctorului Eliade), Nemira, Buc., 2000.
54.
Ernst
Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, Univers,
Buc., 1970.
55.
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Minerva, Buc.,
1969.
56.
Nicolae
Densuşianu, Dacia Preistorică, volumele I-VI, Obiectiv, Craiova,
2000-2005.
57.
Ovid
Densusianu, Flori alese din câtecele poporului; Vieaţa păstorească
în poezia noastră populară, EL, Buc., 1966.
58.
***, Despre
frumos şi artă - tradiţiile gândirii estetice româneşti, Minerva, Buc., 1984.
59.
Tudor
Diaconu, Scrierea secretă, Obiectiv, Craiova, 2003.
60.
***Dicţionar
de filozofie, EP, Buc., 1978.
61.
***De la
Apollo la Faust (antologie de V.E. Maşek), Meridiane, Buc., 1978;
62.
Al. Doboş, Dacia contra Antichrist (I-II),
Obiectiv, Craiova, 2005.
63.
D.C. Dulcan, Inteligenţa
materiei, Teora, Buc., 1992.
64.
A. Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice,
CR, Buc., 1987.
65.
G. Durand, Structurile antropologice ale imaginaruluii,
Univers, Buc., 1977.
66.
Meister Eckhart, Cartea consolării divine,
Herald, Buc., 1998.
67.
Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Editura de
Vest, Timişoara, 1995.
68.
M. Eliade, Traîté d’histoire des Religions, Gallimard, 1970; Aspecte ale mitului,
Univers, Buc., 1978; Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, ES, Buc., 1991; Sacrul şi profanul, Humanitas,
Buc., 1992; Alchimia asiatică, Humanitas, Buc., 1991; Cosmologie
şi alchimie babiloniană, Moldova, Iaşi, 1991; Profetism
românesc, Roza Vânturilor, Buc., 1990; Eseuri, ES, Buc., 1991.
69.
Eliade/Culianu, Dicţionar al religiilor,
Humanitas, Buc., 1996.
70.
Mihai Eminescu, Poezii – proză literară,
CR, Buc., 1978; Opere, vol. IV-V, Publicistică, UE, Buc., 2000
(ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc).
71.
R. Enescu, Ab urbe condita (eseuri despre valoarea
omului şi umanismul valorilor),
Facla, Timişoara, 1985.
72.
P. Evdochimov, Arta icoanei (o teologie a frumuseţii), Meridiane, Buc., 1993;
73.
Teodor Filip, Oculta Mondială (I-III),
Obiectiv, Craiova, 2005;
74.
***Filosofia
greacă până la Platon, ESE, Buc., 1979.
75.
A.M. Frenkian, Scrieri filosofice, ESE, Buc., 1988.
76.
Leo Frobenius, Paideuma, Meridiane, Buc., 1985.
77.
J.G.
Frazer, Creanga de aur, Minerva, Buc., 1980.
78.
Fulcanelli, Misterul catedralelor şi interpretarea esoterică a
simbolurilor hermetice ale Marii Opere, Nemira, Buc., 1997.
79.
***Gândirea Evului Mediu, Minerva,
Buc., 1984.
80.
Gabriel Gheorghe, Proverbele româneşti şi
proverbele lumii romanice, Albatros, Buc., 1986.
81.
Florin Gheorghiţă, Revenirea zeilor,
Obiectiv, Craiova, 2003.
82.
Matila Ghyka, Filosofia şi mistica numărului, UE, Buc., 1998.
83.
Florian Gârz, Apocalipsa şi România, Obiectiv,
Craiova, 2004.
84.
J.W.Goethe, Faust, EL, Buc., 1955.
85.
R. Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas,
Buc., 1993; Regele lumii, Rozmarin, 1994; Domnia cantităţii
şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995; Simboluri ale Ştiinţei
Sacre, Humanitas, Buc., 1997; Omul şi devenirea sa după Vêdânta,
Antet, Buc., 1995.
86.
J. Guittou, Dumnezeu şi ştiinţa, Harisma, Buc., 1992.
87.
Adrian Harghel, Meşterul Manole al Crucii,
Editura Curtea Veche, Buc., 1998.
88.
Dr. Franz Hartmann, Cosmologie sau
Ştiinţă Universală, conţinând Misterele Universului,
explicate conform Religiei Creştine, prin Simbolurile Secrete ale
Rozacrucienilor, în sec. XVI-XVII, Ed. Ilma, Buc., 1996.
89.
B.P. Haşdeu, Sic cogito, Moldova,
Chişinău, 1991.
90.
M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, EP, Buc.,
1988.
91.
Hegel, Despre artă şi poezie,
Minerva, Buc., 1979.
92.
Max Heindel, Cosmogonia rozicruciană,
Asociaţia Rozicruciană, Sediul Internaţional M.T.Ecclesia,
Oceanside, California, S.U.A., 1996.
93.
Jan van Helsing, Cine conduce planeta,
Cărţile I-III, Samizdat, 2000.
94.
Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea
lor, în secolul XX, Alma, 1996.
95.
Hesiod - Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987.
96.
Homer, Iliada, Univers, Buc., 1985; Odiseea, Univers, Buc., 1979.
97.
S. Hutin, Societăţile secrete, Ed.
de Vest, Timişoara, 1991.
98.
*** Iluminismul, Albatros, Buc., 1971.
99.
A. Inoan, Cartea ştiinţelor oculte, Colecţia “a 13-a zodie”, Buc., 1992-1993.
100.
N. Ionescu, Roza vânturilor, Hyperion,
Chişinău, 1993; Prelegeri de filosofia religiilor,
Apostrof, Cluj, 1993; Curs de logică şi Curs de istorie a logicii,
Humanitas, Buc., 1993; Suferinţa rasei albe, Timpul,
Iaşi, 1994.
101.
N. Iorga, Istoria românilor, ESE, Buc., 1988.
102.
Nicolae IORGA : Istoria Bisericii Româneşti, vol.I-II, Ed. Ministerului de
Culte, Buc., 1930;
103.
Nicolae Iorga, Neamul Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească Saeculum
I.O., Buc., 2005;
104.
Nicolae Iorga, Istoria
Românilor din Ardeal şi Ungaria, vol I-II, Saeculum I.O., Buc.,
2006.
105.
E. Ionescu, Teatru, Minerva, Buc., 1970.
106.
***Istoria filozofiei româneşti,
EA-RSR, Buc., 1972 (1985).
107.
V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală,
Albatros, Buc., 1983; Mituri esenţiale, ESE, Buc.,
1978.
108.
L. Kolakovski, Religia, Humanitas, Buc., 1993.
109.
N.A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice,
ES, Buc., 1962.
110.
V. Lazarev, Originile Renaşterii italiene, Meridiane, Buc., 1984.
111.
G.W. Leibnitz, Eseuri de teodicee, Polirom,
Iaşi, 1997.
112.
Éliphas Lévi, Chei majore şi pantaclul lui Solomon,
Antet, Buc., 1999, Dogma şi Ritualul Înaltei Magii, Antet, Buc., 1996; Misterele
Kabalei (armonia ocultă a celor două Testamente, conţinută
în profeţia lui Iezechiel şi Apocalipsa Sfântului Ioan), Antet, Buc., 1998; Curs de filosofie ocultă, Antet, Buc., 1994; Cheia
Marilor Mistere, Antet, Buc., 1994.
113.
V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur,
CR, Buc., 1989; Monarhul ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999; Dacia
hiperboreană, Rozmarin, Buc., 1994; Incantaţia sângelui,
Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea
ezoterică a unor basme şi balade româneşti, CR, Buc.,1993; Mitul sfâşiat,
Institutul European, Iaşi, 1993; Jurnal
alchimic, Institutul
European, Iaşi, 1994; Al patrulea hagialâc, Rosmarin,
Buc., 1996; O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra
melancoliei), CR, Buc., 1996; Însemnări iniţiatice,
Rosmarin, Buc., 1996; Scrisori crepusculare, Rosmarin,
Buc., 1995; Meditaţii, Simboluri, Rituri, Rosmarin, Buc., 1997; Steaua
fără nume, Rosmarin, Buc., 1994.
114.
P.L. Landsberg, Eseu despre experienţa morţii,
Humanitas, Buc., 1992.
115.
E.
Lönnrot, Kalevala, Minerva, Buc., 1968.
116.
V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii
de Răsărit, Anastasia, Buc., 1993; Introducere în teologia
ortodoxă, Ed. Enciclopedică,
Buc., 1993.
117.
Niccoló Machiavelli : Principele, Mondero, Buc., 1997.
118.
P. Mackendrick, Pietrele dacilor vorbesc, ESE, Buc.,
1978.
119.
Simion
Mehedinţi – Creştinismul românesc – Terra, Focşani, 2006.
120.
Florin Mihăescu, Omul
în tradiţia creştină, Rosmarin, Buc., 1999.
121.
S. Marcus, Provocarea ştiinţei, EP,
Buc., 1988; Timpul, Albatros, Buc., 1985.
122.
Simion Florea Marian, Legendele păsărilor,
Junimea, Iaşi, 1975; Naşterea la români, Edituara
Grai şi Suflet - Cultura Naţională, Buc., 1995; Nunta
la români, Edituara Grai şi Suflet - Cultura Naţională,
Buc., 1995; Înmormântarea la români, Edituara Grai şi Suflet - Cultura
Naţională, Buc., 1995.
123.
***Materia, spaţiul, timpul - în istoria
filosofiei, Minerva, Buc., 1982.
124.
Benedicte şi
Patrice des Mazeray – Opus Dei – Biserica secretă din
interiorul Bisericii Catolice, Pro Editură şi Tipografie,
Buc., 2006.
125.
Simion
Mehedinţi – Creştinismul românesc –
Terra, Focşani, 2006.
126.
Gustav Meyrink, Golem, CR, Buc., 1989.
127.
Sorin Mitu : Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Humanitas, Buc., 1997.
128.
*** Mituri şi legende vechi germanice,
Minerva, Buc., 1977.
129.
N.Miulescu/Tudor Diaconu, Dacia
– Ţara Zeilor, Obiectiv, Craoiva, 2005.
130.
Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I-IV,
Editura Enciclopedică, Buc., 1991.
131.
C.
Rădulescu-Motru : Etnicul românesc. Naţionalismul,
Albatros, Buc., 1996.
132.
C.
Rădulescu-Motru, Românismul - Catehismul unei noi
spiritualităţi, Garamond, Buc., 1996;
133.
C.
Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Fundaţia
pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, Buc., 1940.
134.
Dumitru
Murăraşu : Naţionalismul lui Eminescu, Ed.
Pacifica, Buc., 1994.
135.
R.
Munteanu, Cultura europeană în epoca luminilor, Minerva, Buc., 1981.
136.
I. Negoiţescu, Istoria literaturii române,
Minerva, Buc., 1991.
137.
P.P. Negulescu : Filosofia
Renaşterii, Eminescu, Buc., 1986.
138.
Şt. Neniţescu, Istoria artei, ca filosofie a
istoriei, ESE, Buc., 1985.
139.
New Age (Noua Eră) – mişcare ocultă
îndreptată împotriva religiei creştine, 1993.
140.
G. Niţu, Elemente mitologice în creaţia
populară românească, Albatros, Buc., 1988.
141.
C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea
românească, Eminescu, Buc., 1987; Trei introduceri la devenirea
fiinţei, Univers, Buc., 1984; Sentimentul românesc al fiinţei,
Eminescu, Buc., 1978.
142.
A. Nour, Cultul lui Zalmoxis, Antet, Buc.,
2000; Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dace,
Antet, Buc., 1999.
143.
Fabre
d'Olivet, Geneza după Moise, Antet, Buc., 1996.
144.
R. Otto, Mistica Orientului şi mistica
Occidentului, Septentrion, Iaşi,
1983.
145.
Martin
Palmer, Elemente de Taoism, RAO, Buc., 1995.
146.
Tudor
Pamfile, Sărbătoarea la români, Editura Saeculum I.O., Buc.,
1997.
147.
Şerban Papacostea : Cultură românescă şi
cultură balcanică, Eminescu, Buc., 1985.
148.
Papus, Kabbala (tradiţia secretă a
Occidentului), Herald, Buc., 1999.
149.
Teofil Părăian
: Duhovnici
români, în dialog cu tinerii, Ed. Bizantină, Buc., 1997.
150.
Will
Parfitt, Elemente de Cabala, RAO, Buc., 1996.
151.
Regine Pernoud, Templierii, Meridiane, Buc., 1996.
152.
Pitagora, Versurile
de aur, Herald, Buc., 1999; Legile morale şi politice, Antet,
Buc., 2000.
153.
Platon, Opere (I-VI), ESE, Buc., 1975-1988.
154.
Antonie
Plămădeală : Tradiţie ţi libertate, în
spiritualitatea ortodoxă, Axios, 1995.
155.
H.F.
Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Univers,
Buc., 1983.
156.
***Poezii
populare româneşti, culegere de Ion Nijloveanu, vol.I-II, Minerva,
Buc., 1989.
157.
A.
Popescu-Bălceşti, Enigma vieţii şi a morţii,
Larry-Cart SRL, 1993.
158.
M. Quénot, Icoana
- fereastră spre absolut, Eminescu, Buc., 1993.
159.
E. Renan, Viaţa
lui Isus, Crater, Buc., 1990.
160.
Simonne
Rihouet-Corose, Rudolf Steiner - o epopee a Spiritului, în secolul XX,
UE, Buc., 2002.
161.
Patrick Rivière, Sfântul
Graal – istorie şi simboluri, Artemis, Buc., 1990.
162.
Jean-Jacques Rousseau , Contractul social, , Antet, 2001; Discurs
asupra inegalităţii dintre oameni, Incitatus, 2001;Texte
pedagogice alese, Ed. de Stat Didactică şi Pedagogică,
Buc., 1960.
163.
***Ruinele
Ortodoxiei (Iugoslavia, 1991-2000), Scara, Buc.,
1999.
164.
Remus Rus, Istoria
filosofiei islamice, EE, Buc, 1994.
165.
Romanele
Mesei Rotunde, în prelucrarea modernă a lui Jacques Boulanger,
Univers, Buc., 1976.
166.
Alexandre Schmemann : Euharistia - Taina Împărăţiei,
Anastasia, Buc., 1991.
167.
Arthur
Schopenhauer, Arta de a fi fericit - 50 de reguli de viaţă, Antet,
Buc., 2000.
168.
F. Schuon, Despre unitatea transcendentală a religiilor,
Humanitas, Buc., 1994; Să
înţelegem Islamul - introducere în spiritualitatea lumii
musulmane, Humanitas, Buc., 1994.
169.
E. Schuré, Marii
iniţiaţi, Lotus, Buc., 1994.
170.
SINAXAR - Sfintele amintiri, Hyperion,
Chişinău, 1992.
171.
Vladimir
Soloviov, Îndreptăţirea binelui, Humanitas, Buc., 1994; Rusia
şi Biserica universală, Institutul European, Iaşi, 1994.
172.
Reynal Sorel : Orfeu
şi orfismul, Ed. Teora, Buc., 1998.
173.
Anick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman,
Amarcord, Timişoara, 1996.
174.
Dumitru
Stăniloae: Ortodoxie şi Românism, Sibiu, 1992.
175.
Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat (I-III), Rao International Publishing Company, 2002.
176.
G. Steiner, După Babel, Univers,
Buc., 1983.
177.
R. Steiner, Ştiinţa spirituală,
Rustania, Timişoara; Apocalipsa lui Ioan, UE, Buc., 1996, Creştinismul
ca fapt mistic şi misterele Antichităţii, Humanitas, Buc., 1993; Filozofia
libertăţii, Princeps, Iaşi, 1993; Din Cronica Akasha, UE,
Buc., 1997; Evanghelia după Ioan, Arhetip,, Buc., 1996; Evanghelia
după Luca, UE, Buc., 1997, Evanghelia după Marcu, Arhetip,
, Buc., 1998; Evanghelia după Matei, Arhetip, Buc., 1999; Théosophie, Gallimard; Macrocosmos şi microcosmos, UE, Buc., 1996; Mistica
– gând uman şi gând cosmic, UE, Buc., 1997; Creştinismul esoteric
şi conducerea spirituală a lumii, UE, Buc., 1998; Esoterismul
creştin, UE, Buc., 1996; Omul suprasensibil, în concepţia
antroposofică, UE, Buc., 1998; Bhagavad-Gita şi Epistolele lui
Pavel, UE, Buc., 1998; Entităţile spirituale, în
corpurile cereşti ţi în regnurile naturale, UE, Buc., 2001.
178.
*** Marii gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea,
Minerva, Buc., 1989.
179.
M. Şora, Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, CR,
Buc., 1990.
180.
P. Bernard Ştef, Sfântul
Augustin: Omul. Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi
Părinţi şi Doctori ai Bisericii, Gloria, Cluj-Napoca.
181.
Paul Ştefănescu, Francmasoneria
– simbolism, Miracol, Buc., 1997.
182.
R.D. Tagpa, Milarepa, marele yoghin tibetan,
Impact, Buc., 1991.
183.
Tăbliţele
de argilă (scrieri din Orientul Antic) , Minerva, Buc.,
1981.
184.
Alvin şi Heidi
Toffler: Puterea în mişcare, Antet,
1994; Şocul viitorului, Antet, 1995; A crea o nouă
civilizaţie, Antet, 1995; Al treilea val, , Antet 1994, Război
şi anti-război, Antet, 1995.
185.
Paul
Lazăr Tonciulescu, Ramania - paradisul regăsit, Obiectiv, Craiova, 2000.
186.
Paul
Lazăr Tonciulescu/Eugen Delcea (de la volumul II, doar E.Delcea) , Secretele
Terrei, volumele I-V, Obiectiv, Craiova, 2001-2003.
187.
Paul Lazăr Tonciulescu: De la Tărtăria la Ţara Luanei, Miracol, Buc.,
1996.
188.
Torquato Tasso, Ierusalimul
liberat, EL, Buc., 1969.
189.
*** Tăbliţele de
argilă - scrieri din Orientul Antic, Minerva, Buc.,1978.
190.
Lao Tse, Tao te king – Cărarea
şi virtutea.
191.
P. Ţuţea, Omul - tratat de antropologie
creştină, Timpul, 1992.
192.
M. de Unamuno, Agonia creştinismului, Institutul European, Iaşi,
1993.
193.
***Valori umaniste în gândirea românească, Minerva, Buc.,
1988.
194.
A. Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, Meridiane, Buc., 1994.
195.
T. Vianu, Studii de filozofie a culturii, Eminescu, Buc., 1982.
196.
Vladimir Volkoff : Tratat de dezinformare, Antet, 2000; Treimea
Răului, Anastasia, 1996.
197.
Elisabeth Vreede, Cerul
Zeilor (antroposofie şi astronomie), Triade, Cluj-Napoca, 2001.
198.
M. Vulcănescu, Logos
şi Eros, Paidea, Buc., 1991; Dimensiunea românească a
existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991; Posibilităţile
filosofiei creştine, Anastasia, Buc., 1999; Pentru o nouă spiritualitate
filosofică, vol. I, Eminescu, Buc., 1996; Chipuri spirituale, vol.
II, Eminescu, Buc., 1996; Către fiinţa
spiritualităţii româneşti, vol. III, Eminescu, Buc.,
1996.
199.
R. Vulcănescu, Mitologia
română, EA-RSR, Buc., 1985.
200.
G. Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972.
201.
Vieţile
Sfinţilor, vol. I-II, Arhiepiscopia
Romano-Catolică, Buc., 1982.
202.
Harald Zimmermann, Veacul
întunecat, ESE, Buc., 1983.
CUPRINS
Notă.....................................................................................2
Argument............................................................................2
O problemă
majoră...”expediată” de noi, dintru început!.............................................................................12
a-<<Limba românească e
mama limbii ceii lătineşti
b-…Totuşi,
despre alchimia traianică…!!!
c-Traco-dacii –
sfinţiţi/aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra!!!
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”
– ÎN VARIANTA LITURGICĂ A LUI GRIGORE URECHE..........................................................................23
-Preliminarii. Arhetipul şi magia scrisului.
A-croniştii/anti-croniştii...”cronicari”!
normalitatea reacţiunii. sinergia
scris-faptă/făptuire-existenţă
cosmică...............................................................24
1-Delimitări necesare.........................................................41
2-Arheul Ştefan cel Bun/Sfântul........................................45
3-Sfinţii de la Valea Albă..................................................55
4-Topos-ul
sacru, blestemul “neaşezării”
şi insistenţa Logos-ului Divin…………………………………………61
5-Nomos, Anomos şi ...„străinii”......................................81
6-Normalitatea Reacţiunii................................................100
7-Concluzii.......................................................................108
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI”– ÎN VARIANTA
LITURGICĂ A LUI MIRON COSTIN.......................112
- Preliminarii. Diminuarea
percepţiei, asupra „Cronicii Akasha”............................................................................116
1-Elemente de continuitate şi „disocieri
continuative”: suferinţa temporală, soteriologia prin scris
şi...”domnişorii”...........................................................124
2-Centri Falşi şi Centri Reali, ai Logos-ului Ritualic.
Înfrângerile temporal-istorice – ca dureri personale.......136
3-Pulverizarea semantică, prin făptuire des-centrată, în
raport cu Logos-ul de Neam.
„Voievozii sfinţi”/Conducătorii/Călăuzele
Autentice ale Neamului..........................................................................148
4-Menţinerea Stării de Reacţionarism.............................169
5-Concluzii.......................................................................177
„LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI” – ÎN VARIANTA
LITURGICĂ A LUI ION NECULCE..191
1-Ecourile necesare ale Logos-ului Ştefanic, la Ion
Neculce............................................................................182
2-Expedierea Timpului, spre eventuala Mântuire/Exorcizare, prin Energia
Divină a „Viitorului”.....................................................................188
3-Pseudo-reabilitarea
“Străinului” şi, din nou, “Domnişorul”…………………………………………...191
4-Menuetul, Sarabanda
şi Cadrilul, în carnavalul „pârei”, „harzului”, al morţii şi al pasagerului. Pseudo-voievozii
„încrucişaţi”.....................................................................214
5-Fără
„armare” – fără fiinţă/făptuire/fiinţare!!!..............238
6-Cutremure şi
împărăţii/crăii cutremurate. Apariţia „miracolului
moschicesc” şi consecinţele prea marii credinţe către
Dumitraşco-vodă!......................................260
7-„Pacea veşnică” şi „Pacea sulemenită”. Patria – ca neputincioasă
plimbare....................................................282
8-Reacţionarismul Invers
şi Autenticul Reacţionarism...284
9-Concluzii……………………………………………...291
CONCLUZII FINALE………………………………297
BIBLIOGRAFIE………………………………………..300
A-OPERA CRONICARILOR………………………….300
B-REFERINŢE CRITICE
ŞI HERMENEUTICE……………………………………..300
C-BIBLIOGAFIE TEORETICĂ.....................................305
[1]
-MANDÁLA s.f. (În budism și tantrism) imagine-simbol servind ca instrument al contemplației; cerc magic. (< fr. mandala).
[2]
-MÁNTRA, mantra, s. f. Formulă
sacră cu valoare magică și educativă, în unele practici și religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism). – Din fr. mantra. Mantra yoga este tehnica practică, cu numeroase
efecte spirituale, ce constă în repetarea
În timpul stadiilor timpurii sau incipiente ale practicii yoga, MANTRA
aleasă (cel mai adesea dăruită, prin diverse metode de
iniţiere unui practicant de către îndrumătorul sau ghidul lui
spiritual) va fi repetată mereu şi mereu ca efort de voinţă
şi act conştient de centrare a atenţiei cât mai puternic asupra
semnificaţiei subtile specifice acelei mantra, corect emise mai întâi
vocal şi ulterior doar mental. Această atenţie focalizată
sau efort de centrare conştientă a atenţiei permite ca mintea
să devină liniştită şi previne mişcările
mentalului către alte lucruri sau fapte şi fenomene, pe parcursul
realizării tehnicilor de Mantra Yoga. Însă după o anumită
perioadă de practică se spune că mantra este repetată
automat, fără efort şi că ea se manifestă spontan
devenind parte integrală a gândirii sau a mentalului superior. Fluxul
mental vibrează atunci odată cu sunetul sau energia manifestată
subtil de respectiva mantra. Se spune că această identificare
extremă cu esenţa unei mantra conduce la stadiul de meditaţie,
numit dhyana yoga, deoarece mentalul este menţinut anterior calm,
linişit şi concentrat. Mantra apare astfel ca vehicol sau mod de
comunicare între stările obişnuite ale conştiinţei şi
supraconştiinţă.
[3]
-YANTRELE sunt un tip specific de
patrate magice, alcatuite cu un scop anume, servind ca talisman sau pentru
divinatie. Doar cand folosesti numerele
din data de nastere in patratul magic, atunci acesta devine yantra. Timp de mii de ani,
oamenii au purtat propriile lor patrate alcatuite din numere, pentru a fi protejati si pentru a atrage norocul, banii sau dragostea. Daca
vrei sa te integrezi in traditia veche, care este la fel de puternica in
prezent precum era si in trecut, alege sa folosesti aceste patrate din numere. Multi
dintre voi poate cred ca trebuie sa fii bun la matematica pentru a realize un
astfel de patrat magic, dar nu este nici pe departe asa ceva. Desi, acest gen
de numerologie a patratelor magice, a yantrelor pare misterioasa si complexa,
in realitate este foarte usor de alcatuit, se bazeaza doar pe niste simple
adunari si scaderi.
[4]
-KALI este Forţa
cosmică a timpului. “KALI este Marea Putere
Cosmicăa Energiei Timpului şi pentru cel careo
adoră ea este cea care conferă Eliberarea Spirituală. KALI îi protejează întotdeauna şi îi inspirăpe aceia care o
cunosc şi o iubesc.Pentru cei neînfricaţi KALI
este cea Teribilă, Distrugătoarea Timpului.
[5]
-A fost folosit,
pentru demersul nostru hermeneutic: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, postfaţă
şi bibliografie de Mircea Scarlat; se reproduce textul după Letopiseţul Ţării Moldovei,
Ediţia a II-a, revăzută; text stabilit, studiu introductiv,
indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, E.L.A., colecţia
„Clasicii români”, 1958.
[6]
-Grigore Ureche (n. cca. 1590, d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.
Născut
pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier
instruit deţinând funcţii politice importante la sfârşitul veacului al
XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta
Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia
Movilă.
Cronicarul
de mai târziu a învăţat carte la Lemberg, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe,
unde a studiat istoria, geografia,
limbile clasice (latina şi greaca), retorica şi poetica. Reîntors în ţară, a participat la
viaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai
acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiaşi
Ţări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii şi a fost înmormântat într-o criptă
de la mănăstirea
Bistriţa din Moldova.
[7]
- Vorba aprigului
mitropolit-cărturar vrâncean,Varlaam/Vasile
Moţoc...!
[8]
-Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.
[9]
-Idem, p. 212.
[10]
-Idem, pp. 183-184.
[11]
-Idem, p. 184.
[12]
-Ibidem.
[13]
-Idem, 185.
[16]
- În ideologia eschatologică de
origine germanică: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soartă a Zeilor”: numele
bătăliei celei mari, din ziua Amurgului
Zeilor - şi al pieirii lumii
celei vechi (echivalentul apocatastazei creştine) – cf. Walhala şi Thule – mituri şi
legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.
[17]
- Totul este forma mentală
[17]
, “neperceptibilă nici măcar în viitor” - deci, este Logos-ul
grecesc Pur, dinspre care izvorăsc
aparenţele-diferenţe, dar şi înspre care revin (prin resorbţia meditativă) toate
diferenţele, contopindu-se în Suprema Unire a conştiinţei
(Spiritualizarea-Fiinţă), în extazul revelaţiei Sinelui Absolut
(de observat că acest joc dramatic la limita Fiinţei a fost reluat,
în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa şi diferanţele sale - care nu sunt altceva decât intuiţii
ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat,
s-a iniţiat şi urmăreşte, fascinat, dansul umbrelor care,
prin excesul atemporalităţii nasc lumea Absolută).
Oricare ceva-obiect există prin cele 6
karaka (=ceea ce se realizează, se făptuieşte). Dar
concepţia indiană implică ritualul, ca unică Formă de realitate şi menţinere a şansei
soteriologice Fiinţei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt funcţii
ale obiectului, aparent diferenţiat - realitate, tocmai prin supunerea
(prin dharma-normă comica) la kriya-acţiune, se reîntoarce în
împlinirea extatică:
1. apadana = ablaţiunea (îndepărtarea-separare
faţă de alte obiecte-persoane);
2. sampradana = donaţia, acţiunea de remitere către un
obiect sau persoană;
3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei acţiuni;
4. adhikarana = locaţia-referinţă
spaţio-temporală (substratul acţiunii, ca suport-receptacol al
acţiunii);
5. karman = “pacientul” care suferă
acţiunea sau ceva ce agentul doreşte să dobândească mai
mult decât orice;
6. kartr =
agentul acţiunii, independent, “cel
care îşi are propriul său fir.
Verbalitatea conţinută în cele 6 karaka este
absorbit (prin perceperea cunoaşterii) şi asimilată de
către Fiinţa Spirituală care devine posesoarea absolută a
celor 6 funcţii dezvoltate de obiect, deci îşi apropriază
absolut obiectul, spiritualizându-l: “Există o formă a limbajului,
independentă de actul cunoaşterii discursive, formă de
natură simbolică prin care se metaforizează înţelesul
tuturor cuvintelor - creând un nou înţeles global la un alt nivel
semantic)”. Concepţia indiană implică ritualul ca formă
fundamentală de existenţă, Logos-ul ritualic: acţiunea celor 6 karaka se retrage,
prin exacerbarea paroxistică a căutării, prin
meditaţia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc - starea de intuiţie
luminoasă nediscursivă.
Totul-lume este ritual-expresie şi
ritual-represie. Şi ritualul ţine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstăpânitoare (norma
psihocosmică).
Deci, nu există vreo diferenţă între
Cuvânt şi Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului
către Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absolută. Şi
această recuperare e energiei întru Logos este posibilă doar prin
trăire ritualică, sacrificatoare Fiinţei dispersive a
cuvântului, în favoarea Iluminării-Logos: “Literatura veddică ilustrează,
începând cu primul său text - Rgveda
- că realitatea mitică supremă este de esenţă
verbală.
[17]
(…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinităţile majore ale pantheonului
vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate,
acţionează prin puterea ce şi-o trag din principiul suprem
verbal, cel care susţine toate lumile. Vac, “Cuvântul”,
se identifică cu cea mai abstractă şi impersonală dintre
reprezentările vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea
Iată şi teoria
“Activitatea limbajului-gândire
începe şi se sfârşeşte în intuiţia unei forme originare, a
unei reprezentări virtuale, identică cu realitatea absolută,
prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultimă, atât în
subiectivitate cât şi în obiectivitate, este Unul ca unitate a
potenţelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distincţia
dintre virtualitate şi manifestare, Bhartrhari oferă ieşire din
contradicţia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de
determinările Multiplului, însă le conţine sub forma
predeterminărilor. Unul
trece în Multiplu şi se întoarce în sine (…)”.
Şi ne permitem un
ultim citat :
“În această exprimare simbolică a procesului de
desăvârşire a insului, regăsim, într-un fel, anticipată,
ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele două secole -
începând cu romanticii şi sfârşind cu psihanaliza contemporană -
conform căreia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia
fiinţei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…)
desăvârşirea este concepută ca o continuă pendulare a
conştiinţei între Unu şi Multiplu, ca o trăire în constanta
tensiune a dialecticii lor…”.
[18]
- Parashabda (sanscrită): Sunetul Primordial, prin
care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care
formează un Tetragram şi constituie cea mai sfântă formulă
din Hinduism, OM MANI PADME HUM - ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN
LOTUS. Or, găsim o aproximaţie mai mult decât
satisfăcătoare, o echivalenţă convingătoare în formula
colindului românesc: FLOARE DE AMIN” - V.Lovinescu, O icoană…, CR, Buc., 1996, p.
45. Sau: “Dar şarpele complet,
vetical şi spiral, e reprezentarea grafică a monosilabului AVM (n.n.: la Hinduşi, se numeau, astfel, cu iniţiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ şi al
Bolţii Cerului] şi Marut-zeitatea
Aerului) , procedând şi
desfăşurându-se din vârful nespaţial al cozii, în spire din ce
în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibilă, în jurul
jumătăţii lui superioare verticală, ridicându-şi
semeţ capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui
Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain
Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri , vol. I, p. 153 - consfinţesc: “Acest simbol plin de forţă al divinităţii, pe care
o exprimă înafara sufletului şi o realizează înăuntrul lui,
rezumă în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la
energia cosmică descătuşată prin rostirea, de către
demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viaţă toate câte
sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pământ! Văzduh! Cer!). AUM este
sunetul primordial, Logos-ul, şi de aceea rostirea lui poartă în sine
o încărcătură energetică uriaşă şi de o
extraordinară eficacitate în pregătirea transformării
spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivalează cu propria
divinizare. AUM este, după Vivekananda şi tradiţia
vedantică, manifestarea prin excelenţă a divinităţii”.
[19]
-Max Weber – Etica protestantă, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpul cu rugăciunea – fă bani!”
[20]
- Numele de ŞTEFAN vine de la COROANĂ-KETHER,
vârful Arborelui Sephirotic. Arborele
sephirotic - reprezentare geometrică,
diagramată, a cabaliştilor evrei medievali, prin care se descriau
modalităţile în care En Sof (Dumnezeu) se poate manifesta în lumea
profană. En Sof se revelează în 10 moduri, prin 10 sephiroturi
(Coroana-Kether, Înţelepciunea-Hokmah, Inteligenţa-Binah, Mila-Hesed,
Forţa-Geburah, Frumuseţea-Tipheret, Victoria-Netzan, Gloria-Hod,
Temelia-Iesod, Regatul-Malkuth). Fiecare cerc, limitare sau determinare a En
Sof-ului este o sephira. Sephiroturile
sunt aşezate într-o ordine precisă, fiecare înscriindu-se ca element
distinct în structura arborelui cabalistic - imagine a universului unificat,
a vieţii lui Dumnezeu.
[21]
- Letopiseţul Ţării
Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor
şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş, până la
Aron-vodă - a fost scris
spre sfârşitul vieţii lui Grigore Ureche (se crede că ar fi
muncit la el între anii 1642-1647).
[22]
- Grigore Ureche, idem, p. 14: Pentru discălicatul ţării al doilea rând.
[23]
-De observat
că numerologia este o ştiinţă bine stăpânită de
Alchimiştii-Scriitori ai Medioevului (vedem, şi la Nicolae Milescu, Aritmologia!): Ştefan cel BUN “au domnitu 47 de ani şi
două luni şi trei săptămâni”, ceea ce înseamnă
că Ştefan a stat sub semnul lui 11 (4+7) - “Numărul Zavistiei Puterilor Cosmice”, dar şi “Unitatea Sintetică, dintre Bine
şi Rău; Omul Făcut; Virilitatea Otrăvită cu Sacra
Otravă a Încercării; Vârsta Înţelepciunii Cumpănitoare de
Rău şi Bine”] - 11 –
format prin adiţionarea 4 [“Numărul Cercului Perfect; Crucea
Filosofică; Focul Elementar al Înţelepţilor”] +7 [“Învingătorul, Numărul Complet al Cabalei, alcătuit din
4=Pământul şi 3=Cerul; Spiritul şi Forma”] =11, este temperat/îmblânzit, din
interiorul Magiei Anti-Cronide: 2 [„Instabilitatea, Unitatea Multiplicată
prin Ea Însăşi”]+3 [„Primul Număr Sacru; Triunghiul Lui
Jehovah; Mercurul Înţelepţilor”]=5, [adică „Numărul
Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii Duale şi a
Religiei Ubnice-Unificatoare. Pentagrama Angelică şi Diabolică”]
– fiind echivalat, întru Sacru, cu MÂNĂSTIREA/Cetatea
Lui Dumnezeu, pusă sub semnul lui 44, adică 4+4=8 [“Numărul Echilibrului Balanţei Justiţiei Cosmice;
Numărul Tetragramei cu Reflectarea Sa”] .
[24]
-ARISTOS (grec.) = EXCELENT, CEL MAI BUN.
[25]
- Cf. V.Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin,
Buc., 1994, p. 58: “Cât despre BOUR (Urus - care este de asemenea Taurul Primordial; de
observat că Urus inversat
dă Suru…), el joacă un rol capital în legendarul român. Există în
Moldova legenda BOURULUI ALB; el e, se spune, Tatăl, Strămoşul
Moldovenilor. El rătăceşte prin Muntele Sfânt al Ceahlăului
(Coelus) şi nu se arată
decât celor aleşi…Se
vorbeşte de unii voevozi care au văzut BOURUL ALB. Avem impresia
că în
[26]
-“Prima triadă:
Sfântul nume al Serafimilor
semnifică «aceia care ard» sau, mai limpede spus, «aceia care
purifică».
Cel al Heruvimilor semnifică “cunoaşterea plenară” sau
“efuziunea înţelepciunii”.
Numele Tronurilor indică vecinătatea tronului divin, fiind
vorba deci de spirite foarte înalte care se află în imediata apropiere a
lui Dumnezeu şi primesc în manieră directă şi imediată
perfecţiunea şi cunoaşterea divină.(…)
Despre triada intermediară:
(…)Eu cred că numele revelator al sfintelor
Domnii ne arată capacitatea lor de elevare, care
niciodată nu este diminuată, fiind liberă de orice compromis;
ele nu coboară, nu răspund niciodată unei acţiuni
dizarmonioase, sunt deasupra oricărei aserviri degradante şi sunt cât
mai mult timp posibil în comuniune cu Principiul Divin. Numele sfintelor Virtuţi semnifică curaj în
toate activităţile, ele nu obosesc niciodată să acumuleze
lumina Principiului Divin şi sunt intens şi ferm orientate spre a-l
reflecta pe Dumnezeu în fiinţa lor. Cât despre numele sfintelor
Stăpâniri, acesta arată egalitatea în grad cu Domniile şi cu
Virtuţile, abilitatea de a acumula daruri divine şi puteri
supraomeneşti; ele nu abuzează tiranic de forţele lor,
utilizându-le în mod egoist, ci urmăresc permanent să se eleveze pe
sine şi să-şi eleveze subordonaţii către
realităţile divine; ele tind să asimileze Principiul Puterii
Divine, izvorul oricărei puteri şi pe care o reflectă,
dăruind-o dezinteresat, pe căt posibil, îngerilor.(…)
Despre a treia ierarhie cerească: Numele Întâietorilor indică un caracter divin suveran şi o putere de comandă, care
este în perfectă consonanţă cu puterile suverane; ei se
modelează după acelaşi Principiu
Unic, izvor al tuturor principiilor; ei, cu ajutorul
bunei coordonări a ierarhiilor suverane, exprimă acest
principiu ca Principiu ordonator suveran.
Sfântul ordin al Arhanghelilor, prin poziţia sa centrală în ierarhie este
legat în mod egal atăt de sfinţii Întâietori cât şi de Îngeri; ei primesc pe scară ierarhică lumina
Principiului Divin prin intermediul ordinelor superioare şi le transmit
plini de bunătate Îngerilor, care la rândul lor ni le manifestă
nouă, ca răspuns la sfintele acţiuni şi rugăciuni ale
celor care devin iluminaţi de Dumnezeu.
Îngerii din ultimul ordin
posedă caracterul de
mesageri şi sunt cei mai apropiaţi de noi;
de aceea, mai mult lor decât celorlalţi li se potriveşte numele de
îngeri deoarece sarcina lor este aceea de a se ocupa de tot ceea ce este
manifestat, şi mai mult, de lucrurile din lumea aceasta. Din acest motiv,
Înţelepciunea Divină a încredinţat Îngerilor ierarhia
noastră umană, desemnându-l pe Mihail principe al poporului evreu,
şi chemând şi alţi îngeri să prezideze peste diferite
popoare.
De aceea, în antichitate se spunea
că se stabilesc hotarele unui popor după numărul îngerilor lui
Dumnezeu care-l ocrotesc.
(…)
Inteligenţele cereşti sunt toate revelatoare şi mesagere a ceea
ce le precede în ierarhie.
Cele mai elevate sunt animate direct de Dumnezeu, în timp ce
celelalte, fiecare după forţele lor, sunt sub tutela
spiritelor animate direct de Dumnezeu.
Armonia suverană a tuturor lucrurilor a
prevăzut, în dorinţa sa de a ajuta fiinţele să se eleveze
şi să se desăvârşească, dispunerea
fiecărei fiinţe raţionale şi inteligente în cadrul unei
ierarhii a ordinii sacre. […] După
părerea mea, mai este un lucru care merită o reflexie profundă:
tradiţia Loghia-ei spune despre îngeri că sunt «mii de milioane»
şi «zece mii de miriade», repetând şi multiplicând pentru aceasta numerele
cele mai mari pe care noi le folosim, cu intenţia clară de a revela
că numărul fiinţelor cereşti este incalculabil. Şi
chiar mai multe sunt fericirile manifestate de aceste Inteligenţe
supraomeneşti, avînd o înţelegere mult superioară
capacităţii noastre.
Ele ar putea fi percepute de
mintea noastră ştiind că posedă o cunoaştere
cerească, supraomenească, dăruită lor de Principiul Divin
omniscient, Izvor al Înţelepciunii, Principiu Suveran, Cauză Creatoare,
Putere care cuprinde şi îmbrăţişează toate fiinţele,
Dumnezeu Tatăl” – cf. Dionisie Areopagitul, Ierarhiile
Angelice, www.esoterism.ro.
[27]
-Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi
imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998: ”Din punct de vedere creştin, alchimia era un fel de oglindă
naturală, oferite adevărurilor revelate:piatra filozofală care
transformă metalele obişnuite în argint sau în aur este un simbol al
lui Hristos, iar producerea acestei pietre din <<focul fără
flacără>> al sufletului şi din <<apa
permanentă>> a mercurului este asemănătoare
naşterii lui Hristos-Emmanuel”. Iată ce spune un text
alchimic: ”Cei doi şerpi, fiind
puşi laolaltă în Recipientul Mormântului(care este recipientul
interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul
alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca
şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei,
şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii
Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otravă
şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul din
momentul în care se apucă unul pe altul -
dacă frigul nu îi împiedică - şi
până când amândoi, cu balele lor de venin şi răniţi de
moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului(influenţele
şi forţele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii
neîmblânzite>>, ca un venin, adică distructiv, şi, pâna când,
în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin,
care îi preschimbă după moarte în apă vie şi permanentă
- prin unirea lor într-o realitate superioară)
- înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi
putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după
aceea una nouă, mai nobilă şi mai bună”.
[28]
- Cf. Papus - Alchimia: „Piatra filosofală
este o simplă condensare energetică a Vieţii într-o
cantitate mică de materie şi ea acţionează ca un ferment
asupra corpurilor asupra cărora este folosită. Este suficient un pic
de drojdie pentru a face să crească o mare masă de pâine; tot
aşa este de ajuns un pic de piatră filosofală, pentru a dezvolta
viaţa conţinutî într-o materie oarecare, minerală, vegatală
sau animală. Iata motivul pentru care alchimiştii numesc piatra
filosofală „leacul celor trei regnuri”.
Cele mai importante operaţii descrise în
tratatele clasice de alchimie şi care au drept finalitate obţinerea
pietrei filosofale sunt următoarele:
-
extragerea din mercurul obişnuit a unui ferment special, numit de
alchimişti Mercurul filosofilor;
-
acţionarea fermentului extras din mercur asupra aurului, pentru a extrage,
de asemenea, un ferment;
-
amestecarea fermentului extras din aur cu fermentul extras din argint şi
cu fermentul obţinut din mercur într-un vas de sticlă verde foarte
solid şi în formă de ou, închiderea ermetică a acestui vas
şi punerea lui la fiert, într-un furnal special, numit de alchimişti athanor .
(...)
Atunci (în timpul acestei coaceri) şi nu numai atunci se produc anumite
culori, pe care sunt bazate toate istorisirile alchimice. Materia conţinută
în ou devine mai întâi neagră, pare în intregime putrezită, este
starea cunoscută sub numele de cap de corb. Indată după această culoare, urmează o
albeaţă strălucitoare. Această trecere de la negru la alb,
de la întuneric la lumină, este o adevarată piatră de încercare,
pentru a recunoaşte istoria simbolică a alchimiei. Materia,
fixată la culoarea albă, serveşte pentru a transmuta metalele
impure în argint.
Dacă se continuă coacerea, se observă că această
culoare albă dispare puţin câte puţin, materia ia culori
diverse, de la culorile inferioare ale spectrului (albastru, verde) până
la culorile superioare (galben, portocaliu), şi sfârşeşte prin a
se colora în roşu rubiniu. Atunci, piatra filosofală este aproape
terminată. Am spus aproape terminată, căci, în această
stare, zece grame de piatră filosofală nu transmută mai
mult de douăzeci de grame de metal. Pentru a desăvârşi piatra
filosofală, aceasta se aşează, din nou, într-un ou de
sticlă, cu puţin mercur filosofal şi se reîncepe procesul de
încălzire. Operaţia care durase iniţial un an nu durează,
de data aceasta, mai mult de trei luni - şi culorile reapar, în aceeaşi ordine ca prima dată. La
aceasta stare, piatra transmută în aur de zece ori greutatea sa.
Se
începe din nou operaţia. Ea va dura o lună, iar piatra poate
transmuta un metal având de o mie de ori greutatea sa.
In
sfârşit, se mai coace o ultimă dată şi se obţine
adevărata piatră filozofală perfectă, care transmută
de zece mii de ori un metal în aur pur. Aceste operaţii sunt cunoscute sub
numele de multiplicarea pietrei.
Din
descrierea acestor operaţii se observă că, pentru a produce
piatra filosofală, este nevoie de timp şi de răbdare. Vorbind
din punct de vedere alchimic, cel ce nu a ucis în el dorinţa de aur, nu va
fi niciodată bogat”.
19 -
V.I.T.R.I.O.L..:
a-Visita Interiorem Terrae
Rectificando Invenies Operae Lapidem. [Vizitează Interiorul
Pământului şi Rectificând vei găsi Piatra Operei].
b-Visita Interiora Terrae
Rectificandoque Invenies Occultum Lapidem [Vizitează Interiorul
Pământului şi Rectificând, vei găsi Piatra Ocultă].
Pe anumite tablouri sunt
adăugate literele U.M. (V.I.T.R.I.O.L.U.M): Medicina Adevarată. Literele
în discuţie mai pot sugera reîntoarcerea în sine, Eul fiind simbolizat de
pământ. Lucrând asupra lui, prin meditaţie, asceză,
rugăciune, e posibil, să-ţi modifici fiinţa,
să-ţi şlefuieşti piatra, să o aduci la stadiul de
perfecţiune pentru ca să poata fi inserată în construcţie. Simbolismul
formulei V.I.T.R.I.O.L e strâns legat de cel al oglinzii şi al
peşterii. Aşadar, cunaoşterea de sine şi coborârea
până în profunzimea fiinţei noastre sunt demersuri necesare pentru a
progresa
[30]
- A CEVLUI: a tonsura (a tăia părul din creștetul capului unui seminarist, pentru a se arăta intrarea sa în tagma bisericească sau călugărească).
[31]
-„URBS ETERNA”...
[32]
- MAR-ISSOS – „Prea Curat (Sfânt)” =MUREŞ – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip,
1997, p. 94. Se pare că, în limba
strămoşilor noştri TRAKES-Sfinţii/Frumoşii/Luminaţii
- „Maramureş” este tocmai... dublarea cuvântului „SFÂNT”!
Deci: SFINŢII, CEI DOI GEMENI SFINŢI (Apollon şi Artemis, reuniţi în
funcţia divină chtonico-uranică „ZALMOXIS”!)
[35]
- Spune R. Guénon,
urmând Kabbala ebraică, în Regele Lumii, pp. 29-31: ”Termenul de METATRON cuprinde înţelesurile de păzitor, de Domn,
de trimis, de mediator; el este autorul teofaniilor în lumea sensibilă; el
este Îngerul Feţei, şi de asemenea Prinţul Luminii (Sar ha-ôlam)
(…). Vom spune că aşa cum şeful ierarhiei iniţiatice este
Polul terestru, Metatron este Polul
ceresc, şi îşi are reflexul în acela cu care este în legătură
directă, urmând Axa Lumii. Numele său este Mikaël, Marele Preot care
este jertfă şi jertfire înaintea lui Dumnezeu. Şi tot ceea ce
fac Israeliţii pe pământ este împlinit după ceea ce se petrece
în lumea cerească. Marele Pontif simbolizează aici pe Mikaël, prinţul Milei…În toate pasajele
în care Scriptura vorbeşte de apariţia lui Mikaël, e vorba de slava
Shekinei. Ce se spune despre Israeliţi se poate spune la fel despre toate
popoarele cu o tradiţie cu adevărat ortodoxă; cu atât mai mult
trebuie să se spună despre reprezentanţii tradiţiei
primordiale, din care toate celelalte decurg şi căreia îi sunt
subordonate; acest lucru e în legătură cu simbolismul Pământului
Sfânt, imagine a lumii cereşti(…). Pe de altă parte, decurgând din
ceea ce am spus mai sus, Metatron nu
are numai aspectul de Milă, îl are şi pe cel de Dreptate; el nu este
numai Marele Preot (Kohen ha-gadol), ci şi Marele Prinţ (Sâr
ha-gadol) şi şeful oştirilor cereşti, ceea ce înseamnă
că este principiul puterii regale ca şi al puterii sacerdotale sau
pontificale, căreia îi corespunde propriu-zis funcţia de mediator.
Trebuie remarcat de asemenea că Melek=rege - şi Maleak=înger, sau
trimis - nu sunt, în realitate, decât două forme ale aceluiaşi cuvânt;
mai mult, Malaki=trimisul meu
(adică trimisul lui Dumnezeu, sau îngerul în care este Dumnezeu, Maleak
ha-Elohim), este anagrama lui Mikaël”.
[36]
- Cf. V.Lovinescu, Incantaţia
sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 100-126: “(…) Elementul
care unifică şirul voievodal
prin veacuri (…) se spune că ar fi un sânge blestemat (…) e mult mai just să definim acest sânge după datele tradiţionale, ca fiind venin infinit de
preţios, VITRIOLUL, ostil
vieţii şi morţii,
aşa cum se întâmplă totdeauna cu sângele neamurilor alese, adevărate neamuri regale şi
sacerdotale, RACES-FAÉES. (…) Muşatinii sunt Ciubăreşti (…) Elementele bazice ale
strigătului şi numelui său (COCORULUI - care
zboară în unghi ascuţit, ca vârful
lăncii Graalului, conducând la Nedeia Cetate! - şi simbolizează Axa Lumii) se reduc la GR sau KR. Le găsim în numele
arhaic al Grecilor, Graii, în cuvânt sau limbă - care
se mai zice şi GRAI, iar în aspectul regal - Karl,
devenit Kral, apoi Kra(i). Grai e sacerdotal, Krai este şi regal. (…) KR se află în coroană, Krone, principiul dublei puteri, sacerdotale şi regale Sefira
supremă din Arborele Sephiroth, numită Kether, înseamnă COROANĂ, in divinis. Legătura acestei rădăcini
cu Graalul este vizibilă(…). Graalul conţine sângele divin, deci
numele Gruiu Sânger devine(…) Sangraal – Sânt Graal, Sangreal, adică Sânge
Regal, dar şi Sânge Real, indicând precis Prezenţa Reală a
Divinităţii în Sângele Sfânt – s.n.(…). Graalul este adus de un înger, identic cu păsărica, deasupra
arbustului (…) e mai firesc să presupunem că pasărea divină
era un Cocor şi că
strigătul său onomatopeic,
KRA, era un Mantra (formulă rituală; sunet) care devenea Yantra (imagine rituală), spaţializându-se în cupă
şi licoare interioară, venin
şi balsam(…). Sânger este o contracţie a lui Sân şi Înger –
Sfântul Înger(…) Şi Ciubăr Vodă şi
Grui Sânger sunt Regi ai Graalului; dar
cum rege al Graalului nu poate fi decât unul singur, înseamnă că e
vorba de aceeaşi fiinţă fără nume, deşi
mirionimă – s.n.(…). Începutul noii ere a lui Manu
este ceea ce, în antichitate, era numit VÂRSTA DE AUR,
simbolizată de Copilul cu Pieptul de Aur al Pescarului. Această
bruscă îndreptare o face MATSYA-AVATARA ( Avatarul Peşte - Peştele este simbolul lui Hristos),
ultimul din Avatarele ciclului trecut şi primul din cele 10 Avatare Majore
ale ciclului al X-lea. Ciutura şi Ciubărul sunt
cvasi-identice – s.n. (…) . În romanul Grand
Saint Graal, toţi cavalerii Graalului sunt hrăniţi printr-un
peşte pescuit de Alain; de aceea, cavalerul acesta avea numele de le riche pêcheur, titlu care s-a
transmis dinastiei Graalului. Băiatul devenit le riche pêcheur, prin darurile Peştelui, este deci Rege al Graalului(…). Ciutura cu
Peştele Primordial în ea nu este altceva decât cupa Graalului – s.n. (…) “.
Cf. V.Lovinescu, O icoană… (Voinicul cel cu cartea în mână
născut), Cartea Românească, Buc., 1996, p. 67: “GRAALUL este o CUPĂ (GRASALE) şi o CARTE (GRADALE)”.
[38]
-„In mitul lui
Parsifal, il regasim pe Regele Pescar, un exemplu clasic al cuiva care a cazut
din starea de gratie. Cand l-am intalnit pentru prima data, regele traia in
castelul Graal-ului, gemand de durere din cauza unei rani in pantec, in timp ce
curtenii se distrau in jurul sau -cavalerii si domnitele fecioare mancau,
dansau si beau din Graal. Da, Regele Pescar traia chiar in prezenta acelui
lucru care-l putea vindeca, dar el nu putea sa participe la bucurie. (Asa se
petrec lucrurile, atunci cand se pierde starea de gratie: suntem inconjurati de
frumusete, dar incapabili sa o recunoastem sau sa ne bucuram de ea.) Regele a
trebuit sa sufere si sa astepte ca un tanar naiv, precum Parsifal, sa ajunga
din intamplare la palat si sa-i adreseze intrebarea vindecatoare: „Cui serveste
Graal-ul?”
Regele
Pescar reprezinta Sinele nostru minunat, pe care-l purtam in aproape toate vietile
noastre. Observam bucuria si frumusetea
peste tot in jurul nostru, dar ne interzicem sa participam la ele.
Parsifal matur imbatraneste, devenind o versiune a Regelui Pescar, si isi
indeplineste in continuare datoriile de cavaler, dar fara nicio bucurie. Focul care a
ars in interiorul lui in tinerete se stinge acum. El rataceste fara tinta prin
tara, uitand ca asteapta sa reapara Castelul Graal-ului. Epuizat si lipsit de
starea de inocenta, el isi petrece viata facand ceea ce a facut dintotdeauna –
salveaza fecioare si elibereaza castele asediate – pana cand i se cere sa-si
dea jos armura. Cand redescopera, in sfarsit,
castelul Graal-ului si pune intrebarea esentiala, atat Parsifal cat si Regele
Pescar se vindeca simultan, ceea ce le permite sa primeasca starea de gratie a
Graal-ului.
Motivul pentru care Sfantul Graal nu a fost descoperit de nici-unul dintre
cavalerii Regelui Arthur, cu exceptia lui Parsifal, este ca potirul nu exista
in lumea fizica – el se afla doar in invizibilul Castel al Graal-ului. Acesta
este un loc despre care toate traditiile intelepciunii spun ca nu poate fi
gasit niciodata printr-o simpla cautare… dar poate fi descoperit de cei care
cauta. Cu alte cuvinte, este necesar ca noi sa pornim in cautare pentru a gasi
ceea ce ne-a fost intotdeauna la indemana, sau vom transfera această
sarcina, copiilor nostri.
Parsifal si Regele Pescar sunt ambii aspecte ale sufletului nostru: Daca
Parsifalul nostru nu va gasi niciodată Graal-ul, el va deveni Regele
Pescar, sperand si rugandu-se sa apara cineva care sa-l vindece. Adesea vad
acest lucru ca pe o trauma care se transfera intre generatii, de la mama la
fiica, sau de la tata la fiu: Parintii nu au fost niciodată capabili sa-l
vindece sau sa-l salveze pe Parsifalul lor launtric, astfel incat ei au
transferat aceasta trauma, in speranta ca urmatoarea generatie o va vindeca
pentru toti cei care au fost inaintea lor. In cele din urma, toate pierderile
de suflet reprezinta o separare de Divinitatea noastra, de Sinele nostru
natural, care traieste intr-o stare de gratie permanenta. Acest Sine nu se
reveleaza pana cand nu ne confruntam cu traumele noastre, pana cand nu avem
curajul de a ne rescrie contractele
limitatoare ale sufletului nostru si pana nu incepem calatoria eroului catre
vindecare. Ne imaginam gratia ca un fel de stare Divina, in care putem intra
doar daca practicam o forma corecta de meditatie, sau daca spunem rugaciunea
potrivita. Dar pe acest drum nu exista niciun indicator care sa anunţe:
„Gratia, pe aici”, marcandu-ne traseul care sa ne conduca acolo. Parsifal a
ratacit prin viata ani intregi inainte de a reintra in Castelul
Graal-ului. Nu exista nicio cale prin care sa ne regasim starea de
gratie, in afara de a ne imbarca in calatoria eroului. Pentru a o face, trebuie
sa mergem in Spatiul Gratiei pentru a regasi acea parte pierduta de suflet care
a ramas intotdeauna in starea de gratie. Acolo ne vom descoperi Sinele
vindecat, care a fost pastrat ontr-o deplina stare de armonie. Ceea ce vom
recupera, ce vom lua cu noi la intoarcerea in Eden, se naste din intelepciune
care ne permite sa avem din nou incredere profunda, sa iubim din nou cu
intelepciune si sa traim cu inima” – cf. Alberto Villoldo.
[39]
-„Rostul”
este sinonimul „gurii”, deci a „sufletului” – dar şi a „înaintării” şi „spargerii”, cu „ciocul” Corăbiei/ARCEI
SALVĂRII/MÂNTUIRII, a zidului/obstacolului/Temniţei Temporale...!
[40]
- ARDEAL - geto-dacii numeau HAR-DEAL - Dealul (Codrul) Sfânt, Grădina. Din Grădina
Paradisului. AKES SAMENOS, după
cum numeau Tracii…
[41]
-Tradus: DREPTATEA lui Dumnezeu.
[42]
-Puhlibuitor – pârâş, clevetitor.
[43]
-Muşat=FRUMOS. Deci, în linia semnificaţiei hieroglifice a
Trakilor!
[44]
- Nu trebuie uitat
că Grigore Ureche a învăţat carte la Lemberg, la Şcoala
Frăţiei Ortodoxe – “frăţie”
care îşi iniţia, sever şi luminat, membrii, întru Ortodoxie,
pentru a face faţă presunilor tot mai insistente, în Moldova, ale
cultului romano-catolic (polonez şi unguresc), precum şi ale cultelor
protestante ungureşti, lutheran şi calvin.
[45]
- THULE a fost capitala ţinutului
mitic al Hiperboreei, ţinutul dedincolo de poli. Cuvântul Thuile se pronunţă tu-li în
germană. În limba sanscrită, cuvântul Tula
înseamnă ECHILIBRU. Legenda
oraşului Thule (în forma ei cea mai pură) prezintă puterile
arhetipale ale universului. Acesta este locul în care s-au produs primele interacţiuni genetice între străvechea Rasă Primordială şi rasaindigenă care trăia pe
pământ,
dând naştere formei umane pe care ocunoaştem astăzi.
Fiind primul loc în care oamenii şi zeii s-au
intersectat, ULTIMA THULE este considerată GRĂDINA
TEUTONĂ A EDENULUI.
[46]
- A NĂPUSTI (trebile ţării) =a neglija.
[47]
-A SĂCIUI: a tăia.
[48]
- …George
Topârceanu are o „parodie la parodie”
– ...căci însăşi istorisirea lui Grigore Ureche are puternice
tente ironic-caricaturizante - ...teribil de sugestivă, pentru grotescul
acestor războaie fratricide, dintre Ştefan şi Iliaş: Scrisori fără adresă/DOMNIA
LUI CIUBĂR-VODĂ: De amestecăturile care au fost în Ţara
Moldovei, după moartea lui Alexandru-Vodă cel Bătrân…:
”De la Alexandru-vodă cel Bătrân
rămâind patru feciori cu cununie, cum şi alţii cam destui pre de laturi, au stătut
întăiu la domnie Iliaş- vodă, fiu-său
cel mai mare. Şi chemându-l pre acesta Ilie, nice nu s- ar hi căzut să stea prea mult în scaunul ţării, ce
îndată s-au rădicat asupra lui cu oaste
fratele-său mai mic, Ştefan, carele l-au biruit pre Ilie, de i-au căutat a fugi la Ţara Leşască.
De acii, întorcându-se Iliaş-vodă cu
agiutor de oaste, s-au lovit a doua oară cu Ştefan-vodă la Dărmăneşti,
în anul 6942, fevruarie 2, luni în săptămâna
albă. Ce hiind începutul săptămânii, nu i-au mers lui Ilie, că iară l-au biruit Ştefan-vodă.
Şi ştiindu-se Iliaş-vodă căzut
gios, nu pierdu nădejdea, ci de iznoavă strânse oaste şi,
intrând în ţară după un an, s-au lovit cu frate-său la
Podraga, martie în 8 zile. Ce nărocul lui cel prost iară i-au
lăsat la sminteală, că hiind săptămâna babei şi
lapoviţă
tiutinderea, au rebegit caii cei gingaşi ai leşilor şi au
pierdut Iliaş-vodă războiul, de i-au căutat a se întoarce
iară la Ţara Leşască.
Nu după multă vreme, s-au ispitit Ilie
încă o dată şi viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile,
s-au lovit cu Ştefan-vodă la Pipereşti, într-o vineri. Ce hiind zi de post, iară au mâncat Iliaş-vodă
bătaie.
Care văzând acestea Ştefan-vodă
despre partea frăţine-său, că bine nu se curăţia de dânsul
şi iară venea cu oaste asupra lui, că-l făcuse
tobă den bătăi şi tot nimica nu i-au slujit, socotit-au
Ştefan-vodă să-l ia cu bine şi cu vorbă bună,
măcar că-i era frate. Şi aşa, l-au pohtit să
vie la împăcăciune să se împartă cu domnia, giuruindu-se
pre Maica Precista şi pre toţi sfinţii părinţi că
nimica rău nu-i va face, numai să vie. Iară dacă s-au
încrezut Ilie şi au venit, nimica rău nu i-au făcut Ştefan-vodă,
fără numai cât i-au scos ochii şi i-au tăiat nasul” – cf. George Topârceanu, Scrieri, vol. II, Ed. Minerva,
Buc.,1983, pp. 8-9.
[49]
-Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche
– vornicul
- continuă cronica lui Ureche din 1594
pînă în 1661, anul morţii lui Ştefăniţă
Lupu.
[50]
- Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori şi istoriografi din literatura
română.
o
Îşi începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache
Cantacuzino, pe care îl va elogia în Letopiseţul său, arătând: „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care
capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai
avea”.
o
Acum primeşte şi prima misiune
diplomatică, fiind trimis la starostele Cameniţiei să obţină ajutor împotriva lui Gheorghe
Ştefan, care ameninţă tronul şubrezit al lui Vasile Lupu.
o
Are loc vestita întâlnire cu marele vizir Ahmed Köpröli care,
după cucerirea Cameniţei, îl întreabă pe marele vornic dacă moldovenilor „Pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, au
ba?” Patriotul Costin răspunde lapidar, dar clar, cum
consemnează Neculce: „Suntem noi moldovenii
bucuroşi să să lăţască în toate părţile
cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să
lăţască.”
o
Îl convinge pe vizir să renunţe
la intenţia de a ierna oastea otomană în Moldova, „că-i ţara săracă”.
o
Începe traducerea scrierii Origines et occasus Transsylvanorum (Lyon, 1667) a lui Laurenţiu Toppeltin de Mediaş.
o
În vremea domniei lui Antonie Ruset-vodă, logofătul
îl întâmpină pe Ioan Gninski, marele sol polon care îndeplinise misiuni diplomatice
în Franţa, în Danemarca şi în Rusia, aflat în drum spre Poartă, pentru ratificarea păcii de la Zurawno. Cu acest prilej se pare că i-a înmânat Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei
(Cronica polonă), dedicată prietenului său Marcu Matezynski. Scrisă în polonă sub formă de epistolă, încearcă demonstrarea romanităţii
poporului nostru şi a latinităţii limbii, având drept scop,
nemărturisit direct, să-i determine pe polonezi să ne ajute spre
a ne elibera din jugul otoman. Oferă astfel creştinităţii, înaintea Descrierii Moldovei a lui Cantemir, posibilitatea să afle date despre istoria,
geografia şi organizarea politică a românilor.
o
Tot din acest an datează „Istoria în versuri
polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei (Poema polonă)”,
amplă scriere având 750 de versuri pe care o dedică
binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o
operă artistică, având drept model poemele poloneze ale vremii,
şi drept scop obţinerea sprijinului în luptă împotriva turcilor.
Dă explicaţii cu parfum de legendă stemelor, recurge la
ficţiune, îmbină naraţiunea cu descrierea - de o mare
frumuseţe - a minunatului pământ românesc, dintr-o perspectivă
aeriană parcă, anticipându-l pe Bâlcescu, istoricul ce ne-a oferit
fascinanta imagine a Ardealului.
Din această perioadă datează capodopera
sa, "De neamul moldovenilor".
·
1691 - Relaţiile cu influenţabilul domn Constantin
Cantemir se deteriorează. Marele cărturar cade victimă
intrigilor celor care-l manevrau pe vodă şi, goleşte de sub
securea călăului, în apropiere de Roman, fără a se putea
dezvinovăţi. Evenimentul este relatat diferit de Dimitrie Cantemir în
Vita Constandini Cantemirii, academicianul berlinez luând, în mod firesc,
apărarea părintelui său şi acuzându-i pe Costineşti de
complot, şi de mai obiectivul Ion Neculce: "Dece Cantemir-vodă,
cum au înţeles acel sfat, din Ilie Frige-vacă, a boierilor, au
şi răpedzit într-o noapte boierinaşi d-è lui şi slujitori,
să-i prindză pe toţi pe aciie. Dece unii au scăpat în
Ţara Muntenească, iar pe carei i-au prinsu i-au adus la Ieşi. Şi
pe Velicico vornicul, după ce l-au adus la Ieşi, era zavistie mai
mare despre Cupăreşti, împungându-să cu horba mai denainte
vremi. Şi avè şi sâială de dânsul, căce era mai om decât
toţi. Atunce în grabă Cantemic-vodă: "De vreme că te-i
grăbit de l-ai bătut, nu-l lăsa viu. Păzeşte de-l
omoară, că d-è scapă viu, mâne, poimâne el ne omoară pe
toţi." Şi el încă îndat-au ascultat şi l-au scos
noaptea de i-au tăiat capul denaintea porţâi. Pentru bineli ce-au dat
ştire Velicico lui Iordachi visternicul, de-au fugit când vrè să-l
omoare Cantemir-vodă, acum i-au mulţămit şi Iordachi
visternicul într-acest chip, ca un grec. Şi aflară c-ai omorât pe
Velicico, triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul,
de-l omoară. Ori vinovat, ori nevinovat, să nu scapi, c-apoi
încă a hi mai rău şi de tine şi de noi. Deci
Cantemir-vodă nu ş-au socotitu viiaţa lui, că era trecut cu
bătrâneţeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă ceasul
şi lui, ce s-au potrivit neprietinilor şi nu ş-au cruţat
sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul de
păhărnicei, cu slujitori din Roman de l-au luat de-acolo, de la casa
lui de la Bărboşi, de l-au dus păn-în Roman, şi i-au
tăiat capul. Şi când l-au găsit Macrei acolo la
Bărboşi, atunce-i murisă şi giupâneasa. Şi nemic nu
ştiè ceilalţi boieri de sfat. Că el pornisă atunce pe un
ficior a lui, pe Neculaiu, să iè fata Ducăi-vodă de
Ţarigrad şi să gătasă şi cu celalalt să iè
fata lui Cantemir-vodă să s-încuscredze, şi nici cu gândul nu
gândiè că i-a vini o furtună ca acie. Dzisu-i-au slujitorii, cându
l-au găsit la Bărboşi, să fugă, că nu-i departe,
în Neamţu, iar el n-au priimitu, ştiindu-să drept. Gândiè
că l-or duce la leş şi s-a îndrepta, iar după ce i-au vinit
Macrei, şi viind zapciu după zapciu să piară, nu l-au mai
îngăduid ş-au pus de l-au tăiat în Roman. Şi mult s-au
rugat lui Macrei să-i ducă păn-în Ieşi, iar Macrei, ca un
om rău şi de nemic, nu i-au fostu milă de sufletul
stăpânu-său şi s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar
hi dus în Ieşi, poate s-ar hi îndreptat şi n-ar hi perit. Că
multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbescu
şi ferescu pe stăpâni de păcat, şi pe urmă cad la
laudă şi despre stăpân, şi despre oameni, şi despre
Dumnedzău. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotitu. Cantemir-vodă
dup-aceea mult să căiè ce-au făcut şi de multe ori plângè
între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat
de-au grăbit de i-au tăiat. Că, după ei, n-au trăit un
an nice Cantemir-vodă ş-au murit."
[51]
-AKASHA este un cuvânt sanscrit
însemnand cer, spaţiu sau eter. In misticismul Hindus, acest termen ar
desemna principiul fundamental al naturii din care derivă celelalte patru
principii materiale: focul, aerul, pământul şi apa. Nikola Tesla,
care a folosit terminologia sanskrită, pentru a descrie fenomenele
naturale, spunea într-o scrisoare datată in 13 Mai, 1907: “Cu mult timp în urmă, omul a recunoscut
că toată materia perceptibilă provine dintr-o
substanţă primară, subtilă dincolo de orice concepţie
şi care umple tot spaţiul, Akasha sau etherul strălucitor, care,
pusă în mişcare de Prana sau forţa creatoare, antrenează în
existenţă - în cicluri nesfârşite- toate lucrurile şi
fenomenele... “.
De aici, termenul Cronica Akasha sau Inregistrarile Akashice, a ajuns sa
desemneze o substanta eterica unde sunt inregistrate orice gand, sentiment si
actiune, un fel de colectie de intelepciune stocata in eter. Conceptul este
comun religiilor si filozofiilor New Age, unde Cronica Akasha se spune ca ca ar
fi existat de la inceputul planetei si ar fi ceva in genul unei imense librarii
in care s-ar inregistra orice fenomen, inclusiv gandurile si sentimentele. Cei
care afirma existenta acestei cronici sustin ca ea a fost folosita dintotdeauna
de catre oameni apartinand unor timpuri si culturi diferite (tibetani,
egipteni, persani, chinezi, greci, mayasi etc), si orice om contribuie si are
acces -cel putin, teoretic- la aceasta. Desi se sustine ca Inregistrarile
Akashice au fost folosite de mistici de-a lungul intregii istorii, termenul in
sine, avand sensul unei imense librarii eterice, se afirma odata cu miscarea
teozofica in secolul 19. Potrivit lui H. P. Blavatsky(1831-1891), fondatoarea
Societatii Teozofice, Cronica Akasha este mai mult decat o simpla colectie de
date ce pot fi accesate de catre un senzitiv:Akasha este este unul din
principiile cosmice si este o materie plastica, creativa in esenta ei. Este
chintesenta tuturor formelor posibile de energie, materiale, psihice sau
spirituale, si contine in sine germenii creatiei universale.... Se afirma ca
evenimentele inregistrate in Cronica Akasha pot fi citite sau accesate in
anumite stadii ale constiintei. In acest sens Rudolf Steiner (1861-1925),
filozof si fondatorul Societatii Antropozofice, ne spune urmatoarele: “...Omul, ajuns la un grad avansat al
facultatii sale de cunoastere, poate patrunde pana la sursele originare si
eterne ale lucrurilor perisabile in timp. Daca omul isi largeste in acest fel
facultatea de cunoastere, poate ajunge si la o cunoastere a trecutului fara a
mai fi dependent de marturiile si documentele exterioare. El devine capabil sa
contemple acea parte nevazuta a evenimentelor, care este neperceptibila prin
simturi, pe care timpul nu o poate sterge sau distruge. Aceasta istorie eterna
este consemnata, in orice caz, cu alte litere decat cele de care se serveste
istoria noastra obisnuita. In gnoza si in teosofie ea se numeste << Cronica
Akasha>>, iar limbajul nostru curent nu poate da decat o slaba idee
despre continutul acestei cronici, deoarece este propriu redarii
realitatilorlumii sensibile. Cine nu a dobandit prin propria sa experienta
convingerea ca exista o lume spirituala, te va privi cu usurinta ca pe un om cu
fantezie bogata, daca nu si ceva mai mult. dar cine a dobandit facultatea de a
percepe lumea spirituala va recunoaste acolo evenimentele sub aspectul lor
etern....(…)”
Bibliografie Rudolf
Steiner: Din Cronica Akasha Lobsang Rampa; Edgar Cayce's Story Of The Origin
And Destiny Of Man; C. G. Jung: Amintiri, Vise, Reflecţii - Wikipedia, The
Free Encyclopedia www.edgarcayce.org www.spiritmythos.org www.themystica.com
skepdic.com
[52]
- PRAKRTI: “În Sāmkhya este vorba de acelaşi dualism între Spirit şi
Prakrti. Diferenţa apare însă în Vedānta, unde nu există
decât un singur Sine, în loc ca fiecare om să aibă un sine. Astfel,
Sinele fiecărui om în parte este de fapt Sinele universal şi absolut,
iar separaţia este numai o iluzie. Astfel, Vedānta a rezolvat
problema posibilităţii existenţei unor oameni iluminaţi
şi a unor oameni încă aserviţi. Ei pot să coexiste pentru
că existenţa însăşi nu este reală, ci este doar o
iluzie (Maya). Eliberarea constă prin urmare în înţelegerea acestui
lucru şi astfel, în străpungerea vălului ignoranţei şi
realizarea identităţii cu Brahman. Deoarece în Sāmkhya şi
Yoga, lumea sau materia (Prakrti) este reală, ar fi imposibilă
explicarea co-existenţei unor oameni eliberaţi şi
ne-eliberaţi – eliberarea primului om ar fi trebuit să ducă
automat la eliberarea întregii rase umane. În Vedānta, lumea fiind
iluzorie, este posibil să avem mai multe iluzii de oameni
ne-eliberaţi, în timp ce Sinele este liber şi a fost astfel din
totdeauna” – Mircea Eliade - Patanjali şi Yoga.
[54]
-ARISTON - În greaca veche, ariston însemna "cel mai bun", deci aristocratia în sensul originar îi
cuprindea nu neaparat pe cei cu "sânge albastru", indiferent de
calitatile lor morale si spirituale, ci pe nobili întrucât, prin educatia si
codul lor de onoare, se dovedeau realmente cei mai buni, cei mai alesi
indivizi din societate.
[55]
-„Odinioară, conducătorul de Neam (şi ”dominator dominat”,
spiritual, de o zonă a Pământului) era un dublu receptacul:
a – receptacul al voinţei divine,
exprimate prin atitudinea arhanghelică, în raport cu Neamul (ocrotit de
Arhanghel, pe Pământ);
b – receptacul al forţei de
răspuns a membrilor Neamului (nu ca individualităţi – ci ca
stare de comuniune spirituală, asemănătoare aceleia a unor
polipi spirituali – stare a celor strânşi în jurul MESEI MISTIC
EUHARISTICE A NEAMULUI), faţă de voinţa divină.
În acest caz, MARII VOIEVOZI se
identificau dublu (în cazul în care îşi percepeau Spiritul şi
Misiunea Metafizică): aveau (sau puteau atinge), în momente de maximă
tensiune spirituală, autosacrificială pentru Neamul condus –
înfăţişarea de Arhangheli (căci Arhanghelii “coborau”, în
sensul că aveau contacte directe, învăluitor-spirituale, până la
identificarea formală, cu voievozii-spirite receptoare ale voinţei
divine asupra Neamului); aveau şi înfăţişare
spirituală (greu imaginabilă în condiţiile
prăbuşirii-ruinării spirituale din omenirea nouă, de azi) –
de “mese spirituale”, la care se puteau ”aşeza spiritual”, pentru
a-şi clarifica şi regăsi Sinele Spiritual, membrii Neamului. Conducătorii
Spiritului – MARII VOIEVOZI garantau pentru sfinţenia Neamului
şi în faţa Cerului, şi în faţa Pământului. Conducătorii
Spirituali – MARII VOIEVOZI asigurau oficiul de tranzit al forţelor
divine spre Neam, şi a forţelor tânjitoare de cer ale Neamului –
către cer (pentru a putea fi purificată şi resfinţită
Imaginea Spirituală a Neamului).
Forţa Voievodului Autentic era la
mijloc de Arhanghel şi Neam – făcând transparente: atât pe
Arhanghelul neamului, pentru membrii Neamului, aflaţi în stare de
comuniune spirituală (tip polipi spirituali); cât şi Neamul, pentru
Arhanghelul ocrotitor de Neam, spre a nu pierde nici o clipă posibilitatea
reglării imediate a unor disfuncţionalităţi spirituale ale
Neamului.
Care alta, decât această funcţie
de tranzitivitate metafizică – este funcţia
legionarului-iniţiat? Exact această “transparentizare între cer
şi pământ”, între Neam şi finalitatea lui mistic-cerească,
o operează legionarul-iniţiat.
Da, voievozii asigurau (dar aceasta,
datorită unei cu totul altei conformaţii spirituale a NR) ECUMENICITATEA
NAŢIONALĂ, de care vorbeşte, la modul vizionar, CZC. Adică,
întâlnirea spirituală, focalizarea, la mijloc de CER şi NEAM (în punctul de convergenţă a voinţei divino-umane: VOIEVODUL) – atât a voinţei divine către Neam, cât şi a conştientizării,
de către Neam, a finalităţii sale divine, ca Neam al
Pământului (Pământul=etapă a evoluţiei Spiritului).
De aceea, nu se punea, la români, nici
problema dictaturii (ca siluire a voinţei membrilor Neamului – căci
membrii Neamului erau convinşi că Voievodul se pune în relaţie
cu planul divin, spre binele spiritual al întregii comunităţi
spirituale-Neam) – şi nici problema democraţiei, cea mai
perversă formă de disoluţie a Neamului, determinând cel puţin
2 catastrofe spirituale (în cap. DEMOCRAŢIA
ÎMPOTRIVA NEAMULUI, vom prezenta, pe îndelete, viziunea lui CZC asupra democraţiei:a-desolidarizarea Neamului, neîncrederea
nimănui în nimeni; b – mascarea unor interese egoiste şi criminaleale
unor oligarhii conducătoare (locale-trădătoare şi
mondiale-invadatoare spiritual-ahrimanic) – în raport cu năuciţii
metafizic (oamenii simpli care pierd total, astfel, clarviziunea din cadrul
polipului
spiritual-Neam).
Nu, Voievozii autentici, MARII VOIEVOZI,
stăteau crucificaţi, ca nişte Hristoşi, între pământ
şi cer, iar fiinţa lor spirituală devenea SFÂNTĂ
EUHARISTIE, pentru Neamul pe care-l conduceau. Îl conduceau spre
joncţiunea cu Arhanghelul Ocrotitor. De aici, şi
înfăţişarea lor arhanghelică, plină de
strălucire, de însemne cosmice (de la COROANA SOLARĂ, la HLAMIDA
CELESTĂ, PALOŞUL JUSTIŢIAR-
ARHANGHELIC etc.) şi de semne ale dinamismului
combatant (buzdugan, paloş, sceptru – pe fundalul de ALB şi ROŞU al veşmintelor solare – culorile ANDROGINULUI ALCHIMIC –
Mercurul Dizolvant şi Sulful Purificator), pe care o aveau Voievozii
“legionari” – Voievozii care trăiau, spiritual, printre legiunile de
îngeri, determinând adesea, cum spun (pe drept cuvânt şi în înţelesul
propriu al
imaginilor – iar nu alegoric, cum pretind
hermeneuţii pozitivişti) vechile epopei – participarea directă a
îngerilor (pe atunci, vizibili spiritual), la marile bătălii
spirituale, ale Neamurilor de pe Pământ. Unde mai sunt – când vor veni
iar, acele vremuri în care MATERIA nu oculta SPIRITUL – iar
oamenii-Neam îşi vedeau Arhanghelul (prin intermediul VOIEVODULUI-LEGIONAR al legiunilor de
îngeri)?
Eu, personal, cred că, în unele
privinţe, relaţia dintre DIVINITATE-VOIEVOD-NEAM poate fi
dedusă ca fiind o prelungire miraculoasă a celei de-a 4-a
rădăcini, cea ATLANTEEANĂ, spre a 5-a, cea ARIANĂ – pe vechiul pământ al DACO-ROMANIEI, stăpânit de
voievozi-spiritualităţi superioare.
De aceea, voi face, (poate riscant) o
trimitere la un pasaj DIN CRONICA AKASHA, de RUDOLF STEINER (Univers
enciclopedic, 1998, p. 40): ”Ceea ce am spus în paginile precedente despre a
4-a rasă-rădăcină, a atlanteenilor, se referă
la marea majoritate a umanităţii. Aceasta se afla încă sub comanda
unor conducători mult mai evoluaţi decât omul obişnuit, prin
capacităţile lor. Înţelepciunea şi puterea de care
dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un
sistem terestru de
educaţie. Ele erau conferite de
entităţi superioare care nu făceau parte din lumea
pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a
oamenilor să vadă în aceşti conducători fiinţe
superioare, mesageri ai zeilor (s.a.). Şi pe bună dreptate, căci
nici prin organele de simţ şi nici prin inteligenţa omului nu ar
fi putut fi atinse ştiinţa şi dibăcia acestor
conducători. Ei erau veniţi (s.a.) ca trimişi ai lui
Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei
porunci, îndrumări şi învăţături. Fiinţe de
asemenea natură au instruit omenirea să deprindă
ştiinţa, artele şi fabricarea uneltelor (...) Se spune despre
aceşti conducători că erau în relaţie directă cu zeii,
care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea.
Aceasta era realitatea. Această
legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată iniţiere
şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalţi
oameni (...) Limbajul de care se slujeau zeii în relaţia cu “mesagerii”
lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care
aceşti zei se revelau era, cu atât mai puţin, una terestră...
”În nori de foc” apăreau aceste înalte spirite, în faţa mesagerilor
lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea
putinţa să îmbrace o formă umană, entităţile ale
căror facultăţi depăşeau nivelul uman nu se puteau
manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător cu
ceea ce era pe pământ.
“Mesagerii zeilor” puteau să
primească revelaţiile transmise de entităţile superioare,
pentru că ei înşişi erau cei mai evoluaţi, în cadrul
comunităţilor în care trăiau. (...) Ei erau oameni propriu-zis
numai dintr-un anumit punct de vedere, puteau lua o formă umană, dar
facultăţile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni
supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestraţi cu o dublă natură,
atât divină cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti
mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să
îmbrace o
formă umană, spre a fi în
mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluţia lor
terestră. Adevărata lor patrie nu era pe Pământ (s.a.) (...)
Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau 3 grupuri de
entităţi de tip uman:
1 – Primul grup era alcătuit din acele
fiinţe pe carele-am numit “mesageri ai zeilor”, aceştia se aflau pe o
treaptă de evoluţie ce depăşea cu mult pe a celorlalţi
oameni, ei propovăduiau înţelepciunea divină şi făceau
fapte dumnezeieşti.
2 – Al 2.lea grup, mai restrâns, era format
din marea masă a populaţiei, la care forţa de gândire era
încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele
facultăţi elementare, pe care omenirea de azi le-a pierdut.
3 – Un al 3-lea grup dispunea de o putere
de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăţi
elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu
ajutorul gândirii, principiile directoare, transmise de “mesageri”.
– Al
2-lea grup de fiinţe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă,
al 3-lea grup a fost pregătit şi educat de fiinţele superioare
din primul grup, pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.”
În definitiv,
dacă MARII VOIEVOZI ar putea fi asimilabili “mesagerilor zeilor”,
evoluaţi spiritual ca MESAGERI AI LUI HRISTOS – şi, după
spusa lui MIRCEA ELIADE, ar fi “legionari” (în sens esoteric, de colaboratori
ai entităţilor divine-legiuni îngereşti) – şi reciproca
este valabilă, căci, pentru legionarii
lui CZC – “adevărata lor putere nu era pe Pământ” – ei tinzând
spre refacerea punţilor metafizice între Neam şi Arhanghel”– op. cit., p. 90.
[56]
-La Alexandru Lăpuşneanul -“dragonul” lui Grigore Ureche! - a doua domnie a fost sângeroasă, pe când
la “dragonul”-Ştefan Tomşa,
al lui Miron Costin – prima!
[57]
-DODEIALĂ: război,
bătălie, confruntare armată.
[58]
-ECUMENICITATE NAŢIONALĂ:
“„(..) are la bază acea stare de spirit, acea stare de înaltă
conştiinţă naţională, care, mai devreme sau mai
târziu, se întinde până la periferiile organismului naţional.
Este o STARE DE LUMINĂ INTERIOARĂ (s.n.) (...) unanimă iluminaţie, ÎNTÂLNITĂ NUMAI ÎN MARILE EXPERIENŢE RELIGIOASE (s.n.).”
[59]
-Corneliu Zelea
Codreanu, Pentru legionari, Colecţia “Omul nou”, 1990.
[60]
- MUŞATINII – Cei Frumoşi, Sfinţii/TRAKES (erau, deci, “obârşiţi” din Zalmoxis Cel cu Două Chipuri -
adică din Gemenii Sacri, Aplollon şi Aetemis!).
[61]
- Sarabos Tereos (cf. Jordanès) =
Sarab purtând Tiara. BanSarabos=Casta
Suprem-Solară/Celestă… Sau: “Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur: “Sarab era descompus de Haşdeu în Sar si
Ab(Ba): Sar=Soare, Principe, Domn, Sef – în sanscrită, Surya=Soare. Deci,
Stăpânul, prin excelenţă al Lumii…SUR, în româneşte,
denumeşte indistincţia dintre Eter şi Tărie…Cal Sur=Cal
Soare…Fiinţa transcendentă şi arsă de ETER…(…)”.
[62]
-DARABANI/DOROBANI : ( în varianta P.P.
Panaitescu, a Letopiseţului Ţării Moldovei) mercenari pedeştri,
în oastea Moldovei.
[63]
- SEIMÉN, seimeni, s.m.: 1- (În sec. XVII-XVIII, în Țara
Românească și în Moldova) Soldat din
corpul de ostași mercenari pedeștri înarmați
cu sânețe, a căror atribuție era paza curții
domnești. [Var.: siimén, simén s.m.] – Din tc. Seğmen; 2- (la pl.) corp de armată întocmit de Matei Basarab, compus din 2000 de
lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi) sub comanda
unui polcovnic, pentru paza Curții
domnești.
[64]
-ATOCMA-întocmai.
[65]
- Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în
afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopiseţul Ţării Moldovei, de la Dabija Vodă până
la domnia lui Constantin
Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662, până la 1743
- la care a fost mai totdeauna
părtaş, sau pe care le-a cunoscut de aproape.Cu cea mai mare
probabilitate, cronicarul îşi începe lucrul la Letopiseţ după
anul 1732, când avea deja cca 60 de ani.
[66]
- Ioan Neculce (n. 1672- d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite
demnităţi importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.
Cronicarul s-a
născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de
spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost
făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea
lui Petru cel Mare şi a luat parte la
războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul,
Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani,
până după 1719 şi întorcându-se în Moldova (cca 1720), a trăit la moşia sa din Boian, ocupând numai o
dată, sub Constantin
Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale
cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun
an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.
Neculce a fost un
militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a
arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de
familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit
să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a
scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice
preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se
va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci - precum însuşi zice
- şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.
[67]
-SASCĂ=săsească (deci,
protestantă).
[68]
-Orice realizare a
stării poros/plinul divin produce, compensatoriu, starea de penia
- lipsă şi păcat. Avansarea, pe Axa
Polară, până la Capătul Osiei, închiderea în Piatra de Foc
- lasă Prakrti/Materia inactiv, şi este nevoie de un nou act
săgetător al lui Purusha/Duhul/Spiritul.
[69]
-Cf. Arborele fiinţei uman – divine; în Papus, Kabbala. Partea esoterica leagă aceste forţe (“Împărăţia”/Înţelepciune şi “Puterea” şi “Slava” de principiul lor prin revelarea
misterelor Marii Arcane. Este sinteza învăţăturilor.
[70]
-...ce sonoritate
nichitstănesciană, în aceste vorbe de pe „galbene file”!
[71]
-POMĂZUIRE=miruire, făcută de mitropolit, asupra domnitorului.
[72]
- MENUETUL este un vechi dans francez graţios din perioada barocă, originar din Poitou, cu mişcări
moderate în trei timpi. În secolul al XVII-lea a luat locul dansului Courante şi a fost
introdus de compozitorul Jean-Baptiste Lully la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care a devenit mare
iubitor al acestui gen de dans. Menuetul este menţionat pentru prima
dată în 1664 de către Guillaume Dumanoir în tratatul său polemic împotriva maeştrilor
de dans de la Académie royale de Danse. În 1706, Raoul-Auger Feuillet face o descriere amănunţită a
mişcărilor de dans în Vme Recueil de danse de bal pour
l'année 1707. Iniţial, dansul era deschis de o pereche, căreia îi
urmau alte perechi, în ordinea rangului
nobiliar, în tempo măsurat, cu ţinută solemnă şi
diverse înclinări şi plecăciuni. Din Franţa, menuetul s-a
răspândit în întreaga Europă. După o lungă cădere în desuetudine,
menuetul a cunoscut o scurtă revenire către anul 1880 sub o formă inspirată din cadril.
[73]
- SARABÁNDĂ, sarabande, s. f. Numele unui vechi dans popular spaniol, asemănător cu menuetul;
melodie după care se execută acest dans. ♦ Fig. Mișcare amețitoare,
agitată, tumultuoasă; frământare; p. ext. mulțime dezlănțuită,
tumultuoasă. – Din fr. sarabande.
[74]
- CADRÍL, cadriluri, s.n. Dans de origine franceză, cu mișcare lentă, constând dintr-un șir de figuri în cursul cărora partenerii se
schimbă între ei; melodia după care se execută acest dans. – Din
fr. quadrille.
[75]
-TĂLPIZ=intrigant,
şmecher, viclean.
[76]
-„ Atunce
şi Mihai-vodă, când era împăratul moschicesc la Chiov, s-agiunsesă cu
împăratul să fugă la Moscu. Că i să supărasă
cu închisorile în domnia dintăiu şi, vădzind că i să strâcă şi lucrurile de la Poartă, şi
Brâncovanul să lepădasă de prieteşug,
pentru voia lui Ilie cuscru-său Ca[n]tacozino, şi cei trei domni mazâli ce sta la Ţarigrad iar asupra lui ca
nişte lupi, socotisă să să lasă
de domnia Moldovei. CĂCI VĂDZUSĂ ŞI TĂRIA MOSCALULUI ŞI SOCOTIE
CĂ-N SCURTĂ VREME VA HI BIRUIREA ŞI BUCURIA CREŞTINĂTĂŢÎI. ŞI NU NUMAI MIHAI-VODĂ
S-AGIUNSESĂ, CE ŞI BRÂNCOVANUL ŞI SÂRBIMEA
TOATĂ MAI DENAINTE VREME S-AGIUNSESĂ CU MOSCUL
ŞI TRĂGÈ NEDEJDEA LUI
DIN CEAS ÎN CEAS CU BUCURIE” – cf. p. 196.
[77]
-...care,
fireşte, nu i-a mângâiat pe creştet: „Iar pe Drăghiciu Cantacozono şi pe frate-său Mihaiu
şi pe frate-său Costantin, care îl pârâsă pe Gligorie-vodă
la Beci şi pe frate-său Mateiu şi pe Iordachi, i-au luat pe
aceştea pre toţi de grumadzi, de i-au dus în Ţara
Muntenească. Dece pe Drăghiciu l-au omorât, iară pe
cielalţi i-au închis înǔ curţile domneşti, la simeni. Ş-au
răpedzitǔ Gligorie-vodă oamenii săi înainte cu schimi-aga,
de au prinsu pe giupâneasa lui Şerban şi pe celelalte a
celoralalţi boieri, de le-au închis la simeni. Şi după ce au
mărsu în Bucureşti, Gligorie-vodă îi tot bătè şi-i tot
căzniè pe acei boieri şi pe giupânese” – cf. p. 40.
[78]
-TIPTIL=deghizat.
[79]
- „Pentru bineli ce-au dat
ştire Velicico lu Iordachi visternicul, de-au fugit când
vrè să-l omoare Cantemir-vodă, acum i-au
mulţămit şi Iordachi visternicul într-acesta
chip, ca un grec. Şi aflară atunce neprietinii vreme de-au dzis lui Cantemir-vodă: „Acmu, de vreme c-ai omorât pe Velicico,
triimite de prinde şi pe frate-său, Miron logofătul, de-l omoară. Ori vinovat, ori
nevinovat, să nu scapi, c-apoi încă a hi mai
rău şi de tine şi de noi“. Deci Cantemir-vodă nu ş-au socotit viiaţa
lui, că era trecut cu bătrâneţeli, om de 70 de ai, de numai cât nu-i sosâsă
ceasul şi lui, ce s-au potrivit neprietinilor
şi nu ş-au cruţat sufletul. Ce ca un tiran au triimăs pe Macrei, vătavul de păhărnicei, cu slujitori de
l-au luat de-acolo, de la casa lui de la
Bărboşi, de l-au dus pănă-n Roman, şi i-au tăiat capul. Şi când l-au găsit Macrei acolo la
Bărboşi, atunce-i murisă şi giupâneasa. Şi nemic nu ştiè de sfatul
frăţâne- său sau de a celoralalţi boieri, că nu era amestecat cu
ceielalţi boieri la sfat. Că el pornisă atunce pe un ficior a lui, pe
Neculaiu, să iè fata Ducăi-vodă de la Ţarigrad şi să gătasă
şi cu celalalt să iè fata lui Cantemir-vodă, să s-încuscredze, şi nice cu gândul nu gândiè că i-a vini o furtună ca acie.
Dzisu-i-au slujitorii,
când l-au găsit la Bărboşi, s[ fugă, că nu-i
departe în Neamţu, iar el n-au priimit, ştiindu-să drept. Gândiè că l-or
duce la Ieşi şi s-a îndrepta. Iar după ce i-au vinit Macrei, şi viind zapciu după zapciu să piară, nu
l-au mai îngăduit ş-au pus de l-au tăiat
în Roman. Şi mult s-au rugat lui Macreiu să-l
ducă păn-în Ieşi, iar Macrei, ca un om rău şi de nemic, NU I-AU
FOSTU MILĂ DE SUFLETUL STĂPÂNU-SĂU ŞI S-AU GRĂBIT DE L-AU OMORÂT (n.n.: cât de frumos şi de înţelept
gândeşte, ca un ţăran bătrân şi cumpănit în toate
ale lui şi ale lumii, Ion Neculce: dacă era slugă bună,
Macrei s-ar fi gândit nu neapărat la vina sau ne-vina lui Miron Costin, CI
LA FAPTUL CĂ STĂPÂNUL SĂU, CONSTANTIN CANTEMIR, ERA BĂTRÂN,
ŞI DECI NU SE DEPĂRTAU CELE DOUĂ SUFLETE PREA MULT, ÎN DRUMUL
LOR SPRE DUMNEZEU: DAR CUM AVEA SĂ SE ÎNFĂŢIŞEZE LA
JUDECATA LUI VICTIMA, ŞI CUM CĂLĂUL…!!!) . Că
de l-ar hi dus în Ieşi, poate s-ar hi îndreptat şi
n-ar hi pierit. Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu să grăbescu şi ferescu pe stăpâni de
păcat, şi pe urmă cad la laudă
şi despre stăpân, şi despre oameni, şi despre Dumnedzeu. Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotit.
Cantemir-vodă
dup-acee mult să căiè ce-au
făcut şi de multe ori plângè între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat. Că,
după el, n-au trăit un an nice
Cantemir-vodă ş-au murit” – cf. pp. 115-116.
[80]
-HARZ=memoriu, întocmit de boieri,
către Poarta Otomană.
[81]
-KARA=negru,
în sensul de mistic, divin! Iar Bogdan/Bogdania/Ţara Moldovei se traduce
prin DREPTATEA LUI DUMNEZEU!!!
Nu degeaba, în 2004, Ministrul de Externe al Turciei i-a refuzat Ministrului de
Externe al României (pe atunci, Adrian Năstase) împrumutarea Săbiei lui ŞTEFAN CEL BUN,
pentru comemorarea de la Putna! Era dispus să-i împrumte flamura
moldavică, dar, cât despre SABIA NOMOS-ului ŞTEFANIC, afirma, acum,
după 500 de ani: „La noi, la turci, trăieşte legenda
precum că, dacă se va întoarce Sabia lui Ştefan la voi, noi vom
dispărea! - ...iar mamele îşi sperie copiii care nu vor să
doarmă şi plâng, cu vorbele: <<Taci, că vine Ştefan cel Mare!>>”...!!!
[82]
- „Iară împăratul era om mare, mai înalt mai decât
toţi oamenii, iar nu gros, rătund la faţă şi can smad,
oacheş, şi can arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu
cu mărire şi fală, ca alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost
la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu, ca un om
prost. Iară atâta dragoste arăta împăratul cătră
Dumitraşco-vodă, unde vădzusă că s-au închinat de
bună voia lui, că să tindè cu amândoao mânule şi cuprindè
pre Dumitraşco-vodă de grumadzi şi-l săruta pe
faţă, pe cap şi pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al
său. Aceasta era, când s-au împreunat în casa cea mică.” – cf. p.
237.
[83]
-OBUZ=formaţiune
de luptă, lagăr, tabără de luptă.
[84]
- De necrezut (dar
nu punem la îndoială cuvântul lui
Ion Neculce!) spiritul defetist al lui Petru cel Mare: în loc să-i fie
mintea NUMAI la victorie,
Petru îl cheamă pe hatmanul înţelept şi cu un dezvoltat spirit
de răspundere, Ion Neculce, şi-l întreabă, de parcă deja
pierduse bătălia şi trebuia, fiecare, să-şi scape pielea
mai degrabă: “Atunce m-au chiemat pre mine, fiind hatman, şi mi-au dzis: CUTEDZA-OI
EU CU 200 DE DRAGUNI ŞI CU 100 DE MOLDOVENI SĂ-L SCOT PE MĂRIA
SA ŞI PRE ÎMPĂRĂTEASA, CĂ VA PUTÈ MERGE CĂLARE,
SĂ-I SCOT ÎN ŢARA UNGUREASCĂ? Că în Ţara Leşască nu cutedza, că-i scrie
cneajul lui, Dolhoruc, că i-s leşii neprieteni şi au strânsu
oaste, nu ca să-i dè agiutor, ce ca să-i stè împotrivă, şi
să lasă pre Şeremet şi pre Dumitraşco-vodă în urmă
cu obuzul, să să bată cu turcii. Ce eu i-am răspunsu
că este un lucru prè cu grijă mare a ispiti, căci astădzi
toată dzioa au vădzut măriia sa cum au trecut tătarâi
şi turcii tot în sus, ca cum ar merge nişte lăcuste. Cine-i
ştie cât loc or hi cuprinsu în sus, şi noi în ceastă noapte, sau
om putè să ieşim dintr-înşii, sau ba. Apucându-ne dzioa, este un
lucru prè cu primejdie să lăsăm oastea cè multă, să
mergem cu o mână de oameni. Măriia sa este împărat, şi este un
lucru foarte cu grijă, să nu cadză la vro primejdie. De ar fi un
om mai de gios, de s-ar tâmpla şi primejdie, n-ar fi lucru mare. Deci
împăratul, audzind aceste cuvinte ale mele, au socotit şi el
că-i dzic bine, şi nu s-au cutedzat” – cf. pp. 248-249
[85]
-BECI=Viena.
[86]
-NĂSILNIC/NĂSELNIC=crud, rău, aspru, brutal, neîndurător.
[87]
-Ioan A. Mavrocordat, (n. 23 iulie 1684 la Constantinopol. d. 23 noiembrie 1719 la Bucureşti) a fost caimacam în Moldova: 7 octombrie 1711 - 16 noiembrie 1711 şi domnitor în Muntenia: 2 decembrie 1716 - 6 martie 1719.
Este fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi frate cu Nicolae Mavrocordat. A devenit caimacam în Moldova după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, pentru ca mai apoi să devină dragoman al Porţii. Domnia în Ţara Românească o obţine după ce fratele său este prins de austrieci. În timpul războiului turco-austriac (1716 - 1718), cei mai mulţi dintre boierii munteni fugiseră în Transilvania şi cereau împăratului austriac, alipirea ţării la Austria şi numirea lui Gheorghe, fiul lui Şerban Cantacuzino ca domnitor. Ioan, văzând succesele austriece, a început tratative secrete cu aceştia, cărora le oferea Oltenia şi un tribut anual. Aceste tratative l-au ferit de multe neplăceri în timpul războiului. Însă, în timpul Păcii de la Passarowitz din 1718, ca mijlocitor între cele două părţi, şi-a îndreptat din nou politica împotriva Austriei, câştigând astfel simpatia turcilor şi menţinându-şi domnia. Din păcate, a murit la scurt timp, în 1719