ARTICOLE

 

...Poet profund, prozator dur, analitic şi amar, dramaturg de idei şi existenţialist, eseist problematizant şi introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj şi sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forţă de convingere!) -  cronicar (al lumii şi al sinelui) pe blogul său...

...Toate aceste înşiruiri şi enunţuri sunt prea convenţionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreagă viaţa sa, să fie total neconvenţională/rebelă, dar a eşuat în a fi ...teribil de profundă...! Şi, când devii profund, lumea de azi te ocoleşte, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit... – dar, nu ştiu cum se face, că nici nu i se acordă, în literatura română, decât premii... – dar nu şi NORMALITATEA LOCULUI SĂU! DE FRUNTE, EVIDENT!

...Doina Ruşti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind să-l facă, probabil, clasic...!) – dar la capitolul despre... postmodernism.

După opinia mea (care, poate, intră în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – dacă a scris Poemul animal (crepuscular). Şi l-a scris, fără posibilitate de întoarcere - în 2000...!

...Postmoderniştii sunt nişte impotenţi spiritual. Prin însăşi definirea dată lor de Eugen Simion şi Nicolae Manolescu, ei/postmoderniştii neagă (şi se şi fălesc cu aceasta!) potenţa demiurgică a Poetului. Cum stă, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru că motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibiţionist... – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamnă, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINŢEI: „Vrând să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce lângă ANIMALE, lângă plante şi lucruri şi la acea stupiditate primordială, din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea”. Şi, totuşi, Cioran, ca şi LIS, nu disperă defel, ci reinventează şi primordialitatea, şi amintirea!

...Majoritatea poeţilor (să le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creaţia Lui Dumnezeu – şi ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

...LIS iese pe prispă, dimineaţa, printre ierburile-n rouă... -  şi, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUŢENIA... – CÂRTEŞTE, înainte de A ADORA!

...Pentru LIS, Moartea face parte integrantă din Viaţă – tot aşa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integrantă din sinele său: este modul său, stoician, de a inventa/reinventa Viaţa/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om şi Poet, precum parola „monetară” (cu chip de om pe ea!) dată lui Charon: acea parolă este izotopică semantic cu şarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

...Ritualul zalmoxian face acelaşi lucru, după cum ne învaţă Mioriţa: Eşti/Exişti, în măsura în care conştientizezi Măreţia Şi Pretutindenarul Cosmic al Nefiinţei. Acel celebru şi (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” – înseamnă, de fapt: „Învăţaţi, oameni, că existaţi infinit mai pretutindenar şi teribil de convingător  - murind, adică, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENŢIALĂ <<EU-TU>>!”

...Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

...Coşuleţul plin cu biscuiţi, „uitat în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă, spălat, îmbrăcat pe/jumătate (...) când corbul îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul. Scăpat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...” – cf. Alfabet citind, p. 334.

...Observaţi plasamentul „coşuleţului plin cu biscuiţi”: în colţul rămas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se află mortul întins pe masă”. Hrana mortului, asigurată de o intendenţă transcendentă, sau hrana pentru viaţa noastră, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poartă dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenţa, familiară tuturor simbolurilor.

...Corbul, Pasărea Focului Vieţii (valabil, azi, doar la valahi şi la druizii Irlandei!), „îşi cloceşte ouăle nu/departe de camera în care se află mortul”. Ouăle. Romburile-Ouă: Brâncuşi şi Coloana Infinitului succesivităţii Viaţă-Moarte – ca la o tombolă a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ţi place, că tot Patronul Cosmic decide ce-ţi lasă...la tine acasă!” Poate totul, poate nimic. Iată că Dumnezeu, şi nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un păcat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat şi înfulecat-învăţat, de Om  - „din zbor” de Corb!

...Trebuie să înveţi Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrată, precum apa la inundaţii, până în cele mai umile colţuri ale lumii – pe care le transfigurează în Templele Lui. Marelui Anonim. Citeşti Lumea Lui Dumnezeu – doar dacă îţi curg zece rânduri de sudori intelectuale. Dacă nu, rămâi Orb-în-Beznă (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet...Oamenii sunt analfabeţii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin răstignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor...

...”Mediul biologic” al Păsării Focului care dă sens Morţii şi Mortului – este Camera Morţii – adică, Pregătirea Ritualică a Trecerii prin Oglinzi. Învăţătura Poetică este nu doar o şcoală oarecare – ci (distilând şi filtrând esenţele Fiinţei de Duh!) - ALCHIMIA. ŞTIINŢA REGALĂ. Să înveţi că nimic nu se arată ochiului aşa cum este, ci te păcăleşte şi te linguşeşte cu ceea ce TU vrei să fie...cu Neştiinţa Lucrului în sine, adică! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un coşuleţ...”  - da, un „coşuleţ” (plin de biscuiţii Morţii care hrăneşte Viaţa!) este Uterul Cosmic. Pentru a naşte „certitudini”, în dreapta şi-n stânga: în Viaţă şi-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOAŞTERE. Bezna Închisorii  Vieţii Netrăite Regal, adică Viaţa cu Coroana de Taine Cosmice a Morţii.

...”Baba intelectuală” este Faţa de Mister a Bibliotecii Lui Dumnezeu – Creatorul CĂRŢII! – vezi poemul Binecuvântare să primeşti.

...În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiinţei Metafizice şi al celei Fizice – tot continuând Poetul să bombănească, pe firava cărare dintre Viaţă şi Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfăţişarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – mărturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domină o încordare, în carte: să nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieşte, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoaştere/CEA MAI ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ – este cel mai bun pretext de a cunoaşte dedesubturile miraculoase ale Vieţii Totale! Viaţa Totală începe cu percepţia Morţii – dar se condamnă orice neglijenţă a Verbului şi Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

-Îşi cercetează mâinile, vârfurile degetelor i se par subţiri: „stai liniştită, nu e decât un exerciţiu de pregătire (...) neglijentă, învăluită în ceaţă şi nouri. Că e o adevărată / magie la mijloc. Atâta / ştie, că <<a fost scufundată>>: dar/unde? În raport cu  masa de pornire în rotaţie”...

...Atâta bătaie de cap ne dau lucrurile învăţate inutil, ca pseudo-ştiinţe trufaşe, găunoase... - pentru a le înlocui cu ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ, cea încă Intuită, încă posibil de învăţat, prin Şcoala Sublimă a Morţii!

-...Îţi înfrânezi simţul intern, ţi-e milă: „pe masă, busuioc şi un vas cu/ apă,/pentru sfinţit: în chioşcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită...//Surghiunită de propria / ta dorinţă, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/arată drumul spre botez...” Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMĂ, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioşcul VERDE al Învierii, tu, care toată viaţa n-ai auzit decât despre „metabolism”, eşti „surghiunit/-ă” faţă de „malul râului care/arată drumul spre botezul” Mântuirii, al  Trecerii în Suprema (Con)Ştiinţă...

-La început este nectarul, iar la sfârşit este ca otrava:  „ O lumânare aprinsă. Fără nici o/ voluptate (...) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat că titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dublează în transcendent, ceea ce conţinutul poemului dă mărturie că s-a pierdut în contingent!), ca o „Scară a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdată, sufocaţi de inutilităţile „învăţului prost” al lumii acesteia, noi omitem şi nu ştim a traduce: NECTARUL va fi fost băutura zeilor -  dar omul trebuie să înceapă cu învăţul „OTRĂVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol şi realitate a SUPREMEI ŞTIINŢE, cea care transcende „lumânarea aprinsă”, din obiect lipsit de prost învăţatele senzaţii terestro-vitale – în JERTFĂ DE LUMINĂ – iar iniţiatul/iniţiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSĂ. „Firicelul de fum”- Cale şi Orientare a Căii, transcensă în SCARĂ-PUNTE MISTICĂ, spre cele ale Veşnicei Lumini Revelate...

...Toate acestea, după o istorie de neînvăţare a Lumii – devin tot mai greu de mărturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Răscolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrală a Misiunii sale...- veghează, de pururi spre pururi, la Înţelegere, la Traducerea celor Infinit Sărăcite Raţional, Împrăştiate – în Adevăruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzătoare, Fierbinţi precum Duhul Sfinţeniei Lumii Ascunse în Taina Morţii ...Veghează, dinspre pururi spre pururi, la Porţile Supremei Ştiinţe, RESINTETIZATOARE ANDROGINICĂ A FIINŢEI: „Cum pot să vă spun, să înţelegeţi? Cu mintea împrăştiată”...

...Da, Masa este ridicată de la pământ (într-o teribilă levitaţie angelică!), de trei ori (de trei ori se dă peste cap Făt Frumos, pentru a se elibera de Formă, pentru a scăpa de înţepenirea în formele înşelătoare! – Sfânta Treime este indicaţia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cântă veşnica pomenire...!

...Trebuie să ne „dezbrăcăm de putere”, pentru a căpăta Puterea Cerului Albastru. Trebuie să „ţopăim”, dacă vrem să recapitulăm, cu folos, Zborul spre Noi Înşine! Trebuie să ne situăm între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, dacă vrem să ne Înălţăm din mormântul propriilor prejudecăţi ale unei vieţi prost trăite, împrăştiat, anapoda şi inutil, DESEMANTIZAT trăită! CÂNTĂREŢUL DE O CLIPĂ este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITĂŢII ORFICE! Trebuie să trecem prin Zăpezile lui Noiembrie (NOUĂ=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire şi Natură a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie să trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai bună de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUĂ, cel care, prin Nuntă, ne abandonează, obosit ca orice Vâslaş în Veşnicie – TRANSCENDERII!

...Da, doar aşa ajungem  la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizaţii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului...!),/la om şi al pământului , păcurar” – ...ca solii mioritici, PĂCURAR însemnând, aici: CĂLĂUZA CEA BUNĂ, SPRE CELE VEŞNICE/ESENŢIALE!

...În vremea când făceam primii paşi pe lumea cealaltă... - ”Ţăranii /vorbesc între ei, să se ierte, mai încolo, pe islaz ...//(...)Aici, unde toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată. Unde/fiecare ar fi vrut să desfacă lucrurile/făcute.//Toba de acuzare, lumină a lor din interior, bate/în surdină”.

Ţăranii, ca şi Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru că „toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată” – dar, de încercat să-şi împlinească „misia”, încearcă...încearcă să desfacă lucrurile bramburite de istorie, pentru a scăpa de acuzarea TOBEI  RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC...pentru a re-face structura intimă-SACRĂ, a lucrurilor şi lumii, re-integrând-o în ritmul „bătăii în surdină” a TOBEI Lui Dumnezeu...!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – mărturii).

...Există MANUALUL HRISTIC al re-integrării în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Străvechi...atât de incredibil şi...”ne-modern de bun”! - ...o carte a STRĂFUNDULUI DE PEŞTERĂ BETHLEHEMICĂ, ANISTORICĂ, a Lumii:

-A sătura pe cei flămânzi;

-A da de băut celor însetaţi;

-A primi în casă pe cei străini;

-A îngriji pe cei bolnavi;

-A îngropa pe cei morţi...(cf. Faptele).

...Câţi mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câţi nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câţi, deci, au înşelat vigilenţa Paznicilor Laicei şi Sinucigaşei Orbiri?  Puţini. Doar POEŢII AUTENTICI, nicidecum postmoderniştii, care nu se pot ajuta nici pe ei înşişi (ei sunt morţi, înainte de a şti că-s morţi – dar n-au şansa de a trăi vreodată: „Fiecăruia, după credinţa sa!” – zice Hristos... Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 şi Zeul-Orfeu de la Porţile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minusculă HALTĂ (plină de o  tenebroasă şi ceţoasă, pentru cei cu ochii bolnavi şi neîncercaţi de Otrava Adevărului! - TEHNICĂ SACRĂ!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Creştină, a Sinei Cosmice!

...E uşor de citit şi de înţeles LIS? Tot atât de uşor...cât sunt şi Tainele (gâfâite de novici...) ale Creaţiei Duble a Cosmosului (...dedublare „obţinută” de cuplul protopărinţilor Păcatului!): 1-Creaţia Înălţării Sublime şi 2-(De)Creaţia Căderii Penibile, în Istorie -  şi, deci, Parazitare de Dumnezeu...!!!

...Adică, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori două...după „modă” şi „gust”! – mai curând decât după ardenta CREDINŢĂ!, în această lume profană şi profanată, clipă de clipă, de răsuflările noastre, cele puturoase de păcat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, după aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul cărându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Ţăranii şi Poeţii mai sunt, cât de cât, alfabetizaţi, adică mai ştiu (infim, faţă de Măreţia şi complexitatea ei semantico-demiurgică, mereu sporindă !) - CARTEA!!!

***

Duminică dimineaţă eu căutam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat şi proaspăt premiat (după câte ştiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Românească, 2010. Ştiam că mi-l dăruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când şi cum... – ...şi tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauză (pentru că nu se face să vorbeşti despre cărţile cuiva, apărute cu 10 ani în urmă – şi să nu zici, măcar două vorbe, desprea cea de pe care încă nu s-a uscat bine cerneala tiparniţei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl ştiu de o viaţă, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeaşi după-amiază!

Şi, citind cartea, am înţeles de ce n-o găseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund creştină (zalmoxian-creştină, mioritic-creştină!) dintre toate cărţile scrise de LIS! Deci, diavolul, conştiincios, cum îl ştim...  – pusese coada peste ea!

...Încă din titlu (Pe prag) , ne situăm între lumi, cu faţa spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spaţiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL şi nu DEAL-VALE? Pentru că e firesc ca omul, întâi, să îndure suferinţele tuturor iluziilor şi înşelărilor şi trădărilor, în Valea Lumii Simţurilor CINCI, spre a-şi merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii...! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL -  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRĂDINA PARADISIACĂ!!!

...Lumea prezentă în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizată, dar nu irecuperabilă, nu fără Nădejdea Mistică: este o lume care face eforturi colosale să-şi re-amintească de sacralitate, este un Mort care transpiră incredibil, de efortul de a-şi aminti cum e să fii Viu!

...Întâi, deci: „Baţi la porţile celor cinci” (p. 9): „azi te simţi bine, îţi eşti exterior, eşti fericit, /parcă nu eşti tu”. Da, simţurile nu pot să-ţi ofere harta sinelui tău de Duh – iar fericirea este una falsă, dez-identitară: „parcă nu eşti tu”.

„Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca şi a fi viu, de fapt: cine pleacă din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologică!

„Ai premoniţia morţii?/eşti întrebat. Eşti lăsat/ să intri. În acelaşi timp, când tu /intri, pe aceeaşi poartă, CEL CE TE IUBEŞTE IESE”. Moartea este Suprema şi cea mai crâncenă iluzie. O accepţi, CEL CE NU TE IUBEŞTE – te păcăleşte: se preface că-ţi dă drumul, iarăşi, între simţuri. NU: CEL CE TE IUBEŞTE nu-i acolo, ci...dincolo de ceea ce tu ai învăţat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeşte iese” – pentru a-ţi sugera să te laşi călăuzit dincolo de orice porţi.

...Altfel, rămânem sub semnul „măştii” şi al „oalei de pământ”: „plină cu apă, cărbuni aprinşi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o mască nouă, verde: cărbuni sfârâind în apă,/sfărâmându-se...”  - O şopârlă, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFĂRÂMAREA”...Conştiinţa îmbătrânirii este izotopică semantic cu „sfărâmarea” – iar Vinul şi Troia rămân doar mituri teoretice, dionnu şi crezute - în anistoria divină, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, ieşit din timp, dar nu şi izbăvit din măsurătorile şi cântăririle celui ce în nimic nu crede, ci îşi păstrează morfo-reptilianismul/şopârlismul ludico-derizoriu, întru „căderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis - ...nu izbăvit de rărire-sărăcire-impurificare-scufundare în borborosul materiei - ci doar SIMBOL, nu şi REALITATE METAFIZICĂ, lipsit de Tărie a împlinirii desăvârşite a hierogamiei:  „ştii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corăbii încărcate cu vin/spre tabăra grecilor/din faţa Troiei asediate (n.mea: Fiinţa asediată de iluzii)...”Ţărm al/vârstei a doua, rărit azi, plin de vin vechi, îngroşat/şi murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbătaţi un pic, vârâm/mâna într-o gaură şi tragem de coadă/şopârla anului/2012, lungă de circa un metru” – O şopârlă, p. 10.

 

...Năvala istoriei nu distruge doar identitatea, ci şi originile, şansele refacerii/re-împuternicirii identităţii – umileşte, pur şi simplu, Făptura, se joacă, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credinţei)  şi cu dimensiunile ei: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi/tata au murit, alţii nu ştiu, dacă-i întreb,/chiar dacă-mi sunt rude (...) Ar trebui să-mi cer în/fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer /scuze fiindcă deranjez cu prezenţa /mea şi atrag antipatii, enervez. (...) Izolarea/mea a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a lăbărţat urât (...) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

...Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuită cu gratii şi cu starea de exil al fiinţei/fiinţării, redusă la „DÂRE” - ...în loc ca ritmul horei să fecundeze cosmosul, el...”prinde muşte”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placă ce mimează ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcăie, dând impresia unor bătăi de tobă venite/dintr-un alt secol (...) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

...Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiinţării, frica sinelui de sine...sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiaţi de Raza Revelaţiei se transfigurează în derizoriul „oficial” al... „fătatului căţelei”: „iar vizitatorii au fost anunţaţi/oficial că a fătat căţeaua” – p. 13. Dar dacă „fătatul căţelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdată, nu e cazul... – ...pentru că, sinele este înstrăinat/însingurat (te porţi ca străinul acela din mine” – p. 16; „apăsătoare singurătate” – p. 17)), iar pe pereţi, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru văduvie şi amnezie cosmico-antigenetică (...până şi Poetul constată demonismul singurătăţii, al iluziei şi al inutilităţii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Iniţiatic şi, deci, şi a Cuvântului: „Am lăsat scris că trebuie /să fiu căutat în altă parte, pus la încercare, în caz/ că uit de mine – şi? Nimănui nu-i pasă” – p. 15). Până şi Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei faţă de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradări de ordin nervos./ Femeia neagră, nemângâiată, îi pudrează faţa/palidă: începe supliciul/plumbului topit în urechi, să vadă dacă e mort./Poate e viu” – p. 14

...Începe căutarea, sistematică, a sinelui – înafară nu e: „Poate că lumina/dinafară nu ajunge să-mi arate adevărul!” – atunci, înăuntru – unde, totuşi, persistă ambiguitatea fiinţială şi axiologică: „Dar lumina /dinlăuntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicăieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe să se reveleze ca fiind Starea de Fiinţare  - Înfiinţătoare de Dincolo de aparenţele şi de datele materiale false, vizibile, ale Fiinţei – ...un fel de Ană a lui Manole, care clădeşte verticala, prin funcţia ei cosmogenetică, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de undă din univers” – p- 17.

...VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plămâni”, adică din zona exorcizatoare de ne-viaţă – spre zona Călăuzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viaţă al Fluierelor Mioritice, Căi de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îşi scoate capul Vale-Deal/din plămâni – este gata să scape de cel/viclean”  - p. 18. Din infernul  concentraţionar mascat, al „cuiburilor  de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se dă în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-găsirii Androginice, de la Cina cea de Taină : „Dă în lacrimi: ce e cu tine? Îşi/ învârte inelul din fildeş pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

...Există, fireşte, riscul neînţelegerii celorlalţi, faţă de Re-sacralizarea Eului – şi, deci, Cel Care se Re-Găseşte întru Androginica Îmbrăţişare este numit, de către cei fără nume şi fără soartă – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizanţului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – bănuite de ...”păduchio-geneză”: „bolnavi scăpaţi în stradă, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din grădina de piersici/a spitalului de nebuni (...) trecătorii/ indignaţi, se smulg din îmbrăţişare unul câte unul,/bolnavii le transmit păduchele//verde al piersicului//(...) un/bolnav sare din maşină, zbiară fără întrerupere,/fură o puşcă şi/trimite la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus pentru o clipă” – Ăştia-s nebuni, dragă - p. 23.

...Trebuie să-ţi asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBĂVIRII, invocată tot prin incantaţia VALE-DEAL: „turla aia care iradiază printre pomi, înverzită, pe/lună plină, îmi /provoacă noaptea coşmaruri erotice (...) dorinţa /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde să te iau” – trimiţând, parcă, la Miron şi Frumoasa fără Corp... – cf. În nopţile cu lună plină, p. 32.

...Mesajele, pentru Căutătorul Înverşunat al Cărării şi Punţii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea două veveriţe”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Făuririi, în luptă cu 11, cifra SFIDĂRII-NEÎMPĂCĂRII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)... – şi Capul-Călăuză trebuie să nuntească, hierogamic, cu Plămânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza ieşirea definitivă de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Veşnic, a temporalităţii – şi intrarea în „Starea de AMEŢIRE”-DELIR SACRU! - ...trebuie ca Omul să re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Şarpelui Care-şi Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa şi Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemulţumit/şi neîmpăcat, ba capul, ba plămânul (...) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (...) Şi se reia totul în mine, pe bandă rulantă (n. mea: imaginea Şarpelui Ouroboros, „în clar”!), ameţitor: îmi /taie calea două veveriţe...” – p. 34.

...VALE-DEAL devine, deci, după ce CAPUL-RAŢIUNE, transfigurat în GOLGOTĂ/MUNTELE CĂPĂŢÂNII („bătut în cap, l-a/ descântat cu o rază de lumină materială”) - cedează locul Plămânului-Suflet - Începutul şi Sfârşitul, ca „ŞTREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit - ...şi devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a ŞASEA, Dumnezeu Cel Care Creează după un „Gând Ascuns”: „(...)că el, unul, sigur e făcut de Dumnezeu/din lut şi pleavă şi balegă, după un/gând ascuns” – p. 57.

 

...BĂTRÂNII CULEGĂTORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingători ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, căţăraţi,/câte o privire plină de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Ăştia-s nebuni, dragă -  „trimitea  la ceruri o salvă: anunţând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipă, ci pentru Eternitatea Reidentificării cu Duhul UMANO-COSMIC!

...De ce este nevoie, neapărat şi legic, şi logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Răspunsl nu-l dădea, ci-l sugera, întru Mistica Taină a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Păstor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adică, după cum explica şi gnosticul Vasile Lovinescu - întâi să cobori până la Capătul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, să ai dreptul de a năzui spre Capătul Cel mai de Sus al Axei Creaţiei Dumnezeieşti!

...Într-o Vinere a Paştelui (acum mulţi ani în urmă), o reporteriţă (cam preţioasa, afectată, dar...superficială!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Păstorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: "Ce sentimente încercaţi în această Vinere Neagăa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum aţi întâmpinat Vinerea Neagră de azi?" - si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un răspuns care a lăsat-o cu gura căscată, pe doamna reporteriţă: "Cu o mare bucurie!" ..."-Dar cum, Preafericite?!  [a sărit în sus, cam scandaliizată, reporteriţa, care se dădea şi mare teoloagă ortodoxă...] Doar, în această vinere, nu-i aşa, Hristos s-a chinuit pe Cruce şi a murit...!?!"  -  ...iar răspunsul Preafericitului  Înţelept a fost: "Mă bucur, într-ascuns, pentru că eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATĂ A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!"
...Vedeţi? Asta este, cu adevărat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulită şi de urâtă (şi îmbiată, cu atâta insistenţă, la “ECUMENISM”, ADICĂ LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNŢELEGERII CELORLALŢI!) de mulţi ne-prieteni, pentru că ei sunt ne-înţelegători (ne-putincioşi...) decât întru cele pipăite şi văzute, iar ea, ORTODOXIA, înţelege nu doar întru cele "ştiinţifice" şi vizibile, ci "pre-vede" şi "pre-gustă" şi ÎN NEVĂZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! ...De aceea şi spun, călugării noştri, de prin schiturile de munte - că Mântuirea nu e posibilă decât întru Ortodoxie, pentru că celelalte "biserici" sunt rătăcite, excesiv de mult, între simţuri şi "evidenţe" (...că doar dracul e mare doctor şi savant mare, în toate..."ştiinţele" cele... "la vedere"!).... - ... şi, deci, uită tocmai...ESENŢIALUL: VOIA, PUTEREA ŞI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCĂ, DIN VECI CĂTRE VECI!!! Cele care nu se văd cu ochii de carne, nu se pipăie cu mâinile (precum voia Toma să "cerce", cu degetele lui, rănile Lui Hristos...!) - ...ci "se prevăd/pregustă", adică se trăiesc cu Duhul "intuitiv", prin Credinţă Tare, dimpreună/tainic împărtăşite, cu Însuşi Mântuitorul, Lumina Lumii!

...LIVIU IOAN STOICIU dovedeşte, pe lângă faptul că este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor şi cursurile studenţilor ar trebui să scrie, transcriind poemele cel puţin ale ultimilor zece ani de povară şi binecuvântare a scrisului stoician!) – şi că este un autentic POET RELIGIOS. Sau, măcar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNEŞTI!!!

...Poezia Religioasă este singura care va rămâne, peste veac, pentru că numai RUGĂCIUNEA E SCARĂ SPRE CERUL MÂNTUIRII - ...iar nu toate lemnele din ogrăzi!

 

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011                                                 prof. dr. Adrian Botez