MARCOULE –
CONTINUAREA RĂZBUNĂRII PAPALE?!
...Luni, 12 septembrie 2011, estompată de „începutul anului şcolar”
(deci, de gafele groteşti şi de agramatismele revoltătoare ale
lui Funeriu şi, în general, ale întregii găşti pedeliste!) – a
apărut, pe canalele de ştiri (Antena
3 şi Realitatea TV), o
veste (care s-a stins în aceeaşi seară...!), pe care o
considerăm ciudată: în oraşul Marcoule, din sudul Franţei,
ar fi avut loc o explozie:
1-întâi, s-a spus că „la un depozit de deşeuri radioactive”,
apoi, că
2-„la CENTRALA NUCLEARĂ” din Marcoule.
Ziarul Gândul dă ştirea mai pe larg, pe 13 septembrie 2011(după care tace
şi el...!): „O explozie s-a înregistrat luni la uzina nucleară Marcoule,
situată în sudul Franţei, într-un centru de tratare a deşeurilor
care aparţine unei filiale a EDF (Electricite de France), generând un risc
de scurgere radioactivă, au anunţat pompierii şi prefectura,
citaţi de AFP.
"Pentru moment, nu au existat scurgeri
în exterior", a precizat un purtător de cuvânt al Comisariatului pentru
Energie Atomică (CEA).
O purtătoare de cuvânt a Ministerului francez al
Energiei a confirmat că explozia "nu a ocazionat scurgeri
radioactive".
Explozia unui furnal folosit la reciclarea
deşeurilor slab radioactive s-a soldat cu un mort şi patru
răniţi, dintre care unul grav, au informat Autoritatea pentru
Siguranţă Nucleară (ASN) şi EDF.
Accidentul nu a provocat nici o scurgere radioactivă
sau chimică în exteriorul instalaţiei, subliniază ASN şi
EDF în comunicate distincte.
"Conform primelor informaţii, este vorba despre
o explozie într-un furnal care serveşte la topirea deşeurilor
radioactive metalice de slabă şi foarte slabă activitate",
precizează ASN, care şi-a activat centrul de urgenţă în
urma accidentului.
Potrivit unui purtător de cuvânt al EDF, societate a
cărei filială Socodei exploatează centrul situat la Marcoule,
"acesta este un accident industrial, nu un accident nuclear".
"În acest tip de furnal, există două
tipuri de deşeuri: deşeuri metalice (vane, pompe, unelte) şi
deşeuri combustibile precum mănuşile sau salopete de lucru ale
tehnicienilor", a declarat el.
"Incendiul declanşat de explozie a fost
controlat", a adăugat EDF.
Centrul de tratare şi condiţionare a
deşeurilor de slabă activitate (Centraco) este situat în localitatea
Codolet, dar depinde de uzina nucleară Marcoule” – cf. Gândul online, 13 septembrie 2011 - …după care se produc
câteva contradicţii informaţionale flagrante – urmate, fireşte,
de…TĂCERE: “PREFECTURA A ANUNŢAT CĂ EXPLOZIA A GENERAT UN RISC DE
SCURGERE RADIOACTIVĂ. DAR COMISARIATUL PENTRU ENERGIE ATOMICĂ (CEA) A
DAT ASIGURĂRI CĂ DEOCAMDATĂ NU A MĂSURAT RADIOACTIVITATE ÎN
EXTERIORUL UZINEI,
relatează Europe 1 în pagina online (…)O explozie s-a înregistrat luni la
uzina nucleară Marcoule din Gard (Franţa), au anunţat pompierii
şi prefectura, citaţi de AFP.
Explozia a generat un risc de scurgere radioactivă,
potrivit surselor citate.
Vom reveni cu amănunte” - …dar revenirea nu s-a mai
produs…!
…Agentia Mediafax, din 14 septembrie 2011,
spune: “Midi Libre informează la rândul său că în urma exploziei
a murit o persoană, găsită carbonizată, şi alte patru
au fost rănite, dintre care una foarte grav. Aceasta a fost transportată de
urgenţă, cu elicopterul, la Centrul medical universitar Lapeyronnie,
din Montpellier. Cele trei persoane rănite uşor au fost
transportate la centrul medical din Bagnols-sur-Ceze”.
…Marcoule este
o localitate din Occitania/Languedoc, situată la 30 de km de Avignon, la
40 de km de Nîmes şi cam la tot atâţia kilometri de… Montpellier!
Şi,
atunci, întrebarea este nu “De ce s-a produs explozia de la Marcoule?”
– ci: “DE CE A FOST CONSTRUITĂ O CENTRALĂ ATOMICĂ TOCMAI LA MARCOULE?”
…Carcassone, Toulouse,
Avignon, Béziers, Nîmes… - au fost, în Evul Mediu, centre ale CATHARILOR – adversarii cei mai redutabili ai papalităţii: “Catarii
isi spuneau <<oameni buni>> sau <<buni crestini>> si
erau numiti de clerul catolic <<catari>> (de la gr. Kataros/kataroi
/ care inseamna pur, imaculat, neprihanit).
Adversarii lor sustin insa o alta etimologie a cuvantului: din germ. katte (pisica). In iconografia biblica, in
secolul XI, ereticii erau intotdeauna reprezentati alaturi de o pisica,
considerata in Evul Mediu un simbol al diavolului.
„Catarii se numeau pe ei
insisi <<buni crestini>>, deoarece incercau sa traiasca in mod
efectiv ideile extrase din Biblie, considerand ca numai prin punerea acestor idei in practica omul
poate deveni mai bun si poate fi un adevarat crestin. O semnificatie
asemanatoare cu aceasta are si denumirea lor de <<prieteni ai lui
Dumnezeu>>, deoarece toata aceasta traire in practica a ideilor inscria
fiinta intr-un traseu evolutiv ce urmarea o apropiere treptata de Dumnezeu, o
inaltare a fiintei umane cat mai aproape de conditia divina.
Biserica catara mai era numita si <<Biserica Iubirii>> (…) – cf. avenir.ro
…dar avem şi
informaţii cu privire la dogma cathară (nu prea “simpatică”,
semănând izbitor de mult cu aceea a aşa-zişilor “Martori ai lui Yehova”, buimacii de
azi, din România!) : “Secta catară a apărut la sfârșitul
secolului al XI-lea, în regiunea Languedoc din sud-vestul Franței, și
era caracterizată prin credința într-un dualism absolut. În
interpretarea maniheistă catară, existența este
caracterizată prin lupta continuă dintre două principii eterne:
principiul bun (ce a dat naștere sufletelor și Binelui) și principiul
rău (care se află la originea Răului, a materiei și a
corpului uman). Adoptând punctul de vedere al ereticilor marcioniști, ALBINGENZII
SUSțIN CĂ DUMNEZEUL VECHIULUI TESTAMENT NU ESTE ACELAșI CU CEL
AL NOULUI TESTAMENT, dar ei merg chiar mai departe: îmbinarea catară
dintre marcionism și maniheism are ca rezultat o viziune asupra istoriei
care consacră crearea lumii ca acțiune a lui Satana.
Materia fiind în esență
rea, întruparea lui Isus nu are loc. Accepția catară este
docetistă: Isus, ca și Fecioara Maria, e doar un spirit cu infățișare
umană. Prin urmare, Hristos nu suferă pe cruce, nu moare și nu
învie, iar păcatele omenirii nu sunt răscumpărate prin
sacrificiul Fiului lui Dumnezeu. De altfel, viziunea catară despre moarte
este cu totul diferită de cea creștină: catarii cred că
prin moarte sufletul scapă din împărăția răului și
revine în împărăția binelui. Moartea este, prin esență,
eliberare dintr-o lume demonică.
Ierarhia catară
este secretă, iar promovarea se face în urma unor rituri speciale. Din
punct de vedere social, catarii se împart în două categorii de adepți:
credincioșii și desăvârșiții. Credincioșii
încearcă să mai păstreze aparențele unei vieți
normale, dar nu și desăvârșiții. Aceștia din urmă
sunt modelul existenței catare și reprezintă punctul final al raționamentului
catar. Îmbrăcați în negru și respectați de credincioși,
ei se separă de familii și trăiesc în comunitate. PROPRIETATEA
PRIVATĂ ESTE STRICT INTERZISĂ, IAR OSTILITATEA FAțĂ DE
BISERICĂ ESTE TOTALĂ. Pentru a deveni unul asemenea lor, este
necesară primirea unei binecuvântări; un alt desăvârșit o
acordă prin punerea mâinii în cadrul ceremoniei de consolamentum.
Consecințele
sociale ale unei Weltanschaung care respinge lumea ca lucrare satanică
sunt greu acceptabile. Carnea este impură, așa că mulți
desăvârșiți refuză să consume produse animale și
se hrănesc vegetarian și cât mai puțin posibil. Pentru catari,
procrearea este odioasă – nașterea unui copil înseamnă nici mai
mult, nici mai puțin decât aruncarea unui suflet în împărăția
lui Satana. În practică, această oroare față de procreare
duce de cele mai multe ori la o abstinență totală; întrucât
scopul principal al căsătoriei este fondarea unei familii (părinți
și copii), căsătoria este condamnată. Uneori, desăvârșiții
chiar își părăsesc soții” - cf. Mitul exterminării albigenzilor, în revista online inliniedreapta.net
…Iată ce zice istoria,
despre pământul însângerat de măceluri („cruciato”-papale, se
zice...) din aceste locuri:
„Carcassonne a devenit faimos în istorie
pentru rolul său crucial în sângeroasa represiune catolică
soldată cu exterminarea populaţiei locale adepte a catarismului,
religia unei secte creştine cu multe influenţe gnostice şi chiar
maniheiste. Deranjaţi la cume de existenţa unei populaţii care
se sustrăgea cultului romano-catolic, deci implicit eretică în
viziunea Vaticanului, scaunul papal a lansat teribila Cruciadă
Albigenziană, iar Carcassonne a devenit o fortăreaţă pentru
catarii vorbitori de occitană. În trista lună august a anului 1209,
după cum menţionează cronicile, o armată aflată sub
comanda lui Simon de Montfort (sau Arnaud Amaury, dup alte surse) a cucerit
Carcassonne, izgonindu-i pe locuitorii săi.
“Este
adevărat că în anul 1209 locuitorii din Beziers au fost masacrați
de cruciați, dar la fel de adevărat este că același lucru
s-a întâmplat la Pujols, 4 ani mai târziu, din ordinul liderul catarilor,
contele de Toulouse: victimele au fost catolice. Intoleranța a fost
comună. Se uită și că albigenzii, mereu minoritari, nu au
ezitat să recurgă la teroare pentru a-și impune punctul de
vedere. Oamenii Buni nu era pe atât de buni pe cât s-ar crede, citind operele celor ce caută să
pună sub semnul întrebării creștinismul.
Acestea fiind zise,
trebuie evidențiat că toate aceste evenimente făceau parte din
practica vremii. Cavalerismul și creștinismul au putut impune niște
limite războiului, dar alunecările în barbarie erau inevitabile. Totuși,
chiar și așa, ele pălesc în comparație cu războaiele
„civilizate” și a-religioase ale secolului al XX-lea.
Nu este lipsit de
importanță nici faptul că la originea cruciadei împotriva
albigenzilor se află complicații de natură seculară. Contele
de Toulouse, Raimond al VI-lea, era un oportunist care își propusese
să profite prezența catară pentru a-și însuși bunurile
Bisericii. În acest sens, a promovat o atitudine conciliatoare față
de albigenzi. Cererea expresă a Bisericii ca Raimond să combată
erezia a făcut ca relațiile dintre conte și Vatican să fie
oscilante, marcate de excomunicări urmate îndeaproape de promisiuni din
partea lui Raimond și absolviri din partea Bisericii. Abia după ce
trimisul papal, Pierre de Castelnau, a fost ucis din ordinul lui Raimond, papa
Inocențiu al III-lea a îndemnat la cruciadă împotriva
răzvrătiților.
Cruciații sunt
cavaleri francezi ce vin atât din Nord, cât și din Languedoc. În cele din
urmă, cruciada s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Meaux prin care
Raimond al VII-lea, noul conte de Toulouse, cedează regelul Franței
Languedoc-ul de jos. Dar pacea nu a fost de durată: Raimond al VII-lea,
asemenea predecesorului său, era un adversar al Bisericii Catolice și
al regelui francez. Intrat într-un nou conflict cu suveranul Franței,
Raimond a instigat la asasinarea a doi inchizitori, crimă ce a fost
comisă cu participarea conducătorului cetății catare
Montsegur, Pierre-Roger Mirepoix. În sudul țării au izbucnit alte
rebeliuni antiregale și anticatolice.
Reacția suveranului
a fost promptă. Rebeliunile au fost înfrânte, iar Raimond s-a trezit pus
la respect. Montsegur a fost încercuit și cucerit după un asediu de
10 luni (1224). Învingătoare, forțele monarhiste au permis
mercenarilor care au luptat de partea catară să
părăsească cetatea ca oameni liberi. Toți catarii care
renunțau la erezie urmau să fie cruțați, dar fideli
crezului lor ce considera lumea materială o creație a Răului,
cei mai mulți desăvârșiți au refuzat să o facă,
ceea ce a dus, implicit, la arderea lor pe rug de către soldați.
Astfel s-a încheiat conflictul militar cu catarii.
(…)Dar victoria finală
împotriva ereziei catare nu a fost de natură militară. Albigenzii nu
au fost exterminați, ci reconvertiți la creștinism. Acțiunea
călugărilor dominicani, cuplată cu activitatea inchizitorilor, a
fost cea care a eliminat, în cele din urmă, secta albigenzilor, nu
campaniile de natură militară duse de nobilii francezi. De altfel,
Inchiziția nu este, oricât de incredibil ar putea fi, un tribunal
stalinist care lucra pentru un tiran divin. Această imagine de domnie a
arbitrariului și fanatismului este falsă, rezultat al ostilității
unei lumi care vânează orice greșeală a Bisericii și îi
neagă orice virtute” – cf. Vlad M., Mitul
exterminării albigenzilor, în revista online În linie dreaptă, 11 februarie 2011.