RECENZII

 

Fără pretenţii de profunzimi poetice abisale (deşi există, în volumul spre cercetare, cel puţin un distih iconico-hieratic, de excepţie: „să ştii că-ntr-un târziu o să te rog/îngenuncheat precum un inorog” - cf. Să ştii..., p. 30), IOAN VASIU se înscrie, fără niciun dubiu, prin poezia sa, în zona eroticului teluric-apoteotic (cu năzuiri, rareori împlinite, de transcendere spre celest). Poezia izbutită a lui IOAN VASIU este cea cu rimă şi cu metru clasic – rareori, şi doar în al doilea micro-ciclu al volumului, întâlnim valori (relevante şi revelatorii), în cea cu vers liber şi alb.

Volumul este construit tripartit şi asimetric (precum asimetrici sunt şi coeficienţii axiologici ai poemelor celor trei părţi):

1-„Dulce şi amar” (conţinând 48 de poeme, cu valori estetice fluctuante, dar atingând cele mai multe „vârfuri de sarcină”, din volum);

2-„Iubind în şoaptă” (conţinând 44 de poeme scurte, amintind, vag şi în linii foarte generale, de principiile străvechii poezii tanka [2] : „izbânda/ nu e o batistă/ cu care să-ţi legi/la ochi/duşmanul”, dar nelipsind şi „adierile” de haiku [3] :”e iarnă, iubito/amintirile/îmi troienesc/drumul spre ziuă”);

3-„Târziu în cuvinte” (conţinând 7 poeme, dintre care, valoric, doar primul, Dragoste, poate fi luat în serios...ba chiar depăşind o medie valorică a primelor două micro-cicluri ale volumului).

Pe alocuri, poemele lui IOAN VASIU comunică un amurg fiinţial, prin care s-ar confirma, doar foarte vag şi relativ, stereotipul uman/romantic, al eternităţii/eternizării Iubirii/Eros, prin Artă: „când voi muri va ninge cu petale/de trandafiri peste iubirea mea/şi va ploua cu lacrimile tale/peste ţărâna umedă şi grea// (...)când voi muri va bate-n catedrală/un clopot trist când vântu-abia adie/şi va rămâne casa noastră goală/ca un poem de dragoste târzie” – cf. Dragoste, p. 94. Mai curând, „casa noastră goală” devine, simetric, sintagma-semnificat (concept), pentru „poem de dragoste târzie” – deci, până şi Arta Ideală ar avea de suferit, prin „întârzierea în moarte” a Poetului. De aceea, putem concluziona şi asupra semnificaţiei transmise de titlul volumului: „Târziu în cuvinte” marchează şi transmite o stare de ostenită/epuizată amurgire, nu doar a fiinţei umane-Poet, ci marchează/transmite şi o stare de istovire şi declin al luminii aureolânde a Logos-ului, al şansei/potenţialului seducţiei taumaturgice, din cuvintele sale. Arta nu salvează/nu poate salva, din om, decât ceea ce a apucat el a fi/a exista – şi a transmis în „codul poetic” („o să mă pocăiesc aşa să ştii/ascuns într-un volum de poezii”, cf. Mă pocăiesc, p. 42). Arta nu eternizează, neapărat, Ideea/Arheul, ci retrovizează/retrospectează, secvenţial (dacă are ce şi dacă există forţă expresivă suficientă, în stih!), însăşi viaţa.

Deşi, parcă pentru a se contrazice, Poetul IOAN VASIU insistă, în două poeme de început ale primului microciclu, asupra inversării temporale, i-mediate, sub fascinaţia iubirii: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios/spre o cascadă veşnic nesătulă/ce curge invers nu de sus în jos”, cf. Iubirea mea, p. 13 – precum şi: „când plângi şi râzi cu faţa spre apus/eşti ca o apă care curge-n sus”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15. Sunt semne, şi aici, mai curând, ale eternizării fiinţiale nu prin Artă, neapărat – ci, în primul rând, prin Erosul-ca-Trăire-Efectivă/Nemediată. Există, însă, la IOAN VASIU, şi poeme ale Medierii Erosului prin Logos: „ca o dovadă că încă exist/câte-un poem din când în când îţi scriu”, cf. Spre iarnă, p. 21.

Dincolo de tentative hieratizante, de echivalare a Iubirii cu Starea-de-Rugăciune (unele chiar izbutite: „visez mereu, adeseori visez/că te recit în şoaptă ca pe-un crez” – cf. Visez, p. 9 – sau: „e-atâta bucurie în fiecare vers/şi-atâta bucurie în fiece cuvânt/rămâne amintirea un curcubeu neşters/când răsăritul râde în ochii tăi răsfrânt” – cf. E-atâta frumuseţe, p. 11 ) – există teluricul, frust şi intens vitalist: „iubiri rostogolite pe răzor/iubiri care alină şi ne dor” – cf.  Iubiri, p. 33.

De aici, şi setea existenţială, exasperat-dioniysiacă, a lui IOAN VASIU, pusă sub semnul Sânului/Originaritate Maternal-Fiinţială, dar şi a Macului Hipnotico-Oniric:

1-„când tandră şi timidă te dezbraci/eşti o câmpie cu cercei de maci”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15 – dar, mai ales, finalul poemului Lasă-mi, p. 29, cu inviazia oniric-hipnotică a macilor: „lasă-mi iubita mea un dor nebun/să-mi ţină de urât o zi întreagă/şi-un fluture pe-o creangă de alun/păzind holda de maci atât de dragă”. Fluturele, ca simbol al evanescenţei spiritual-celeste, se află în raport de complementaritate cu Libelula, simbol al eleganţei, graţiei şi mobilităţii subtil-surprinzătoare: „iubirea mea e-o calmă libelulă/ce-alunecă pe-un râu vijelios” (cf. Iubirea mea, p. 13), ajungând să facă joncţiunea funcţional-poetică şi cosmică, în liminaritate, cu Pasărea Măiastră („un murmur de chitară să îmi laşi/să umplu golul în fereastră /când de la orăştie pân' la iaşi / se pierde-n zbor o pasăre măiastră”, cf. Lasă-mi, p. 29 – „golul din fereastră” este însăşi Imaginea Mistic-Arheică a Iubitei-ca-Iubire!), cu Cântecul Demiurgic-Curcubeu, dar şi cu potenţe imprecaţionale, sugerând Schimbarea/re-crearea de lumi/Transcenderea („iubirea mea e-un cântec care cade/ca un blestem/e-un curcubeu ce râde cu ocheade/prin universul tău nemărginit”, cf. Iubirea mea, p. 13) şi cu Floarea-Hieraticul şi Hristicul Trandafir Resurecţional, şi, inclusiv, cu Fulgerul Jupiterian/Revelator al Frumuseţii, ca Stare de Graţie: „visez în floarea unui trandafir/prin ochii tăi îmi place să respir” – cf. Visez, p. 9 – dar şi: „când mă săruţi cu păru-ţi despletit/eşti ca un fulger care m-ar trăsni”, cf. Câmpie cu cercei de maci, p. 15; astfel, se ajunge chiar la simbolul mistic-solar/YANG al Cocorului Alchimic şi Hermetic, al Cocorului Exorcizator, simbol al cunoaşterii-recunoaşterii de sine, al vizionarismului vaticinar şi al spiritualizării/transgresării [4] : „îmi place să privesc prin ochiu tău/cum cârduri de cocori se pierd spre sud” (n.n.: sudul solarităţii apollinico-dionysiace), cf. Îmi place, p. 19;

2-„să ştii că într-un vers vreau să m-ascund/cum mă ascund sub sânul tău rotund” (de fapt, combinaţie a emisferei vizibil-emergente a Sânului-Ispită Demiurgică/Divină cu emisfera imers-mistică, reversibilă, a Muntelui Cosmic/Meru şi a Izvorului Cosmic al Vitalităţii, tip Amaltheia - conducând la refacerea Sferei Androginic-Paradisiace, platoniciene!) -  cf. Să ştii..., p. 30. Iubita lui IOAN VASIU, prin Sfera Sânilor, este o Patrie a Umanităţii şi a Poeticităţii Demiurgice, prin simbolistica Strugurilor [5] : „Când sânii tăi  miros a struguri copţi/îţi sunt acelaşi credincios soldat”, cf. Credincios soldat, p. 61 (oarecum similar funcţional, la pagina 63, Îmi place: „îmi place să-ţi  fiu câine credincios/îmi place să m-ascund sub sânii tăi”).

Alteori, există sugestia (noi am zice: falsa/falsificata impresie) a păcatului/ispitei, prin Sânul Sinecdocal: „ca un copil rămas neînţărcat/mă uit la sfârcul tău ca la păcat”, cf. Păcat, p. 55.

Din păcate (dacă tot veni vorba de...”păcat”!), jocul imaginilor (dacă nu  e bine strunit!) - precum şi frenezia trăirilor nemediate corect, prin/de către Logos, derapează, facil (la IOAN VASIU, din fericire,  rareori...), din zona arheică, fie spre zona vulgarului penibil, pur şi simplu (nici măcar „aerisit”, liber şi barbar, de tip mironparaschivesc!): „mă pocăiesc sub părul tău şaten/cu mâna furişată-n sutien”, cf. Mă pocăiesc, p. 42, sau grosier, de-a dreptul: „iar gându-mi ticălos îşi face drum/spre sânii tăi rotunzi şi goi, cucoană”, cf. La fel de păcătos, p. 49. Până şi „furoul” ar putea să devină arheic, în definitiv - dar numai şi numai dacă se află, pe undeva, semne ale transcenderii semnificaţiei borborotice/„platitudinii placide”, cea golită de orice vigoare de zbor, spre Sferele Logos-ului Înalt-Demiurgic... – ...dar, din nefericire, aici, nu se află, nicăieri, astfel de semne, ci doar un aer de frondă sterilă: „maria/ca un vânt/strecurar/prin perdele/îşi etalează furoul/peste visele mele”, cf. Maria, p. 57.

Cu totul altfel „se vede”/transpare Poetul-Alchimist, în progresia mistică, savant elaborată, de la elementul „căldură” incipent-catalizatoare a Logos-ului,  la paradisiaca expresie a desăvârşirii procesului iniţiatic, întru Eros, „Lumină-întru-Logos” - din poemul Căldura ultimului vers, p. 71: „Creionu-i obosit de-atâta şters/Scriu la căldura ultimului ers//[...] Iubirea e un dans fără revers/ Scriu la lumina ultimului vers”.

...Eros-ul  lui IOAN VASIU este, uneori, în mod explicit, şansa soteriologică a Omului-Poet, şansa unui „exil” („de bunăvoie”!), dinspre lumea aceasta profană şi degenerată (chiar la nivel de „Sân Sacru”, ajuns...”Uger Bestial”!), lume detestabilă, alunecând, accelerat, spre/întru borboros-ul Anti-Logos („detest iubirile din interes/[…]detest eroul care stă ascuns/de test/detest politicienii care sug/la două ugere ce sunt de muls” – cf. nu foarte inspiratul poem Dispreţ, p. 25) – înspre O LUME REVELAT-TRANSCENSĂ/TRANSFIGURATĂ/RESURECŢIONALĂ, întru Vis-Visare (deci, întru Suprema şi Progresiva Cunoaştere Iniţiatică/Esoterică, la modul eminescian!): „în dragoste sunt ca un exilat/aş evada dar tot mai mult îmi place/mă simt precum un înger botezat/de Dumnezeul patimii sărace//în dragoste m-ascund ca un copil/sub poala mamei care-l protejează/[...] în dragoste sunt ca un exilat/ce-ar vrea să plece dar şi să rămână/iar dacă plec mă-ntorc neapărat/cu visul tău ţinându-mă de mână”, cf. Exilat de bunăvoie, p. 26.

...Acest Poet-Preot Paradoxal-Tannhäuser-ian al Venerei Silvatice („pădurene” şi „sălbatic-păgâne”, totdeodată!), IOAN VASIU, slujeşte, cu smerit-răzvrătită credinţă, atât la Altarul Iubitei, cât şi întru Efigia Mistică IUBIRE. Ca Poet, este foarte agreabil (deşi ameliorabil...chiar şi la nivel lexico-semantic!), cu soluţii de versificare uneori ingenioase (dar şi cu deficite metrico-ritmice, deseori!). Ca Preot al lui Venus, însă, este, în intenţie şi înflăcărare - desăvârşit!

Cartea sa (aparent un „Amurg al Zeilor Minori”/Ragnarökr ...”Minorus”!) este un adevărat breviar ovidian al Iubirii, ca Stare-de-Trăire-Vitalistă, dar şi ca Şansă-Profund-Soteriologică, prin conjuncţia astrologică dintre Venera/Venus şi Jupiter-Demiurgul. Deşi IOAN VASIU  are (şi vrea să aibă!) mult din lejeritatea ingenioasă a lui George Topârceanu, de multe ori se autodepăşeşte, în mod salutar - şi, atunci, „printre fulgere şi zboruri temerare”, asistăm la un spectacol, de bună calitate (cvasi-wagneriano-tannhäuser-ian!), al unei improvizate ...Venere întru Titanomahie! O „Venus Impromptu”...” – „vasiuiană”!

                                                                                                                Adrian Botez