ARTICOLE

 

Intransigenţa eminesciană, intransigenţa morală, în sensul respectării trăirii mitice-tradiţionale, trimit la intransigenţa hristic-ortodoxă. Nichifor Crainic spune, în Nostalgia Paradisului [1] : “Aderând la Revelaţie, artistul devine un comentator al lui Iisus Hristos în ordinea frumuseţii”. Chiar dacă nu suntem întrutotul de acord cu interpretarea dată de Nichifor Crainic “zâmbetului” Luceafărului, redăm cuvintele teologului-scriitor din finalul capitolului Simbolul androgin [2] , întrucât sugerează con-substanţialitatea lui Eminescu - cu ordinea superioară, cerească, prin intermediul Androginului Luceafăr-Geniu: “Nu ni se spune aici (finalul Luceafărului) de un zâmbet îngăduitor sau ironic, dar îl simţim, în toată supranaturala lui punându-se peste condiţia mizeriei noastre pământeşti. Pe buzele Sf. Ioan Botezătorul, pe buzele Prinţului Mâşkin sau pe buzele Luceafărului, e acelaşi zâmbet în care fulgeră distanţa dintre cer şi pământ; ironic sau îngăduitor pentru noi, dar revelator al unei ordini superioare de existenţă, către care suie nostalgia ridicată din tragica noastră experienţă omenească”.

S-ar putea spune că Eminescu nu predică. Dar ce este predica, cât efortul de lămurire a Logos-ului, de purificare a Logos-ului, numit oameni şi lume? Hristos care predică oferă corectivul Logos-ului, fără energii pentru trecerea obstacolului dintre :

            a. inerţia Logos-ului degenerat în mocirla (Rovine-lume) - şi

b. Logos-ul-sabie, Logos-ul mântuirii, care să smulgă din această stare de Logos-inerţie şi să treacă în Logos-ul-sabie (Revelaţia). (Războiul sfânt este VEHEMENŢA METAFIZICĂ, pentru a ajuta Spiritul-Soare) să nu se blocheze, ci să se reveleze, ciclic. Sângele zeilor şi oamenilor trebuie jertfit, pentru a fi salvată dinamica ciclică a Luminii.

La fel, poezia eminesciană oferă corectivul Logos-ului-Lume, oferind ritualistic, Logos-ul de re-arhetipalizare (revenire la originaritatea sacrală a arhetipurilor). Oferă toate gestualităţile unui Logos al mântuirii: în primul rând, nu are nici cea mai mică teamă de a pătrunde în Infern, adică de a pătrunde în zonele-tabu ale Fiinţei spirituale. Şi de acolo înainte, nu are nici cea mai mică ezitare de a construi gesturile mântuirii: Zborul, ca îmbrăţişare (eros) a Arborelui Vieţii; Răsăritul-Revelaţie a lui Hristos-Eros Agapé: “Cum din mormânt răsare Hristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie” (II-36). [3]

*

1-CINA CEA DE TAINĂ (EMINESCIANĂ)

 

Masa mistică (pâinile şi peştii) prefigurează, ca gestică ritualistică, Cina cea de taină: El, Iisus, este peşte şi pâine, şi se oferă universului, ca, îngurgitat fiind, să acţioneze din interiorul mistic al Fiinţei spirituale, restaurând Fiinţa Divină.

Cina cea de taină EMINESCIANĂ este oferirea de sine, vehemenţă de ruptură (explozivă şi implozivă, totodată) - sfâşierea de sine: cf. Rugăciunea unui dac, unde se săvârşeşte o crucificare specific eminesciană, pe o Golgotă specific eminesciană:

a. crucificarea prin şovăire-scepticism-interogaţie tragică (“Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”) nu este atât expresia nelămuririi individuale, ci expresia unei nelinişti metafizice cu implicaţii supraindividuale: Eminescu conştientizează existenţa ritualistică a lumii, Ritualul-Omenire - şi îşi pune problema necesităţii şi finalităţii Ritualului-Omenire, plecare de inimi, supunere a fiinţei aparente la manifestările unei Fiinţe Superioare Disparante, un daimon care “plânge, râde (…) spre a se-nţelege, în sfârşit, pe sine însuşi” - deci, finalitatea Ritualului-Omenire este expresia-conştientizare a lui Dumnezeu. Scepticismul eminescian, îndurerat şi metafizic, în acelaşi timp, este sinonimul acelui “Eli, Eli, lama sabachtani?”;

b. urmează, apoi, întărirea pe cruce, Revelaţia prin har şi slavă. “El singur zeu stătut-au nainte  de a fi zeii / Şi din noian de ape puteri au dat scânteii (…) / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I, / El este moartea morţii şi învierea vieţii!” Teandria s-a realizat, Spiritul-Dumnezeu repetă gesturile Cristului-Dumnezeu (ca amprentator activ dar şi ca amprentat pasiv, asupra căruia coboară Sfântul-Duh-Voinţa de expresie-amprentare);

c. din acest moment al realizării-împlinire teandrică, jertfa nu mai poate fi interpretată în individualism, ci în supraindividualitate de acum, Relevatul-Poet nu-şi mai aparţine, ci este în misiune sacră. Tot ce va face, se va răsfrânge asupra Creaţiei, pe care(şi)-a revelat-o, deci, a chemat-o, împreună cu sine, în “lumina zilei”. Vârtejul-vehemenţă a deconstrucţiei Timpului Cosmic conduce la Apocalipsul Fiinţei fenomenale. Dar conversia iubirii-milă (“inima-mi umplut-au cu farmecele milei … duiosu-i viers…”) în ură şi blestem (“Spre ură şi blestem aş vrea să te înduplec”) prefigurează conversia supremă a Fiinţei fenomenale îi Fiinţa Sacră. Stingerea eternă, fără de urmă - înseamnă retragerea decrepită din amprentele-lume, deci, şi retragerea, consecutivă, a amprentelor-urme - în vederea refacerii plenarităţii energetice a unei Noi Plănuiri-Lume (Mântuitorul-Eden).

Cânii care sunt asmuţiţi să rupă inima (“Ş-aceluia, părinte, să-i dai coroană scumpă, / Ce-o să asmuţă cânii ca inima-mi s-o rupă”) reprezintă starea de păcat vehement, stare care naşte reacţia de feed-back, de geneză a anticorpilor faţă de degenerarea Fiinţei divine din Fiinţa spirituală, şi a fiinţei spirituale în dispersie către Haos: ca să preîntâmpine disiparea completă şi pierderea în haos (deci, blocarea circuitului expresie-resacralizarea …), ruperea-sfâşiere de sine şi dăruirea de sine-monedă sacră (fărâma euharistică) reprezintă forţa de re-centripetizare, de re-energetizare a bucăţilor fărâme (degradate energetic-spiritual şi, deci, având vocaţia centrifugală).

Cine este cel care asmută cânii, ca reacţie euharistică, faţă de degradarea comunităţii cosmice? Este Eul Divin din Omul Transcendental. Deci, coroana scumpă, de Om Transcendental, cooperant cu Părintele Dumnezeu, este a Poetului-Orfeu (Orfeu se oferă-jertfeşte, prin sfâşiere euharistică).

“Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-te stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Cine poate arunca cu pietre în faţă? Cel fără păcat, adică cel retras din amprentele, din vârtejurile vehemenţei expresive-lume. Faţă-re-împietrită (prin lovire-contact cu Cel Retras din Vârtejurile-Lumi) este faţă re-sacralizată de către Cel sacru. Deci, Poetul este călăul şi victima gestului iniţiatic, de recuperare, a Muntelui Cosmic (Suprema Faţă de Piatră  -  Piatra Filosofală). Deci, Poetul este Fiinţa Divină, cu viaţă veşnică, după experienţa Morţii Veşnice (ca Ritual iniţiatic, răsfrânt în Ritual-Omenire. Este Christos. Orice vehemenţă este gest ritualic de recuperare a arhetipului degradat.

Urma-vale energetic-amorentă expresivă este resorbită total în Fiinţa Divină - dar nu pentru a obţine vidul, ci preaplinul (care, consecutiv, după mântuirea-Eden, se va reconverti în undele energetice-amprente ale altei lumi etc.). Nirvana blochează în sine toate posibilele şi probabilele ipostazieri-reîncarnări. Tocmai acest preaplin oferă şansa şovăirii, în faţa noii exprimări divine: această şovăire creează senzaţia întreruperii ciclului, a ştergerii eterne a posibilităţii de amprentare (haosul pentru carnea-amprentă acceptată). Stingerea eternă este Soarele Mistic (Negru), faza de ascundere, în atotputernicia proprie, a deităţii. Stagnarea la rădăcină Arborelui Sephiroth - Regatul Mistic Malkuth (din Cabbala ebraică).

*

*                       *

Trezirea (în sens mistic: Revelaţia) este urmărită de Iisus (prin sine, dar şi prin sinele-lumii: apostolii doisprezece: 3 x 4) în Grădina Ghetsemani (Eden şi Golgotă, totodată) - este urmărită şi de Eminescu, în poezia sa. Trezirea interioară, dinspre Kundalini spre vertex, pentru a uni cu cosmosul. De aceea, imaginea centrală a poeziei eminesciene este Muntele, înconjurat de starea de Eros (îmbrăţişarea-spirală dublă), ca aureolare, situare în Triunghiul Fiinţei Divine, în Soarele Negru. Somnul eminescian este înafară somn, înăuntru maximă activitate-zbor către Cărarea-Cale, întoarcerea la/în Ritual. Şi, prin Ritual, la Mit.

Câţi dintre noi, cei care îngânăm Logos-ul eminescian, avem puterea să ne trezim, să stăm treji, întru mântuirea Neamului nostru Eminescian?

*

*                       *

2-BOTEZUL CU POEZIE (FOC ŞI APĂ)

 

Se pare că Eminescu începe prin a accepta teoria gnosticilor [4] , despre deosebire între a) Dumnezeul Suprem şi răscumpărător şi b) Demiurgul cel Rău (în Demonism - Ormuzd fals), care a săvârşit Creaţia (“Cosmosul este, ca urmare a căderii omului, dominat de rău, dar răscumpărarea este o a doua Creaţie şi lumea îşi va redobândi desăvârşirea originară” – cf. M. Eliade, op. cit.). În Memento mori, concluzia este agnostică: nu poate fi cunoscută esenţa realităţii şi a reflectării ei în conştiinţa oamenilor (Dumnezeu duce l-a dezlegării porţi, fără să dezlege - cel puţin, nu în/pentru această lume). Se sugerează, însă, existenţa mântuirii: nu ca parousia, ci ca descoperire, în sine, a forţei unice etern renăscătoare - agheazima - lacul cu apă vie. Aceasta este botezul: prin actul baptismal “te îmbraci” în Hristos (Cel Uns), capeţi trupul mistic. Mai mult, prin vehemenţa chinurilor golgotice (cf. Rugăciunea unui dac, unde răstignirea peste prea-plinul noapte bogată-Nirvana resoarbe undele-amprente-urme energetice expresive, redând puritatea deităţii lui Meister Eckhart) şi prin dorinţa de sfâşiere ritualică, pentru reîntregirea în trup mistic - se prefigurează euharistia (graţie divină împărtăşită-împărţită pentru Suprema Sinteză - virtutea resurecţională): este, mai pregnant, integrarea credinciosului în Arhetip, în trupul mistic al lui Christos.

Poezia este botez, act baptismal: este jertfă pentru nemurire, este răstignire pentru mântuirea/resorbţia energetică a universului. Strop de apă vie - poezia trebuie să participe (ca şi Hyperion la activitatea-Demiurgos - resorbţia în sine a Divinului va prefigura, totuşi, deitatea) la lacul-agheazimă. Poezia este pars pro toto, este iniţiere pentru mântuirea-parousia. Poezia este Fiinţa-Iisus, este Voinţă (ocultată) pentru învăţarea Drumului Mistic spre a doua venire, cea atotmântuitoare. Cristul ne pregăteşte, prin Poezie, pe toţi, pentru Drumul mistic spre a redeveni, din comunitatea mistică - Trup Mistic (Potenţarea Maximă a Creaţiei).

Deci, drumul este diferenţa dintre Revelaţia lui Hristos şi parousia, dintre  Revelaţia Spiritului şi identificarea cu Fiinţa Divină - dintre comuniunea necesară (revelată ca necesară: ta twam asi etc. - identificarea părţii prin tot), până la des-fiinţarea (parousia) fiinţei spirituale în Fiinţa Divină.

Prin proclamarea Eros-ului Universal, Eminescu a desfiinţat posibilitatea duplicităţii divine: divinul este unul, cel din Fiinţa Divină, obţinută prin iniţiere interioară. Iniţiere individuală, dar iniţiere în cadrul comuniunii-Ritual (care presupune identificarea cu toţi potenţialii iniţiaţi - deveniţi reali iniţiaţi). Acest Ritual ni-l revelează pe Hristos ca Luceafăr al Mărilor (II-37), identic cu Adevărul: dar Adevăr nu înseamnă doar Binele (aşa cum îl înţelegem, de obicei: ca lumină albă), ci ca o cooperare a Binelui şi Răului la Demiurgie şi, implicit, la iniţierea (Spânu-Harap-Alb, Făt Frumos-Vrăjitoarea rea-Mag), întru dobândirea (-accedere la) stadiul Fiinţă Divină.

*

*                       *

 

 

3- PLÂNSUL EMINESCIAN

 

Plânsul, la Eminescu, nu izvorăşte din melancolia romantică, ci din setea de arhetipalitate. În nici un caz nu este vorba despre plâns ca dovadă artificioasă a sensibilităţii.

Plânsul, la Eminescu, este, şi el, cristic, mai exact, cu funcţie baptismală: este Apa care cheamă Focul, sunt amprentele-vehemenţe, ale închegării fenomenale, care-şi cheamă primordiile - îşi cheamă Sinele-Foc, Entelehiile-Foc, pentru a reîntoarce lumea la Eden. Plânsul este ipostazierea tragismului fiinţei demiurgice: “De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi”.

“Apele plâng clar izvorând în fântâne” - apa care plânge are, ca efect al plânsului, izvorârea (deci, întoarcerea la Inepuizabila Puritate originară) şi clarul-claritate (aici, adverbial), prin în-focare (chemare-regăsire a Focului-Iluminare): Revelaţia Fântânii. Fântâna - prin care comunică tărâmurile (mai exact, Fântâna-arbore Cosmic, prin care se resoarbe tărâmul fenomenalităţii în Tărâmul Unic-Edenul - şi ale cărei ramuri-izvoare înfloresc aştrii: luna, stelele, soarele Negru) - Fântâna cu Plâns: Apa Vie (Agheazma, Apă şi Foc al Duhului Sfânt).

Ochii sunt, de multe ori, stare de plâns (potenţial sau cinetic). Stare continuă (suspendată sau reluată) Ea de plâns: căci ei cheamă, prin acvaticul-oglindă, razele focului uranic. În cazul stingerii luminii din ochi, se produce, în fapt, luciferizarea, transcendentalizarea fiinţei vizionare (prin ochii revelatorii), trecerea în zona Soare Negru-lumină ocultă: (I-166) “Şi dacă ochii ce-am iubit / N-or fi de raze plini, / Tu mă priveşte liniştit / Cu stinsele lumini. / (...) Tot înţeleg că m-ai chemat / Dincolo de mormânt”.

Există şi plânsul (suspendat) metafizic, ca ardere mistică a privirii în Eros, amplificând efectul sacru al pneumei: (I-94) “Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte”.

Plânsul Naturii (Fire) este ninsoarea de foc, cu flori de tei - în dimensiunile orfismului sacru al codrului, creându-se viziunea cercurilor-unde, suprapuse (pe verticală), concentrice (orizontală), cercuri care comprimă-orientează, regresiv (prin somn-visare), către originar (ca şi în Luceafărul: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul piere…”, sau “… Unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri [concentrice, golite de amprentele fenomenale] a se naşte”) -cf. I-61: “Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Duh către duh, rost către rost (gură către gură), stau Călin şi fata de împărat (alungată, din fenomenalitate în arhetipalitate) - şi “apa ochilor” este faza premergătoare, preludiul (dar şi mediul de închegare) al focului-Eros: (I-66) “… s-uită-n ochii plini de apă, / Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă”. Apa şi Focul nu se resping, ca-n fenomenalitate - ci, în arhetipalitate, sunt complementare (cf. naşterea lui Hyperion - Voievodul Solar din Cer-uranos [stelar, în-focat] şi Mare.

De aceea, jalea, se transformă în postludiul plânsului, ca stare de nuntă îndeplinită a Apei cu Focul (prin orfism), pentru a rezulta Originaritatea-Eden: (I-83) “Iară cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu”, sau (I-167) “buciumul sună cu jale” (pe deal, unde-i Axa Lumii - Salcâmul cosmic).

Starea de excepţie a plânsului este ouroboros-ul psihic: nuntirea urii cu amorul (cele două stări primare ale Focului, în aşteptarea Apei, care să introducă Râul Demiurg - stare de continuitate). Rezultă plânsul interior-cosmic, disperarea-vehemenţă paroxistică, prin care se produce stingerea eternă: (I-91) “… ura cea mai crudă mi s-ar părea amor… / Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor… / (…) Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”.

Plânsul interior, ca vehemenţă demiurgică-apocaliptică, întâlneşte Râsul, cu aceeaşi dublă funcţie: (I-119) “C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea .. spre a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi”.

În definitiv, stare de plâns cosmic demiurgic este dorul nemărginit, care cheamă lumile-luminile în roiuri, din “sure văi de chaos”, ca pe lacrimile (şi-roiuri) lui Demiurgos-cel-Ascuns - şi care, plângând lumină, se exprimă.

Întregul cosmosul este stare de plâns orfic, demiurgic-apocaliptic - într-o disimulare a formelor-de-apă (trecere-curgere) şi foc (patima fiinţei-fiinţare, care-şi caută, cu frenezie, originaritatea): (I-257) “De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată, / Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut… / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune ...” (rugăciunea este suprema stare de Foc: Spiritul regăsit prin cădere-înălţare). Toate aceste lumi de foc ale fiinţei sunt lacrimile demiurgico-apocaliptice, căzând spre a înălţa Fiinţa Cosmică, într-o veşnică resurecţie-regăsire de Sine (în zona ocultă a pierderii: “Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult” (I-253).

*

*                       *

4-RĂZBOIUL SFÂNT [5]

 

Războiul, la germanici, era Ritual - ofrandă de sânge, adusă zeului, Moartea eroică era experienţă religioasă privilegiată (a se vedea şi la geto-daci). Natura extatică a morţii îl transformă pe Războinic în Poet inspirat, în şaman-profet, înţelept vizionar. La Eminescu, spre exemplu, bătălia-Ritual de la Rovine (Scrisoarea III), unde ridicarea din Rovină-Mlaştină se face în etape (logos-ul decrepit este înlocuit de Creanga de Aur şi Râul Demiurg, “râul, ramul” - de Zidul-Munte; apar luminile-comete (capete pletoase, coifuri lucitoare) din zona sacră-codru; roiul, ca explozie a Stupului Divin, din care ies flăcările Focului Sacru-Albine: lănci, arcuri, nouri de aramă - se stârneşte Vârtejul-vijelie, prinzând, în mijloc, Leul Solar care turbează (furor sacer, demiurgică); flamura-ramură verde se frânge, înlocuită de Creanga de Aur din mijlocul Vârtejului, care uneşte cer-pământ, într-o Apocalipsă şi o Nouă Facere: “Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul”; Mircea-Cavalerul Graalului şi Călugărul (Ascetul, Omul-ritual, originar-simplu la vorbă şi al port) se identifică cu Vârtejul şi cu Focul (Mircea-Vijelie, Mircea-Seism al “călărilor” cu suliţe-raze) - Mircea-Potopul şi Genunea, Grindina Sacră, care treieră Grâul Cristic, separându-l de pleavă şi refăcând Fulgerul-Zbor şi Muntele-Arbore Cosmic cu stele: “munţii negri … izvorăsc din veacuri stele…”.

Mircea este întrupare a lui Wotan: Wut=furie (furor sacer, vehemenţă ritualică) - şi este lup-om, om-zeu (berserkr). Prin lupta iniţiatică, el re-sacralizează Codrul edenic - redă viziunea Pământ-Titan.

Chiar dacă, la Eminescu, războiul sfânt nu are sensul proclamat de maniheiştii iranieni, cât şi de essenienii de la Qumram - există urme ale unei apocatastaze de ordin metafizic: lupta dintre Logos-ul Ruinat (Rovine) şi Logos-ul-foc (Mircea-Ţepeş). Apocatastaza angajează arhetipuri, pentru reintegrare: Demiurgos şi-l reintegrează pe Hyperion şi Edenul-Pământ, în sinteza Spiralei Arbore Cosmic (îmbrăţişat de Şarpele-Spirală-zbor). Deci, conceptul essenian de Şarpe Mântuitor, mântuirea prin Şarpe, pare a avea, la Eminescu, o relevanţă foarte subtilă, dar foarte importantă: fondul cosmic-demiurgic este Spirala - iar Spirala este resurecţia prin Şarpe. Iisus este Şarpele, este iubirea-îmbrăţişare, care separă (viaţa veche de cea nouă) şi uneşte (întru Fiinţa Divină, dobândită prin iniţiere, resorbire a vechiului - energie exprimată-degradată, în noul - energie reconcentrată, centripet în Sinele Divin).

În definitiv, şi Eros-ul-Iubirea este Războiul Împăcării, este extrema vehemenţă pentru a ajunge al Chinul suprem al Armoniei. Cf. N. Berdiaev (Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993), care spune că trebuie subordonate, toate chinurile – Eros-ului Esenţial.

Esseninii excludeau de la banchetele-comuniuni pe diformii psihici şi spirituali. Vestirea venirii împărăţiei (parousia) este tocmai vindecarea. Deci, în Scrisoarea III, parousia se vesteşte şi realizează prin venirea Focului-Ţepeş, care tămăduieşte monştrii (fizici şi psihici) re-construind Logos-ul (degradarea-bâlbâirea va fi deplasată spre revelaţia Focului, transgresând în glossolalie, “vorbirea în limbi” - revenind al Arhetipul Logos-ului Originar: Logos-ul-Basarabi, Logos-ul-Muşatini).

Şi ascetismul (Cavalerul Graalului), tot de la esenieni poate să vină - ca obţinere a tensiunii spirituale, pentru  “a umple” Fiinţa Divină. Respingerea materiei (ca şi la gnostici), pentru a transcende, spre obţinerea Trupului Mistic (Hristos). Şi Hristos, până la 33 de ani, tot printre essenieni a stat, şi de la ei a învăţat tehnicile ascezei - probabil şi doctrina Şarpelui: prin spadă (sabie), la unirea cu Dumnezeu (este o spirală, Rău-Bine, despărţire pentru unire, în Şarpele-Ouroboros, circularizant): “Nu aduc pacea, ci sabia” (neliniştea spirituală, pentru ruptura de Fiinţa Spirituală, pentru a se desăvârşi în Fiinţa Divină).

*

*                       *

Ritualul baptismal este scufundarea în Iad (capătul de jos al axei lumii), pentru confruntarea cu Monştrii, pentru a trece proba iniţiatică, aducând Focul, pentru resurecţie. În Scrisoarea III, se coboară, iniţiatic, de către fiul al treilea (“unul dintre fiii falnicului domn”), în Mlaştină, în infernul acvatic (iadul cu monştri): ca o apă turburată, ca potop ce prăpădeşte. De sub apă, monştrii (Negrul, Cocoşatul, Broasca, Gunoiul, Ilotul Spiritual, Fonful, Flecarul, Guşatul, Bâlbâitul, Cel-fără-Creier, Cel Îmbătrânit Fără de Vreme etc.) sunt transfiguraţi în forţe de propulsie-transcendere, energii ale teurgiei prin Foc - Ţepeş Vodă Atotpurificatorul.

Prin botez se realizează împăcarea contrariilor (ca şi în Scrisoarea III, Apa cu Monştri determină, dialectic, Focul-Ţepeş), rezultând Androginul (refăcutul Arbore Cosmic-Munte, Eros-Şarpe este imaginea Androginului: Şarpele Cosmic este Androgin, căi este spirala care uneşte etapele de desăvârşire a Fiinţei).

*

*                    *

Cezarul (Împărat şi proletar, I-47) este ipostaza în curs de iniţiere-desăvârşire a Regelui (Monarh Ascuns): Regele din labirintul iniţiatic (al nebuniei-iniţierii) este “moşneagul rege Lear” (străbătând, prin nebunie, spre Revelaţie, dinspre cununa uscată de paie, spre coroana mistică-esoterică) : e acelaşi mecanism sacral care transformă ieslea bethlehemică-cunună de paie - în cununa de spini-TRANDAFIRI  -  SIMBOLUL SPIRITULUI BIRUITOR. Trandafillos=Floarea cu o mie de petale, pe care o răstigneau oamenii Evului Mediu.

Cezarul este Monarhul (“în nălţimea-i solitară”, “palid”, “în gânduri adâncit”) aflat la malul Styxului-Seina, păstrând, încă, în fiinţă, confruntarea (ca stare spre iniţiere): “Convins (…) cum că principiul rău, / Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâul (…) Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău (…) la jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât” (ura este stare iniţiatică, prin care se creează premizele apocatastazei). Pare a fi tiran, în realitate este cel tiranizat de labirintul-contingent: “Mărirea-i e în taină legată de aceşti (forma spirituală, proliferată în gregaritatea labirintului-logos)… El - el vârful mândru al celor ce apasă” (este stea esoterică, nedegajată încă de “apăsările” în dublu sens) ale ascensiunii Muntelui Iniţierii.

Monarhul Ascuns trece (în Împărat şi proletar) prin labirintul infernal iniţiatic: a) de la esotericul unul (pronume nehotărât) din ceata faquirilor, căutători ai căii (“Ah - zise unul…”, în taverna mohorâtă, desprins, anonim, ca fata-Lună din Luceafărul - din ceata pribegită de “copii săraci şi sceptici”) - stadiul proletar fiind forma ascunsă (în curs de iniţiere), sub care guvernează lumea Împăratul-Monarh (stadiul final al iniţierii), b) la revolta Logos-ului instituţionalizat-demonizat - revoltă dubitativă (“Spuneţi-mi ce-i dreptatea… Religia - o frază de dânşii inventată”) şi revoltă-confruntare a principiilor, într-o apocatastază verbală (Zdrobiţi… sfărmaţi… zvârliţi în foc…”) c) în simultaneitate magică-mitică, se realizează apocatastaza ca act efectiv, ritualic: “Parisul (asimilat, cel puţin aici, Nordului esoteric) arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă” (Foc şi Vehemenţă - furtună demiurgică); “bulgării de granit” suiţi (iniţiere prin Munte) se vor transfigura plebeul proletar în Cavaler-Rege (cu “arme lucitoare” - fulgerul lui Thor), cuşma frigiană în coroană esoterică-clopot; prin furor sacer, femeia chtoniană (vândută) devine Prostituata Sacră: Femeia (pluralizată) cu “ură şi turbare în ochii … negri, adânci şi disperaţi” (ochi luciferizaţi) se transfigurează în Formă Hieratică: “Ca marmura de albe, ca ea neprihănită” - apoi, în stadiul mare, refăcând echilibrul orfic-thanathic: “Scânteie marea lină… Corăbii învechite scheletele de lemn” (ca forme de graniţă, între schelet şi Revelaţie) pătrund, prin pânzele lunare (“ţin pânzele umflate în faţa lunei”) în stadiul Logos de Foc, Logos de Roată: “Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn”.

Prin uimire extatică, Cezarul se va autodepăşi (depăşind) umbra şi nourii: “Uimit privea Cezarul al umbra cea din nouri”) în stadiul (interiorizat) de Monarh Arhetipal (Demiurgos), dar şi în stadiul de Logos Divin (Logos-ul sapienţial-ritualic din finalul poemului: “În orice om o lume îţi face încercarea (…) Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”). [6]

*

*                       *

5-FEMEIA EMINESCIANĂ - ÎNTRE MARIA FECIOARA ŞI PROSTITUATA SACRĂ

 

Spre deosebire de Simon Magul, cu a sa Elena prostituata, Eminescu caută Arhetipul pur al Femeii. Dar dacă Elena = Înţelepciunea divină, oare nu a devenit pură prin paroxismul-vehemenţă al impurităţii? Oare femeia eminesciană nu este demonul-materie, decăzută (şi, paradoxal, dar în logica eminesciană mitică, de tip contrastiv: înălţată) până la Revelaţia Arhetipului? Oare nu asta înseamnă Dalila: demon (Lucifer) înălţat până la Demiurg-demiurgie? “Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, / Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, / Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor / Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, / Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos…”.

Acest pasaj, ca orice pasaj de poezie eminesciană, are ermetismul său iniţiatic. Femeia răspunde călugăreşte, “dorului demonic”: cu alte cuvinte, răspunde energiei demiurgice (dorul demonic, care cheamă lumile din “sure văi de chaos”), printr-o atitudine profund spiritualizată, adecvată energiei care o solicită, în câmpul Eros. Răspunde pe măsură: la atitudine puternic energizată (dor), prin atitudine puternic spiritualizată, prin asceză (călugăreşte). S-ar putea spune că acesta este planul reacţiei uranice.

În schimb, nu-şi uită menirea resurecţională, de re-energetizare a ciclurilor decăzute: craiul de pică este Monarhul decăzut, picat. Şi atunci, atitudinea ei este promptă: “pieptu-i creşte” (deci, acumulează, pentru a transmite-jertfi, întru o nouă creaţie, prana sacră, sau pneuma grecilor), privirea-ochi devine aceea a Luceafărului: ochi îngheţat, cu gânduri negre de amor (să ne amintim cum suna versul Luceafărului: “Sub raza ochiului senin (…) Cu farmecul luminii reci” şi “…ochii mari şi minunaţi (…) Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”).

Crucea sexuală-demonică (“picior peste picior”) va transcende în Crucea Demiurgică - pentru că efectul în-crucişării este transgresarea secului în plin de duh fertil, frumos. “Instrumentul” transgresării este forţa ei spirituală, de tip demiurgic: prin forţa judecăţii (Spiritului), ea readuce craiul de pică în lumea sa victorioasă: Rege ocult, Mag-Ahman, în Vârful Muntelui.

Acesta este planul reacţiei pneumatice, re-edenizante (după cum afirmă Adrian Bucurescu, în articolul “Grădinile vrăjite”, din Mitologie română, nr. 204 al rev. Strict secret, 22-28 martie 1994 - geţii vorbeau despre Akos-Samenos, Grădina Divină, re-făcută în spaţiul terestru prin rugăciunea lui Zalmoxis. În această grădină vrăjită creşte Floarea focului. Iată, deci, că acţiunea de re-edenizare, prin forţa pneumei-prana, a Dalilei-Prostituata-Sacră, şi acţiunea de re-edenizare a cuplului cătat-regăsit, Cătălin-Cătălina, îşi au originea tocmai în starea de rugăciune re-edenizantă a lui Zalmoxis).

Femeia veşnic trădătoare este materia (Prakrti), care veşnic trădează - dar finalitatea trădării totale este Revelaţia Netrădatei Esenţe (Purusha), Arhetipul Femeie, de dincolo de toate trădările, implicate în orice demiurgie: de dincolo de toate părăsirile (“Te-ai dus, şi-am înţeles prea bine / Să nu mă ţin de pasul tău, / Pierdută vecinic pentru mine, / Mireasa sufletului meu”: paroxismul-părăsirii-trădare, în cadrul Vârtejului fenomenal, duce la starea de nuntă mistică, a sufletelor, eliberate de karma trupurilor: mireasa este starea paradoxală de unire mistică întru veşnicie, este Mireasa-Moarte, Mireasa Iniţiatică (Revelaţia). Ea devine Mireasa Ocultă, Calea de Izbăvire (Steaua mărilor, deasupra “valului ce ne bântuie” - II-37), prin părăsirea, de fapt, a Vârtejului (fenomenal): “Şi-o să-mi răsai ca o icoană / A pururi verginei Marii, / Pe frunte ta purtând coroană - / Unde te duci? Când o să vii?” (I-92). Icoana verginei Marii trimite la mistica trupului feminin - Demeter-Cybelle, veşnic de neatins în esenţa ei creatoare. Părăsirea, paradoxal, spre unde-niciunde, pentru o venire într-un când-nicicând, duce la decantarea-rămânerea, ocultă, a esenţei: Înţelepciunea divină - “Pe fruntea ta purtând coroană” (coroană pe care Ea o transmite, prin nunta mistică, fiului ei spiritual: Christosul-Alesul).

Deci, Prostituata Sacră (Dalila-Maria din Magdala), este vehemenţă din care rămâne senina esenţă: pururi vergina (de neatins) Marie-Demeter, aparţinând atât misterului eleusin, cât şi misterului creştin.

Plecarea-trădarea este mistică, nemotivată absolut. “Unde te duci?” (plus: “de ce te duci?”), “Când o să vii?” (plus: “de ce ai plecat”). Pur şi simplu: “deodată trece-o cugetare. / Un văl pe ochii tăi fierbinţi: / E-ntunecata renunţare, / E umbra dulcilor dorinţi”. O sinteză a contrariilor (renunţare-dorinţă, de fapt, renunţarea la fosa Elenă-prostituată, pentru Mistica Prostituată): prin vehemenţa paroxistică a trădării, rămâne Veşnica Vergină Maria - întru statornicie divină. Amprenta-văl o desemnează co-demiurg [7] .

 

6-CÂTEVA TRIMTERI LA GNOSTICI

 

La gnostici (spre exemplu, doctrina lui Valentin), Sinele (Spiritul, pneuma) “este izolat, indiferent, simplu spectator inactiv în drama vieţii şi a istoriei” (cf. Mircea Eliade, op. cit.).

Nu tot aşa stau lucrurile la Eminescu: Spiritul nu este pneuma, ci este activ, este Primul Principiu (al gnozei valentiniene), unindu-se cu Eunonia (Gândirea), pentru a amprenta cu forme-cosmos. Dar nu într-o structură atât de complicată, cum este aceea prezentată de doctrina valentiniană (cu cele 15 perechi de coni); cel puţin, la Eminescu nu apar toate verigile valentiniene către Mântuirea pneumatică: Eminescu, dacă va fi cunoscut teoria valentiniană, se pare că a considerat-o mult prea sofisticată,  ne-ortodoxă -  şi a intuit că este sacrificată, astfel, Măreţia - întrerupe (cf. II-356-357 - Geniu pustiu) sistemul, prin întreruperea discursului despre soluţia soteriologică, al lui Toma Nour (Toma Nour fiind metafora soluţiilor soteriologice oculte, în-văluite ţinând de esenţă, existente în mijlocul Vârtejurilor înşelăciunilor şi vehemenţelor, sentimentale şi istorice): “Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour” (II-358).

Împotriva gnosticilor, Eminescu socoteşte somnul ca trezire în interior a Sinelui (“Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă” (I-107), pentru a-l întoarce din Logos-ul formal în Logos-ul sacru, apoi retrăgând amprentele energetice şi absorbindu-l (dincolo de umbra-urmă = amprente energetice de limită, spre inexprimabil în Fiinţa Divină: visarea, ca tărâm al Arhetipurilor Unitare (I-303: “Cetăţile mari răspândite-s în soare (con-centrate în jurul nucleului Foc Mistic), / Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regi sunt îngeri cu aripi de-arginţi (…) / De visuri, de umbre de cântec e plină” - (Steaua-Vis).

Somnul este revelator, ca în unele filozofii hinduiste (la yoghini: somnul treaz) sau greceşti-presocratice (Hypnos conduce la tărâmul misterelor thanathice).

Începutul (ritualic)al marilor poeme eminesciene este anamneză: cf. evocarea stării Mythos în debutul Luceafărului (“a fost odată ca-n poveşti… rude mari împărăteşti…”), la începutul poemului Fata în grădina de aur (“A fost odat-un împărat - el fu-ncă / În vremi de aur (…) când (…) vorbeai cu zeii (…) Clădi palat din pietre luminoase, / Grădini de aur…) O noapte-eternă prefăcută-n ziuă etc. - noapte bogată), preludiul la Memento mori (“turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur (…) Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri (…) Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină” etc.), sau la Povestea magului… (“În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond şi des (…) Era pe lumea asta mândră-mpărăţie (…) Domnea în ea un împărat prea mare…” etc.).

Faustus Maniheeanul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) sune despre sufletele fericiţilor morţi că sunt continuu transportate, spre Paradisul celest, de Corăbiile Lunii şi Soarelui. Iată că această imagine a Soarelui Negru-călăuză a corăbiilor negre (de fapt, el însuşi, Soarele Negru, fiind corabie spre Paradis) şi a Lunii-Fată (“în umbra falnicelor bolţi” - bolţile fiind corăbii întoarse, semicercuri tânjind după re-împlinirea în cerc), din Luceafărul, pot fi considerate, dacă nu reminiscenţe, cel puţin coincidenţe de viziune arhetipală, între viziunea eminesciană şi cea a lui Faustus Maniheeanul.

Pentru răscumpărare, trebuie evitată procreaţia. În Luceafărul, a) cuplu cătaţilor-regăsiţi devine cuplul copiilor “cu plete lungi, bălaie” - ei înşişi devin proprii lor copii, pentru a evita creaţia multiplicatoare, prin care se blochează mântuirea b) asceza Luceafărului-Hyperion, prin auto-blocare în cercul de sus al Spiralei-Arbore, este o altă cale soteriologică: între cercurile spiralei nu există contactul procreator, ci continuitatea mistică, pentru revenirea în Principiul Suprem (de care vorbeşte Valentin Gnosticul).

Mani Gnosticul (cf. Mircea Eliade, op. cit.) vorbeşte de Statuia care se va înălţa la Cer, după purificarea, prin incendiu (foc, Patimă-vehemenţă), a lumii. Statuia-Eros, în Pe lângă plopii fără soţ, sau în Atât de fragedă (I-143: “Cu ale tale braţe reci / înmărmureai măreţ…” sau I-92: “din încreţirea lungii tale rochii / Răsai ca marmura în loc”), dar şi în Scrisoarea IV şi Scrisoarea V (Ea “ca marmura de Paros” - I-118, sau I-119: Ea ca “Venus Anadyomene” cu “marmura-i cu ochii negri” - Zeiţe-cerboaice), dovedeşte că Eminescu vede în Femeie înglobarea daimonului jertfit-chinuit spre demiurgie, complementaritate funcţională a lui Hristos (Maria-Hristos, în esoterism: Lună-Soare), care mântuie de materie, prin neliniştea misterioasă şi mereu dureroasă, în sensul soteriologic (“Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor” I-121) - mântuie ultimele particule de Lumină. Statuia-Femeie, la Eminescu, poate ajunge să personifice Lumina-Spirit, definitiv separată de Materia-Haos-Întuneric (I-92: “O, vis ferice de iubire, / Mireasă blândă din poveşti (…) Cât poţi cu-a farmecului noapte (mistică) / să-ntuneci ochii mei pe veci” (orbul care transgresează în / prin Revelaţie, prin Femeia Sacră).

Entelehia eminesciană a Femeii este subliniată şi de puritatea absolută - vergină, adorată, icoana pururi verginei Marii. Puritatea e plină până la vacuitatea absolută: puritatea este paradoxala plinătate în Sine, plinătate vacuizată de substanţă şi de dorinţă. Puritatea devine Nirvana Fiinţei Divine [8] .

Demonismul apariţiei şi formării lumii este sugerat, probabil, lui Eminescu, de către gnosticul Mani; prin aceasta, afirmăm că şi demonismul Femeii: sau al Androginului (Hyperion) sunt reminiscenţe gnostice (Luceafărul, Demonism, dar şi Împărat şi proletar: “Spuneţi că-i omul o lumină? Nici o scânterie-ntr-însul nu-i candidă şi plină?” etc.).

În viziunea lui Mani, cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu, de a salva o parte din sine însuşi (deci, aplicat la Eminescu: expresivitatea-amprentare divină.). Omul este creat de Materie, pentru c Materia să menţină închise particulele de lumină (de aceea, scepticul non-vizionar din Împărat şi proletar nu percepe interioritatea-esenţialitatea “schinteilor” dinlăuntrul omului). Aici este şi paradoxul lui Mani: particulele de lumină închise devin finalitatea lui Hristos, care le strânge, pentru a le mântui.

Egoistul Dumnezeu (Ormuzd al Logos-ului Eminescu), salvând sufletul, prin Fiul Christos, se salvează pe sine însuşi, devine Salvatorul salvat. Doar aşa, divinitatea este activă - în rest, singurul activ este Prinţul Întunericului.

Dacă la gnostici ritualul este anulat, Eminescu, în schimb propune insistent Ritualul, prin Logos efectiv şi Logos prospectiv, pentru a regresa la originaritatea-Mythos.

Ritualul interior, propus de e, îşi are, poate, rădăcini în isihasm (hesychia = linişte. liniştire), specific bizantin: Rugăciunea isihastă a inimii, Rugăciunea lui Iisus (Eminescu o practică nu doar implicit, în toată lirica sa, ci şi explicit, în poemul Rugăciune II-37): a) repetat, b) meditat, c) interiorizat.

Teologul Nechifor afirmă că ţelul vieţii spirituale este să ia cunoştinţă de Sine, de tainele ascunse în inimă, să unească mintea (noua) cu inima (lăcaşul lui Dumnezeu). Unire prin coborâre (respiraţie) a minţii în inimă. Aceasta este una dintre dimensiunile ritualistice ale întregii poezii eminesciene (I-119: “Consacră-mi / Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!”).

Grigore Sinaitul (cf. Mircea Eliade op. cit.) preferă monahismului-comunitate - pustnicia: rugăciunea liturgică este prea exterioară pentru a declanşa amintirea lui Dumnezeu. Dar monahul stă sub pericolul viziunilor suscitate de imaginaţie (cf. Povestea magului…, unde Magul controlează, la Călugăr, calitatea viziunii, şi descoperă că nu e imaginaţie, ci existenţă a esenţei divine, senine, Frumuseţea, nu aici, deci în transcendenţă: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aci în lume…”). Călugărul lui Eminescu îşi asumă o teribilă responsabilitate - aceea de a-l pierde pe Dumnezeu, tocmai prin vehemenţa-patimă a cugetării: “El cugete la toate, ci nu - la Dumnezeu”. Adică, nu la formalismul divin. În schimb, îşi asumă efortul de a se auto-recupera spiritual-divin prin re-cunoaşterea lui Dumnezeu nu în formalitatea-gândire, ci în esenţa sa arhetipală: Eros.

Ceea ce, însă, îl apropie fundamental, pe Eminescu, atât de gnostici, cât şi de teologia creştină de profunzime şi a marii mistici, ca aceea a lui Meister Eckhart - este viziunea unei dumnezeiri nenumite; “Străinul, origine şi scop a toate” - “îndepărtat, inaccesibil” [9] (şi, totuşi, erosul transcens în Eros Agapé este, la Eminescu, în linia Ortodoxiei, o cale de acces).

Frământarea şi neliniştea Logos-ului eminescian sunt atitudini gnostice. Dar eliberarea în liturghia Ritualului-Logos, Eros-ul sacralizat, jertfirea Sinelui pentru regăsirea şi împăcarea, întru Spirit prin orfismul-finalitate a poeziei, a Logos-ului - sunt expresia ortodoxiei creştine celei mai curate: este însăşi dimensiunea arhitecturală a Spiritului românesc.

7-IUBIRE ŞI PROCREAŢIE

 

“Profundă este opoziţia dintre iubire şi procreaţie. În actul procreaţiei, iubirea se dezintegrează, tot ce e personal în iubire moare, triumfă o altă iubire. Sămânţa dezintegrării iubirii este conţinută chiar în actul sexual” (N. Berdiaev, Sensul creaţiei, p.200). “Niciodată n-am găsit o femeie de la care să fi dorit să am copii, căci te iubesc, o, veşnicie!” (Nietzeche - Aşa grăit-a Zarathustra).

Iubirea lui Eminescu exclude cel mai mic gând de procreaţie înafara Duhului. Este iubirea de veşnicie (nietzeche-ană), iubirea de arhetipalitate. Femeia din Călin (file din poveste) nu naşte, ci identifică, repetă pe de rost, prin însăşi rugăciunea fiinţei ei interioare. Fiinţa ei interioară devine natură - a se vedea casa-natură, în care se răstigneşte fiinţa ei, prin prelungirile ei simbolic-arhetipale:

a) papuc-picior-păşire;

b) în grindă (grinda-bolta a cerului, smerită la nivelul cosmosului-colibă);

c) după uşă, simbol al iluminării-deschidere;

d) prin păşire mitică, păşire fără mădularele păşirii;

e) două turte sub cenuşă (în vatra-centru piric), sugerând cele două trupuri cătate-regăsite (Călin îl aduce aminte pe Cătălin, deci cuplul Cătălin-Cătălina), coapte (alchimic)-  iniţiate pentru euharistie;

f) candela - spirit jertfit resorbit, prin somn, spre Mythos (sâmburele de mac al lumini candelei este sâmburele mistic, din care creşte Arborele Cosmic - sub semnul macului-somn pentru visare-demiurgie); copilul este sâmburele mistic, este esenţa-Călin (Zburător de Foc).

În poemul acesta, totul este iubire mistică, dincolo de vălul Māyā (“… cu mâna sa el rumpe / Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe”) şi naştere-fără-naştere - sugerând arhetipurile Maria-Iisus. Călin este sinonimul codrului cu Vârf al Muntelui Cosmic; nunta sa este naşterea sa-sâmbure mistic:nunta-regăsire este Revelaţia nunţii mistice, căci nunta sa se dizolvă în impersonalitatea arhetipală a nunţii Fluturelui cu Vioreaua: este Revelaţia Florii Albastre (nunta cu absolutul). “Nunta s-o pornim şi noi alături” înseamnă: să traducem aparenţa fenomenală - în arhetipalitate esenţială, ritualul căutării - în Ritualul Regăsirii. Călin-Fiul este regăsirea identităţii esenţiale a lui Călin-tatăl - cei doi fiind nedisociabili (în genul treimii creştine).

Femeia eminesciană rămâne, astfel, Eterna Amantă, formându-se un cuplu mistic, transindividual. Cei doi sunt cei doi de când lumea. Cătălina-arhetip îşi dă seama de potrivire şi predestinare: “Încă de mic / Te cunoşteam pe tine / Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine”. Guraliv şi de nimic sunt regăsiri-anamneze ale Sinelui: creaţia - ca lege irosit = guraliv; întemeiere pe nimic (“… E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”). De nimic însemnă: inutilizabil pentru lumea fenomenală, deci hieratici.

Iubirea eminesciană devine, astfel, Ritual al Androginizării Hieratice: cel mai adesea, cei doi se cufundă în somn-visare, recontopiţi în Sămânţa sacră, de la rădăcina Arborelui Cosmic. Mai mult, în Locul aripelor (I-200), actul erotic constă în delirul (visarea, prin care, vehement, se regresează spre originaritate) căutării, pentru regăsire, a aripelor albe, de pe umerii iubitei: “Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu”.

Prin Eminescu, omenirea se întoarce în Ritual - iar iubirea redevine mistica subtilă a regăsirii Edenului.

Maria devine sinonimul Crăiesei Mântuirii (Re-edenizării) din Mioriţa: (I-37) “Crăiasă alegându-te…” Prin Maria, care se coboară (Prostituata sacră) spre a ne înălţa-mântui-cuprinde în Revelaţie – Maria Fecioara-Regina Lumii (“Regină peste îngeri, / din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”) - noi -Rugăciune-Ritual (de transfigurare a Vârtejului-val, în Zid de mântuire) ne reintegrăm umbrei Pământului (deci, ne reintegrăm, deci, stării de Iisus-Luceafăr (Lucifer) - şi ne lăsăm închişi între coarnele-de-lumină ale Cercului-Uter Cosmic.

*

*                       *

Eminescu creează Fiinţa Jertfită întru Eros-Agapé (Recuperată pentru Divin), ca Ultimă Imagine şi Ultim Scop al Poeziei sale. Arborele Vieţii este, de fapt, Crucea, pe care se răstignesc, adică se dăruiesc spre creaţia de lume, chinurile iniţierii. Prin acest gest teurgic, Eminescu este cel mai profund creştin ortodox al nostru, în atemporalitatea actului hristic*.

                                                             prof. dr. Adrian Botez

 

                 Notă

 

Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu - Poezie şi proză, vol. I-II, Cartea Românească, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.