VOLUM EDITAT DE CASA DE CULTURĂ „TUDOR VORNICU”-ADJUD

Gestul de sponsorizare a tipăririi cărţii  „DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU – prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit Dosoftei” nu este doar o recunoaştere a trudei, absolut originale, a autorului cărţii (Cetăţean de Onoare al Municipiului Adjud, membru al USR, membru de onoare al ASLRQ/Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec/CANADA, om de cultură cu recunoaştere  naţională şi internaţională) – ci, în primul rând, acest gest se constituie într-o reverenţă recunoscătoare, faţă de cultura valaho-românească şi faţă de Înaltul Duh al Moldovei.

Este un gest prin care se va face posibilă, dinspre Adjud spre lume, cunoaşterea superiorităţii spirituale şi de iniţiativă creştină a unui gigant al culturii valaho-române: SFÂNTUL MITROPOLIT DOSOFTEI (1624-1693).

 

31 Martie 2014                                                prof. dr. Adrian Botez

 

 

 

 

 

 

 

ADRIAN BOTEZ

 

DOSOFTEI – VESTITORUL LUI EMINESCU [1]

 

-prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI -

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura RAFET

 

CUVÂNT ÎNAINTE

I-Precum se menţionează şi în subtitlul lucrării -  cartea mea produce prima abordare stilistico-poetică/hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit DOSOFTEI (de când se face critică şi analiză critică, în România).

II-Cartea mea demonstrează că Moldova a dat, prin Sfântul Mitropolit DOSOFTEI, nu doar primul mare Poet român, ci şi un GENIU TUTELAR valaho-român.

III-Cartea mea demonstrează cum limbajul poetic eminescian, marile teme ale poeziei eminesciene, Arheii Eminescieni sunt pregătiţi, întru Revelaţie şi vădire, prin opera lui DOSOFTEI: sub aparenţa traducerii Psaltirii Davidiene se ascunde, de fapt, înaltul şi majestuosul edificiu de Duh care ne clădeşte, din interior, Limba Valaho-Română, pregătind-o, încă din veacul al XVII-lea,  pentru transcenderea inspirată spre Grădina Arheilor Eterni, de către EMINESCU-AMINUL VALAH, în veacul al XIX-lea.

IV-Cartea mea demonstrează, cu insistenţă, prioritatea absolută, în lume, a Psaltirii Dosofteiene: dacă, în Franţa (prin Clément Marot) şi în Polonia (prin Jan Kochanowski) se urmează, în mod servil, duhul ebraic al Psaltirii Davidiene – DOSOFTEI:

      a-pentru prima oară în istoria lumii terestre, ÎNCREŞTINEAZĂ  Psaltirea (prin prezenţa numelui Lui Hristos în textele rezumative care preced psalmii dosofteieni şi prin prezenţa substantivului „creştin”, în cadrul psalmilor dosofteieni) – iar psalmul dosofteian nr. 65 (p. 120) este subintitulat: „În sfârşit, psalom de ÎNVIERE!!!”

      b-Dosoftei aduce Psaltirea Davidiană în sfera mentalului valaho-român şi al imaginarului şi vizionarismului valah, a misticii daco-valahe.

      c-Dosoftei NU TRADUCE Psaltirea Daviadiană, ci o re-creează, întru Duhul Valaho-Român!

V-Pentru prima oară în istoria existenţei lor spirituale, prin opera lui DOSOFTEI-POETUL, valaho-românii capătă o sinteză emergentă a mentalului, a imaginarului şi a Duhului lor!

                                                                           Autorul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PRELIMINARII: DOSOFTEI - VESTITORUL AMINULUI-EMINESCU

 

Se spune despre Ioan [2] Botezătorul (Yohanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) că a fost “înainte-mergătorul, vestitorul şi botezătorul lui Iisus” - şi că îngerul l-ar fi vestit astfel, pe  mult-prea-bătrânul preot Zaharia (viitor tată al lui Ioan), asupra pruncului care i se va naşte, din soţia sa, Elisabeta, stearpă şi înaintată în vârstă:

“El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui.

Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umplea de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.

El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor.

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”(Luca, I cu 14-17).

 

Aşa ar fi trebuit să grăiască şi evangheliile valahe, de pe la Suceava şi de prin toate părţile locuite de valahi (în toate crucile Pământului şi ale Cerului Lumii!), despre vestirea (către tatăl său, Leontar/Leontari - şi către mama sa, Misira, la 1624) a naşterii lui Dosoftei, viitorul mitropolit al Moldovei (din 1671, sub Duca-Vodă) [3] : “El va fi pentru tine, Leontar/Leontari, şi pentru tine, Misira, o pricină de bucurie şi veselie, şi tot poporul daco-valah se va bucura şi va avea mare folos de Duh, prin naşterea lui.

Căci va fi mare înaintea Domnului-Logos-ului Valah. Nu va bea nici din ispita slavonească, nici din cea grecească, ori leşească, ori muscălească (deşi pe toate le va afla şi cunoaşte [4] !)- nici nu se va ameţi de ispitirea băuturii ameţitoare, a Logos-ului străin şi ne-ortodox (calvinesc ori papistăşesc!) – ci se va umple de Duhul Sfânt al Logos-ului Valah, încă din pîntecele maicii sale, şi din El-Logos-ul, va împărtăşi poporului care se trage din Neamul Metafizic al Valahilor! - şi cu Logos-ul Valah (minunat dezvăluit şi harnic adus la preţul lui!), va veni să se închine la Tronul Aminului Valahilor .

El va întoarce pe mulţi dintre fiii lui Hristos-Dumnezeu, la Logos-ul Dumnezeului lor strămoşesc: îl va mărturisi şi vesti pe Aminul-EMINESCU, anunţând, prin PSALTIREA SA MIRACULOASĂ, domnia Lui, precum în Cer, aşa şi pre Pământul şi în sufletele valahilor, precum şi în Duhul Neamului Daco-Valah.

Va merge înaintea Aminului Valahilor, întru Duhul şi Puterea lui Zalmoxis-Hristos, ca să întoarcă în inimile valahilor Logos-ul lor Valah!

Iar pre cei neascultători de Logos Valah,  îi va aduce la înţelepciunea şi îndulcirea inimii, întru neprihănirea şi averea fără de preţ a Graiului Sfânt al Mumelor lor, dar şi ca să gătească Domnului-Logos Demiurgic Valah,  Aminului-EMINESCU, un norod valah bine pregătit pentru a-l întâmpina, cu inima pe palme, pe El-Aminul-EMINESCU!”…

 

Din păcate, nu s-a aflat, până azi, dacă şi cum a grăit îngerul, cu adevărat, către tatăl Leondar/Leondari, macedoneanul/aromânul, cel ajuns în târgul Sucevei, spre a dobândi prunc minunat, la anul, de la Hristos, 1624! – ori către maica sa, Misira (aşijderi, de viţă armânească!). Cei din acelaşi neam cu ”familia Kiriac Papară din Lemberg, originară, se pare, din Ianina (…) Numele de Papară se întâlneşte azi la românii sud-dunăreni. Dosoftei îşi va fi petrecut copilăria în Polonia şi îşi va fi aşezat temelia studiilor sale poate în şcoala Frăţiei Ortodoxe dinLwow, pe care o găsim într-un rând, împreună cu întreaga comunitate, sub epitropia rudei sale, Kiriac Papară” (cf. Nicolae Cartojan,  Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945,  p. 203).

…Dar, peste vreme, unii oameni (din păcate, tare puţini, şi cu fereală vinovată!), zişi “critici literari”, au băgat de seamă MIRACOLUL NAŞTERII CTITORULUI MARII  POEZII VALAHE - şi, cu guşa strânsă de sfială, au piţigăiat mărturie, despre Dosoftei - VESTITORUL, prin făptuire de Logos, al Aminului-EMINESCU: cel care desăvârşeşte şi sfinţeşte, întru vecie (până la Judecata de pe Urmă a Neamurilor, care se vor înfăţişa la Tronul Lui Dumnezeu!) CTITORIA LOGOS-ului VALAH!

Nouă, celui subsemnat şi mărturisitor al acestei minuni, ni se pare tare ciudată reţinerea şi sfiala (aşa-zis “ştiinţifică”!), a criticilor şi istoricilor  literari, în faţa acestui fenomen uluitor: dintr-un pustiu crâncen (nevinovat, însă, în faţa istoriei de tot betege şi maştere, a valahilor!), dintr-o lipsă totală de poezie românească (doar nu veţi fi pretinzând că acele zece Stihuri la Stema Domniei Moldovei [5] , ale harnicului, dar fără de mare har poeticesc, Mitropolit Varlaam, vor fi fiind, cumva, înaltă/expresivă poezie, lirism orfic!) – dintr-odată, răsare/se iscă acest crin al pustiei: PSALTIREA [6] – “pre versuri tocmită” [7] (începută lucrare, încă de prin 1668 [8] , aflată şi plinită, în manuscris, încă din 1671, dar netezită, şlefuită spre tot mai metafizică şi valahicească strălucire expresivă, până la tipărirea ei oglindită, din 1673, sub domnitrorul Ştefan al XI-lea Petriceicu [9] :  ” pre verşuri tocmitâ ÎN CINCI AI foarte cu osărdie mare, de Smeritul Dosoftei Mitropolitul de Ţara Moldovei”! - …din păcate, tipărire efectuată la Uniew/Polonia, pentru că tiparniţa cea de la Iaşi/Trisfetite, dăruită, în 1642, de Mitropolitul Petru Movilă, al Kievului, era stricată!) – capodoperă iscată, întru minunare veşnică şi, deci, cumva, nu departe de adevărul (conducând către noţiunea de miracol!), cuprins între slovele expresiei celei latineşti: “ex nihilo”!

…Aminul-EMINESCU, deci, nu se iscă din neant, ci este vestit de antecesorul său literar, Artistul-Sfânt Dosoftei! Nu este vestit (cum se mai zice şi azi!) abia de Cârlova, şi nici de târziul Alecsandri, ci de un medioevic mitropolit moldovean, de sub “Zodia Cancerului”!. Frământările şi revelaţiile de limbă-Logos Valah ale Aminului-EMINESCU sunt precedate şi înlesnite, în realizarea lor, de către Mitropolitul Dosoftei, de pe vremea lui Duca-Vodă şi a lui Ştefan al XI-lea Petriceicu…

Da, Mitropolitul cel care bea, până la fund,  potirul cu otravă al exilului, dar se comportă cu o demnitate regală, şi este, cu adevărat,  un model de măreţie/maiestate, în ce priveşte demnitatea lui de ortodox şi, deci, printre romano-catolicii poloni, are funcţia de “metec”, al Cetăţii teribil de infatuaţilor leşi -  l-a anticipat/prevestit, ca-ntr-o arătare premonitorie, în globul de cristal al Limbii Valaho-Poetice, pe cel ce se va identifica, întreg (peste trei veacuri!), cu Logos-ul Valah: Aminul-EMINESCU [10] !

Da, Mitropolitul Dosoftei este (şi trebuie recunoscut, în sfârşit, în această calitate!) Yohanan ben Leontar/Leontari  al Hristosului Logos-ului Valahilor!

Şi, fără nicio îndoială, este SFÂNTUL DOSOFTEI [11] ! Cel care a fost martir atât  pentru cultura valahilor, cât şi întru lupta sa în contra ”păgânilor” [12] , dar, din păcate, şi contra aşa-zişilor creştini, celor înşelători, şi cruzi, şi ticăloşi, din Moldova sa de baştină.  Cum înşelător, crud şi ticălos s-a dovedit a fi, spre exemplu, Constantin  Cantemir-Vodă, cel care i-a tăiat capul, noaptea, în târg la Roman,  luminatului (cât un astru ceresc şi dumnezeiesc!) cărturar Miron Costin vel-logofătul, iar când îl chema pe Dosoftei din Polonia, înapoi în Moldova (sângerosul vodă pretinzând, cu totul absurd şi pe nedrept, că bietul Dosoftei, când a fost luat prizonier de leşi, la Iaşi, ar fi ”furat” lacra cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou! – …dar iată ce scrie şi dă cinstită dovadă istoricească, însuşi Dimitrie Cantemir, fiul sângerosului său tată, Constantin Cantemir, când descrie acest trist eveniment, de la Iaşi, din 1686: „Polonii au prădat şi vasele sfinte şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe. Şi alte odoare de argint şi de aur le-au luat cu sine ŞI ÎMPREUNĂ CU ELE PE ÎNSUŞ MITROPOLITUL, CARE MUSTRA FĂŢIŞ FAPTA NELEGIUITĂ A OSTAŞILOR ŞI SE RUGA DE ÎNDURARE“ –[ s.n.]!!!) - în mod sigur nutrea acelaşi gând sângeros, al decapitării, pe care nădăjduia să şi-l împlinească, prin complicitatea unui înalt ierarh al Ortodoxiei Răsăritene, Patriarhul Constantinopolului! ”(…)A fost depus din scaun şi anatemizat de către patriarhul Constantinopolului, în 1688, anatemă ridicată abia după moartea lui Cantemir-Vodă, (cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei) să mâniese pe cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt“ - cf. Ştefan Berechet, art. Mitropolitul care a primit limba română în biserică, 14 Decembrie 2008, în publicaţia online ”Lumina de Duminecă”.

***

I-ADEZIUNI ŞI DELIMITĂRI, FAŢĂ DE CRITICA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ - PRIVIND ANALIZA ŞI VIZIUNEA ASUPRA ”PSALTIRII ÎN VERSURI”, A LUI DOSOFTEI

 

A-ERORI ŞI MERITE, ÎN APRECIERILE CĂLINESCIENE

 

Să începem investigarea noastră, asupra modului cum a fost perceput/recepţionat Miracolul-Dosoftei, de către cei abilitaţi şi preparaţi să ne ofere această percepţie/recepţionare, prin însăşi Misiunea lor de întâmpinare şi mărturisire a factorului axiologic, într-o artă/literatură şi într-o zonă de exprimare a Duhului valah - cu ”prinţul criticii româneşti” – cu George Călinescu (1899-1965), adică. Cel care are mari păcate, faţă de literatura română veche – păcate scoase în evidenţă, în primul rând, de prof. univ. dr Al. Andriescu [13] .

Când se exprimă, în genere, despre duhurile expresive  ale veacurilor  XVII-XVIII, Călinescu nu excelează prin entuziasm: ”Ceea ce, într-un  explicabil bovarism, istoricii au numit până acum<<literatură>> religioasă – nu are nicio legătură cu creaţiunea oricât de minimă, aşa cum e cazul cu poemele biblice şi hagiografice franceze (Patimile, Viaţa Sfântului Léger), sau cu germanicul Heliant. Această aşa-zisă literatură nu cuprinde altceva decât cărţile trebuitoare  preotului în slujba sa, traduse în româneşte” (cf. George Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982, capitolul Epoca veche – secolele XVI-XVIII, Începuturile. Literatura de Ev Mediu întârziat, p. 49 – reeditare a lucrării călinesciene, cu aceleşi titlu, din 1940).

Abia în subcapitolul Poezia, la paragraful despre Miron Costin, criticul-pionier al istoriei literaturii româneşti notează: ”Stihurile publicate de el [n.n.: Miron Costin] în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) sunt încă prozaice (…) – precum la fel sunt şi cele Împotriva zavistiei. Însă în Viaţa lumii este, dacă nu înaltă poezie, oricum un lirism al deşertăciunii, plin de mireasmă biblică (de altfel, după anumite indicia, de origine popular). (…) Adevărate imagini în stil bisericesc se desfăşoară solemn”.

Ne oprim. Călinescu face o eroare de logică şi comite, totodată, o mistificare şi o cvasi-blasfemie: există, într-adevăr, nişte versuri, în fruntea Psaltirii dosofteiene – dar cât de lipsit de logică poţi să fii, afirmând că un Poet cu Talent Desţărmurat, precum Dosoftei, avea nevoie de ajutorul unui ”încă prozaic” Miron Costin, când era vorba de sculptat stihuiri, pentru frontonul capodoperei sale poetice, Psaltirea?

Această eroare inexplicabilă, din punct de vedere logic, o întâlnim şi la P.P.Panaitescu (1900-1967): ” Dosoftei era prieten cu Miron Costin şi marele cronicar a publicat versuri despre descălecat în fruntea Psaltirei în versuri a lui Dosoftei” – cf. P. P. Panaitescu, în Interpretări româneşti  - studii de istorie economică şi sociale, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan s. Gorovei şi Maria Magdalena Szekeiy, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 184.

 

Ba, chiar şi Nicolae Cartojan – 1883-1944 (care, spre lauda sa veşnică, este, mereu, reverenţios şi chiar profund smerit, în faţa ctitorilor Logos-ului Valah!), în lucrarea sa de căpătâi,  Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, Bucureşti, 1940-1945, cade în capcana deschisă (în 1940) de colegul său mai tânăr, George Călinescu, prin celebra şi multaşteptata sa Istorie a literaturii române – de la origini până în prezent, publicată în 1940: ”Deşi chiar la sfârşitul acestei tipărituri poetice a marelui mitropolit găsim, ca dovadă de înfrăţire culturală între cărturarii lumii vechi, adause şi 18 versuri, în care se vorbeşte despre mândria originii noastre latine (…) versuri datorate <<prea cinstitului vornic mare în Ţara de Jos, Miron Costin>>”.

 

Frumos, elegant spus! – dar, oricât de elegant ar fi exprimată o eroare, ea tot eroare rămâne!!!

 

Şi, în definitiv, dacă, în ”lumea veche” a scripturilor valahe tot se dădeau ”dovezi de înfrăţire culturală” – oare aceste dovezi n-ar fi putut funcţiona, cu mult mai mult folos, cu mult mai mult rost şi perfecţiune logică, şi în sens invers – adică, dinspre Marele Maestru al Poeziei Valahe, spre abia novicele poetastru, vel-logofătul Miron Costin?! Parcă această variantă  ar fi şi spre adevărata admirare a noastră şi spre maxima laudă şi fertilitate semantică, a acestor ” dovezi de înfrăţire culturală între cărturarii lumii vechi”…!

 

Nu, în niciun caz nu avem dreptul să preluăm, ”pe nemestecate”, astfel de afirmaţii aberante. Acceptăm, ca fiind o construcţie de autentică logică, fraza lui Aurel Goci, realizatorul ediţiei Psaltirii, din 1998: ”Faţă de ediţia princeps a Psaltirii în versuri, 1673, Dosoftei a continuat stihurile la Stema Moldovei, în două momente: la venirea la tron a lui Duca-vodă a copletat cu următoarele 4 versuri şi, mai târziu, în exilul polonez, a dezvoltat-o până la 26 de versuri”. Avem mari îndoieli până şi asupra capacităţii lui Miron Costin de a crea stihurile Vieţii lumii – pentru că îi cunoaştem stilul prolix, exprimarea extrem de greoaie, din textul Letopiseţului Ţării Moldovei şi din cel al complementarei sale cronici, De Neamul Moldovenilor. Mult mai credibil ar fi lucrul, dacă am afla, cu precizie ştiinţifică, faptul că Dosoftei (1624-1693) s-ar fi îndurat (de la înălţimea înalt-harică a talentului lui poetic!) de ”colegul” său (mai tânăr cu 9 ani!) de divan domnesc, logofătul Miron Costin (1633-1691), şi i-ar fi ”împrumutat”, pentru sporirea autorităţii sale morale, de ”patrician” cu două cetăţenii (moldovenească şi poloneză), în faţa papistăşimii leşeşti [14] , care l-a şi ajutat, de altfel, să acceadă, pe calea ierarhiei Bisericii Romano-Catolice, la ”pivniţele Vaticanului” (sub pontificatul lui Clement al X-lea {1670-1676} şi, cel mai probabil, al lui Inocenţiu al XI-lea {1676-1689}), în vederea documentării sale patriotice, pentru scrierea lucrării De Neamul Moldovenilor (cca 1686).

 

Vă rugăm să comparaţi expresivitatea celor două texte, citate de noi, mai jos:

 

I - ” Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat, acéste părţi de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntŭ lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntŭ, de unde suntŭ veniţi strămoşii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor şi de cândŭ s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostŭ întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pământŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora” - şi:

 

II-”Lăudaţ, coconi, pre Domnul,/Să s-auză în tot omul,/Lăudaţi-I svântul nume,/Să s-auză preste lume./Şi blagoslovit să-ţ fie,/Doamne, numele-n vecie!”…

 

Al doilea text (Psalmul 112, aparţinând, cu absolută certitudine, lui Dosoftei) a devenit colindă, ale cărei cuvinte sunt, şi azi, cântate, cu bucurie şi antren, de o mulţime de copii (unii, semi-analfabeţi!), de ţărani simpli (atât din Moldova, cât şi din Muntenia şi Ardeal!), pe când primul text  (tot cu absolută certitudine, aparţinând lui Miron Costin!), teribil de întortocheat şi ”întors pe după urechi”, după sintaxa latină (limbă deprinsă, cu sudori, în vremea studiilor făcute, de viitorul vel-logofăt Miron Costin,  la Bar şi Cameniţa, în Polonia) a făcut să leşine de frică, la bacalaureat, înainte de 1989, pe mai toţi candidaţii, vorba aia, ”cu liceul la bază”!

 

Se va zice: ”Comparaţi mere cu pere! Aţi dat, ca exemple, un text de cronică, în proză, la Costin, şi unul de poezie psaltică, la Dosoftei! Aveţi ceva cu Miron Costin, fireşte! Dar cum scrie Dosoftei în proză?!” Cum să scrie? Bine şi sprinten, în expresie şi frazare: ”Toate lucrurile acelea, milostive şi prealuminate Doamne, carile fac rugii sminteală, ne-nvaţă Svânta Scriptură să ne ferim de dânse (…) Aşe zice svântul Ciprian, că mai tare platoşe decât ruga nemică n-avem, că cu dânsa toate războaiele cele tare putem să le frângem, că ea este putere cea sufletească şi pavăţă lui Dumnezeu, cu carea putem să ne sprijinim şi să ne apărăm, de toate greutăţile” – cf. Închinarea Psaltirii, către Prealuminatul şi Preacinstitul şi milostivul nostru Domn, Măria Sa Ioan Ştefan Petră Voievoda, din mila lui Dumnezău Domn a toată Ţara Moldovei, de la Atotputernicul Dumnezău. Vedeţi? Nimic tras de păr, nimic ostentativ-savant, ci subiectul este la locul lui, care loc nu e kilometric depărtat de cel al predicatului, care, deci, este perceput în toată apropierea lui vitalistă, în tot dinamismul său înfiinţător-demiurgic - şi tot aşa stau lucrurile şi cu atributele şi complementele, pe care le găseşti exact acolo unde simţi că ai nevoie de ele - şi, deci, ritmul lecturii şi al înţelegerii merg deodată şi fără nicio poticneală şi întoarcere repetată, întru căutarea capetelor şi mijlocului frazei: ” Toate lucrurile acelea (…) carile fac rugii sminteală”,  ”mai tare platoşe decât ruga nemică n-avem”, ”cu dânsa (n.n.: cu ruga) toate războaiele cele tare putem să le frângem” etc. etc.

 

Iar de avut noi ceva, personal şi întru rea-voire, cu/faţă de preacinstitul logofăt Miron Costin, iarăşi ar fi un neadevăr, dacă s-ar fi zicând aşa ceva. Pentru că noi i-am onorat osârdia de istoric şi pionier-literat, cu toată aplecarea, sinceritatea şi admiraţia, într-o carte de hermeneutică aplicată, închinată operei sale scripturistice [15] . Şi, în definitiv, vel-logofătul se pricepea, cu precădere,  la istorie şi proză, iar mitropolitul, la POEZIE - şi, deci, am exemplificat, din fiecare, cu ceea ce respectivul îşi consideră a fi ”marfa sa cea mai bună, de scos la vedere”!

 

Sprintena exprimare, viu colorată, a lui Dosoftei, se regăseşte, de altfel, şi în textul aşa-zisului ”dar/cadou  costinian” – Stihurile la Stema Moldovei . ”Capul cel de búor, a fiară vestită, /Sămnează puterea ţârâi nesmintită. /Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă, /Coarnele-n păşune la pământ îş pleacă. /De pre chip să vede búorul ce-i place, /C-ar vrean toată vremea să stea ţara-n pace./ C-atunci toată vita poate de să-ngraşe, /Fără zăhăială, într-a ţărâi paşe. /Dară une date are şi ea toane, /De-ş calcă vrăjmaşii şi-i vântură-n coarne. /Pentr-aceea-ş poartă cunună de aur /Într-a sale coarne, în cele de taur. /Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă, /Soarele şi Luna, şi Venus, podoabă. /Din ce să-nsămnează ţara că rodeşte /În tot feli de hrană, de le prisoseşte. /Şi pre vremi de pace oamenii zburdează /Într-agonisită, că pot de-ş lucrează./ Vinul şi cu grâul, şi cu de tot viptul, /Cu cirezi şi turme, copără pământul. /Dară miere dulce! Cine poate spune /Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune! /Cine poate scrie toate de-amănuntul”.

 

1-Niciodată Miron Costin n-a folosit, în scrisul său, cuvântul ”(g)hoarbă” (adică: sfat). Or, Dosoftei îl foloseşte destul de frecvent (vom vedea aceasta şi în analiza limbii psalmilor dosofteieni [16] )! Se mai regăseşte, azi, acest cuvânt, în dialectul aromân (iar Dosoftei era, după ambii părinţi, din neam aromân, precum rezultă chiar şi din sonoritatea onomasticii alor săi părinţi: LEONTARI-tatăl  şi MISIRA-mama!).

 

2-Niciodată Miron Costin nu s-a preocupat de astronomie şi de astrologie, precum Dosoftei (”Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă, /Soarele şi Luna, şi Venus, podoabă”)  – cel puţin, nu se vede asta, în operele lăsate nouă, spre amintire, de către vel-logofătul Costin!

 

3-Niciodată nu se va vedea, în scrisul lui Miron Costin, dorinţa, permanentă şi extrem de vie, mai curând ţărănească, decât cărturărească, care se vede în scrisul (poetic ori prozaic!) al Mitropolitului Dosoftei, de a fi viu, plastic  şi colorat, în exprimare (”fiară buiacă”, ”coarnele-n păşune la pământ îş pleacă”, ” de pre chip să vede búorul ce-i place”, ”c-atunci toată vita poate de să-ngraşe, /Fără zăhăială”, ” şi pre vremi de pace oamenii zburdează /într-agonisită”, ” Cu cirezi şi turme, copără pământul”, ” Dară miere dulce! Cine poate spune /Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!” erc.)  – cu interogaţii şi exclamaţii retorice şi comentarii şi imagini de pictură naivă, de o plasticitate spumoasă, chiar săltăreaţă,  antrenantă (are mitropolitul o locvacitate, ceva de invidiat!): ” Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă, /Coarnele-n păşune la pământ îş pleacă./ De pre chip să vede búorul ce-i place, /C-ar vrean toată vremea să stea ţara-n pace. C-atunci toată vita poate de să-ngraşe, /Fără zăhăială, într-a ţărâi paşe (…)Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă, /Soarele şi Luna, şi Venus, podoabă. /Din ce să-nsămnează ţara că rodeşte /În tot feli de hrană, de le prisoseşte. /Şi pre vremi de pace oamenii zburdează /Într-agonisită, că pot de-ş lucrează./ Vinul şi cu grâul, şi cu de tot viptul, /Cu cirezi şi turme, copără pământul. /Dară miere dulce! Cine poate spune /Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!”…

 

Vom vedea, mai jos, analiza asupra psalmilor dosofteieni - şi, poate, cititorul se va convinge câtă orbire poate exista, până şi la cărturarii cei mai ”cu ştaif”.

 

Să ne întoarcem la George Călinescu, hermeneutul poeziei psaltice a lui Dosoftei - şi să constatăm cu mulţumire, că, în continuarea comentariilor sale -  marele şi pe drept cuvânt ”celebrul” critic George Călinescu, începe să devină mult mai rezonabil şi să se uimească, singur, de comorile aflate, în plin veac XVII, în sipetele de aur ale poeticei Psaltiri (cu ”proaspătă undă psalmodică”) a mitropolitului moldovean:

 

”De la întâiele versuri din psaltire, se simte o proaspătă undă psalmodică (…) Tălmăcirea este aşa  de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o variantă lirică, în jurul textului (n.n. : perfect adevărat, spirit de observaţie extreme de rafinat şi de aplecat, aici, spre Adevăr!). Dar mai ales, Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte (…) Realismul lui dosoftei vine din naivitate, totuşi, unit cu patriarhalitatea, dă graţios de rigide picture primitive, pe lemn”.

 

Felicitările noastre, Maestre! Aţi zis-o! Singur! Şi, atunci, de ce s-ar lăsa acest Poet, care are, în plin veac XVII, ”acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte” (în plus, este un  predicator, de la înălţimea  Altarului Ortodoxiei Valahe, de mâna-ntâi! - şi cunoaşte limba valahă, cu absolut toate subtilităţile ei, extrem de rafinate! - precum şi obiceiurile poporului român, chiar mai bine decât le cunosc înşişi ţăranii valahi!) –…de ce s-ar lăsa (zicem noi), un Maestru al Logos-ului Valah, la mâna unui novice, întru ale Poeziei (dacă va fi fost şi atâta…!), precum s-a arătat a fi fost, în epocă, logofătul Miron Costin - …şi Poezia asta nu oriunde sculptată stihuitor, ci chiar în fruntea Psaltirii sale, capodoperă absolută a limbii valahilor, anunţând vuietul venirii Aminului/EMINESCU?! 

 

Prin valenţele dosofteiene, de a da ”mireasmă mâhnirilor abstracte” – îl ”pipăim”, deja, pe Aminul Logos-ului Valah, cu care limba Psaltirii va opera conjuncţia spirituală, cu trei veacuri istorice mai târziu!

 

Nu, Maestre George Călinescu, aţi greşit, în acest loc, al aprecierii frontonului poetic dosofteian (în dorinţa domniei voastre de a împodobi un păun, cu pene smulse, samavolnic, de la Pasărea Paradisului!), şi cu toată ceata de ”pepepanaiteşti”, urmându-vă, orbeşte, până-n zilele noastre!

 

…Şi, în definitiv, să respectăm meritul fiecăruia şi ”să dăm cezarului ce-i al cezarului” – nimic mai mult, dar şi nimic mai puţin!!!

***

 

 

B-OPINIILE LUI NICOLAE CARTOJAN

 

Nicolae Cartojan, în afară de eroarea (semnalată mai sus), la care se face, probabil că involuntar, complice – are o judecată mult mai nuanţată decât George Călinescu, asupra literaturii vechi, în general, şi asupra lui Dosoftei, în particular.

 

Iată ce şi cum grăieşte marele şi inimosul cărturar Nicolae Cartojan, despre truditorii întru ctitorirea Logos-ului autentic şi prielnic valah, atunci când scoate în relief meritele  Mitropolitului Petru Movilă (1596-1646)  ”mitropolit al Kievului şi a toată Ucraina”, (dar care niciodată ”n-a rupt cu totul legăturile cu patria mamă”: ”Învăţatul rus Venelin spunea: <<Se pune întrebarea care din cei doi bărbaţi, cu numele de PETRU, este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc şi căruia, prin urmare, i se cuvine titlul istoric de MARE: lui Petru I, împăratul Rusiei, sau lui PetruMovilă?>>”.

 

Da, PETRU MOVILĂ [17] , Marele Reformator Cultural, al Ucrainei şi al Ţărilor Valahe, Uriaşul Războinic, cu Papistăşimea, cu Uniaţia Papistăşească şi cu Calvinismul... - ...şi despre care, azi, nu ştiu decât câteva zeci ori sute de români...

Dar despre Dosoftei, ce păreri dezvoltă acest autentic cărturar, smerit asupra filei de manuscris, precum un călugăr  benedictin - şi, mai cu seamă, ce opinie are Nicolae Cartojan despre capodopera lui poetică, Psaltirea?

 

Uneori, simte nevoia imperioasă de a-l scuza, pe pionierul-ctitor, din veacul al XVII-lea, dând vina pe vremi şi împrejurări, când vine vorba de aşa-zise ”stângăcii/naivităţi” ale mitropolitului cărturar Dosoftei: ”Pentru a aprecia drept opera lui Dosoftei - şi acesta este rostul istoriei literare – trebuie să ţinem seamă că el a luptat cu toate  greutăţile începuturilor; limba literară a timpului nu fusese încă mlădiată la necesităţile ritmice ale versukui, căci desigur nu putem considera ca modele de versificaţie stihurile lui Varlaam şi ale lui Udrişte Năsturel la Stema ţării, din cărţile publicate. Încercările de versificaţie ale românilor calvinizaţi din Ardeal nu ajunseseră la cunoştinţa lui. De altă parte, posibilităţile poetice ale limbii, imaginile şi toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare  printr-o îndelungată tradiţie literară şi, dacă la aceasta mai adăugăm şi faptul că ideile originalului biblic trebuiau turnate în versuri pe care, atunci, pentru întâiaşi dată, le crea în limbă mitropolitul poet, e uşor de înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii patriarhale sunt redate în stihuri prolixe, naive, lipsite de farmecul originalului. Dar, alături de aceste pasaje, se găsesc în traducerea lui Dosoftei, de multe ori, imagini neaşteptate şi sugestive, adăugate peste marginile textului biblic, adesea pentru nevoile construcţiei metrice, care vădesc un suflet cu ochii deschişi şi spre frumuseţile naturii”.

 

Tot ce se constituie, la Nicolae Cartojan, în scuză-scuzare a lui Dosoftei, noi opinăm  că s-ar fi cuvenit să fie, ”cu asupra de măsură”, motiv de slăvire înaltă! Nimeni nu a făcut, până la Aminul-EMINESCU, mai mult, pentru SFINŢIA SA LIMBA ROMÂNĂ – decât a făcut Poetul, şi Mitropolitul, şi Sfântul DOSOFTEI [18] !!! Aminul-EMINESCU va binecuvţnta ce-a făcut Sfântul Dosoftei - ŞI VA DESĂVÂRŞI! Dar nu poţi să nu-i scrii, pe amândoi, la temelia Bisericii Limbii Române: pe unul, ca slujitor ardent, inspirat de geniul mlădierii Logos-ului Valah – iar  pe celălalt, ce Geniu Demiurgic Desăvărşitor, Revelator al Tainelor Ultime ale Puterilor Logos-ului Valah!

 

...Mă rog. Să vedem, totuşi, şi partea de măreţie, pe care Nicolae Cartojan este dispus să i-o acorde lui Dosoftei:

”Urcându-se pe scaunul mitropolitan al Moldovei, Dosoftei, călugăr de o largă cultură ortodoxă [19] , întemeiat pe sensul intim al Sfintelor Scripturi, introduce cu curaj, douăzeci de ani mai târziu, în biserica Moldovei, marea reformă a NAŢIONALIZĂRII (?!)  SERVICIULUI  DIVIN. La doi ani abia după ce fusese ales mitropolit, el dăruise – cum spune însuşi – limbii româneşti Psaltirea tălmăcită în versuri şi tipărită la mânăstirea Uniew, din Polonia” (cf. op. cit, p. 294). Şi, în finalul capitolului închinat lui Dosoftei, concluzionând simfonic:

 

”Munca lui Dosoftei, atât cât o avem (n.n.: ???!!!), reprezintă, în istoria culturii noastre vechi, un mare pas înainte. El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai târziu, în Ţara Românescă, de mitropolitul Antim Ivireanu. Prin traducerea Psaltirii în versuri, Dosoftei a aşezat temeliile versificaţiei în literatura nostră cultă, iar prin Vieţile Sfinţilor, a dăruit sufletului românesc, din veacul al XVII-lea, o bogată literatură de imaginaţie, împletită cu elemente miraculoase, plină de pietate şi, uneori, înviorată de graţie naivă.

Prin destinul său tragic, rămâne o figură care sintetizează vitregia împrejurărilor în care s-au zbătut toţi marii cărturari ai literaturii noastre vechi ”.

 

Frumos. Dar, parcă, prea multe reţineri. Este ca şi cum, la mormânt, în elogiul adus defunctului explorator al Fluviului Nil, te-ai sfii să scoţi în evidenţă că a parcurs toţi cei 6671 km de apă, la deal...”Prea mult, ce va zice îndureratul auditoriu? - va zice că exagerez, nu?” Păi, dacă ăsta-i adevărul, de ce te temi, tu, măi creştine, să-l mărturiseşti, întreg şi teafăr? De ce tai coada vulpii, ba-i mai tai şi din urechi, până o faci ciulă de tot, de frică să nu zică lumea...Ce faci, mă rog ţie, stimabile, când Dumnezeu atâta i-a dat-o ei, spre fiinţare pre Pământ?!

 

...În plus, noi nu suntem de acord cu folosirea incorectă şi abuzivă, nu doar de către Nicolae Cartojan, a expresiei: ” marea reformă a NAŢIONALIZĂRII serviciului divin”. Ce mai înseamnă, în veacurile  XX –XXI - ”naţiune” şi ”naţionalizare”?

 

Dar, pentru că explicaţia este prea lungă, pentru acest capitol care, deja, a intrat în criză ”(kilo)metrică” – vom lăsa chestiunea pentru a o dezbate, în tihnă, într-un capitol următor.

 

C – ALŢI CRITICI, ALTE OPINII...

 

Sextil Puşcariu (1877-1948), de exemplu, afirmă, cu o sastiseală care-l descalifică, în calitatea pe care şi-o atribuie, în acest text, aceea de istoric al literaturii române: ”limba (n.n.: a Psaltirii dosofteiene) e neîngrijită, cu expresii improprii, cu construcţiuni şi întorsături greoaie, adesea influenţate de originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunţat colorit dialectal şi mai ales cu multe neologisme” – cf. Sextil Puşcariu, în Dosoftei, Psaltirea în versuri,  p. 407.

Ion Bianu (1856-1935) afirma în prefaţa la Psaltirea în versuri întocmită că : ”toată structura versurilor lui Dosoftei este o imitare a versurilor lui Kochanowski”  - cf. Ion Bianu apud Augustin Z. N. Pop: O notă la “Psaltirea în versuri” din 1673, în “Convorbiri literare”, anul LXXV (1942), nr. 1-2 (ian.-feb.), p. 41.

 

Despre limba vie, a Sfântului Mitropolit, limbă pe care o îngână, şi azi, ţăranii valahi, fără să ştie vorbele cui le înfloresc lor pe buze -  nimic! De ce insistăm pe bunul-simţ şi buna-credinţă, necesare, în cazul Psaltirii dosofteiene? Pentru că, dacă nu sunt puse lucrurile la punct şi accentele axiologice exact acolo unde trebuie, vin ba romano-catolicii, ba protestanţii calvini, şi distrug, cu lejeritatea unor lefegii ai crimei culturale şi spirituale, toată truda şi toate efectele reale, ale martiriului cultural dosofteian. Iată unde se poate ajunge - şi de ce suntem noi nemulţumiţi, nu doar de afirmaţiile, în doi peri şi iresponsabile, ale lui Ion Bianu – ci chiar şi de afirmaţiile extrem şi vinovat de reţinute, ale atât de merituosului istoric al literaturii vechi, Nicolae Cartojan: ”După cum observă istorici ai literaturii române vechi ca Ion Bianu, Nicolae  Cartojan, Alexandru Piru şi alţii, ideea de a versifica psalmii şi punerea lor pe melodii pentru a fi cântaţi în biserici, în reuniuni, în case, a aparţinut pentru prima oară calviniştilor francezi şi a fost practicată în special de aceştia. Calvin însuşi a versificat câţiva psalmi, dar cele mai frumoase versuri le-a creat poetul francez  Clément Marot în cei 50 de psalmi ai săi, urmat de Théodore de Bèze care a completat versificarea celor 100 de psalmi rămaşi neversificaţi de Marot. Se ştie acum că versificările lui Marot şi ale lui de Bèze au constituit baza prozodică pentru melodiile create de francezii Guillaume Franc, Loys Bourgeois şi Pierre Davantès. În acest fel, proiectul Reformatorului francez Jean Calvin început în 1538 s-a putut definitiva în 1562 în celebra carte de cântări intitulată „Les Pseaumes mis en rime francoise”.

Modelul francez a fost preluat într-un mare număr de ţări şi a inspirat şi pe marele poet polon Ioan Kochanowski de confesiune romano-catolică la alcătuirea Psaltirii sale în versuri – Psałterz Dawidów  – din 1579. Aceasta a servit ca imbold pentru ceea ce avea să realizeze mitropolitul Dosoftei după aproape o sută de ani. Ca şi Dosoftei mai târziu, Kochanovski nu a preluat însă nici tiparul metric, nici melodiile Psaltirii Franceze, iar psalmii versificaţi ai lui au fost puşi în 1580 de către compozitorul polonez Mikolaj Gomolka pe alte melodii decât cele franceze (…). Mitropolitul Dosoftei a beneficiat de MODELUL LUI KOCHANOWSKI, PRIN MEDIEREA CĂRUIA A VENIT ÎN CONTACT ŞI CU ALTE MODELE,  pe care acesta îşi fundamentase propria viziune. Astfel se poate observa instituirea unei filiere de cunoaştere începută de Calvin, continuată de Clément Marot, apoi de Théodore de Bèze şi culminând cu Kochanowski (…)” – cf. Mariana Ciuciu (din Bucureşti) şi Mircea Diaconescu (din Aachen/Germania) - Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, în PORTALUL REFORMAŢILOR DIN ROMÂNIA: no14plusminus.ro.

 

Da-da-da, totul, la noi, ortodocşii, este impotenţă incurabilă-  şi ceea ce, “de-a mirare-a hire”, totuşi, se face - nu se face decât prin …”MEDIEREA” voastră, binefăcătorilor!!!

 

Credem a se observa, cu ochiul liber, cât de mult se profită de vinovatele şovăieli, justificate, chipurile, prin acribia ştiinţifică, ale unor Bianu, Piru, Cartojan – ca să fim inundaţi, pur şi simplu, de meritele galactice ale unor creatori aparţinând de Biserica Romano-Catolică şi de cea Reformată, spre a minimaliza şi, dacă se poate, chiar spulbera meritele demiurgice ale atât de mult şi înalt responsabilelor,  cu Ortodoxia, Duhuri Scripturistice Valahe – şi, dintre ele, în primul rând,  Duhul Autosacrificatului Martir şi Sfânt Dosoftei!

Cât de orb să fii, să nu-ţi dai seama că, în orice discuţie cultural-literară, din ultimele veacuri, din epoca aşa-zis ”modernă”, intervin politica de stat şi politica religioasă, a Amurgului/Apusului European, care doresc, ambele (căci şi romano-catolicii, şi protestanţii, cei care-s proveniţi din romano-catolici -  au decis, o dată pentru totdeauna, să se lepede de forţele Duhului şi să facă front comun, pentru ”cezarizarea / laicizarea”  lumii, în care trăiesc, fără nicio apetenţă pentru Înviere şi ”lumea / viaţa de apoi”, cea zălogită, integral, trăirii întru spirit! – promovând, tot mai sfidător şi mai pe faţă, MATERIALISMUL, care îmbracă, pe zi ce trece, forme din ce în ce mai grosiere!!!) - şi lucrează, cu toată hărnicia, ambele, şi cu sufletul la gură, pentru anihilarea şi omiterea, ostentativă, a Ortodoxiei Răsăritului. Pentru că sunt perfect conştienţi ”amurgiţii”, întru Duh, ai  Europei - că numai în Răsăritul Europei s-au creat şi mai există (şi, cu ajutorul Lui Dumnezeu-Hristos, Mântuitorul, vor şi învinge, întru Gloria Duhului umano-divin!) forţele vii, şi autentice, şi rezistente, în faţa ofensivei maleficului antispiritual, din lumea de azi! Dosoftei ştia ce ştia! – era total branşat la înalta tensiune a acestei bătălii spirituale, luptând, din străfundurile energiilor sale sfinte, pentru apărarea şi evidenţierea potenţialului urieşesc, al DUHULUI ORTODOXIEI!

…Degeaba se mai vine, spre final, cu afirmaţii ipocrit-compensatorii, ipocrit-reparatorii şi, chipurile, consolatoare (dar care ascund, în continuare, limbi de vipere otrăvite!) - tocmai pentru Ortodoxie, cea care este singura deţinătoare a comorilor şi armelor spirituale, cu care omenirea va înfrunta maleficităţile lumii şi, în numele Lui Hristos, va dobândi Gloria, după apocatastază: ”După exemplul dat de Kochanowski, Dosoftei a creat şi el parafraze versificate în limba română ale psalmilor biblici pe o altă structură metro-rimică decât cea franceză. Spre deosebire de psaltirea lui Kochanowski, cea a lui Dosoftei nu a primit haină melodică” (n.n.: nu-nu-nu, nu a primit ”haină melodic㔺i nici nu va primi vreodată, decât…colinde [20] !  - …nooo, nu primim, noi de la noi, valahii ortodocşi, nimic: toţi ortodocşii sta-a-a-au, uite, aşa, cu gura la-a-a-arg căscată - …da-da, şi toţi ortodocşii vă aşteapta pe voi, ca pe al doilea Mesia,  să-i miluiţi şi să-i luminaţi, şi pe ei! - pe proştii de ortodocşi, desigur!).

În definitiv, această mult trâmbiţată şi ostentativ îndesată, în ochii noştri, influenţă şi superioritate a operei polonezului Jan Kochanowski, asupra Psaltirii lui Dosoftei, este serios pusă sub semnul întrebării (cu demonstraţie ştiinţifică!), de către MIHAI ZAMFIR, în articolul Apariţia poeziei româneşti culte: Dosoftei (1623-1692), publicat în România literară, nr. 39/2012:

 

” (…)Dacă examinăm posibila influenţă literară a poetului polon asupra celui român, ea nu pare semnificativă. Psaltirea lui Kochanowski este mai scurtă şi rămâne mereu aproape de litera Vulgatei; după cum vom vedea, Dosoftei se specializează în arabescuri pe marginea psalmilor. Kochanowski optase pentru exactitate şi concentrare (Psalmul 2 are, de exemplu, 54 de versuri la Dosoftei faţă de cele 36 ale textului polonez; Psalmul 3 are 34 de versuri la Dosoftei faţă de 20 în varianta poloneză; Psalmul 9 ajunge, sub pana Mitropolitului, la 120 de versuri faţă de 84 ale precursorului). Poetul polonez urmăreşte sensul teologal şi fuge de improvizaţie.
Fără îndoială că specificul celor două limbi, româna şi polona, atît de diferite una de alta, a comandat modelul prozodic profund. Kochanowski s-a ataşat versului amplu de 13 silabe, un fel de alexandrin polonez cu rimă obligatoriu feminină: îl utilizează în majoritatea psalmilor săi. Uneori apelează la versul „nobil”, la endecasilab, ca o mărturie a trecerii sale prin lumea poeziei italiene (unii dintre cei mai reuşiţi psalmi vor fi traduşi în endecasilab, precum Psalmii 2, 15, 16, 19, 20, 35 etc.). Preferinţa netă pentru metrii impari domină Psalterz Dawidowy, poate ca un reflex al tradiţiei poetice locale. în schimb, exact ca la Dosoftei, rimele se prezintă şi la Kochanowski aproape întotdeauna împerecheate – semn al unei faze incipiente de poezie.
Ceea ce găsim din belşug la Kochanowski şi rareori la Dosoftei vor fi anumite fantezii prozodice purtînd marcă italiană ori franceză. Unii psalmi ai polonezului combină endecasilabul cu pentasilabul (vezi Psalmii 16, 28, 35), cu aceeaşi preferinţă pentru metrii imparisilabici. Alteori versul de bază, pe care l-am numit alexandrin polonez (de 13 silabe), alternează cu decasilabul, dar asemenea situaţii rămîn rare (Psalmul 38). Cum spuneam, rimele lui Kochanowski sunt de obicei împerecheate, ca la Dosoftei; cîteodată se ivesc însă rime îmbrăţişate, ba chiar versuri grupate în strofe, contrazicînd textul continuu al psalmilor.
Frecventarea poeziei europene contemporane i-a oferit lui Kochanowski un orizont mai larg, deşi a trăit cu un secol înaintea poetului român. Forţa creatoare şi fantezia lui Dosoftei vor fi însă superioare, chiar dacă preţul l-a reprezentat îndepărtarea, uneori sensibilă, de proza ritmată şi uniformă a psalmilor biblici”.

…Vine, însă (spre lauda sa, de cărturar vizionar!), Augustin Z. N. Pop (1910-1988), care mai repară/îndulceşte, câte ceva, din ”radicalismele talibane” şi tare nedrepte (dar şi complet lipsite de vizionarism!) ale harnicului, dar nu şi haricului Ion Bianu, editor [21] şi prefaţator al Psaltirii lui Dosoftei ( preluând, întâi, o afirmaţie a lui Nicolae Iorga): ” (…)dacă eruditul Kochanowski trebuie să fie citat pentru a se arăta că şi în alte ţări avuse cineva îndrăzneala de a preface psalmii în versuri moderne, nu putem totuşi vorbi de o creaţiune a lui Dosoftei prin Kochanowski. Dosoftei, îndemnat sau ba de cunoştinţa cărţii acesteia polone, a prefăcut Psalmii nu numai pe metro românesc şi cu rime luate din poesia populară, dar introducând adese ori peste cuprinsul autentic al originalului o mulţime de elemente de observaţie, o mulţime de alte împrumuturi, cari vin din însăşi viaţa poporului românesc, şi a ajuns astfel de foarte multe ori la lucruri de toată frumuseţea, care foarte adese ori nici nu au nevoie de îndreptare pentru a plăcea şi astăzi”.(cf. Augustin Z.N. Pop, Cursurile de istoria literaturii române la Facultatea de Litere din Bucureşti, intrate ca ”introducere sintetică” în Istoria literaturii romăneşti , Bucureşti, 1929).”

 

Vom vedea, mai jos, în analiza textului dosofteian, că observaţia lui Augustin Z. N.  Pop este plină de bun-simţ şi de un adevăr aproape axiomatic!

 

…Mai târziu, vor apărea opinii mai clarvăzătoare, asupra rostului şi valorii, pentru împlinirea Logos-ului Valah, ale Psaltirii Sfântului Dosoftei. Trei dintre ele ne reţin atenţia, cu osebire:

 

1-”Psalmii transpuşi (n.n.: de Dosoftei!) inspiră încrederea în vigoarea limbii româneşti, care, de atunci înainte, devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilităţii sufletului românului” – cf. basarabeanul Ştefan Ciobanu (1883-1950), Mitropolitul Moldovei Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române vechi, Ed. Hyperion, Chişinău, 1992, p. 332 (reeditare după Istoria Literaturii Române Vechi, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947).

 

Da, aşa (” […] inspiră încrederea în VIGOAREA LIMBII ROMÂNEŞTI, care, de atunci înainte, DEVINE CAPABILĂ DE A IMPRIMA, ÎN MELODIA CUVÂNTULUI , TOATĂ GAMA SENSIBILITĂŢII SUFLETULUI ROMÂNULUI”)  mai venim de-acasă, cu ajutorul patriotului frate româno-basarabean, Ştefan Ciobanu! Chiar dacă murmură, cumva, numele MISIUNII SACRE EMINESCIENE (”[…]toată gama sensibilităţii sufletului românului”) - lipseşte, încă, indicaţia clară a direcţiei magnetice a Limbii Sfinte a Psaltirii Dosofteiene (Logos-ul Aminului!) şi al joncţiunii metafizice, a lucrării celor doi misionari (deţinători ai cheilor celor două trepte spirituale, Expresia şi Metafizica Duhului Valah!) -  unul sub ascultare de Popor  Istoric Valah - iar celălalt, sub Revelaţia Transistorică, de Neam Transtemporal Valah!

 

Dar această viziune va veni, cu vremea şi cu răbdarea (până mai jos, la Al. Andriescu!) - şi, mai ales, cu întreaga bună-credinţă, de care vor mai fi fiind în stare valahii, azi.

 

2-”INFLUENŢA LUI DOSOFTEI ÎN LIMBAJUL POETIC POATE FI URMĂRITĂ PÂNĂ LA EMINESCU (s.n.), în perioada când se descoperă istoria şi folclorul, ca izvoare poetice. După aceea, ea încetează. Aşa se face că abia azi, după ce s-au epuizat atâtea experimente, Dosoftei are prozeliţi declaraţi, dacă am putea spune aşa, şi câteva nume de poeţi contemporani, dintre care cei mai talentaţi ne vin imediat în minte: Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, în unele din căutările lui stilistice” – cf. Al Andriescu, Studiu introductiv, în vol. Dosoftei, Opera, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. LXXXIII-LXXXIV.

 

Da, în sfârşit, Al. Andriescu rosteşte, explicit şi cu toată gura, numele polului magnetismului Logos-ului Valah: EMINESCU! Deci, şi pe cel al nemuririi Duhului Întemeietor şi Vestitor de AMIN, Duh care intervine, mântuitor, ajutat de Duhul Complementar, întru Desăvârşirea Revelaţiei Logos-ului Valah - tocmai în vremile cele mai cumplit urgisite, acelea ale ”experimentelor” celor leproase, dramatic castrate  (”[…] după ce s-au epuizat atâtea experimente, Dosoftei are prozeliţi declaraţi […] dintre care cei mai talentaţi […] Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu […]”).

 

3-Şi, în fine: ”Dosoftei secătuieşte toate izvoarele vii ale limbii, spre a obţine o echivalenţă românească, demnă de originalul biblic. PÂNĂ LA BUDAI-DELEANU ŞI LA EMINESCU s.n.), nimeni nu va mai face la noi un efort la fel de considerabil, întru constituirea unei limbi poetice (…). Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta şi este: de a oferi, în Psaltire, pe neaşteptate, întâiul monument de limbă poetică românească (…), apelând la vorbirea şi, POATE (n.n.: ?!), şi la poezia poporului, a silit cuvintele să primească accentual trebuitor prozodieu lui, pe cât de naive, pe atât de sophisticate, a supus topica unor distorsiuni, care ne duc cu gândul la unii poeţi din secolul XX, ca Ion Barbu, de exemplu; a organizat, în fine, un adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe  şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră, de până la romantism” – cf. Nicolae Manolescu, Primul nostru poet: Dosoftei, în vol. Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 13-14.

 

Ştim bine, din păcate, că Nicolae Manolescu a greşit, grav, în Istoria… sa, faţă de multe Duhuri ale Logos-ului Valah (inclusiv faţă de Amin!). Dar nu avem dreptul să-i negăm meritele adevărate, acolo şi unde chiar le aflăm.

 

Iată (în textul manolescian) nu doar reperat ”polul magnetismului Logos-ului Valah”, ci fiindu-ne indicată, foarte clar, şi DEMIURGIA, şi LATURA REVELATORIE (brusca înălţare a Duhului dosofteian,  spre cerurile Logos-ului Trezit al Valahilor!), a GESTULUI MISIONARO-MARTIRIC, al lui Dosoftei, care oferă: ” PE NEAŞTEPTATE, ÎNTÂIUL MONUMENT DE LIMBĂ POETICĂ ROMÂNEASCĂ”! Da, este surpriza Tainei Dumnezeieşti, a Trezirii şi Naşterii Logos-ului Valah, dublată de ciclopica muncă a exprimării, întru vestirea (şi pentru ELOCVENŢA TRANSMISIEI-VESTIRE!) percepţiei / plasticităţii Logos-ului de Neam, re-găsind/re-descoperind FUNDAMENTUL FIIŢĂRII:  RITMUL-CADENŢA FIINŢALĂ - ŞI ARMONIA INTERIOARĂ A DUHULUI  UMANO-DIVIN – RIMA!!!

 

Da, aşa este şi bine este:  Dosoftei  ” a organizat (…), un adevărat sistem de rime şi a încercat mai multe cadenţe  şi mai mulţi metri decât găsim în toată poezia noastră, de până la romantism”. Această opinie manolesciană este temeinic demonstrată ca fiind adevărată, prin studiul lui Mihai Dinu - Sistemul rimei, la mitropolitul Dosoftei: O fonologie sui-generis, Institutul de cercetări şi proiectări pentru gospodărirea apelor, Bucureşti, Splaiul Independenţei, 294, Decembrie 1977: ” Psaltirea în versuri (…) evidenţiază  existenţa la mitropolitul Dosoftei a unei concepţii despre rimă (…)apărându-ne, din acest punct de vedere, drept CEL DINTÂI ROMÂN CARE A GÂNDIT ASUPRA PROBLEMELOR VERSIFICAŢIEI, şi ne-a dăruit un sistem original, de o   eficacitate artistic certă”.

 

Nu suntem de acord, fireşte, cu acel ”poate” manolescian, când este vorba despre ”poezia poporului”: nu poţi vesti Logos-ul unui Neam decât dimpreună cu Duhul Neamului respectiv! Şi unde este mai sfânt ascunsă/ocrotită (spre Naştere şi Înviere!),  Taina Logos-ului de Neam, decât în Fiinţa Expresivă, cu autoritatea cea Orfică şi Hristic-Orală, a Neamului-cu-Logos (singurul care deţine CHEILE ARMONIEI ŞI RITMULUI FIINŢIAL UMANO-DIVIN!): POPORUL CARE-ŞI CÂNTĂ DUHUL! -  …menţinându-l, astfel, în CONTINUĂ SUSPENSIE DEMIURGICĂ, pentru a surclasa/ trans-istoriciza/transcende orice accident tembel, al Timpului Istoric – ÎN FIINŢĂ/FIINŢARE  ÎNVIATĂ, ÎNTRU LOGOS-ORDINE DUMNEZEIASCĂ!

 

…Să nu uităm a aduce, în acest final de capitol, un prinos de laudă filologului acribios, de o onestitate incontestabilă şi patriot, MIHAI DINU, care, pentru prima dată, în istoria hermeneuticii româneşti, demonstrează, aplicat pe text (cu o ştiinţă şi perseverenţă de scrib egiptean!), că Dosoftei nu este un amator (entuziast, dar fără ştiinţă) de rime, ci este PRIMUL NOSTRU SAVANT AL RIMEI, ÎN SISTEMUL EI VALAH (oferim, acum, citatul întreg, din finalul concluziv, al studiului dinulescian):

”Aşa cum prin crearea fonologiei, reprezentanţii Şcolii de la Praga ne-au relevant unul dintre aspectele <<sistemice>> ale limbii, cvasifonologia construită pe mulţimea rimelor din Psaltirea în versuri dă la iveală caracterul <<sistemic>> al acestora. Prin ricoşeu, ea evidenţiază (…) existenţa la mitropolitul Dosoftei a unei concepţii despre rimă.El îşi alege rimele nu la întâmplare, după capriciile unui auz, pe care purismul prosodic al câte unui istoric literar a încercat să-l acrediteze drept defectuos, ci întemeindu-se pe nişte criteria precise, respectate de-a lungul întregii opera. Poetul (de vigoare incontestabilă, deşi nu o dată contestată) se dovedeşte preocupat de statutul uneltelor cu care operează, apărându-ne, din acest punct de vedere, drept cel dintâi român care a gândit asupra problemelor versificaţiei, şi ne-a dăruit un sistem original, de o   eficacitate artistic certă, demonstrată pe parcursul unei crepoetice deproporţii considerabile” – cf. Mihai Dinu, Sistemul rimei, la mitropolitul Dosoftei: O fonologie sui-generis, Institutul de cercetări şi proiectări pentru gospodărirea apelor, Bucureşti, Splaiul Independenţei, 294, Decembrie 1977.

Aceste veritabile studii de călugăr benedictin, ale binecuvântatului filolog MIHAI DINU  - vin să le răspundă, cumva (dacă e posibil să te audă surzii!), cu sudoarea şi, totodată, cu rafunamentul şi cu intuiţia muncii hermeneutice, unora ”cu urechi de măgar” (cum le zice românul, celor lipsiţi de harul percepţiei ARMONIEI!) şi cu rea-voinţă şi pervertită ştiinţă, precum Sextil Puşcariu (1877-1948):

”Versurile lui Dosoftei nu sunt curgătoare, iar accentele nefireşti ale silabelor jignesc tot atât de mult URECHEA NOASTRĂ (n.n.: !!!), pe cât ne supără banalitatea rimei, necorectă de cele mai multe ori (n.n.: iată la câtă orbire poate duce reaua-credinţă, pe unul cu pretenţii de cărturar naţional, al Valahilor, cică!), şi pe cât îngreuiază înţelesul multele umpluturi (n.n.: oare câtă cunoaştere REALĂ a limbii române va fi avut acest cărturar valah, care a scris şi o ”cărămidă”, intitulată ”LIMBA ROMÂNĂ” - şi pretinde că nu înţelege limba celui care a dăruit ţăranilor valahi, prima lor carte de poezie, e drept, dar şi prima PSALTIRE PE ROMÂNEŞTE?! – iar ţăranii valahi l-au priceput pe Sfântul Dosoftei, în plină biserică, iar Sextil Puşcariu zice că Psaltirea dosofteiană este…”umplutură” greoaie şi necorect scrisă, pe valahiceşte; mare-i grădina Lui Dumnezeu!!! – mai bine lipsă de aşa-zişi ”critici”, decât să-ţi distrugă, cu ochii în ochii tăi, casa Duhului tău!). Şi în celelalte scrieri ale sale limba e neîngrijită, cu expresii improprii, cu construcţiuni şi întorsături greoaie, adesea influenţate de originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunţat colorit dialectal şi mai ales cu multe neologisme (n.n.: din nou, ne oprim, sideraţi, şi ne facem cruce! – ne întrebăm dacă, vreodată, în viaţa lui, acest domn ”filolog” interbelic chiar va fi pus mâna pe Psaltirea dosofteiană, şi va fi citit măcar un stih, din ea – dacă poate să-l  acuze pe Sfântul Valahilor de… exces de neologisme! – o, Doamne, Ceresc Tată!!!)” – cf. Sextil Puşcariu, Mitropolitul Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române.Epoca veche, Colecţia Lyceum, ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe, postfaţă de Dan Mihăilescu,  Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, pp. 102—104.

…Un text mai lamentabil şi mai lipsit de adevăr şi de bună-credinţă, decât acesta, nu am mai întâlnit, demult…şi tragem nădejde să nici nu mai trebuiască să mai citim, vreodată!

 

***

 

 

 

 

 

 

 

II-COMENTARII ALE SPECIALIŞTILOR, VIS-À-VIS DE NOŢIUNEA DE “NAŢIUNE”…!

 

Revenim, în acest scurt capitol, la ceea ce am promis să lămurim – şi anume, la discuţia deschisă de noi, în ce priveşte afirmaţia lui NICOLAE CARTOJAN, din a sa Istorie a literaturii române vechi:

 

” Urcându-se pe scaunul mitropolitan al Moldovei, Dosoftei, călugăr de o largă cultură ortodoxă [22] , întemeiat pe sensul intim al Sfintelor Scripturi, introduce cu curaj, douăzeci de ani mai târziu, în biserica Moldovei, marea reformă a NAŢIONALIZĂRII serviciului divin” – cf. op. cit, p. 294.

În primul rând, noi nu înţelegem, deloc, de ce nu ”a făcut epocă” o altă expresie a lui NICOLAE CARTOJAN, mult mai adevărată, mai expresiv-frumoasă şi cu mult mai adecvată realităţilor veacului XVII:” El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, A DESCHIS DRUMUL LIMBII ROMÂNEŞTI CĂTRE ALTARUL BISERICII” - şi a trebuit să fie potopite comentariile şi analizele contemporane, de această nefericită exprimare cartojenească: ” marea reformă a NAŢIONALIZĂRII serviciului divin”.

Chestiunea aceasta, privind ”naţionalizarea” serviciului divin  - implică, fireşte, discuţia despre conceptul de ”naţiune”. Or, cercetând şi analizând operele scrise în veacul al XVII-lea, constatăm că nu există cuvântul ”naţiune”, în scrierea vreunui cărturar valah, fie el cronicar, mitropolit sau ce va fi fiind. Şi aceasta nu pentru că nu ar fi exista, în rândul lor/cărturarilor medievali, tentaţia neologistică (bineînţeles că într-o formă echilibrată, în niciun caz comparabilă cu invazia de barbarisme, de un prost-gust înfiorător şi profund îngrijorător, de astăzi!) – dovadă că întâlnim, tocmai la ION NECULCE, probabil, din pricină că acesta se simte frustrat, faţă de tovarăşii săi care-l preced, în istoriografie (Grigore Ureche şi Miron Costin) - şi dezvoltă un soi de complex de inferioritate, tradus, în zona lingvistică a vocabularului (complex de inferioritate generat de faptul că nu a urmat şcoala/învăţătura, în colegiile şi universităţile ”modernei” Polonii!), prin apariţia, pentru prima oară în scrisul valah, a termenului neologistico-barbaristic de ”fantazie”: “Că să agiunsese Dumitraşco-vodă cu Husain-beiu, de ţinè cu dânsul. Şi la ieşitul din curtea domnească, Dumitraşco-vodă arăta FANTAZIE (s.n.), de dzicè surleli şi trâmbiţeli şi bătè dobeli. Dar năroadele tot îl suduiè şi-l hitcăiè şi arunca cu pietri şi cu lemne după dânsul” – cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 95.

Dar termenul de ”naţiune” – nici vorbă să apară la vreun cărturar din veacul al XVII-lea! Şi nici nu avea de ce să apară, pentru că nu prea exista ceea ce azi numim ”conştiinţă naţională”, ci doar eminesciana ”conştiinţă de moşie”. Aceasta, fireşte, nu înseamnă deloc puţin (ba, noi socotim că este infinit mai mult, decât folosirea atât de neclarei, din punct de vedere semantic, a noţiunii tulburi, de ”naţiune/naţional”) - mai ales că există, în Evul Mediu valah, cu o intensitate pe care nu o vom mai înregistra, probabil, niciodată, în cadrul procesului ireversibil, de decădere spiritual, în care ne-am înscris azi, cu un avânt şi o vigoare demne de o cauză mult mai bună!) PERCEPŢIA SACRALĂ asupra gliei strămoşeşti, ca ”MOŞIE”! Ca ”MOCŞĂ” pelasgo-geto-dacică  – adică, TĂRÂM SFÂNT!!!

Din păcate, majoritatea criticilor şi comentatorilor se iau după NICOLAE CARTOJAN, în ce priveşte utilizarea acestui termen cu totul nepotrivit şi anacronic, pentru acele vremuri (”NAŢIUNE/NAŢIONAL”), noi ajungând să dăm de acest termen până şi într-o lucrare în care ne aşteptam cel mai puţin: în Dicţionarul Teologilor Români! Iată exprimarea de care facem vorbire:

”A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, FIIND PRIMUL POET NAŢIONAL, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală şi din cea istorică în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post-patristică la noi şi care a contribuit la formarea limbii literare românesti” – cf. Mitropolitul Dosoftei, în Dicţionarul Teologilor Români, pe link-ul biserica.org/WhosWho/DTR/D/MitropolitulDosoftei.html‎.

În definitiv, ce-i cu nenorocirea asta de noţiune de ”NAŢIUNE”, ce nu merge la ea, înafară de faptul că se intră în anacronie, folosindu-se de ea, într-o discuţie despre un om al Bisericii, din veacul al XVII-lea?

Este. Pentru că termenul de “naţiune” nu aparţine, sub niciun motiv şi sub nicio formă, Bisericii Creştine – şi, mai cu seamă, celei ORTODOXE! Termenul de ”naţiune” (cel puţin, în sensul ei “modern”!) a fost pus ”în fiinţă şi mişcare” şi a fost introdus ”pe piaţa limbii”, de către Iudeo-Masonerie, despre care se ştiu, azi, din fericire, destule - pentru ca, un om cu bun-simţ şi cu minime principii moral-religioase să dobândească nu doar reţineri, ci chiar repulsie faţă de ea (din 1937 şi până azi, nu s-a ridicat, de către B.O.R, ANATHEMA de deasupra Iudeo-Masoneriei şi a membrilor ei, trecuţi, prezenţi şi viitori! – aici nu vom insista cu o discuţie, probabil că destul de necesară, dar cu altă ocazie, despre binele/eventualul/relativul ”BINE” rezultat, pentru România ultimelor două veacuri, prin lucrarea unor masoni români, care, încălcând regulile masonice de lojă, au săvârşit acte de vibrant şi sincer patriotism – ne referim, fireşte, la un Tudor Vladimirescu, la Nicolae Bălcescu, la Vasile Alecsandri - şi, chiar, la Alexandru Ioan Cuza şi la  Alexandru Vaida-Voievod…! - şi care, tocmai din această pricină de nesupunere, au avut de suferit – cel puţin, în cazul lui Vladimirescu, Bălcescu şi Cuza - chiar moartea fizică şi încercarea, mişelească, de azvârlire în neant, a memoriei/amintirii lor!).

…Iată ce spun tinerii specialiştii în istorie, sociologie şi politică (tinerii fiind mai curajoşi şi mai puţin conformişti, decât cei mai în vârstă, care se gândesc, înainte de a scrie ceva, că au de pierdut fie o catedră universitară, fie liniştea vieţii, fie…pe amândouă!), despre istoricul noţiunii de ”naţiune”, în Europa. Începem cu definiri dintr-un text conformist, pentru a se vedea, apoi, prin comparaţia cu un text non-conformist, diferenţa dintre ”porţia” de Adevăr şi ”porţia” de manipulare, pe care le ia, zilnic – în funcţie de gradul de discernământ şi/ori de cultură, pe care îl are, fiecare ”internaut”:

” Principalul element generalizator pentru naţiunea modernă este conştiinţa naţională, care vine să înlocuiască solidaritatea etnică a oamenilor de origine comună, în majoritatea ţărilor europene (Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia) con­ştiinţa naţionalţ s-a format în urma centralizării lor şi creării unei pieţe şi teritoriu naţional unice, precum şi a unei limbi naţionale unice. O mare importanţă în reali­zarea unui grad înalt de omogenizare interioară a societăţii, în cadrul statului naţional l-au avut revoluţiile moderne (n.n.: adică, Iudeo-Masonice/Negustoreşti!), de la mijlocul sec. al XIX-lea. Ele au consolidat poporul în lupta pentru cauza progresului, bunăstării şi libertăţii, au cimentat conştiinţa lui colectivă. Revoluţiile burgheze au desăvârşit sau au creat condiţii pentru înfăptuirea procesului de constituire a naţiunilor moderne cu o comunitate a vieţii economice şi conştiinţă unică naţională” – cf. FORMAREA NAŢIUNILOR ŞI A STATELOR NAŢIONALE, pe www.observatorcultural.ro/Natiunea-semnificatiile-unui-concept-istoric

…dar, mai cu seamă, ce se precizează, în lucrarea lui GABRIEL ŞUTAC - Comunităţile în societatea informaţională. Perspective masonice – pe FORUM Lodge, no. 64, Bucharest; Assistant to the Grand Master, NGLR (în MASONIC FORUM MAGAZINE):

 

” ÎN SECOLUL 19, MASONERIA ROMÂNĂ A AVUT UN PROGRAM (s.n.). Nu putem găsi dovezi ale existenţei acestui program în mod direct, dar, prin analiza efectelor sale, prin analiza situaţiei de dinainte de secolul 19 şi, respectiv a situaţiei de la finalul secolului 19 îi putem intui forma. LA ÎNCEPULUI SECOLULUI 19, APROAPE CĂ NU SE PUTEA VORBI DESPRE CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ PE TERITORIUL ROMÂNIEI. De fapt, ÎNSUŞI TERMENUL DE NAŢIUNE ABIA APĂRUSE ÎN EUROPA, ÎN PREAJMA MOMENTELOR PREMERGĂTOARE REVOLUŢIEI FRANCEZE (s.n.). Statele româneşti veneau după o perioadă de câteva secole de stăpânire mai mult sau mai puţin directă a marilor imperii vecine. EUROPA ERA ÎN FIERBERE, ŞI PRIMELE STATE BAZATE PE NOUL CONCEPT - "NAŢIUNE" ÎNCEPEAU SĂ SE FORMEZE (s.n.). Se producea trecerea de la o epocă în care economia se baza pe cultivarea pământului, o epocă în care rolul primordial în "producerea bogăţiei" îl avea feuda (epoca feudală), o epocă în care statul era format în jurul câtorva familii conducătoare care se adunau apoi sub diverse familii monarhice de tradiţie, spre o economie industrială. DOUĂ ELEMENTE ALE EPOCII INDUSTRIALE SUNT DEFINITORII PENTRU ÎNŢELEGEREA DEOSEBIRII FUNDAMENTALE ÎNTRE CELE DOUĂ EPOCI. ÎN PRIMUL RÂND, DEMITIZAREA MANUFACTURII PRIN INDUSTRIALIZARE, DISPARIŢIA GILDELOR ŞI APARIŢIA PRIMILOR INDUSTRIAŞI. ÎN AL DOILEA RÂND, REVOLUŢIA TEHNOLOGICĂ CE A ÎNSOŢIT INDUSTRIALIZAREA, CARE A DETERMINAT PE DE O PARTE CREŞTEREA NIVELULUI DE TRAI, CA MEDIE, ŞI PE DE ALTĂ PARTE CREŞTEREA VITEZEI DE COMUNICAŢIE PE DISTANŢE MARI. ÎN ACEST CONTEXT, APARE CA NECESARĂ GĂSIREA UNUI ALT CONCEPT ÎN JURUL CĂRUIA SĂ SE FORMEZE ŞI SĂ SE ADMINISTREZE STATELE, IAR ACEST CONCEPT A FOST NAŢIUNEA (s.n.).

 Pe teritoriul Ţărilor Române, la începutul secolului 19, acest nou concept era necunoscut. El apare în acest teritoriu, prin promovarea sa de către acei tineri care studiaseră la înalte şcoli europene din Viena, Berlin şi Paris, DINTRE CARE MAJORITATEA ERAU MASONI  (s.n)”.

…Pentru cei care au citit cu atenţie şi bună-credinţă cele de mai sus şi au fie şi un pospai de cunoştinţe istorice elementare, nu credem a mai fi necesară, din partea noastră, vreo hermeneutică specială, aplicată asupra textului dlui GABRIEL ŞUTAC…!

Evident că noi preferăm, în legătură cu meritele Sfântului Dosoftei  (din motivele expuse mai sus) formularea (dimpreună cu, să zicem, la întâmplare: Nicolae Pintilie, din articolul Dosoftei, mitropolitul care a adus limba română în sfântul altar, în ziarul LUMINA, din 13 Decembrie 2013),  întâi utilizată, şi, apoi, uitată, de NICOLAE CARTOJAN (şi preluată, ”pe nemestecate”, de către urmaşii săi şi/sau epigonii săi: ”Primul nostru poet NAŢIONAL“ - cf. pr. prof. M. Păcurariu ş.a., ş.a. !) : ”Dosoftei a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii”. Sau, şi mai scurt şi mai relevant: ”DOSOFTEI, MITROPOLITUL CARE A ADUS LIMBA ROMÂNĂ ÎN SFÂNTUL ALTAR”.

…Scurt, adevărat, frumos şi cuprinzător - cât o AUREOLĂ DE SFÂNT!

***

III-“NAŢIUNE”, MISIUNE, POPOR ISTORIC  ŞI NEAM METAFIZIC (punctele noastre de vedere)

 

Două  apendice lămuritoare şi, deci, necesare pentru cititor  -  dar şi pentru a ne fi cunoscut punctul nostru personal de vedere, în această chestiune :

A-“NAŢIUNEA” IUDEO-MASONICĂ

 

-Naţiunile “moderne” nu sunt altceva, în esenţa lor anti-politică, decât nişte sucursale ale Iudeo-Masoneriei, conduse (aceste sucursale) de către guvernatori ai statelor iudeo-masonice “ctitore” de luciferism terestru (SUA-1776 [23] , Anglia1648/1651 [24] , Franţa-1789 [25] – şi, fireşte, din 1947/1948, în mod DIRECT  - Israelul [26] !) . Statele europeano-americane“ctitore” erau, la data aşa-ziselor “revoluţii” (de fapt, preluări integrale  a conducerii şi administraţiei lor, de către Iudeo-Masonerie!), deja fagocitate de Iudeo-Masonerie – şi folosite pe post de:

 

1-“rampe de lansare” a atacurilor de “fagocitare”, contra celorlalte state şi de:

2-centre de putere şi comandă mondială.

 

Totdeauna, naţiunea (de când este ea decisă şi formată, în lume, de Iudeo-Masonerie) a fost/este o formă instituţionalizată (prezervată şi amplificată monstruos, printr-un tot mai vast, tot mai sofisticat şi zdobitor aparat de represiune şi de falsă Justiţie!), deci anti-naturală şi anti-vitală, dez-dumnezeită şi înrobitoare,  de a paraliza un popor şi a-l transforma (prin aşa-zisa “modernizare”, care nu este altceva decât numele abatorului iudeo-masonic)  într-o structură inferioară, subsecventă macrostructurilor (invizibile sau semivizibile!) ale Iudeo-Masoneriei Mondiale/Mondialiste (de esenţă pur negustoreasc-cămătărească, DECI DUŞMANA DE MOARTE A LUI HRISTOS-LUMINA LUMII!). Aceasta este ea, în realitate -  în loc să fie (în orice popor) o entitate naturală, vie, organic-liberă (nu…”masonic-liberă/liberal/libertină”, adică, înlănţuită şi “prelucrată” , criminal, prin “cozile de topor” locale/autohtone  – şantajate, sau a căror lăcomie este stimulată, până la jalnica şi totala trădare de popor).

 

“Naţiunea”, deci, este un fals socio-politic grosolan şi, în acelaşi timp, o ficţiune extrem de agresivă şi distructivă (un soi de incantaţie socio-politică magico-distructivă!), “oferit” din partea unor cărturari luciferizaţi de către Iudeo-Masonerie! - şi conţine un  vast, pervers  şi oculto-metafizic  potenţial terracidic. A “prins”, suicidar,  la toţi cei neveghetori (pentru că, prin noţiuni adiacente, suna teribil de ademenitor: “libertate”, “egalitate”, “fraternitate”, “DREPTURILE OMULUI”… - …IAR NU CELE ALE NEAMURILOR SACRE/ANISTORICE!) -  dar nu prin ei se va mântui omenirea…

 

ZALMOXIANISMUL şi CREŞTINISMUL trăiesc, organic, prin popoare/NEAMURI SPIRITUALE – ne-înregimentate “naţional”.

 

Sfântul Mitropolit Dosoftei simte, pre-simte şi chiar ştie că Psaltirea-CÂNTARE ORFICĂ  trebuie  să fie nu o aservire la iudaism-mozaism, sau la romano-catolicism, sau la protestantism – ci să fie CEA DINTÂI ADERARE LA POPORUL VALAH (prin spiritualitate şi libertate-eliberare de Duh, întru CÂNTARE-ARMONIE  VALAHĂ!) – să fie EXPRESIE A LOGOS-ului SPECIFIC VALAH!

 

Noi, subsemnatul (ca şi Dosoftei!  -  numai că, fireşte, de la teapa noastră de Duh, cea atât de măruntă!) suntem tot pentru originaritatea VALAHISMULUI şi a ORTODOXIEI – şi împotriva a tot ce este resimţit, de Duhul nostru, ca fiind “venetic”. Precum (ştim azi!) este şi termenul (traducând o realitate perversă şi ticăloasă!) de “naţiune”. Şi aceasta, tocmai pentru a ne oferi, singuri, şansa de dezvoltare/evoluţie spirituală, iar nu de inhibare spirituală.

 

Sfântul Dosoftei se orienta spre poporul istoricVALAH  - dar intuind, la modul orfic, NEAMUL ANISTORIC VALAH!

 

Se orienta spre popor, iar nu spre dependenţa de duhuri străine – oricât de celebre şi slăvite vor fi fost aceste duhuri…! Şi aceasta, pentru a elibera germenii de evoluţie spirituală, dinspre poporul istoric valah, spre Neamul Anistoric Valah, spre ARHEUL VALAHISMULUI şi al ORTODOXIEI VALAHE!

 

Neamurile naturale (adică, cele hotărâte şi lăsate, pe Pământ, de către Dumnezeu!) sunt ARHEII POPOARELOR coborâte/doborâte în istorie. Sunt locul neclintit, de izvorâre, al firicelelor de apă, care au pornit-o în jos, prin viscolele şi şi crivăţurile istoriei, prin istoria de necazuri şi păcate pământeşti – dar au pornit-o şi în sus, spre întânirea din veac, cu ARHEII NEAMURILOR!

 

Dacă vrei să separi (împotriva Lui Dumnezeu şi a naturii lor intime de Duh!), OBÂRŞIA MATERNĂ, MATRICEA ARHETIPALĂ, de dependenţii ei istorici – atunci…creezi “naţiunile”! Consecinţa imediată: înstrăinarea şi distrugerea identităţii, falsificarea identităţii şi a esenţialităţii identitar-expresive, paralizia şi haosul-entropia, în zona activităţii de auto-identificare, prin făptuire istorică (dar cu ţintă transcendentală!), a popoarelor.

 

Sfântul Dosoftei ştia sau a aflat că poporul valahilor (cu care Sfântul Dosoftei se identifică, precum orice GENIU / DUH OCROTITOR AL UNUI NEAM!)  trebuie să stea, permanent, în legătură ombilicală cu Neamul Anistoric VALAH. Aşa  se explică străduinţa sa de a crea PSALTIREA ORTODOX-VALAHĂ – “PSALTIREA CU DULCEAŢĂ”, în locul sumbrilor şi străinilor/înstrăinătorilor psalmi davidieni, din iudaica PSALTIRE DAVIDIANĂ!

***

B-MISIUNE, POPOR ISTORIC  ŞI NEAM METAFIZIC

Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic…) – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-Patria Sfântă!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE – obrazul / faţa ta ideal/ă, împlinit / ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea METAFIZICĂ nu este decât numele şi mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi…).
Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant… – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…

*

…Noi nu ne permitem să fim superficialo-condescendenţi, precum majoritatea „olimpienilor” noştri critici… – faţă de spirite majore româneşti, precum AMINUL-EMINESCU, şi, bineînţeles, nici faţă de spirite influenţate misionar  (conştient sau inconştient…)  de acesta – precum Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Brâncuşi, Enescu, Nicolae Paulescu, Odobleja etc. – adică, faţă de cei rămaşi TOTAL (şi manifest!) fideli iniţierii întru Misiunea Neamului Metafizic Românesc.
        Noi, subsemnatul, dorim ca românii să-şi vadă geniile „plimbându-se” prin Grădina Arheilor CELEŞTI… Nu este suficient să excluzi, injurios şi mişel (cum o fac, azi, strănii şi românii-neromâni, în cârdăşie  -  faţă de cel care, de trei sferturi de veac încoace, scapă viaţa a sute de milioane de oameni, „fiinţe humanoide terestre”…NICOLAE PAULESCU, descoperitorul leacului pentru diabetici!!!), sau, dimpotrivă, să lansezi ditirambi fără acoperire…Termenul de „genialitate”, mai ales când chiar vorbeşti despre spirite planetare, trebuie argumentat, susţinut.De aceea, probabil, cărţile de hermeneutică esoterico-arhetipală  ale subsemnatului nici nu sunt citite, decât de câţiva oameni…Ele, cărţile subsemnatului, obosesc, probabil, minţile dedate cu imagini fugitive/virtuale, ale epocii  “moderne” (de fapt, anti-spiritualizatoare). Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani la eforturi spirituale susţinute – foarte puţini înţeleg că omul este, în primul rând, FIINŢĂ DE DUH…Omul contemporan preferă să fie „minţit frumos”, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o existenţă minţită(falsă/falsificată) şi o existenţă REALĂ, prin „sudori de sânge” ale efortului spiritual-rugăciune către Dumnezeu şi către Spiritul Nostru Transpersonal. NEAMUL METAFIZIC, despre care subsemnatul tot scrie -  şi degeaba scrie.  Nu credem că trebuie să fie considerat subsemnatul ca fiind  nebun, pentru că nu doarme şi se încăpăţânează să rămână treaz…şi CREDE…şi spune ceea ce crede şi vede/intuieşte!

Nu suntem ascultaţi, pentru că nu suntem o „celebritate” – dar ce o mai fi însemnând, astăzi, „ a fi celebru”, decât „a fi un mistagog”, un şmecher mai şmecher decât media, dar straşnic ajutat de „rechinii” din „media”/mass media…hmmm…un individ care a „prins” mersul spre iluzie al istoriei, şi se lasă el însuşi iluzionat cu „propria lui glorie” – care „glorie”, de fapt, nu va rezista, în veac, nici cât praful pustiului…?!
După opinia nostră, păcatul cel mai mare al românilor este că refuză să-şi asume şi să-şi priceapă, în mod correct, MIORIŢA DUMNEZEIASCĂ!  După care urmează păcatul nostru/al Valahilor, păcat de moarte şi păcat strigător la cer - prin non-repunerea, în demnitate supremă, a celui ce este însăşi esenţialitatea Logos-ului Românesc: AMINUL-EMINESCU!!!
Românii contemporani nu vor să priceapă (şi s-au făcut vinovaţi de păcatul ăsta chiar cărturari demni de tot respectul, precum a fost Octavian Paler!!!) că Mioriţa este ŢINTA METAFIZICĂ FINALĂ A EVOLUŢIEI SPIRITULUI ROMÂNESC! Mioriţa nu este ceva care să ţină de prezent, nici imagine a ceva de aici, din contingent… – ci din VECIA METAFIZICĂ – acolo unde ar trebui să ajungem, dacă şi numai dacă, însă, ne vom împlini iniţierea în labirintul probelor istoriei!!!
Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată, oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la traco-geţi (sau geto-daci, cum doriţi…): într-o variantă ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre “nesimţirea”, în faţa “pericolului” MORŢII, a păstorului şi a românilor, în general…: păstorul traco-get ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!): “Oile, păscând, / Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” – s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997).

Da, aşa cum Hristos-Dumnezeu, pentru a Învia, a trebuit să treacă, întâi, prin moarte – aşa şi românii ar trebui să înţeleagă că, până la stadiul „Păsărele (n.n: ÎNGERI!!!) mii/Şi stele făclii…” – este, anterior, un drum de iniţiere intru infern…

*

…Dacă ungurii, spre pildă, nu fac altceva decât să tot falsifice la istoria lor… – şi nu mult diferit procedează şi francezii, cu momente fundamentale ale istoriei lor (oh, veşnicele Alsacia şi Lorena… ) – şi cum ar putea face altfel anglo-saxonii, „siamezi” istorici cu francezii… – şi germanii moderni, care sunt „siamezi” istorici atât cu francezii, cât şi cu englezii/anglo-saxonii…( – şi cum, Doamne iartă, ar putea să facă excepţie tocmai belgienii, cu schizofrenia lor valono-flamandă…) – ei bine, dacă toate neamurile Europei au intrat, de mult, grav şi tragic, în frământarea identitară – cum îşi închipuie românii, intraţi în acest infern schizoid, UNIUNEA EUROPEANĂ… – că pot scăpa de balamucul identitar…?
Nu ne cere nimeni să ne falsificăm istoria (şi, de-o cere, n-avem dreptul să acceptăm!), căci nu avem cu ce să ne ruşinăm, în faţa celorlalte neamuri europene! - dar nu avem dreptul să ignorăm, la modul tembel, această frământare a spiritului uman. Nu avem, deci, dreptul la Suprema Confuzie: între planul METAFIZIC (în care există, ideal, Neamurile, ca o prefigurare paradisiacă) – şi planul evenimenţial-istoric, în care ceea ce noi numim „NEAMURI METAFIZICE” – nici măcar nu se văd pe ele înseşi, nu se desluşesc, lor înseşi!
Avem obligaţia să pricepem că, până să ajungem la stadiul spiritual numit, de Eminescu, MARE/MĂREŢ(cf. finalul poemului Andrei Mureşanu) – trebuie să trecem prin istorie, prin infernul iniţiatic al evenimenţialului nebun… :
“Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – MARE!”.
Vijelia (simbolul schimbării/transfigurării, prin intervenţie a Supra-Spiritului/Supra-Sinelui – SINEA DIVINĂ!) la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea PISC-CU-MAG-FOC (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.
Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului / divinului. Despre stejar se spune : “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Antet, 2007.
În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” – halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal – şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă LOGOS (gintă română) – SPIRIT ATOTÎNGLOBATOR. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări – dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic/teandric (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu trebuie să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie MARE şi ALTFEL (“MARE” – MĂREŢIE ASPAŢIALĂ, SPIRITUAL-OCULTĂ). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.

Eminescu spune clar că nu vrea, pentru neamul său, „fericire”, căci, în Valea Plângerii, care este Pământul, „fericirea” înseamnă inconştienţă/iresponsabilitate – ci MĂREŢIA MARTIRAJULUI, pentru a-şi înfrânge soarta iluzorie, şi a binemerita să ajungă la soarta metafizică…Să-şi împlinească misiunea, înseamnă ori să suporte, extrem, iniţierea prin istorie – ori să dispară din planul divin! Nu se vede, oare, clar, că nici măcar musulmanii nu mai sunt DELOC fatalişti – nu-şi permit! – ci patrioţii musulmani dezvoltă chiar atitudini de un dinamism spiritual extrem, fanatic? Şi dacă EI nu-şi permit fatalismul, conform doctrinei lor religioase – cum îndrăznim noi să stopăm motoarele Spiritului?! Zalmoxianismul intuitiv/nativ al părinţilor şi bunicilor noştri nu ne-a învăţat, oare, nimic?! N-a mai rămas nimic din cultualitatea existenţei lor?! Falşii noştri intelectuali mână poporul la dispreţ pentru comunitatea sacral-sătească…Da…Nişte trădători ordinari… – dar noi ce păzim?! Sau, după voievozi , după Sfinţi Cărturari ai Bisericii Ortodoxe Valahe, de felul Mitropolitului Dosoftei - după AMINUL-EMINESCU sau după “crăişorii” din spiţa lui  Horea, Tudor, Avram Iancu, Cornelui Zelea Codreanu…! -  n-au mai rămas paznici?! Nu am văzut, noi, cum ţineau părinţii şi bunicii noştri, cu sfinţenie, posturile, cum ţineau, REAL şi SMERIT, sfintele sărbători, cum îşi ţineau portul lor cosmic ?! – căci straiele lor de sărbătoare, „portul naţional” – erau, de fapt, veşminte SACERDOTALE!!! – pe care erau/mai sunt (…? – noi, subsemnatul,  am văzut numai în Bucovina mândria de a îmbrăca, duminica, în faţa lui Dumnezeu, straiele  „naţionale” – de fapt, “ÎNTRU NEAM”!) inscripţionate, egal, constelaţii şi drumurile vieţii şi morţii!!!

***

De ce nu dăm mărturie, cu toată puterea? De ce nu ne instituim în martori, pentru Neamul nostru din VECI – Neamul Metafizic Românesc (neam de înţelepţi şi buni în faţa lui Dumnezeu!) – pe care l-am întrezărit, în comportamentul lor, al părinţilor şi bunilor noştri – comportament plin de bună-cuviinţă şi credincioşie şi respect faţă de toate ale trupului şi ale Duhului?!
…Ori ne înţelegem misiunea de CANDELĂ, VEŞNIC NESTINSĂ, PENTRU TOATE NEAMURILE (cele care, deja, tremură de groază, în întuneric, şi cată să vadă unde a mai lăsat Dumnezeu lumină, pe Pământ, pentru a reaprinde…lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…) – ori dispărem din arena istoriei iniţiatice, din planul vast al dumnezeirii – şi alt Neam va fi desemnat de Dumnezeu drept Candelă a Lumii!!!

***

 

IV-CÂTEVA INVESTIGAŢII ŞI UN PSALM REVELATOR. CALEA DOSOFTEIANĂ SPRE PARADIS

 

A- ÎNCREŞTINAREA ŞI POETIZAREA PSALTIRII

…Pentru a porni investigaţiile, asupra valorii unice a operei Sfântului Dosoftei, în contextul literaturii române medioevice, dar şi pentru a sublinia împlinirea, prin Sfântul Dosoftei,  a unei Misiuni Mistice şi Metafizice, în cadrul Logos-ului Valah şi, deci, întâlnirea, peste veac şi dincolo de veac, a 1-Vestitorului IOANIC-Sfântul Dosoftei, cu 2-Cel Vestit,  prin Duhul său: AMINUL-EMINESCU – va trebui, întâi, să producem o doză de disconfort relativ, eventualului cititor al rândurilor noastre – prin faptul că vom intra în analiza formal-prozodică a psalmilor dosofteieni. Se va vedea, cât de curând, motivul acestui demers.

Pentru a ne atinge scopul analitico-hermeneutic, vom folosi următoarele texte, spre comparare:

1-Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 1998 (ediţie, postfaţă, tabel cronologic, referinţe critice – de Aureliu Goci);

2-Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei, Institutul Român şi de  Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (tradusă, sub patronajul Patriarhului Nicodim, de către preoţii Nicolae Pişculescu/Gala Galaction şi Vasile Radu). Vom numi acest text ”Biblia CANONICĂ”.

Tot aşa cum, pentru că psalmii Psaltirii sunt, majoritar, opera regelui David [27] (84 dintre ei sunt, în mod clar, subintitulaţi: ”ai lui David” – dar, fireşte, şi ”treptele”, şi ”rugăciunile” nu pot aparţine decât tot întemeietorului cântecelor psaltice, regele David! ) – vom numi PSALTIREA EBRAICĂ  şi cu numele de ”PSALTIREA DAVIDIANĂ”, iar psalmii ei: ”psalmii davidieni” . Iar pe aceea a lui Dosoftei – “PSALTIREA DOSOFTEIANĂ” – iar psalmii ei: “psalmii dosofteieni”.

Conform BIBLIEI CANONICE, Psaltirea (pp. 562-634) are 151 DE PSALMI, poezia acestora fiind organizată şi dispusă în versete nerimate (”proză ritmată”, o numeşte, cu dreptate, Mihai Zamfir, în articolul Apariţia poeziei româneşti culte: Dosoftei [1623-1692], publicat în România literară, nr. 39/2012).

Conform Psaltirii lui Dosoftei (alcătuită din psalmi, ca poeme rimate), se păstrează, formal, numărul (notat cu cifre arabe) al psalmilor (deci, tot 151 de psalmi NOTAŢI) – DAR, CONŢINUTISTIC, PSALTIREA LUI DOSOFTEI ARE, DE FAPT, 152 DE PSALMI. Între Psalmul 131 şi Psalmul 132, există UN PSALM SPECIAL, alcătuit  de însuşi Sfântul Dosoftei – acest psalm nu este notat cifric, ci doar intitulat, cu o smerenie şi modestie exemplare: ”Aceste patru perechi de stihuri le-am scornit eu, prăvind acest psalom a lui. Iată acum ce este bun” (şi urmează textul, format din 8 versuri, în care Dosoftei se pronunţă, folosind metrica populară (versul are 8 silabe), asupra a ceea ce consideră el că ar constitui atitudini ale făptuirii întru BINE, în această lume (de fapt, după cum vom vedea mai jos, prin comparaţie, în primul rând, cu PSALTIREA EBRAICĂ/DAVIADIANĂ - afirmaţiile sunt valabile, exclusiv, pentru mentalitatea valah-ortodoxă! – CONTRAZICÂND, DIN RĂDĂCINI,  ÎNSUŞI SPIRITUL PSALTIRII  EBRAICE / DAVIDIENE !!!): ”Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască” – cf. Dosoftei, Psaltirea în versuri, pp. 257-258.

Verbul ”a prăvi” are sensul, aici, nu, în primul rând, de “a privi”, pur şi simplu  -  ci,  în primul rând, de ”a da pravilă/lege”, ”a hotărî/decide”. Adică, tălmăcim noi, Sfântul Dosoftei a decis să-şi exprime (oarecum dizident, cum vom vedea mai jos), opiniile sale psaltice (adică, opiniile privind ideatica, Duhul Psaltirii davidiene).

Conform celor două versiuni ale Psaltirii (cea a Sfântului Dosoftei şi cea din Biblia Canonică), psalmii s-ar împărţi în felul următor, în funcţie de atribuirea ”dreptului de autor”:

1-85 DINTRE PSALMI sunt atribuiţi, cu certitudine, precizie şi claritate, regelui David (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 85, 90, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 102, 103, 107, 109, 137, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144 (probabil, după caracteristicile stilistice, şi Psalmul 151…!);

2-iar 12 dintre psalmi sunt subintitulaţi ”ai fiilor lui Core”: 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 83, 84, 86, 87;

3-iar 12 dintre psalmi sunt atribuiţi ”lui Asaf”: 49, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82;

4-Psalmul 88 este subintitulat: ”O învăţătură a lui Etan Ezrahiteanul”;

5-Psalmul 89 este subintitulat: ”O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu”;

6-Psalmul 91 este subintitulat: ”alcătuit pe vremea lui Ezechia”;

7-Psalmul 101 este subintitulat: ”Rugăciunea unui necăjit”;

8-Psalmii104, 105, 106, 108 – nu au atribuire/subintitulare;

9- Psalmii 110 şi 111 sunt  subintitulaţi: ”Scris pe vremea lui Neemia”;

10-Psalmii 112, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 134, 135, 136, 149, 150 - sunt subintitulaţi: ”Aliluia”;

11-Psalmii 119, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 126,  127, 128, 129, 130, 131, 132, 133 – sunt subintitulaţi: ”O cântare a treptelor” (adică, sunt consideraţi a fi creaţi şi cântaţi direct de către cele NOUĂ TREPTE/IERARHII DUMNEZEIEŞTI!);

12-Psalmii 145, 146, 147, 148 – sunt subintitulaţi: ”ai lui Agheu şi Zaharia”.

…Dosoftei urmează linia general-europeană, în materie de denumire a psalmilor davidieni, doar că foloseşte, uneori, pe lângă denumirea de ”psalm”, cu varianta arhaică ”psalom” -  şi vocabula grecească de ”catisma” [28] – pentru a marca părţile canonice ale Psaltirii.

Dosoftei, însă, simte  nevoia unor adnotări şi precizări (folosindu-se de traducerea, anterioară,  în proză!  - traducere care, în mod sigur, tot de el a fost făcută, asupra psalmilor - şi chiar satisfăcând, prin astfel de citate relevante, nevoia de ”rezumat iniţial”, pentru ca măcar tema psalmului să fie înţeleasă şi memorată, de către cei ascultători, în biserică!) în legătură cu fiece psalm (ceea ce arată că Sfântul Dosoftei a studiat şi s-a documentat, extrem de serios şi cu maximă acribie cărturărească, asupra PROBLEMEI PSALMILOR, - devenind, astfel PRIMUL NOSTRU SPECIALIST-TEOLOG, ÎN PROBLEMELE PSALTICE – PRIMUL PSALMOLOG ROMÂN!) – spre exemplu:

-”Psalomul lui David, I. Nescris deasupra lui titlu de la evrei. Arată-ntr-acesta psalom cale cătră fericinţa lui cea veşnică. Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor. În zece slovenituri”. Sau:

-”Psalomul lui David al doile, în opt slovenituri. Pentru ce s-au întărâtat neamurile. Aicea spune prorocul de ceia ce făcea legătură împotriva împărăţâiei Domnului Hristos şi a slăvii svinţii sale”.Sau:

-”Psalmul lui David, 3. Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc!. Când fugiia de Avesalom”. Sau:

-”Psalmul 7. Cântecul lui David pentru Husi, ficiorul lui Iemeni, când îl împroşca şi-l suduia, fugind de fiiu-său, de Avesalom. Ş-au cântat lui Dumnezău acesta psalom. Doamne, Dumnezeul meu, în tine am nădăjduit”. Şi tot aşa, uneori cu rezumat, alteori, fără de rezumat, până la ”Psalomul 151. Psalomul lui David (s.n.: deci, Sfântul Dosoftei nu se îndoieşte de autorul/scriitorul psalmului 151, cum face Biblia Canonică! – care se dovedeşte nefiresc de bănuitoare/suspicioasă şi, vorba românului: ”mai catolică decât Papa” – adică, decât DUHUL INTUITIV AL UNUI SFÂNT!) ce s-au bătut cu Goliat”.

…Observăm câteva lucruri esenţiale:

1-REZUMATELE, ÎNTRU ARMONIE DE DUH VALAH, ALE  PSALTIRII DOSOFTEIENE

În primul rând: faptul că Sfântul Dosoftei face rezumate, în multe dintre debuturile psalmilor traduşi, arată, clar, că autorul nu este deloc convins că publicul său, cel din NAOS, va fi pregătit, intelectual-mental, pentru acest gen de psalmodiere! Nu era pregătit pentru POEZIE ÎN BISERICĂ, ÎN SFÂNTUL ALTAR!

Deşi, aşa  cum vom mai aprofunda problema, psalmii dosofteieni sunt alcătuiţi chiar după modelul versurilor doinelor şi baladelor populare ale valahilor! Este un paradox, sau, cumva, o absurditate? Nu!

Ce arată acest lucru? Noi credem că Sfântul Dosoftei sesizase, în mod foarte clar, încă de pe acea vreme (atunci, însă, infinit mai puţin decât în zilele noastre! – ne şi miră cum mai rezistă, întru Creştinism-Ortodoxie, atâţia exasperaţi ai zilei de azi şi de mâine! [29] ), că Biserica-de-Zid se îndepărtase de simplitatea şi, totodată, de seninătatea profundă a Ortodoxiei şi, implicit, a mentalului/Duhului poporului valahilor, adică de miezul Lui, HRISTOS-ORTODOXIA! Că această SENINĂTATE A ORTODOXIEI nu poate fi păstrată, în plină schizofrenie: predicarea în limba valahilor, şi liturghisirea (încă!) în limba cea slavonească!

Şi, prin Psaltirea sa, în versuri scrise şi alcătuite în limba valahilor, Sfântul Dosoftei, folosindu-se  tocmai de limba şi imagistica populară, VREA SĂ AŞTEARNĂ, DIN NOU, O PUNTE DE MÂNTUIRE, PRIN LOGOS, între Biserica-de-Zid şi credincioşii/fidelii ei/ai Lui HRISTOS [30] - fideli lui HRISTOS, dar tot mai conştienţi că Biserica-de-Zid nu se identifică, deplin, cu HRISTOS!

Deocamdată, norodul nu se răzvrătea, împotriva acestei rupturi, din ce în ce mai evidente, între ”ce zicea popa”, în biserică, atunci când le predica în limba valahă, şi ”ce făcea popa”, înafara predicii -  între predicarea în limba valahă, şi liturghisirea în limba străină, slavona! - dar mitropolitul îşi dă seama că, întru Duhul Ortodoxiei, acest lucru nu se va putea face/păstra,  la nesfârşit! Ortodoxia înseamnă, în primul rând (aşa cum afirma, cu atâta har şi vizionarism, în contemporaneitatea noastră, Părintele DUMITRU STĂNILOAE) - ARMONIE [31] ! Şi ce Armonie este mai necesară, oare, decât aceea dintre SUFLETUL OMULUI  HRISTIC şi LOGOS-ul CREDINŢEI DIN DUHUL SĂU?!

Lucrarea Sfântului Dosoftei, numită Psaltirea în versuri/Psaltirea pre versuri tocmită, se va face, deci, tocmai  spre redarea (către Biserică!) şi păstrarea DUHULUI ORTODOXIEI ARMONICE!!!

ARMONICĂ şi ORFICĂ!

2-MASCAREA ŞI DE-MASCAREA (?!) “EREZIEI”  PSALTICE DOSOFTEIENE

Sfântul Dosoftei ştie bine că Psaltirea sa va depăşi, sau măcar VA FI CU TOTUL ALTFEL, ÎN CONŢINUTUL IDEATIC ŞI SPIRITUAL-ATITUDINAL, decât cea ebraico-davidiană - şi nu vrea să intre, DIRECT ŞI IMEDIAT, în raport de “erezie” (“erezie”, în raport cu ebraismul-mozaismul, iar nicidecum cu SUBLIMUL ORTODOXIEI CREŞTINE!) cu textul ebraic (“maschează”, cumva, într-un prim impuls cărturăresc, intenţia de “încreştinare” a Psaltirii sale / prin Psaltirea sa!). De aceea, în debutul psalmilor, simte nevoia de a cita versetul în proză, al psalmului ebraic/davidian, tradus pe/în româneşte (îl citează, totdeauna, pe primul din textul/psalmul ebraico-daviadian, asupra căruia se efectuează traducerea şi, în primul rând, POETIZAREA!). Dar, cum vom vedea mai jos, curajul martiric şi hristic al Sfântului Dosoftei va triumfa, asupra temerilor sale, de început al poetizării şi al poetizării depline a Psaltirii Valahe!

Dar, în textul propriu-zis al Psaltirii sale, se va…”de-masca”! Îşi va mărturisi, sus şi tare, cu glăsuire mare (şi teribil de fermă, ba, chiar, vaticinară!), apartenenţa sa de Duh la ORTODOXIA CREŞTINĂ!

…Căci Sfântul Dosoftei, aşa cum remarca şi Mihai Dinu, în textul citat de noi mai sus [32] (la pagina 18), fiind primul  nostru savant,  în materie de versificaţie valahă, nu face, în primul rând,  o traducere a Psaltirii ebraice/davidiene (în versiunea ei grecească, din Septuaginta!) – ci efectuează, în primul rând, POETIZAREA ŞI ÎNCREŞTINAREA PSALTIRII, pentru a introduce, în psalmi, DUHUL ORTODOXIEI VALAHE : ARMONIA ŞI SENINĂTATEA!

 

3-ÎNCREŞTINAREA, ÎNTRU ÎNVIERE, A  PSALTIRII  DOSOFTEIENE

Cel de-al treilea lucru pe care trebuie să-l comentăm este acel cvasi-rezumat, dinainte de debutul conţinutului de versuri, ale psalmului al doilea: ”Aicea spune prorocul de ceia ce făcea legătură împotriva ÎMPĂRĂŢÂIEI DOMNULUI HRISTOS ŞI A SLĂVII SVINŢIII SALE”.

Sfântul Dosoftei este nu doar un simplu traducător, ci şi un cărturar fără de seamăn, al vremii sale. Deci, NU SE POATE PREZUMA CĂ N-AR FI ŞTIUT CĂ PSALTIREA EBRAICĂ/DAVIDIANĂ, FIIND 19-A CARTE A VECHIULUI TESTAMENT EBRAIC, NU PUTEA AVEA, NICIODATĂ, NICIO  LEGĂTURĂ CU IISUS HRISTOS!

Singura concluzie valabilă şi care poate să stea în picioare: Sfântul Dosoftei a făcut o Psaltire deosebită, în esenţa ei, de Duhul ebraic al Psaltirii şi al psalmilor şi psalmismului mondial! El a făcut o PSALTIRE NOUĂ, cum lumea European-creştină nu mai avusese! Una EMINAMENTE CREŞTINĂ! – în speţă, una VALAHĂ ŞI CREŞTIN-ORTODOXĂ!!!

DOSOFTEI  ÎNCREŞTINEAZĂ PSALTIREA DAVIDIANĂ!!!

Iată cum formulează (“de-mascându-se”, nu-i aşa?!) Sfântul ORTODOX  Dosoftei, chiar şi în cadrul poetic al Psaltirii dosofteiene:

a-“Păgânii să pieie din svânta lui ţară,/Să nu mai rădice în CREŞTINI ocară” (cf. psalmul 9, p. 27).

Deci, puţin îi pasă Sfântului Dosoftei de răfuielile regelui David şi ale complicelui său divin, Iahwe! Pentru el, nu triburile din Palestina contează, nu jelaniile unor  invadatori şi jefuitori contează -  ci CREŞTINĂTATEA EUROPEANĂ! CI CREŞTINĂTATEA VALAH-ORTODOXĂ! –  să nu fie “rădicată în ocară”! Iar “păgânii” asiatici (poate nu numai!) “să pieie”/să dispară, pentru că VALAHIA este o ZONĂ DE SACRALITATE! Este “SVÂNTĂ ŢARĂ”  - …ceea ce azi, în debut de secol XXI, nu se mai simte, nu se mai ştie!

b-În psalmul 83 (p. 162), Sfântul Dosoftei Îi sugerează, subtil şi reverenţios,  Lui Dumnezeu, să depăşească “giurământul de pace” cu Iacov/Iacob, şi să se treacă la regimul cosmic, instituit de HRISTOS-DUMNEZEU  - regim cosmic caracterizat prin depăşirea fazei veterotestamentare a ”răfuielilor omului, în complicitate cu Dumnezeu”, a fazei de “giurăminte”, reciproce şi complice, între om şi Dumnezeu – şi trecerea la faza  superioară, a ÎNĂLŢĂRII DE DUH TEANDRICE, către ARMONIA COSMICĂ A MILEI: “Atunci, Domne svinte , să mi-auz de rugă/Şi să nu mă lepez, a ta mişea slugă. /Ce-ai pus cu Iacov giurământ de pace,/Şi cu noi CREŞTINII milă îţi vei face”.

c-Psamul 65 (p. 120) este intitulat, de Sfântul ORTODOX Dosoftei: “În sfârşit, psalom de ÎNVIERE”!!! Ce dovadă mai bună şi mai clară, de “erezie” dosofteiană (împotriva sumbrilor şi ranchiunoşilor psalmi davidieni) – “erezie” CURAT CREŞTINĂ/CREŞTIN-ORTODOXĂ, decât această intitulare a psalmului 65, cu numele minunii (posibile NUMAI prin Duhul Dumnezeiesc al Lui HRISTOS-DUMNEZEU / RĂSTIGNITUL AUTOJERTFITOR!) MÂNTUITOARE DE COSMOS?!

d-Şi iată şi în finalul psalmului 56 (p. 109): “Şi suind în ceri să-ţ crească/Slava-n şara creştinească” – deci, Dumnezeule, nimeni nu te poate slăvi mai sincer şi mai cu inimă, decât creştinii, adică, cei care L-au cunoscut şi I s-au închinat Ipostazului Dumnezeiesc al FIULUI-HRISTOS!

e-Iată cum explică Sfântul Dosoftei tâlcul propriilor stihuri:

“Să s-auză la toţ preste ţară,/Să-nţăleagă marginea de-afară, C-au întinsu-ş sălaşul în SOARE,/De scripeşte şi dă strălucoare, Ca un mire când stă de purcede/Dintr-a sa cămară unde şede, Făcând voaie bună de drum mare/Ce-a s-alerge ca un bóinic tare, Cu purcesul din ceri, de la capăt,/De-ş opreşte tâlnişul la scapăt” (cf. Psalmul 18, p. 40), în notă la cuvintele:

-„SOARE”: „Sălaşul, trupul. Soarele-i dumnezăirea, HRISTOS, cătră moarte” – şi

-„scapăt”: „Naştere în afara timpului şi fără prihană, de la Tatăl”.

Regele David nici prin vis nu visase o astfel de tălmăcire a semnificaţiei solare, ca fiind HRISTOSUL (în descendenţă solstiţială, dar dând, mereu, „scripire”/sclipire şi „strălucoare”/strălucire), ci zice aşa: „5-Acolo a făcut Dumnezeu sălaş soarelui: acesta iese ca un mire din cămara sa, şi ca un uriaş vesel cutreeră cerul!” – cf. Psaltirea Davidiană, p. 569. Pentru regele David, soarele era, pur şi simplu,  METAFORIZAREA PUTERII DINAMIC-EXPRESIVE,  A LUI IAHWE, prin poruncile sale inflexibile şi cu vibraţii şi ecouri vindicative, încă de la „promulgare”: „poruncile Domnului  sunt strălucite; luminează ochii” (cf. Psaltirea Davidiană, vs. 8, p. 569).

La fel procedează Sfântul Dosoftei şi în psalmul 88 (p. 170).  La stihurile „Cu neguri este Tavorul,/Ermonul i-i nalt pogorul” – există nota dosofteiană, trimiţând într-un viitor revelat (în raport cu Psaltirea Davidiană), un viitor al HRISTOSULUI – în baza toponimicului „TAVOR / TABOR”: „Preobrejenie (Schimbarea la faţă)”.Transfigurarea Lui Hristos-Dumnezeu, arătarea OMULUI-DUMNEZEU, ca DUMNEZEU-OM [33] !

f-poziţia NORDULUI, pentru sacralitate, este specifică şi definitiv „adjudecată” (întru semantică divină) de zalmoxianism şi, ulterior, de creştinism (oricât şi-ar revendica-o şi răs-revendica-o, azi, ocultiştii – după ce încercaseră s-o confişte mozaicii: „3-Căci pe coasta lui din Crivăţ este cetatea Împăratului celui Mare” – psalmul davidian 47, p. 584!)  – pentru că NORDUL este poziţia CAPULUI LUI HRISTOS (în mitologia geto-dacă, a Capului lui  Zalmoxis-Răstignitul-pe-Stejar!), pe CRUCEA GOLGOTICĂ – deci, în textul dosofteian, „Sionul” este doar pentru decorul convenţional-complezent, iar nu pentru sensul cosmico-divin : „Muntele Sionul/Ce ş-au ales Domnul/Despre MIAZÎĂNOAPTE/Dă raze cât poate” (cf. Psalmul 47, p. 91).

g-Până şi pe...BĂTRÂNUL CTITOR DE NEAM AL LUI ISRAEL, pe IACOV [34] , Sfântul Dosoftei îl persuadează, vizual, spre creştinism - ba chiar îl pune să se creştineze întru Duh: „Să vază Iacov, să se veselească,/Cu CREŞTINĂTATEA să se proslăvească” (psalmul 52, p. 103). Ne cam îndoim, după cât cunoaştem noi poporul lui Iacov/Israel şi pe Iacov/Israel însuşi, ca fiind teribil de încăpăţânaţi  şi refractari (şi, paradoxal: pizmaşi!), vis-à-vis de ideea de „creştinătate”, că aceştia se vor veseli, vreodată, până la Judecata de Apoi, dimpreună cu creştinătatea...

h-În  psalmul 26 (p. 55),  viziunea şi expresia sunt caracteristice doar  Raiului VALAH-ORTODOX, privegheat, întru ARMONIE DE DUH/”DULCEAŢĂ” , de Însuşi HRISTOS-LUMINA LUMII  (“trai de dulceaţă”: “Să petrec CU SVINŢII ÎN TRAI DE DULCEAŢĂ”.

“DULCEAŢA” este expresia specific ORTODOX-VALAHĂ, a STĂRII DE ARMONIE DUMNEZEIASCĂ.

i-Sfântul Dosoftei are o viziune profetică, prin care “tot Izrailul” se va “zidi”-converti într-un Ierusalim al Slavei Lui Dumnezeu -  dar UN NOU IERUSALIM (precum anunţă vaticinarul Apostol al lui HRISTOS, IOAN DIN PATMOS, în  Apocalipsa lui!) – Nou Ierusalim  unde nu va mai exista motiv de “tângă” şi nici măcar vreo pseudo-istoricitate ebraică a “tângii”!) – pentru că…IERUSALIMUL VA FI CETATEA CREŞTINISMULUI: “Lăudaţî-l cu cântecul pre Domnul/ (…)Că zideşte Ierusalimul,/Ca să bage-ntr-îns pre tot CREŞTINUL./Şi pre tot Izrailul să strângă,/Să petreacă-ntr-îns FĂRĂ DE TÂNGĂ” (psalmul 146, p. 280).VIZIUNEA CONVERITIRII TUTUROR FIILOR LUI ISRAEL, LA CREŞTINISM!!!

” Dacă examinăm posibila influenţă literară a poetului polon asupra celui moldovean, ea nu pare semnificativă. Psaltirea lui Kochanowski este mai scurtă şi rămâne mereu aproape de litera Vulgatei; după cum vom vedea, Dosoftei se specializează în arabescuri pe marginea psalmilor. Kochanowski optase pentru exactitate şi concentrare (Psalmul 2 are, de exemplu, 54 de versuri la Dosoftei faţă de cele 36 ale textului polonez; Psalmul 3 are 34 de versuri la Dosoftei faţă de 20 în id oar poloneză; Psalmul 9 ajunge, sub pana Mitropolitului, la 120 de versuri faţă de 84 ale precursorului). POETUL POLONEZ URMĂREŞTE SENSUL TEOLOGAL ŞI FUGE DE IMPROVIZAŢIE. Fără îndoială că specificul celor două limbi, româna şi polona, atît de diferite una de alta, a comandat modelul. KOCHANOWSKI S-A ATAŞAT VERSULUI AMPLU DE 13 SILABE, UN FEL DE ALEXANDRIN POLONEZ CU RIMĂ OBLIGATORIU FEMININĂ: îl utilizează în majoritatea psalmilor săi. UNEORI APELEAZĂ LA VERSUL „NOBIL”, LA ENDECASILAB, CA O MĂRTURIE A TRECERII SALE PRIN LUMEA POEZIEI ITALIENE (UNII DINTRE CEI MAI REUŞIŢI PSALMI VOR FI TRADUŞI ÎN ENDECASILAB, precum Psalmii 2, 15, 16, 19, 20, 35 etc.). Preferinţa netă pentru metrii id oa domină Psalterz Dawidowy, poate ca un reflex al tradiţiei poetice locale. În schimb, exact ca la Dosoftei, rimele se prezintă şi la Kochanowski aproape întotdeauna împerecheate – semn al unei faze incipiente de poezie” – cf. Mihai Zamfir, Apariţia poeziei româneşti culte: Dosoftei (1623-1692), publicat în România literară, nr. 39/2012.

Suntem de acord  asupra afirmaţiei lui Mihai Zamfir: ” POETUL POLONEZ URMĂREŞTE SENSUL TEOLOGAL ŞI FUGE DE IMPROVIZAŢIE”. Dar nu putem fi de acord cu ultima afirmaţie, unde echivalează atitudinea polonezului cu aceea a valahului:  “În schimb, exact ca la Dosoftei, rimele se prezintă şi la Kochanowski aproape întotdeauna împerecheate – SEMN AL UNEI FAZE INCIPIENTE DE POEZIE”.

Această aşa-zisă ”incipienţă poetică”, în versul dosofteian, avea, în esenţă,  mii de ani! Era modul ritualic al dacilor, de a-şi formula invocaţiile şi rugăciunile lor către Zalmoxis – având în vedere că şi dacii, ca şi Hristos, nu mai aveau încredere în scris, id oar în autoritatea privirii şi a discursului desfăşurat oral. Deci, Sfântul Dosoftei nu doar că NU “FUGE DE IMPROVIZAŢIE”, ci se distanţează, radical, de SENSUL TEOLOGAL EBRAIC! – şi, în plus, reînnoadă tradiţia dacică şi cu cea creştin-ortodoxă! Ceea ce ”nobilul” conformist al Bisericii Romano-Catolice nici n-ar fi visat, nu să fi şi îndrăznit! Pentru că, altfel, în acei ani, care aparţin încă, de consecinţele a ceea ce s-a numit, ulterior, CONTRAREFORMA [35] , în Europa –… ”Sfântul” Papă l-ar fi ars pe rug, pe bietul Kochanowski, dacă nu arăta că este un desăvârşit romano-catolic!

4-POETIZAREA PSALTIRII VALAHO-DOSOFTEIENE. UNIVERS POETIC DOSOFTEIAN. CALEA DOSOFTEIANĂ SPRE PARADIS

4.0-REZIDUURI DAVIDIENE ŞI AUTOHTONIZARE VALAHĂ, PRIN LEXICO-SEMANTISM

Este adevărat că, în poetica sa Psaltire, Sfântul Dosoftei este nevoit, pentru a nu depăşi nişte limite de accesibilitate la conştiinţa, bombardată cu ebraicitate veterotestamentară, a poporului valah (prin nişte preoţi care, ca şi majoritatea celor de azi, se tem să proclame Noul Testament ca unică sursă de Duh Creştin!) – să păstreze, absolut convenţional (şi dintr-o complezenţă uşor de înţeles, faţă de o îndoctrinare continuă, foarte suspectă şi înrobitoare de Duh, durând de secole, în sensul acelui dicton care-l contrazice, vehement, pe Însuşi Dumnezeu-HRISTOS:  “crede şi nu cerceta” – în loc de authentic-hristicul “BATE ŞI ŢI SE VA DESCHIDE”: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide“  - cf. Marcu 11, 23-26 şi Matei 7, 7-8)” – sau: "Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui…"  cf. Ioan 10, 9!), rămăşiţe ale Psaltirii Davidiene. Şi aceasta, în pofida atâtor contradicţii flagrante, la nivel de atitudine moral-spirituală, dintre învăţăturile veterotestamentare şi cele neotestamentare!

Iată câteva rămăşiţe de ebraicitate psaltică (am zice, la prima vedere!):

a-Onomastice: Moise, Aron, Avraam (p. 209, 212, 213, 229), Izrail – care denumeşte, în acelaşi timp, şi personajul din Vechiul Testament, şi Neamul Evreilor  - Iacob se luptă cu Îngerul, şi capătă numele de Israel : lui Iacob, personajul biblic, îi este schimbat numele, în Gen. 32.28  - în ISRAEL, adică "cel care s-a luptat cu El"  - cu îngerul lui Dumnezeu (pp.44, 96, 111, 124, 127, 135, 154, 156, 158, 227, 229, 255, 259, 281, 285), fiind echivalent, probabil, şi în mintea Sfântului Dosoftei, cu I[i]acov (p. 42, 103, 154, 155, 163, 166, 227, 259), Galaad (p. 113), Levi [36] (p.260), Edom [37] (pp. 113, 114, 264), Manasii/Manase [38] (p. 113, 156), Veniamin/Beniamin [39] , Zavilon/Zabulon [40] , Neftali[m] [41] (p. 126, 156), şi Agar [42] ,  Lot şi soţia lui, Sara (p. 161), Chiş [43] (p. 161), Oriv, Zevei/Zevel şi Salman/Salmana [44] (p. 161), Ermon [45] (p. 170, 259), Sion /Sihon Amoreanul (p. 259), Og din Vasam [46] (p. 259).

b-Toponimice: Sion (pp. 25, 31, 42, 91,  140, 257, 258, 264), Hanaan/Canaan (p. 259), Sihem (p. 113), Ierusalim (p. 264, 281), Moav/Moab [47] (p. 113), Tavor/Tabor (p. 170), Livan/Liban (p. 204), valea Sohotului (p. 113), Sinai (p. 124), Eghipet/Eghipt (p. 127, 157, 158, 211, 259, 261), Marea Roşie (p. 211, 213, 262), Iordan (p. 227), Tiopie / Etiopia (p.127), Vavilon/Babilon (p. 264), Tir (p. 161), Sava/Saaba/Sheba [48] (p. 136) – posibil a numi şi regatul Saaba, şi pe regina din Saaba…Apoi, “ţara lui Hamos” [49] (p. 152, 213). Dar apare şi demonul “Velfegor”/Belphegor (p. 213)!

c-Dar apar, curând, atitudini controversate, care marchează răzvrătirea senină a Sfântului Dosoftei, faţă de primitivismul, păgân, al evreilor vechi. Spre exemplu , sintagma  “jertve grase şi colive dulce” (psalm 21, p. 47) -  în care se amestecă iudaismul păgân şi sângeros (“jertfe grase”) cu creştinismul autojerttfelnic, înalt-spiritual şi înalt-metaforic, luminos, minunat  şi bogat semantic:  “colive dulce” (“colive” provenind din metafora “BOBULUI DE GRÂU-HRISTOS-CEL-AUTOJERTFIT-ŞI-ÎNVIAT” – iar “dulce”, provenind din fondul lingvistico-metafizic, de maximă profunzime semantică, al poporului daco-valah: “dulceaţă” înseamnă, în metafizica Neamului Valah, “ARMONIE SENINĂ A DUHULUI”, pregătit, în mod natural, deci foarte solid, pentru ÎNVIERE-“PETRECERE ÎN VECI DE VECI ÎN VIAŢĂ”!)  “[<<mişeii>>/ săracii]Bine vor mânca [“colive”] cu saţâu mare,/Mulţămind cu laudă-n cântare./Şi inema le va fi-n dulceaţă,/PETRECÂND ÎN VECI DE VECI ÎN VIAŢĂ (cf. psalmul 21, p. 47).  În psalmul 50 (p. 100) se precizează/clarifică, definitiv, însă, ce fel de jertfă doreşte Dumnezeul Cel Viu: nu “jertva de ars” (holo+chaustos/ardere de tot a jertfei sângeroase…) este cea “dulce” şi primită de Dumnezeu, ci “Lui Dumnezău jărtva ceea place/CU SUFLETUL ÎNFRÂNT ce s-a face” – adică, Smerenia şi Rugăciunea, întru concentrare şi transfigurare spirituală.

Toate numele de oameni şi toate numele de spaţii geografice israelite sunt chemate, însă, de către Sfântul Dosoftei, prin contextul (lexico-gramatical, semantic şi spiritual) PREGNANT VALAH – SĂ SE AUTOHTONIZEZE! Ori să se creştineze, de-a dreptul, ori să capete “forma mentis” şi “atmosfera preajmei” VALAHE, care le creează şi le re-plasează/le “răsădeşte” spaţial, în mediul spiritual VALAH – pentru ca să respire, şi să gândească, şi să simtă, să se mişte, şi să se comporte, şi să existe  - CONFORM NOMOS-ului VALAH!

Dar, când, spre exemplu, despre regele David, se zice: “Pre David, ce-am dat să ungă/Cu oloi de-mpărăţâie/Şi i-am dat ţara să-m ţâie,/Mila mea de sprijeneală/Îi va fi-n ceas de năvală (…)/” (psalmul 88, p. 171) – ni se produce, în minte şi-n imaginaţie, prin contextul lingvistico-semantic în care este plasat numele de evreu, David, o veritabilă mutaţie imagistică, în legătură cu personalitatea acestuia. Începând chiar cu prepoziţia arhaic-valahă, fermecat de veche şi cu “lucori” de lumină bisericesc-ortodoxă: “pre”! “Şi nu ne duce PRE noi în ispită!...Miluieşte-ne PRE noi, Doamne Iisuse Hristoase!...Iară PRE ei Domnul i-a certat straşnic…”

Apoi, însă, vine “miezul” semanticii dezvoltate de “forma mentis” valahă:

-Să fii “uns cu OLOI de-mpărăţâie”, în loc de sacralitatea “mirului” – trimite, deja, la satul românesc şi la obiceiurile lui cele domestice: îl ungi pe unul cu “oloi”,  când s-a îmbolnăvit, îl masezi cu “oloi” pe altul, care “a-nţepenit de spate”, pui “oloi” în lampă, scoţi “oloiul” din sămânţa de floarea-soarelui (ori de in, ori de cânepă!), ceri un ulcior cu “oloi”, pentru prânzul din jurul vetrei părinteşti etc. Tot hieratismul, grav şi  forţat, dramatic, al textului ebraic - se dizolvă, între vorbele “a unge” şi “cu oloi” – dispărând, ca prin farmec, atmosfera alienantă, prin solemnitate, a ceremonialului mirungerii – şi întrezărindu-se o scenă rustică şi familiară. Imperialitatea/regalitatea davidiană (ca nişte dureri/apăsări pe creier şi fiori ai necunoscutului semantic!) s-au preschimbat, ca prin farmec, ca “luate cu mâna”, prin intermediarul lingvistico-lexical, într-o stare de “ţărănie” moldavo-valahă. Nimic nou, nimic străin, nimic înţepenit, nimic nenatural, ci exact cum le ştiam noi, valahii, că le-a rânduit, pe toate, Bunul Dumnezeu, în satul şi în casa de gospodar daco-valah.

Iar când mai zice Dosoftei şi de “ceas de năvală”, gospodarul valah, că-i răzeş ori chiar şerb, nu mai stă să-şi bată capul cu duşmanii evreilor de pe la Marea Moartă, ci se uită, cu îngrijorare, jur-prejur, să înhaţe, cu mâini disperate, cât mai degrabă, cât poate, din bietul său avut de-o viaţă - şi să-njuge boii, “într-o mică de ceas”, şi să se “bejenească” din calea “năvălitorilor”, înspre pădure şi munte, pentru ca să nu-i fie prinsă familia în robia turcilor şi tătarilor “năvălitori”, şi, acolo, în codrul des de sub munte, să nu rabde de foame, cât îi jefuiesc şi-i ard casa şi/sau acareturile, turcii şi tătarii  - cei care “au dat năvală” şi, astfel, au creat… “ceasul de năvală”!

La fel stau lucrurile nu doar cu onomastica, ci şi cu toponimicele dosofteiene.

Poate fi Sionul un munte foarte respectabil şi sacralizat/absolutizat (imagistic şi symbolic), de către israeliţii asiaţi   -  dar când capătă numele acesta, de Sion, un context lingvistic precum cel creat de Sfântul Dosoftei, lucrurile se schimbă inimaginabil (până a nu citi Psaltirea dosofteiană!):

“În svânta cetate / Din măgura svântă,/Ce stă fără smântă,/Cetate frumoasă/De piatră vârtoasă,/Bine ntemeiată,/De Domnul gătată;/În ţară vestită/Câtu-i de tocmită./Muntele Sionul/Ce ş-a ales Domnul / Despre miazănoapte/Dă raze cât poate./Pre coaste de munte/Cu uliţe multe,/Cetatea cea mare/Craiului cel tare,/Cu curţ desfătate,/Cu pânzele nalte./Strajea nu-i lipseşte” etc. (psalmul 47, p. 91).

Poate fi cât de “svântă” cetatea (lucru sugerat prin repetiţia adjectivului “svântă”: “SVÂNTĂ cetate”, “măgură SVÂNTĂ” – de observat, totuşi, cum situarea celei de-a doua forme a adjectivului “svântă”, în ultima poziţie din vers, nu doar închide un cerc al sfinţeniei, ci şi pregăteşte îndepărtarea atenţiei, prin contextul ulterior, de central semantic al sacralului! ) – dar cuvântul “cetate”, combinat cu imaginea “măgurii”, epuizează binişor sacralul/hieraticul/misticul ebraic, şi transfigurează,  din nou, hieratico-misticul în ceva foarte…rustico-valaho-familiar! Păi, tot valahul s-a fost suit, în vârf de “măgură” (de observant că structura vocalic a cuvântului, închisă spre centrul lui, “ă-u-a”, se deschide maxim, spre finalul cuvântului, prin vocala ultimă, de maximă luminozitate,“a”, împiedicând, astfel, pătrunderea tenebrelor mistice, în centrul înălţării-munte-măgură!) - fie din dorinţa copilului valah, de a-şi vedea satul de sus, ca “vitejie” / teribilism de “cocon” necopt -  fie, când ajunge “coconul” să fie “june”, se duce şi se refugiază, în vârf de “măgură”, din alean după ibovnica-i cea necredincioasă, care l-a lăsat…ori, când se face vremea de seceriş, în vârf de “măgură”, înalt- “străjuieşte” un sătean îngrijorat, şi îndelung-veghetor, şi nedormit - aşteptând “năvala” prădalnică a trântorilor şi căpcăunilor de tătari, sau a turcilor cărora li se întârziase de plătit birul, pe anul acela, de la domnia din “Ieşi”…

Şi, oricum, despre “cetate vârtoasă” (adică, mai curând bine fortificată, puternică şi încăpăţânată întru etalarea forţei - decât…”virtuoasă”!), din “miazănoapte” (he-hei, câţi crai din miazănoapte şi câte crăiese de la miazăzi s-au to-o-o-ot perindat, prin imaginaţia înfierbântată a povestaşilor satului, în zilele şi, mai cu seamă, în nopţile când urla crivăţul, pe la uşi de colibă!), şi, mai ales, despre “cetatea” cea de pe Vârf de Munte (Munte Meru/Centru al Lumii/Cosmos!), ca bogat izvor de “raze” – valahul auzise iarna, la vatră, când poveştile cu “crai” , cu “crăiese” şi cu “împăratul Verde, ori Roşu” se-nşiruiau, ca pe aţă, lângă vatra focului, unde trosneau, paşnic, buştenii…Iar dacă “cetatea” asta, suită pe coastă de munte (precum sunt toate cetăţile de piatră valahe, ca să nu ajungă uşor turcii şi tătarii la ele!), mai are şi “uliţe multe”, păi, asta înseamnă că nu-i decât un sat, aşa, mai măricel…că doar şi satul nostru are uliţe, hă-hă, “şi încă câte”! – aia din vale, şi aia de sub deal şi…mai are, “destule”!!!

Iar “curţâle desfătate” nu pot fi decât acelea ale domnului şi doamnei Ţării Moldovei, iar aceştia fiind şi trăind cu tot cu domniţele lor, cele “alintate şi desafătate” – “curţ” unde “se gioacă în danţuri” , când se adună, boierii şi jupânesele, toţi şi toate, în straie cu fir de aur ţesute…. Şi vine (poftită-nepoftită, n-are importanţă, lume multă să fie, şi huiet, şi lumină mare!) în “prăveală” şi “prostimea”, aninată pe la porţi (care cum poate!), de stau gospodarii cu bărbiile-n pumni, la garduri, şi se minunează, iar “calicii” şi “mişeii” numai sclipesc din albuşurile ochilor şi abia aşteaptă să se încingă boierii de “beutură”, că-s mai darnici boierii, acum, decât alte dăţi şi-n alte împrejurări, nevoie mare! “Frumos e, fă surato, tare-i frumos!” – suspină, cu alean şi cu gândul la câte un boiernaş mai “june”, dintre cei mai  straşnic cutezători, un adevărat Făt-Frumos, la boi şi la privirea lui cea de sub sprâncenele-i dese…, mai alintat,  şi vesel, şi iscusit în învârtelile “giocului”, mai falnic decât toţi, cu straiele-i strălucind, ca zorii de ziuă, în lumina făcliilor mii, de la “curţâle cele desfătate” de la “târgul Ieşilor”…Toate trebuie să fie tocmai aşa, ca şi în poveştile minunate ale moşilor noştri celor hâtri şi sfătoşi, ciuciţi pe la vetrele noastre -  la clăci, pe sub umbrele şurii, ori în nopţile lungi, ale caselor mititele, aproape ascunse sub zăpezile cele troienite şi atâta de tare luminate, iarna, de luna cea mare şi limpede, ca un lac de aur, pusă pe ceruri de Domnul Dumnezeul nostru, pentru a ne aprinde, cu tot mai mare văpaie, doruri de nepriceput, în sufletul nostru cel de tot vrăjit!

Cât despre “pânzele nalte”, mintea ţăranului valah nu se duce la draperiile fastuoase, de la ferestrele palatelor, regale ori imperiale. Nu.  

Ci la…RĂZBOIUL DE ŢESUT (cel mai paşnic, dar şi cel mai bogat, pentru avuţia casei şi zestrei fetelor -  dintre toate războaiele lumii!), la stative, la urzeală,  la suveică, la vatale şi la iţe, la pânza de tort… – şi, iată cum, pe nesimţite, se insinuează cosmosul, tainic şi vrăjit, al Îmbrăcăminţii/Straielor de Înaltă Slavă ale altor Împăraţi ai Lumilor : ÎMPĂRAŢII-ŢĂRANI, ÎMPĂRAŢII-CIOBANI DE STELE, ÎMPĂRAŢI AI CERULUI CU ZODII ŢESUTE ŞI CUSUTE, pe ii şi pe cămăşile de sărbătoare, ori pe bundiţele cu care-L slăvesc, duminica, la BISERICĂ, pe HRISTOS-Împăratul Mântuirii/ÎNVIERII, cu popa satului dimpreună, în faţa Luminatului Altar învelit cu PÂNZĂ DE LUMINĂ CEREASCĂ!

Dar “PÂNZELE NALTE” trebuie să fie şi ale ARCEI/”CORABIEI” NOETICE, aceea care trece POATE şi TREBUIE să treacă peste „LUCIUL DE GENUNE” (oglinzile păcatului infernalizato-multiplicat, la infinit!) – iar trecerea TREBUIE să-i fie ÎNTRU MINUNE/”cu minune- şi întru RE-Întemeierea Fiinţei, pornind zidirea unei noi Temelii-Chit al Temeliei: „Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană”. Este CHITUL-HRISTOS, PEŞTELE/în greceşte:”I.CH.THEOS”, care vine dinspre Adâncul Cerului Mistic, spre a hrăni Focul Mistic al Zborului-Înălţare de Duh, al  Omului. Deci, regăsirea Înaltului /Re-Înălţării Duhului/PÂNZĂ DE CORABIE, orienta, ÎN SFÂRŞIT, spre Originea sa Adevărată. ORIGINE care este DUBLĂ/DUBLATĂ (în registrul gândirii umane):

a-pe de o parte, este ÎNALTĂ, pentru a îngădui Re-Desfacerea Aripilor Îngereşti ale Duhului – şi,

b-pe de alta, este ADÂNCĂ, pentru a Asculta Logos-ul Temeliei Cosmice a Lumii!

Şi, uite aşa, se ajunge la Sfântul Altar al PĂCII/ÎMPĂCĂRII  ÎNTRE OM ŞI DUMNEZEU, ca şi între REGNURI (a se vedea ARCA/IESLEA BETHLEHEMICĂ, unde Peştera de Stâncă - MINERALUL, Fânul Ieslei-VEGETALUL, precum şi Asinul, Boul şi Oile – REGNUL ANIMAL – precum şi Ciobanii-PĂSTORII DE OAMENI şi Magii-PĂSTORII COSMICI şi Scările de Îngeri/TREPTELE DIVINE, se strâng, TOATE, în jurul CENTRULUI COSMIC-MUNTE MERU AL SALVĂRII: PEŞTELE-HRISTOS!) - pe PODUL de Îngeri şi de Arhangheli - POD atârnat, ÎNALT, de Bunul Dumnezeu, între Cer şi  Pământ!

Sfânt Altar zugrăvit cu Îngeri, cu Heruvimi şi  Serafimi, având  chipuri senine întru înţelepciune, alipite pe verticala, ÎNALTĂ CÂT CERUL ŞI CÂT RAIUL, a pereţilor bisericuţei celei binemirosind, a smirnă şi tămâie arsă, a lumânări aprinse de rugăciunile blajinilor săteni! - …chipuri de Îngeri, de Heruvi şi de Serafi prinse, de zugravul cel sfânt cât şi un martir hristic, tocmai de pe uliţele satului lor, ori din bătăturile caselor din satul acela, luminat şi valah!!!

…Unde mai este SIONUL CEL MISTIC? Unde mai sunt “Hanaanul”, şi “Sihemul”, şi “Moavul”, şi “valea Sohotului”, şi “Sinaiul”, şi  “Eghipetul”,  şi “Marea Roşie” , şi unde mai este “Vavilonul”…?!

Unde sunt toţi Iacovii, şi  toţi Levii, şi Orivii, şi  Manasii, şi Veniaminii, şi Zavilonii, şi Neftaliii,  şi toate Agarele,  şi toate Sarele…, şi Chişii, şi Zeveii, şi toţi Salmanii…?!

 Nicăieri! I-au răpit ielele, pe câmpii şi prin pădurile de sub Carpaţii noştri, moşii noştri cei Carpaţi …!

Aici nu sunt decât Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene – şi mai  sunt şi Vasile-Împăratul cel din capul Satului, cu Irina lui cea Împăciuitoare…şi mai este şi Gheorghe, Ţăranul acela care, zilnic, îl înfrânge, cu arma de foc a plugului lui, pe balaurul cel îndărătnic, care se crede stăpân al Pământului-cu-Faţă-de-Întuneric…

Iar pe HRISTOS-DUMNEZEU l-a născut Sfânta Lui Măicuţă, uite, aici, în ieslea cea de colo, din acest sătuc, cu case de vălătuc, din Maramureş, din Moldova, ori din Sfânta Bucovină - fie din Ardeal, ori de pe Valea Oltului…!

Îi poţi auzi “COCONULUI”  DUMNEZEIESC, chiar acum, când vorbim noi, gângureala Lui Sfântă şi Duhlie, dintre paiele de aur ale Ieslei Sfinte…

…Şi a rămas, în mintea şi-n imaginaţia înfrigurată a valahilor (bărbaţi, “coconi”, copile şi muieri!), doar un dor indicibil, după lumina poveştilor (străbun-valahe!) ale bătrânilor sfătoşi, hâtri şi înţelepţi, ai satului, după lumina poveştilor care aduc, în colibe, desfătarea tihnită, a domnilor şi, mai cu seamă, a  domniţelor noastre valahe, nuntite (cum se şi cuvine!) de crai “de peste mări şi ţări”, crai mari şi luminaţi, cu bărbi frumoase, negre ori cănite…

4.1-GENIU ŞI DEMIURGIE DOSOFTEIANĂ. OBSESIA MISTERULUI ACVATIC

Dacă ar fi să judecăm materialul “cărturăresc” de la care ar fi putut porni Sfântul Poet Dosoftei, întru marea trudă a valahizării psaltice, ar trebui să constatăm, cu tristeţe şi legitimă îngrijorare, că marii cărturari ai vremii sale nu erau decât nobilii şi atât de binevoitorii cronicari valahi (din Moldova şi din Muntenia) – abia câţiva, de să-i înşiri pe degetele mâinilor, şi tot să-ţi mai rămână degete sterpe, goale de numărătoare. Dar aceşti martiri ai bunăvoinţei cărturăreşti nu erau (afară de vel-hatmanul  Ion Neculce, pe care Duhul Sfânt l-a înzestrat cu un viguros Har al Povestirii!), nici pe departe, şi nişte subiecţi-martiri ai Marii Revelaţii Lingvistico-Artistice Valahe!

Acesta este şi motivul pentru care Marea Revelaţie Orfico-Poetică Valahă n-a fost aflată, de Sfântul Poet Dosoftei, decât precum Cenuşotcă: sub imensele straturi de zgură, umilinţă şi uitare, ale Poeziei Marii Tradiţii Daco-Valahe, zisă, nu cu cea mai potrivită numire, şi “poezie populară/creaţie populară/folclor”.

Numai un Geniu Revelator de Noi Lumi întru Duh ar fi putut să-l scoată pe Cenuşotcă de sub zguri-reziduuri şi umilinţe ale uitării şi aroganţei nobiliare valahe (aroganţă fără de temeiuri şi stearpă!).

Dar Sfântul Poet Dosoftei nu degeaba a fost numit, de noi, şi “Sfânt”, şi “Geniu”, şi “Poet”! El a scociorât, cu degetele, până la scrâşnet de piatră şi până la însângerare de carne şi de Duh, şi a dezvăluit, prin Revelaţie, MAREA TRADIŢIE COSMICO-VALAHĂ (şi, totdeodată, cosmico-terestră, fireşte!). Iar aceasta a făcut-o, se înţelege de la sine, tot ca Martir, dispus, oricând, să suie pe Crucea Golgotică a oprobriului public şi a dispreţului celor care nu dădeau doi bani vechi, pe Logos-ul Valah (cum nu ştiu, şi nu pot, şi, mai cu seamă, nici nu vor a dare nici azi, majoritatea “cărturarilor” noştri de vază!).

…GENIUL IMERS al Poetului-Sfânt se recunoaşte prin Revelaţia Logos-ului de Neam. Este o Demiurgie Tainică şi extrem de fertilă, sub aparenţa ei umilă, de trudă îndelungă şi, parcă, sisifică, fără de spor evident!

Adună imens, selectează subtil, inventează rafinat, creează torenţial şi stihinic…iscând şi răsărind, din aceste lucrări tainice, o demiurgie viforoasă, cu totul vânjoasă şi minunată!

O vom urmări această sfântă lucrare a inspiratului GENIU dosofteian, cu înverşunare şi cu obstinaţie (poate sâcâitoare şi enervante! -  asumându-ne chiar riscul de a crea, eventualului nostru cititor, impresia că ne repetăm!) – de-a lungul şi de-a latul întregii noastre cărţi!

Orişiunde se va ivi prilejul de a vădi lumii un giuvaier lingvistico-poetic revelat, întru ARHEICITATEA [50] /ARHETIPALITATEA [51] VALAHĂ A POEZIEI DOSOFTEIENE – acolo vom fi prezenţi, şi noi, pe dată, cu comentariul aplicat!

…Iar GENIUL EMERGENT al unui Poet-Sfânt se vede, mai cu seamă şi spre admiraţia novicilor acestei lumi, în capacitatea lui de avânt cosmic – şi, mai cu seamă, în viziunile Demiurgiei Cosmice. Sfântul Dosoftei este, pur şi simplu, OBSEDAT de Demiurgia Cosmico-Divină, şi depăşeşte, cu mult, în perspectivă cosmică şi ca expresivitate/plasticitate a vizionarismului poetic, versiunea ebraico-davidiană!

Sfântul Dosoftei are PATRU VIZIUNI ALE DEMIURGIEI COSMICE:

I-FACEREA I: în psalmul 32, p. 64: “De mila ta, Doamne,-i plin pământul,/Ceriurile le-ai fapt cu cuvântul. Şi cu duhul rostului tău toate/Le-ai umplut de îngeri şi de gloate. /Cela ce strângi marea ca-ntr-un foale,/În prăpăşti adânci, pre-arină [52] moale. /Să să teamă pământul de Domnul,/Cu câte să mişcă, şi tot omul, /Că sângur au zâs de să făcură,/Sângur le-au dat căriiaş făptură”.

II-FACEREA II: în psalmul 88, p. 168: “Doamne, Dumnezău puternic, /Cine-ţ este ţie vrednic? /Oastea ta ţi-i, Doamne, lată,/ Ş-adevara ta te-arată./Tu ţâi marea de nu neacă /Şi zâci holburii să tacă. /Tu smereşti chitul din mare, /De i-ai pus belciug prin nare./ Oştile lui cele late /Zac în mare stârv necate./ Ceriurile şi pământul /Tu le-ai făcut cu cuvântul. /Şi lumea cu de ce-i plină /Ai urzât cu svânta-ţ mână. /Vântul de la miazănoapte /Şi vântul lívei [53] ce poate?/ Că cu porunca ta svântă /Toate vânturi să alintă. /Cu neguri este Tavorul, /Ermónul i-i nalt pogorul. /Abi-aştaptă să te vază, /De pre dânşii să dai rază, /Cu braţul tău cu cel tare,/ Cu puterea ta cea mare”.

III-FACEREA III: în psalmul 103, p. 202: “Şi-i zî, Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească./Să te-mbraci cu mărturie,/Cu frâmseţe şi tărie,/Că tu te-nveşti cu lumină,/Ca soarele-n zî senină./Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,/De l-ai înfrâmşat cu totul,/Şi i-ai pus deasupra ape,/Din tinsori să nu să scape./Núorii ţ-ai pusu-ţ scară,/Când vei să pogori în ţară./Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul,/Şi ca gândul mărg de tare/Îngerii tăi cei călare,/Şi pedestrimea ca focul/Merge strălucind cu totul./Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de mainte/Prăpastea de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască/De la Domnul să-i hrănească,/Pănă când răsare soare,/De mărg cineş la-nchisoare./Şi omul, fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează pănă-n sară,/Zî de iarnă şi de vară./Pentr-aceea, Doamne svinte,/Să fii mărit de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/Cu sfat bun, cu aşezare!/Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut cu bunătate./Şi marea, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, cu voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă./Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/Vei înnoi tot pământul./Şi să-ţ fie, Doamne svinte,/Slava-n veci, ca şi mainte!/Dumnezău gând bun va pune/De lucruri ce-au făcut bune./Că de svânta ta căutare/Pământul tremură tare,/Şi din munte merge pară,/Când pogori să vez în ţară./Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,/În custul mieu, cu dulceaţă,/Cânta-ţ-voi, Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte. /Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ voi cânta fără greaţă./Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte” -  şi

IV-FACEREA IV, în psalmul 135, p. 260: ” Mărturisiţ pre Domnul,/Că-i bun cătră tot omul,/Şi mila lui trăieşte/Pre veci de să lăţeşte./Vă mărturisiţ tare/Lui Dumnezău ce-i mare/Şi-i spuneţ dereptatea/Pre veci în toată partea./Celúia ce domneşte/Preste domni, de-i sporeşte,/Mila lui cea nălţată/Pre veci îi măsurată./Ce-au făcut minuni mare,/Daţ veste de dâns tare,/Că i-i mila vestită,/Preste veci socotită./Ce-au fapt ceriul cu gândul/De-ş ţâne-ntreg tot rândul,/Cu mila sa cea mare,/Ce-i în veci pre-aşezare./Ş-au închegat pământul/Dintr-apă cu cuvântul,/A lui milă să ştie/Că-i cruţată-n vecie./Făcut-au lumini mare,/De dau raze şi zare,/Cu a sa milă svântă/Ce stă-n veci fără smântă./Soarelui i-au dat s-aibă/Să facă zuă albă,/Să sloboaze lucoare,/Prin milă stătătoare./Preste nopţ au pus lună/Cu stelele-mpreună,/Mila sa să-ş arate/Pre veci cu bunătate”.

Evident, cea mai bogată Facere este cea din psalmul 103 (p. 202) – dar trebuie să remarcăm că Sfântul Dosoftei depăşeşte, cu mult, atât prin expresivitate, cât şi prin profunzimea viziunii cosmice şi  prin relaţiile inter-simbolice (în cazul psalmului 103, chiar prin amplitudinea viziunii şi prin perspectiva poetică!), textul Bibliei Canonice, cu a lui Psaltire Davidiană:

I-Catisma a cincea

“Psalmul 32:
Un psalm al lui David, nescris deasupra la evrei.

(…)De mila Domnului plin este pământul.
6. Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.
7. Adunat-a ca într-un burduf apele mării, pus-a în vistierie adâncurile.
8. Să se teamă de Domnul tot pământul, şi de El să se cutremure toţi locuitorii lumii.
9. Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”- cf. p. 575.

II-“Catisma a douăsprezecea

Psalmul 85:
Un psalm al lui David, o rugăciune.

(…)9. Doamne, Dumnezeul puterilor, cine este asemenea Ţie ? Tare eşti, Doamne, şi adevărul Tău împrejurul Tău.
10. Tu stăpâneşti puterea mării şi mişcarea valurilor ei Tu o potoleşti.
11. Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru; cu braţul puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii Tăi.
12. Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat.
13. Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit; Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura. Braţul Tău este cu putere” – cf. p. 604.

III-“Catisma a 14-a, Psalmul 103:
Un psalm al lui David.

(…)2. Intru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumină ca şi cu o haină;
3. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc ;
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui, şi nu se va clătina în veacul veacului.
7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea Lui; peste munţi vor sta ape.
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.
9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pre ele.
10. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
11. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
12. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpulul, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
13. Peste acelea pasările cerulul vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.
14. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.
15. Cel ce răsari iarba dobitoacelor şi verdeaţa spre slujba oamenilor;
16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
17. Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.
18. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo pasările îşi vor face cuib.
19. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii  cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile scăpare iepurilor.
20. Făcut-ai luna spre vremi; soarele şi-a cunoscut apusul său.
21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
22. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.
23. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.
24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
25. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut ! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
26. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.
27. Acolo corabiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.
28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrana la bună vreme.
29. Dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi.
30. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.
31. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.
32. Fie slava Domnului în veac ! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.
33. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.
34. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dunmezeului meu cât voi fi.
35. Plăcute să-i fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.
36. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul” – cf. p. 611.

IV-“Catisma a nouăsprezecea

628.Psalmul 135:
Aliluia.

1. Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui.
2. Lăudaţi pe Dumnezeul dumnezeilor, că în veac este mila Lui.
3. Lăudaţi pe Domnul domnilor, că în veac este mila Lui.
4. Singurul Care face minuni mari, că în veac este mila Lui.
5. Cel ce a făcut cerul cu pricepere, că în veac este mila. Lui.
6. Cel ce a întărit pământul pe ape, că în veac este mila Lui.
7. Cel ce a făcut luminătorii cei mari, că în veac este mila Lui.
8. Soarele, spre stăpânirea zilei, că în veac este mila Lui.
9. Luna şi stelele spre stăpânirea nopţii, că în veac este mila Lui(…)” – cf. p. 628

Depăşind şi chiar evitând viziunea veterotestamentar-davidiană, a Dumnezeului “terorizanto-terorist” (“De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa”), în faţa căruia omul nu are dreptul decât la slăvire imperativă şi oarbă, într-o desăvârşită prosternare şi tăcere gnostică  (“Mărturisiţi-vă Domnului că este bun… Lăudaţi pe Dumnezeul dumnezeilor… Singurul Care face minuni mari… Cel ce a făcut cerul cu pricepere… Cel ce a întărit pământul pe ape Cel ce a făcut luminătorii cei mari …” etc.), şi aducând o vitalitate şi o prospeţime şi, mai ales, o curiozitate existenţială şi o curiozitate absolut surprinzătoare, asupra inter-relaţionărilor, afunde şi înţelepte, ale elementelor constitutive ale DEMIURGIEI COSMICE – Sfântul Dosoftei nu este DELOC mai puţin smerit şi credincios Lui Hristos-Dumnezeu, decât regele David - ci este, cu adevărat, singurul care vede Măreţia Dumnezeiască, în toată autenticitatea ei profundă şi deplin pitorească, în toată amploarea ei simfonică şi în toată splendoarea ei tulburătoare!

Pentru Sfântul Poet Dosoftei, prioritare, în smerenia faţă de Dumnezeu şi în slăvirea adusă Lui Dumnezeu, sunt recunoaşterea capacităţii dumnezeieşti de a isca, în mod minunat, “ex nihilo” - 

a-atât viaţa pretutindenară şi aflată în permanent expansiune şi evoluţie/”creştere” circulară/ciclică, de Duh Vital/ETERN RESURECŢIONAL, după AMURG/APUS, adică după odihnirea şi revigorarea Forţelor Vital-Solare (ca şi pe cele Generatrice-Lunare!), la nivel de macrocosmos, ca şi la nivel de microcosmos umano-divin (“Şi-i zî, Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească... […]LUNA ai făcut cu rază /Să crească-n vremi şi să scază/ Şi SOARELE ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte... [...]Şi OMUL, fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează PĂNĂ-N SARĂ,/ZÎ DE IARNĂ ŞI DE VARĂ”), cât şi

b-capacitatea re-înnoirii veşnic-ciclice/învietoare de cicluri vitale, a cosmosului, prin CUVÂNT-LOGOS, ca Nomos şi ca Taumaturgie/Lecuire prin Duh [54] (“Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/VEI ÎNNOI TOT PĂMÂNTUL”), cât şi, mai ales,  

c-ceea ce  Sfântul Poet Dosoftei  numeşte “frâmseţe” (FRUMUSEŢE: “Cu FRÂMSEŢE şi tărie”) şi “înfrâmşare” (ÎNFRUMUSEŢARE – ca grijă de împrospătare, eternă, a FRUMUSEŢII ESTETICE, în Cosmosul Demiurgiei: “De l-ai ÎNFRÂMŞAT cu totul”!) .

Lumea Sfântului Poet Dosoftei este una plină de FAPTE/FĂPTUIRE/FĂPTURI („Pământul îi plin de fapte[…]Sângur le-au dat căriiaş FĂPTURĂ”), şi tocmai această realitate demiurgic-făptuitoare este motivul suprem al IMPOSIBILITĂŢII FUNCIARE, DE A NU-ŢI SLĂVI A-TOATE-CREATORUL!

Dacă nu vezi şi nu te minunezi de:

A-acest POTENŢIAL NEMĂRGINIT AL VERBULUI DIVIN, al MÂINII DUMNEZEIEŞTI („Cându-ţ deşchiz svânta MÂNĂ,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă”),

B-care se extinde cosmic şi se înnoieşte ritmic (printr-o verbalitate demiurgică extrem de bogată şi „înfrâmşată”: a face, a spori, a rodi, a da, a creşte, a scoate, a culege, a trimite, a zidi, a înnoi etc.: „Că sângur au zâs de SĂ FĂCURĂ,/Sângur le-au dat căriiaş făptură [...]Şi cu lucrul tău SPOREŞTE/Tot pământul de RODEŞTE./Tu DAI fânului SĂ CREASCĂ,/Dobitoacelor SĂ PASCĂ./Şi CREŞTI pajiştea cea moale,/De SCOATE grâul din foale,/De-ş CULEG oamenii hrană[…]Duhul tău când li-i TRIMITE,/SĂ VOR ZIDI ca mainte,/Şi cum ţ-AI DATU-ţ cuvântul,/VEI ÎNNOI tot pământul”),

C-...şi nici nu ştii să slăveşti (întru propria-ţi înălţare de Duh!) această absolut măreaţă, şi înţeleaptă-benefic nomotică („Să fii mărit de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/CU SFAT BUN, CU AŞEZARE!”), şi bună, şi generoasă („Mărturisiţ pre Domnul,/CĂ-I BUN CĂTRĂ TOT OMUL,/Şi mila lui trăieşte/PRE VECI DE SĂ LĂŢEŞTE” – sau: „Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut CU BUNĂTATE”), şi autentică/”ADEVARĂ”  PUTERE DE CREAŢIE („Oastea ta ţi-i, Doamne, lată,/ Ş-adevara ta te-arată”) a FRUMOSULUI şi a VIULUI  EFERVESCENT şi PROTEIC,

...atunci, înseamnă că eşti bolnav „preste hire”, şi desăvârşit orb, deci: ne-om!

Pentru Sfântul Poet ORTODOX Dosoftei, Slăvirea de Dumnezeu-Demiurg trebuie să se facă la modul ORTODOX! – adică, deplin sincer, deplin natural  şi deplin justificat (fără nicio exagerare, ori linguşire, ori forţare fără de cumpăt a vlăgilor Duhului, întru van şi vanitate!) – şi această slăvire are, ca motivaţie şi dinamism, totdeodată, CUNOAŞTEREA/RECUNOAŞTEREA FĂPTUIRII DUMNEZEIEŞTI!

Slăvindu-l pe Dumnezeu-DEMIURGUL-a-TOATE -  în primul rând TE VINDECI PE TINE! - de ORBIRE şi de NERECUNOŞTINŢĂ/LIPSĂ DE CUNOAŞTERE/CONŞTIINŢĂ!!!

 Da, cunoaşterea/recunoaşterea şi observarea, cu deplină şi deplin-meritată admiraţie adorativă, a  FĂPTUIRII CELEI PERPETUE/MEREE, a Lui Dumnezeu-Demiurgul Cosmic (un Dumnezeu care stă sub semnul verbului A FACE (verb cu moduri/modalităţi aflate, pururi, în desfăşurare intens-dinamică: FĂCUŞI-FĂCURĂ/TOCMAI FAC/FĂCÂND/”FECEŞ-FECERĂ”), este modul cel mai cu priinţă şi mai potrivit, pentru Omul Religios-Poetul ORTODOX Dosoftei, de a-l  recunoaşte şi de a-l slăvi (ÎN MODUL CEL MAI PROFUND, MAI  NATURAL  ŞI MAI SINCER!), pe Dumnezeul său, spre a se vindeca, de fapt, întâi, pe sine, de ORBIREA DUHULUI!

De observat, însă, mai cu seamă, în primele trei FACERI, insistenţa, până la OBSESIE, a Sfântului Dosoftei, asupra elementului acvatic şi, îndeosebi, asupra MĂRII /”PRĂPASTE”/UTER- “ZGĂU” COSMIC – care nu este simbol al feminităţii nestatornice, al unei frivole Eve Cosmice – ci al Femeii-TEMELIE A LUMII ÎNTRU LUMINATĂ LUCRARE DE DUH, al Femeii Co-Demiurg: FEMEIA MARIANICĂ!

I-„(...)Cela ce strângi MAREA ca-ntr-un foale [55] ,/În prăpăşti adânci, pre-arină moale”;

II- „(...)Tu ţâi MAREA de nu neacă/ Şi zâci holburii să tacă. /Tu smereşti chitul din MARE, /De i-ai pus belciug prin nare”;

III-“(…)Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de mainte/PRĂPASTEA de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea APA preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ APE PRIN TĂURI,/De cură printre munţ RĂURI,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte APĂ./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La PĂRĂU ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz ROAUĂ pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz PLOAIE,/De să satură-n POHOAIE,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat VINUL să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu OLOI să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască(...)Şi MAREA, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste LUCIU DE GENUNE/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, cu voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă”;

IV- „Ş-au închegat pământul/Dintr-APĂ cu cuvântul,/A lui milă să ştie/Că-i cruţată-n vecie”.

 Am putea afirma, fără a putea să fim, cumva, combătuţi (martor ne stă textul, de-a pururea!), că Dosoftei este primul şi cel mai mare POET MARIN (de fapt, MARIANIC!) al valahilor! Nu există, în marea literatură a valahilor, din vremi, niciun Poet, afară, poate, de Alexandru Macedonski. Dar acela şi-a scris Thalassa în proză şi, mai cu seamă, sub influenţă francez-simbolistă -  scriitura lui fiind (din pricini de imitaţie, în primul rând!)  de o penibilă artificialitate!.

Am mai putea nuanţa, astfel, problema OBSESIEI Mării, la Sfântul Poet Dosoftei:

1-în primul rând, motivul CHITULUI DIN ADÂNCURI (motiv care lipseşte, cu desăvârşire, din psalmii davidieni, citaţi de noi!) este dovada tratării, cu maximă seriozitate, a mitologiei tradiţionale. “Chitul din mare” este simbolul Temeliei Mistico-Dumnezeieşti a DEMIURGIEI  Lumii/Lumilor – dar, prin modul dumnezeiesc de strunire a „chitului”: „de i-ai pus BELCIUG PRIN NARE” – este asemănător porcului saturniano- plutonian; a nu se uita că şi delfinului (din confuzia dintre marsuin şi delfin!) i se spune „porc de mare” [56] – şi se trage din... animale cu copite! CHITUL DIN ADÂNCURI înlocuieşte, la Sfântul Dosoftei, balaurul demoniac (deşi, în mitologia dacică, dragonul este făptură şi simbol benefico-purificator, deci are valenţe soteriologice!). Şi se TRANSFIGUREAZĂ în Agent al Sfântului Duh Imers, întru Vădirea/Emersiunea Lumii/Creaţiei Divine.

În definitiv, „CHITUL DIN ADÂNCURI” este/devine echivalentul semantic al lui „AXIS MUNDI” -  fiind un  MUNTE MERU ...IMERS – intrat în emergenţă prin toate câte se vădesc luminii lumii!Pentru că, în Psaltirea Sfântului Poet Dosoftei, lumea făurită de Demiurg este jumătate ascunsă vederii/simţirii umane (evoluând spiritual fără de ştiinţa/cunoştinţa noastră!) şi jumătate vădită / ”zidită” şi „crescută - de pururi, pentru pururi!

2- La fel, Sfântul Dosoftei înlocuieşte (de data aceasta, păstrând vigoarea simbolisticii dacice!) leul davidian, cu LUPUL VALAHIC: în loc de versetul 22: “Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor” – Sfântul Dosoftei, din nou, produce autohtonizarea elementelor psaltice:  “Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască”! Probabil că şi acesta ar putea fi un motiv al evitării dragonului, ca simbol benefic: Sfântul Dosoftei a contopit, în imaginea arhetipală a LUPULUI VALAHIC, ambele aspecte: identificarea/îngurgitarea şi arderea păcatelor. Adică, Lupul Fenrir comprimă şi “sudează”, în simbolistica sa, aspectul punitivo-justiţiar şi pe cel ablutivo-soteriologic. În felul acesta, CHITUL DIN ADÂNCURI (“SMERIT”!)şi cu LUPUL FENRIR   sunt doi ARHEI TRADIŢIONALI, care îşi află corespondenţe simbolice, în gândirea valahă şi terestră: migrând dinspre neptunic (“chitul”), respectiv, dinspre silvanitate-montanitate (“lupul”), cu Smerenie a Revelaţiei SUPREME, către Dumnezeul Emergento-Imergent, cele două simboluri/ARHEI se pun, ambele/ambii, în slujba MISIUNII HRISTICO-SOTERIOLOGICE. De aceea, în centrul forfotei vieţii, CHITUL DIN ADÂNCURI devine CHITUL “GIOCULUI ŞI GOANEI” EROTICE! EROS-ul, însă, migrează către cel de esenţă hristică: EROS AGAPÉ!!!

Locul unde “CHITUL DIN ADÂNCURI” îşi dezvoltă EROS-ul AGAPÉ (“gioc şi goană” – Jocul Morţii şi al Vieţii/Învierii întru Reîntemeierea Fiinţei Veşnice!), întru Temelie/Întemeiere de Lume, dar şi întru Mântuire de Lume – este acela unde se situează şi “CORABIA CU MINUNE”/ARCA NOETICĂ a SALVĂRII/MÂNTUIRII: “Preste luciu de genune/Trec CORABII CU MINUNE./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană”. “CORABIA CU MINUNE” nu poate să fie decât CORABIA SOTERIOLOGICĂ!

3-La Sfântul Dosoftei se sugerează că Marea, MEDIUL ACVATIC OBSESIV – este Rădăcina/ARHEUL Manifestărilor Vitale ale Lumii Lui Dumnezeu! Şi formele sub care Mediul Acvatic se disimulează sunt extrem de diverse şi de pitoreşti-surprinzătoare:

a-de la acvaticul mistic, implicit,  al “PRĂPASTIEI de-mbrăcăminte”. Adică, PRĂPASTIA/GENUNEA, peste care trec, oglindit şi dublat-luminat revelatoriu, întru reflectare-meditaţie existenţială  -  PÂNZELE ARCEI / ARHEU AL  MÂNTUIRII: “Preste LUCIU DE GENUNE/trec corabii cu minune” – este EGALA LOGOS-ului! – pentru că MAREA/APA LUSTRALĂ este “straiul” de oglizi al Pământului  - Pământ care, la rândul său, este rezultatul Poruncii/Nomos-ului/Logos-ului,  CUVÂNTULUI DUMNEZEIESC DEMIURGIC! –

b-la “tăurile” care, tot din zona ascunsă, saturnian-plutonică,  a firii – alimentează viaţa “herilor”, dar, egal,  şi a “pasărilor“ şi, mai cu seamă, a “colunilor”! Adică, Justiţie plus Duhul de Iubire şi Mizericordie/Milă-Miluire, întru  Dar/Har-de-Viaţă! Cele Două Chipuri ale Lui HRISTOS-Dumnezeu. Iscate prin intermediarul Păsărilor-Îngeri/VESTITORIN AI NOMOS-ului şi, egal, ai LOGOS-ului DEMIURGIC.

c-Dar şi de la “desfătarea” şi desfăşurarea fascinantă a suprafeţelor MĂRII SCHIMBĂRILOR PROTEICE ALE LUMII (“Şi marea, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată” – extrem de originală, această viziune care sintetizează, într-însa, FEMEIA-EVĂ, născătoare de viaţă fără de sfârşit, cu FEMEIA MARIANICĂ/MAREA DEMIURGICĂ, din care se adapă şi “colunii”, adică emană Sfântul Duh al Vieţii şi al Mântuirii, dar care serveşte şi de “SUPORT MATRICEAL”, în mod cât se poate de direct, ARCEI MÂNTUIRII: CORABIA MINUNII!) –

d-prin “apa detunată” (Voce a Lui Dumnezeu) şi  “ploaia”, ca puhoi FERTIL-JUSTIŢIAR (“sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie”), dar şi prin APA lustrală şi vitală, prin intermediarul celor care se ridică şi cresc, alimentate/susţinute şi binecuvântate de/întru PLOAIA LUI DUMNEZEU, întru DEMIURGIE ca TEURGIE şi TEANDRIE(OMUL se intersectează cu GRÂUL HRISTIC, întru PITĂ/HRANĂ/HRĂNIRE DE DUH AL VESELIEI PARADISIACE!): “Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă”... (din labirintul terestru/”foalele”-pântec, se vădesc luminile-focurile mântuite ale Vieţii!) -

e-…până la aspectele cvasi-domestice (şi, în acelaşi timp, puternic potenţializatoare ale sacralului etern-hristic!) ale ACVATICULUI COSMIC: “la pârâu” se strâng “pasările-n hoarbă” (Îngerii se intersectează, locvace, cu Duhul Uman!), “pre munte” (Muntele Taboric, al TRANSFIGURĂRII!)  este vădită/eliberată spre mărturie veşnică Faţa şi Lacrima Mântuitoare a Lui HRISTOS, CHIPUL ROUREI [57] (“Tu sloboz roauă pre munte”) – iar “pre iarnă” (timpul critic al Roţii Cosmice!) acvaticul extrage, din toiul domesticului, chipul atât de ambiguu, întru sacralitate, al Pâinii/”Pitei” Vieţii Mântuite, al Focului/Vinului Mântuitor întru Duh – precum şi pe cel al “Oloiului”/Mirului SFINŢITOR / CONFIRMATOR, ÎNTRU VIAŢĂ VEŞNICĂ:” Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/ Faţa şi să să-ncrăvască [58] /Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare. (...) ”.

f-Şi “sudoarea” este Chip de Apă / de MARE (“desfătată” şi luminată/“cu lucoare”, în acelaşi timp!) , ca forţă de concentare şi transfigurare a trupului solidificat de păcate, în FOC şi APĂ ale Mântuirii. “A scoate pita cu sudoare” înseamnă a înţelege Focul Jertfit pe Golgota! SUDOAREA este chipul uman al lui HRISTOS-AUTOJERTFITUL: Chip al SÂNGELUI-FOC Mântuitor în istorie şi Chip al APEI Celei Mântuitoare, PESTE vremi şi eoni!

g-…“Cântecele şi glasurile” Îngerilor Păsări, adică slăvirea (“de prin pietri, de prin gauri ” – de unde nu se vede, dar şi de unde UMANUL nu se aşteaptă să întâlnească DIVINUL, pentru că nu-i pricepe nici trăinicia cea eternă/PIATRA DE BOLTĂ şi nici mistica smerenie şi ascundere a CALULUI SOLAR ARHEIC, sub chipul, umil şi mistic, de MÂRŢOAGĂ RĂPCIUGOASĂ/HARAP-ALB/”gauri”!) Lui Dumnezeu Cel ARMONIC – cunosc şi sapă să afle, spre Mântuire, pe cea mai sărmană şi umilă întruchipare valahă a vieţii şi, totodată, a gladsului inimii:  VRABIA VALAHĂ…: “Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló VRABII ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte”! 

La fel, şi-n psalmul 83 (p. 163), VRABIA ARHEICĂ VALAHĂ are prioritate, faţă de rândunica prea “trepădătoare” de spaţii (deci, infidelă spaţialităţii sacrale valahe!), din Psaltirea Daviadiană (“Pasărea şi-a găsit sieşi casă şi rândunica pentru puii săi”, p. 602): “Ca o VRĂBIUŢĂ ce să încuibează/'N streaşină de casă deaca se-nsărează (…)/Aşa mi-i de grije să te văz mai tare,/O, Dumnezău svinte(…)”. Nu degeaba ţăranul valah cel înţelept a zis “să nu dai vrabia din mână, pe cioara din par”, adică şansa soteriologică/de zbor celest, familiară şi meritată (pe care o exersezi spiritual, zilnic şi în cunoştinţă de cauză!) - pentru o ipotetică situare în rang spiritual superior, dar nemeritat, deci funest, sub semnul “ciorii” (cel puţin, pentru evoluţia Duhului tău actual!) – şi să te închipui ca fiind situat, undeva, în Vârful Parului/Prepeleacului Lumii – absolut incontrolabil şi alienant, pentru rangul tău spiritual, încă mărunt, şi pentru care ai, şi aşa, destule de făcut şi de antrenat, pentru a ţi-l păstra/menţine şi pregăti pentru salturi minore, în vederea unui incalculabil de îndepărtat salt/zbor major!

VRABIA/”VRĂBIUŢA”  VALAHĂ (diminutivarea are valenţe nu doar afective, ci şi de soteriologice, de nădăjduire întru Biruinţa Duhului, întru Revelaţie!), prin eternal ei “cuibărire”, dezvoltă echivalenţe semantice cu CRISALIDA somnului întru aşteptarea Revelaţiei Dumnezeieşti (de care vom vorbi mai jos).

Între “chedrii” intimidanţi prin înălţime şi  “rodionii”/chiparoşii funerar, între “veselia” omului (adică, cei săraci de averi pământeşti sunt cei mai bogaţi în lumină/înţelegete a Stării de RAI!) şi coroanele cele îngemănate, cele cereşti, ale Lunii şi Soarelui, şi cele pământeşti, ale “cerbilor” – şi dincolo de “scăparea prin stânca cea tare” (unde/cu care se apără umilii iepuri!), îşi află loc şi cea mai umilă, dintre făpturile psaltice valahe: ciripitoarea, pe vreme de Ploaie, ca şi bucuroasă de Soare, VRABIE…! Ea ciripeşte-slăveşte, într-una, în CUIBUL ei (pregătire de Zbor-Transfigurare!),  la mijloc de Mare şi de Pământ, la mijloc de Apă şi de Foc!

VRABIA ARHEICĂ VALAHĂ ESTE, CU ALTE CUVINTE (de fapt, cu verbul de foc al Aminului, din articolul, său “MISIUNEA NOASTRĂ CA NEAM”!), MEDIATOAREA LUMILOR ŞI LUMINILOR  LUI DUMNEZEU!

CANDELA LUI DUMNEZEU, PE PĂMÂNT…!

…Numai un mare Poet ştie să afle DEMIURGIE, şi Îngeri, şi Cântec de MINUNE / ARMONIE DEMIURGICĂ, Pace şi Împlinire Dumnezeiască, întru ROST DUMNEZEIESC, până şi (sau: MAI ALES!)  în cele mai dosnice şi mai smerite locuri şi trupuri, de pe lumea asta!  Demiurgia Cosmică nu înseamnă doar Aştrii cei falnici ai Cerului, nu înseamnă doar Cerbi şi doar Coroane de Lună şi de Soare-Rotit-în-Amurg  - ci, poate, ÎN PRIMUL RÂND, “harap-albul”,  umila vieţuire, întru cea mai sinceră slăvire de HRISTOS (cel biciuit şi scuipat, de pe Drumul Calvarului, care, apoi,  va deveni Cel Încoronat-cu-Spini, Lumina şi Uşa Mântuirii Lumii!), a VRĂBIEI VALAHE!

 

4.2- CONDIŢIA UMANĂ, LA DOSOFTEI. MAIEUTICĂ DOSOFTEIANĂ

Fireşte că prioritară, pentru un om de bun-simţ valah, este recunoştinţa sa faţă de Creatorul său şi al Lumii sale! – dar Sfântul Poet Dosoftei nu poate lăsa nespusă/ne-exprimată nici opinia sa despre CONDIŢIA OMULUI CĂZUT, prin păcatul propriu…dar şi despre şansele sale de Mântuire/Restaurare Fiinţială şi de Recuperare a STĂRII SALE PARADISIACE, prin Slăvirea/Recunoaşterea, cu liminară sinceritate, a Creatorului său!

TRANSFIGURAREA Omului Căzut este metaforizată, în viziunea dosofteiană, prin CRISALIDĂ IMPLICITĂ (psalmul 21, p. 45): “Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?/Că om nu sunt, să mă iei aminte,/Ce-s un vierme şi fără de treabă,/Ca omida ceea ce-i mai slabă./Şi-ntre oameni încă-s de ocară/Şi mustrare tuturor din ţară”.

“Omida cea slabă”, “vierme şi fără de treabă” şi “ÎNCĂ de ocară/Şi mustrare” (genială plasarea acestui adverb temporal, “ÎNCĂ”, înainte de infamanta stare/condiţie uman-istorică, de “ocărât” şi “mustrat”: deci, mai rabdă, OMULE, în istoria ta căzută/în căderea ta în istorie - pentru că NIMIC NU-I PIERDUT, totul depinde, de acum înainte, de FĂPTUIREA ta, întru co-demiurgie!) va fi, iarăşi, FLUTURE şi ZBOR CĂTRE CER! Deocamdată, dumnezeirea din om este şi trebuie să fie, ÎNCĂ, ambiguă, precum somnul( spre Revelaţie Dumnezeiască), al CRISALIDEI!

Problema este sub ce condiţii va reveni la starea sa originar-paradisiacă şi cu ce forţe, împrumutate de la Dumnezeu, va coopera la truda de proprie restaurare/recuperare, fiinţială şi de originaritate.

Tot în acest psalm 21 (p. 45), cel cu CRISALIDA IMPLICITĂ -  este descrisă şi CONDIŢIA UMANĂ, cu atâta har şi dramatism, ba chiar, uneori, tragism liminar al imagisticii şi semnificaţiilor, încât Sfântul Dosoftei, ca şi/alături de Aminul-Eminescu (în unele dintre paginile sale postume) poate fi considerat un precursor al EXPRESIONISMULUI începutului de veac XX (deci, DE PESTE APROAPE TREI VEACURI!):

-“Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din maţe/Şi maică-mea m-ai dat viu în braţe./Şi m-ai pus la sân de mi-ai fost viaţă,/Hrană şi cu saţâu de dulceaţă./Din mătrice [59] şi din scăldătoare,/Şi din faşe m-ai pus pre picioare./Şi din zgăul [60] mamii, Doamne svinte,/Tu-m eşti Dumnezău, şi-ţ ad-aminte,/De la tine să nu fiu departe,/Ce-m dă agiutori la greutate./Că nu-i nimi să mă folosască,/Fără tine, nice să mă/crească./Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară,/Cu căscate guri, să mă omoară,/Ca leii ce apucă şi zbiară,/Cu gurile rânjite, pre hiară./Şi ca apa fui vărsat afară,/Şi oasele mi să răşchirară./Inema-n zgău mi să veştezeşte,/Ca o ceară când să răstopeşte./Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,/Limba-n gingini lipită să neacă./Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţâi,/Şi cânii mă-ncungiură cu toţâi./Cete de vicleni mă ocoliră,/Mâni, picioare îm potricăliră [61] ,/Şi oasele toate m-numărară,/Şi nice-ntr-o samă mă băgară./Şi hainele, să nu mi le strice,/Şi le feceră părţ fără price./Şi pentru veşmântul denafară
Pusără cu sorţâi de-aruncară./Ce tu, Doamne, să nu-m pui departe/Agiutoriul tău la greutate./La nevoia mea să iei aminte,/Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte./Şi sufletul să-m scoţ de la armă,/De nevoaie grea fără de samă./Sângură născuta mea cu mine/Să scape de mânule de câine./Şi să mă scoţ de mişelătate,/Să nu petrec delung răutate./Leul gura să i să despice,/Inorogii coarne să le pice,/Să li să tâmpască sămeţia,/Să-ş cunoască şi blăstămăţâia./Iară eu ţ-voi spune svântul nume/Fraţâlor miei şi-n mijloc de lume”.

Psalmul 21 îl vom corobora, pentru discuţia noastră, cu psalmul 37 (p. 74), respectiv cu începutul psalmului 38 (p. 75) şi cu începutul psalmului 68 (p. 127):

-“Oasele să mustră, ciolane n-au pace, /De grele păcate n-am încătró face./ Am fărălegi multe de mă covârşeşte,/ Sufletul de sarcini abia să clăteşte. /De rane sunt putred, firea nu mă sâmte,/ De nesocotinţă mi-am pierdut din minte. /M-am zgârcit cu totul ticăcind [62] în chinuri,/ Umblând toată zua cu mâhnite gânduri./ Şoldurile mele sunt batgiocurite, /Bietele ciolane sunt toate rănite. /Răutatea toată asupră-mi să strânge, /De suspini, de hlípăt inema să stânge./ Naintea ta, Doamne, jelea mea s-aude, /Suspinile mele n-au unde s-ascunde. /Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită, /Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită”- cf. psalmul 37, p. 74.

-“Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zâce/ Să-i cuvintez bine, căce stă cu price, /De mi să-nnoieşte durerea cu boale, /Jelea mea şi tânga nu să mai potoale. /Inema mea este în mine herbinte,/ Şi-m este ştiinţa arsă de cuvinte./ Cu limba mea zâs-am : /„Tu, Doamne, mi-arată /Sfârşenia vieţii să o văz curată./ Cisla [63] cea de zâle să ştiu câtă-m este /Şi de ce mi-i lipsa să-m fie la veste“. /Zâlele cu număr mi-s la tine-n palmă, /Nainte-ţ mi-i statul nice de o samă. /Că lumea aceasta-i ca o miză [64] mică, /Omul, cât de-a hirea, este o nemică./ De vreme ce trece ca o umbră rară,/ Zădar să trudeşte de zî pănă-n sară,/ De ş-agoniseşte s-aibă şi pre mâine ; /Strânsura ce strânge nu şti cui rămâne. /Acmu ce voi zâce să fac întrebare? /Mi s-au spus că-m este Dumnezău răbdare. /Averea mea este la Dumnezău strânsă, /La vreme de treabă să nu fiu în lipsă” – cf. psalmul 38, p. 75.

-“O, Dumnezău svinte, tu mă scoate/ De pohoi de ape, toi de gloate, /Ce-m vine la suflet, şi de gloduri/ Cu pâcle adânce, fără poduri. /Că sunt încungiurat de adâncuri,/ De mă trage vivorul la smârcuri./Strigând mi-au venitu-mi ameţală, /Mi-au amurţât limba-n osteneală./ Ochii să tâmpiră de zăbavă, /Dorind, Doamne, de svânta ta slavă./ Şi pizmaşii miei stau împrotivă, /Fără număr, cu ceată zlobivă. /Perii capului mieu covârşiră, /Asupra mea când stau de să-nşiră./ Fără vină mă dederă platnic,/ Şi tu, Doamne, mă ştii de sunt pradnic [65] , /Şi greşelele m-ştii de grămadă, /Că de tine nu-mi este tăgadă. /Pentr-aceea mă rog, Doamne svinte,/ Şi de mine să-ţ fie aminte, /Să nu ducă direpţii ruşine/ Şi necinste-n ceva pentru mine, /Că eu pentru tine duc ocară/ Şi mustrare ce-mi vine din ţară, /Cu răceală ce-m iese pre faţă,/ Cât de mine li-i fraţâlor greaţă./Ce-s cu mine născuţ dintr-o maică /Vor de sine strein să mă facă./Petrec pizmă şi mustrare deasă./ Şi cându-m postesc mişelul suflet,/ Duc ocară ce nu-m este-n cuget./ Iară când mă-mbrac în strecătoare [66] ,/ Le sunt de batgioc în sărbătoare./Ceia ce beau la crâşme mă cântă/ Şi pre la porţ mă iau în prohită [67] ./Iară eu cătră tine cu rugă/ Mă rog, Doamne, că sunt a ta slugă. /Şi-m cerc vreme să mi-aflu-ndemână/ De la tine să iau milă plină” – cf. psalmul 68, p. 127.

Misiunea divină a Mântuirii îl  află pe om într-o condiţie extrem de joasă, din punct de vedere spiritual, şi extrem de precară, din punct de vedere existenţial: “O, Dumnezău svinte, tu mă scoate/ De pohoi de ape, toi de gloate, /Ce-m vine la suflet, şi de gloduri/ Cu pâcle adânce, fără poduri. /Că sunt încungiurat de adâncuri,/ De mă trage vivorul la smârcuri” – cf. psalmul 68, p. 127.

În primă instanţă, s-ar părea că, şi la Sfântul Dosoftei, ar începe lamento-ul davidian – când auzim despre “ciolane fără pace”/ “ciolane  rănite” şi despre “rane şi putreziciune”, despre “şolduri batgiocurite” – sau despre “zgârcirea”/chircirea trupului “ticăcit” (n.n.: aflat în suferinţă), în căutare de Dumnezeu. Dar aceasta ar însemna că Sfântul Dosoftei nu l-ar fi cunoscut pe Mântuitorul Lumii, Iisus Hristos-Dumnezeu! Aşa ceva nu se poate concepe, mai ales în cazul unui Poet Autentic ORTODOX şi de o credinţă şi forţă expresivă rare  – ambele, desăvârşite printr-o luptă spre dobândirea Parashabdei Cosmice [68] , Logos-ului Demiurgico-Dumnezeiesc. Deci, e bine să vedem finalul pseudo-lamentaţiei dosofteiene, cu accente dur-expresioniste: “De suspini, de hlípăt [69] inema să stânge./ Naintea ta, Doamne, jelea mea s-aude, /Suspinile mele n-au unde s-ascunde. /Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită, /Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită” – cf. psalmul 37, p. 74. Dar, oare, după ce vine Iniţierea întru Hristos-ÎNVIEREA – tot aşa va vorbi, oare, omul?! Când omul nu mai poate fi nici cu “ochi fără lumină/vedere lipsită”, şi nici slab/”săcat de vârtute”, pentru bunul şi supremul motiv că într-însul nu mai locuieşte el, ci Hristos-Dumnezeu!

Aşa că să nu ne mulţumim cu Psalmul Căderii (cum numim noi psalmul 37), ci să mergem la Psalmul FACERII DEPLINE – psalmul 21 (p. 45) – precum şi la alţi psalmi, complementari, întru semantica hristică.

Omul Căzut se află în toiul borboros-ului – scufundat într-un acvatic infernal (a fost ocultată, de păcate, dimensinea lustrală a Apei-Mare/”ape de răpaos” – cf. p. psalmul 22, p. 48) – şi, astfel, avem de-a face cu transfigurarea-în-jos: “pohoi de ape” sau cu “poarnele apei” – agresivităţi destructurante de Duh, ale acvaticului degradat spiritual-funcţional - cf. psalmul 45, p. 87):

a-“glod”-pământ destructurat de ape, blocat funcţional întru plutonico-saturnian, înmâlind-încetinind, până la exticţie, dinamismul vital şi întunecând-ocultând orice orizont celest (“glodul” este echivalat, extrem de semnificativ, de către Sfântul Poet Dosoftei, cu “toiul de gloate”: “GLOATA” este forma decăzută, întru entropizare a Duhului şi Fiinţei,  a Omului şi a aparentului paradox creştin, numit “gregaritate structurată sacral” : TURMA PASTORITĂ  de Hristos-Păstorul Cel Bun – iar “TOIUL de gloate” este superlativul căderii în borboros, ajungerea la Rădăcinile-Talpa Infernală! – ceea ce poate şi trebuie, logic şi legic, să repornească ROATA ARHEICĂ A DEMIURGIEI/AUTODEMIURGIEI!) – apoi, “smârcul”, care semnifică expansiunea halucinantă, cosmic, a “glodului”! “Smârcul” devine/ameninţă să devină o stare spiritual-josnică, ameninţând cu permanentizarea sa/a stării de cădere şi de blocare a dinamismului vital.

 

b-“Pâcle adânce, fără poduri,/Că sunt încungiurat de adâncuri,/ De mă trage vivorul la smârcuri” – cf. psalmul 68, p. 127. “Pâcla”-Ceaţă/Înceţoşare este expresia orbirii spirituale, iar lipsa de poduri semnifică impotenţa spirituală de a concepe şi a se pregăti pentru transfigurarea-în-sus, cea care l-ar smulge, pe om, din borboros-ul “glod-toi de gloate”.

 

c-”Că sunt încungiurat de adâncuri,/ De mă trage vivorul la smârcuri”: adâncul cel mai adânc prefigurează, ciclic, capătul Căderii.  Cel ce ajunge la capătul de jos al Axei Lumii, îşi prepară, astfel, începutul suişului pe Axa Lumii! “Descendit ad inferos” - pentru a avea perspectiva posibilităţii ascensiunii “ad superos”…! Iar “motorul şi elicea” suirii transfiguratoare este “vivorul”/viforul şi crivăţul, Vântul NORDULUI SACRAL, sfinţit întru Capul Lui Hristos, de pe CRUCEA ARHEICĂ A LUMILOR!

 

Starea de “fiinţă ieşită din Logos” este marcată prin  etape:

 

I-criza spirituală ajunge la paroxism, angajând “ameţeala/năuceala” , prin Parashabda “de serviciu”, a Strigătului Duhului dezechilibrat/dezarmonizat cu Sinele, întru descendenţă (“Strigând mi-au venitu-mi ameţală”), dar şi ”amorţirea Limbii/Logos-Nomos”  (“Mi-au amurţât limba-n osteneală”- cf. psalmul 68, p. 127 – ca şi: “Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zâce/ Să-i cuvintez bine” – cf. psalmul 38, p. 75) şi “tâmpirea” ochilor/privirii, care nu poate să vadă în ambele lumi, deodată (“tâmpeala ochilor” se manifestă tot ca ameţeală a celui care ajunge la capătul de jos al Axei Lumii, şi constată că, de fapt, a şi intrat pe făgaşul lumii noi, a TRANSFIGURĂRII!).

 

II-Dar, prin graţia divină a Călăuzei care l-a însoţit, constant şi iubitor, în borboros-ul infernal, omul va ajunge, în mod natural, la “DORUL ARMONIC / DORINŢA DE DUMNEZEU/DUMNEZEIRE”: “Dorind, Doamne, de svânta ta slavă”!

 

III-Apariţia fiarelor/Bestiei Apocaliptice, pentru Suprema Încercare Iniţiatică (numită de Corneliu Zelea Codreanu: “pădurea cu fiare sălbatice”, pe care acesta o pune înaintea “mlaştinii deznădejdii”/”SMÂRCUL” dosofteian - dar, de fapt, Capătul de Jos al Axei Cosmice a fost numit corect, atât de Sfântul Dosoftei, cât şi de Codreanu!): TAURII (imerşii ARHEI TELURICO-CHTONIENI!), LEUL ARHEIC (aici, ca fiinţă prădalnică şi des-fiinţătoare/pustiitoare, Demonul Sorat, iar nu ca simbol solar!), ca şi INOROGII  [care, la “temelie”, sunt ARHEII PUNŢII SOTERIOLOGICE] (care nu sunt, aici şi deocamdată,  simbol marianic, în viziunea dosofteiană, ci simboluri ale dezordinii/junglei fiinţiale terestre, din timpul istoric!) – pe care numai credinţa tare şi graţia dumnezeiască (“Averea mea este la Dumnezău strânsă, /La vreme de treabă să nu fiu în lipsă” – cf. psalmul 38, p. 75) îi pot învinge/restaura arheic: ” Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară,/Cu căscate guri, să mă omoară (...)Leul gura să i să despice,/Inorogii coarne să le pice” – cf. psalmul 21, p. 45. Corespondenţii, întru Duh Anti-Uman, ai Taurilor, Leului şi Inorogilor – sunt defectele capitale, intervenite, prin CĂDERE, în plămada fiinţială a Capodoperei Zilei a ŞASEA: PIZMA (pizmaşii apar ca făpturi cinico-demoniace, de o insistenţă năucitor-dezarmantă: “pizmaşii miei stau împrotivă, /Fără număr, cu ceată zlobivă”, “Petrec pizmă şi mustrare deasă”), BATJOCURA cea blasfematoare, pentru că este exercitată/exprimată ”în sărbătoare”, adică, spre negarea/anularea/amânarea Stării de Sărbătoare-Imagine Spirituală Revelat-Paradisiacă (“Le sunt de BATGIOC în sărbătoare”), “PROHITA”/OCARA (cea cu valenţe funest-glaciale: “ocară/ Şi mustrare ce-mi vine din ţară, /Cu răceală ce-m iese pre faţă”), venită, siderant, tocmai din partea  “semenilor”/ fraţâlor (…)/Ce-s cu mine născuţ dintr-o maică”, prin care poate veni (fără intervenţia divină!) ALIENAREA FIINŢEI UMANO-DIVINE: “Vor de sine strein să mă facă” – cf. idem.

Ceea ce atrage atenţia, însă, în psalmul   21 (p. 45) - este aparenţa expresionistă, “avant la lettre” – a apariţiei, în lume, a omului -  dintr-un labirint infernal, sub zodia suferinţei (moştenită prin păcatul originar!) – dar omul îndumnezeit neuitând să-şi afle, în Hristos-Lumina Lumii – Candelă-de-Ajutorare (în mod coerent-tradiţional, ca şi “moşii” lui, cei cu mult mai apropiaţi de nivelul de sus al dumnezeirii şi, tocmai de aceea, mai luaţi în seamă şi mai grabnic şi deplin lustraţi şi ajutaţi, întru DEVENIREA/TRANSFIGURAREA întru Hristos: “moşii noştri tu le-ai fost nedejde/Şi tu-i mântuiai de la primejde” – cf. psalmul 21, p. 44) :

-Dumnezeu aplică o maieutică a CHINULUI BINEFĂCĂTOR AL CUNOAŞTERII, precum Sfântul Socrate: “Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din maţe/Şi maică-mea m-ai dat viu în braţe./Şi m-ai pus la sân de mi-ai fost viaţă,/Hrană şi cu saţâu de dulceaţă”. Adică:

a-Dumnezeu îl extrage pe om din “MAŢE”-labirintul-borboros-“ZGĂU”-“zgăul mamii” (semantica foneticii acestei vocabule, “ZGĂU”, apropie de sonoritatea misterioasă a cuvintelor “TĂU” şi a “HĂU”/”prăpastie/râpă” [70] :  prin consoana fricativă alveolară sonoră “Z”, alăturată de consoana ocluzivă velară sonoră “G”, se sugerează o rupere extrem de violentă, de/dintr-un incipit existenţial anterior, “ante factum” -  dar semantica lexicală conduce chiar şi la indecenţa blasfemiatoare a Facerii!). De ce şi spre ce, anume, produce Dumnezeu acestă aparentă violenţă şi impietate (faţă de Sinea Sa Cosmică, fireşte!)?! Pentru că Dumnezeu îl vrea pe omul-capodoperă (extras din ignoranţa paradisiacă!)  intrat pe Calea Iniţierii întru CUNOAŞTERE A ARMONISMULUI DIVIN! Viaţa celui “tras din maţe” este importantă, prin luminarea sa progresivă (de la Izvorul Luminii-SÂNUL  - şi până la conştientizarea “hranei de dulceaţă”  - echivalentul iniţierii întru Starea ARMONIEI Paradisiace!).Omul va contribui, activ-dinamic, la propria încunoştiinţare/iniţiere întru Viaţă/Lume. MAIEUTICA/ “Moşirea” cunoaşterii Sinelui umano-divin, întru Sinea Cosmic-Divină, este omagiul adus de Sfântul Poet Dosoftei, Filosofului şi Poetului (implicit) al Tăcerii SUBLIM-Semnificative: SOCRATE!

b-De observant “scăldătoarea”, imediat alăturată “matricii” materne (“din mătrice şi din SCĂLDĂTOARE”) – adică, apa lustrală îşi reintră în drepturi, întru ÎNCREŞTINARE-BOTEZ, scufundare până la capătul de jos al Axei Cosmice, pentru începerea ascendenţei recuperatoare de Fiinţă Căzută, întru Originea Luminii Fiinţial-Umano-Divine: PARADISUL!

c-Condiţia trupului uman este, însă, din pricina poverii Păcatlui Originar Adamic, extrem de precară şi chinuită (până ce chinul, în Duh Creştin, va căpăta ROSTUL, şi va deveni MARTIRAJ SOTERIOLOGIC!): “Şi ca apa fui vărsat afară,/Şi oasele mi să răşchirară”./Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,/Limba-n gingini lipită să neacă./Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţâi,/Şi cânii mă-ncungiură cu toţâi” – cf. idem.

A fi “vărsat afară” (cu ton de abia şoptit reproş-jeluire!) presupune că omul a stat într-un înăuntru convenabil, sau aparent convenabil. Deci, omul primitiv spiritual “trage” la trândăveală – şi numai Graţia Dumnezeiască îl obligă să apuce pe Drumul Recuperării Finţiale! “Oasele răşchirate” sugerează începutul poziţionării spaţial-temporale a omului, în lume: membrele care se “răşchiră” pentru a învăţa să meargă, pentru a se prinde de obiecte ale noului spaţiu! - oasele pieptului se “răşchiră”, pentru respiraţie! – oasele feţei/obrazului se “răşchiră” pentru plans-râs-mâncat etc. Absolut emoţionantă această Primară CÂNTARE A OMULUI (pe care Arghezi, în mod sigur, a cunoscut-o, şi i-a creat doar o variantă, dar nu una la fel de convingătoare şi de dramatică, în expresivitatea ei exasperatăm, precum acest sublim CÂNTEC PRIMAR/ORIGINAR-PRIMITIV!).

d- „Inema-n zgău mi să veştezeşte,/Ca o ceară când să răstopeşte” – cf. idem. Inima din „zgău” nu mai este, acum, aceeaşi inimă, ci una care, prin bătăile ritmice, a intrat în ritmul istoriei dezagregante/”vestejitoare”! Da, timpul istoric este, cum nu se poate mai potrivit, asemănat cu o lumânare de ceară, care se topeşte/”răstopeşte” [71] , cu fiece respiraţie şi clipire a ochilor CUNOAŞTERII! Da, acesta este preţul CUNOAŞTERII : MOARTEA! Dar, pentru cel cunoscător şi nădăjduitor  întru Hristos, Moartea este una Iniţiatică, întru ÎNVIERE: „Domnul mi-i lumină şi mi-i mântuinţă,/N-am de cătră nime nice o săinţă” – cf. psalmul 26, p. 54.

e- „Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă,/Limba-n gingini lipită să neacă” – cf. idem. Omul care se iniţiază trebuie să fie „sărac” întru „vârtutea” trupului (sec precum „hârbul”, lucrul epuizat-isprăvit, pentru lumea asta!), şi bogat întru cea a Duhului (se zice, în araba alchimiştilor: „faqr”/fachir, iar Aminul-Eminescu i-a zis „SĂRMANUL DIONIS”!)! Condiţia umană este, aparent, una atât de depreciativă de fiinţă/fiinţare, încât pare a fi monstruoasă sau, cel puţin, de un tragism absurd! De fapt, omul se plânge tocmai de DARUL/HARUL DIVIN al...LOGOS-ului! Limba nu trebuie să rămână, pururi, centrată pe suptul sânului – ci Limba trebuie să participe la „CANONUL RE-AFLĂRII DE LOGOS DIVIN”! De aceea, Limba este numele şi pentru organul prodicător de Logos, dar şi pentru rezultatul produs. Dacă Limba nu parcurge Drumul Iniţiatic, către ROATA LUMII/ROTIREA COMPLETĂ (în Peştera Tainei Logos-ului/GURA!) şi către CERUL GURII/”gingini”, Logos-ul şi, deci, Fiinţarea, se vor opri/bloca evolutiv, şi se va rămâne la starea cea „dobitocească”!

f-Rostul Fiinţării este de sorginte divină, deci numai prin Dumnezeu înţelege de ce există, pe Pământ, el, omul precar – şi spre ce evoluează întru Duh şi trup, prin fiinţare: „Că nu-i nimi să mă folosască,/Fără tine, nice să mă/crească” – cf. idem.

g-Fiarele care-l pândesc sunt, de fapt, trepte iniţiatice: aşa cum Făt-Frumos a zburat, cutezător, peste pădurea cu fiare sălbatice, şi Duhul umano-divin trebuie să ia model şi pildă, pentru Zborul său Transfigurator: “Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară,/Cu căscate guri, să mă omoară,/Ca leii ce apucă şi zbiară,/Cu gurile rânjite, pre hiară”- cf. idem.

h-“CÂINII”, însă, apar deosebit, în text (deci, fincţia lor are o nobleţe şi înălţime spiritual cu totul aparte!): Poetul Sfânt Dosoftei este un Iniţiat, întru bătrânele taine daco-valahe! CÂINELE este, de fapt, imaginea simbolică a LUPULUI FENRIR CEL PURIFICATOR-MÂNTUITOR – ÎNVIETOR DIN ŢĂRÂNA MORŢII: “Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţâi,/Şi cânii mă-ncungiură cu toţâi”  (cf. idem)! Lupul Fenrir îi cuprinde/”încungioară”/încercuieşte, în botul său mântuitor şi transfigurator, ÎNTREAGA FIINŢĂ!

Sintagma “mânule de câine” este revelatoare, pentru dubla natură a CÂINELUI/LUPULUI FENRIR/HRISTOSULUI: OM (cu mâini în-făptuitoare!) şi DUMNEZEU/DUMNEZEIRE  greu de înţeles (“câine”/Lup TRANSFIGURATOR, dar, în primă instanţă, înspăimântător, prin Moartea Iniţiatică NECESARĂ [72] !)

i-„LEUL gura să i să despice,/INOROGII coarne să le pice,/Să li să tâmpască sămeţia,/Să-ş cunoască şi blăstămăţâia./Iară eu ţ-voi spune svântul nume/Fraţâlor miei şi-n mijloc de lume” – cf. idem.

Enigmatice stihuri, dacă nu am încerca să credem în Marele Poet Dosoftei, Rostuitorul de Logos Valah. De fapt, ce anume cere omul smerit, unui Dumnezeu Mântuitor? Evident, Re-Transfigurarea, întru Noua Fiinţă/Fiinţare Paradisiacă. Şi cum au fost, în Paradis, Leul şi Inorogul? Păi, Leul nu avea, în Paradis, fălci de apucat (deci, gura era făcută …”dintr-o singură bucată”/fără de falcă, partea de jos/maxilarul fiind rupt de gură/”despicat” de la gură – de fapt, INEXISTENT, pentru că era/devenise inutil!), ci “stătea lângă căprioară”, iar Inorogul nu există într-o lume mântuită. Inorogul o însoţeşte, în această lume căzut-terestră, pe Fecioara Cosmică, MARIA, doar pentru a figura, prin CORNUL său (tot aşa fac/e şi…BUCIUMUL/”BUCINELE” dosofteiene, cum vom vedea mai jos!), PODUL DREPT ŞI ALB ÎNTRU LUMINĂ-LUMINARE/CĂLĂUZIRE, care uneşte/re-uneşte Cerul cu Pământul, întru “pace şi bună învoire”! „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Or, în Paradis, nu mai indică nimeni “drumul”, căci Drum şi Parcurgere-de-Drum sunt, aici, UNA! Deci, Coarnele-COROANELE-DRUMURI/CĂI ale Inorogilor TREBUIE să “pice”, iar Inorogii să re-devină…CĂPRIOARELE de lângă LEI!

…Deci, Căderea Omului nu doar că are leac, ci leacul său este Însăşi Fiinţa Dumnezeiască a Lui Hristos-Dumnezeu, prin care absolut tot ce este de plâns şi cumplit chinuit, în fiinţa omului – se transfigurează, prin sensul cel mai profund al MARTIRIULUI – şi anume, că orice zare de lumină-înţelegere/cunoaştere întru Hristos-Lumina/Candela Lumii, transformă Chinul Aiuritor al Fiinţei, în ROST SUPREM, AL FIINŢĂRII VEŞNICE/ÎNVIATE!

Cel Răstignit pentru MÂNTUIREA ÎNTREGULUI  COSMOS, cel pentru învelişul-cămaşa de lumină al căruia “pusără cu sorţâi de-aruncară” (la Sfântul Dosoftei, tâlcul tragerii straiului hristic la sorţi, de către legionarii romani, are semnificaţue plenară, nu ca la regele antic-ebraic David, unde domneşte prezentul aleatoriu, şi nimic vaticinar!) – se implică, DIRECT, în opera de mântuire prin transfigurare: “Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte./Şi sufletul să-m scoţ de la armă (n.n.: să nu-i mai fie atacat de „armă”-fără-de-Duh, cu violenţă nesăbuită, sufletul, pe care TREBUIE să-l dăruiască, frumos şi neatins/nesmintit, Lui Hristos-Domnul Cosmic!),/De nevoaie grea fără de samă/ SÂNGURĂ NĂSCUTA MEA CU MINE(n.n.: cât de multă curăţie are limba, atât de mlădiu flexată, de către Sfântul Poet Dosoftei! – numai şi numai din instinctul său de Imens Poet, a putut el să adune, atât de precis şi de limpede, desenul cioburilor, păstrate în Logos-ul Popular Valah, şi să reconstituie GRAALUL LOGOS-ULUI DEPLIN VALAH!)/Să scape de mânule de câine./Şi să mă scoţ de mişelătate,/Să nu petrec delung răutate”- cf. idem.

Că tot veni vorba:  “sângură născuta mea cu mine” este, în semnificaţia dosofteiană, BISERICA LUI HRISTOS CEA IZBĂVITĂ ŞI IZBĂVITOARE! “Adică, precum să vede, acest cuvânt sângură născuta mea, precum este Eva sângură născută din Adam din coastă-i, AŞIJDEREA SVÂNTA BESERICĂ DIN COASTA DOMNULUI HRISTOS; Adamului dormit cu somn greu, Hristosul dormit pre svânta cruce. IZBĂVIREA SVINTEI BESERICI ARATĂ AICEA CU SÂNGURĂ NĂSCUTĂ” – cf. nota Sfântului Poet Dosoftei, la psalmul 21, de la pagina 46).

 

4.3-“CRAI”, “BOIERI”, “GLOATE”/”GLODURI”… ŞI POETUL/”CÂNTĂREŢUL”!

…O lume cu un “CRAI-DUMNEZEU”, cu “împăraţi” şi cu “boieri”…care vor să-l imite, pe Dumnezeu, nu întru Lumină, ci întru slavă deşartă, FĂRĂ ROST ŞI MOTIV…dar şi o lume cu “şerbi”, şi cu “mişei”, şi cu “gloate” gregare! O lume care e cuprinsă de iluzia atotputerii şi atât de nebunescului miraj al veşniciei trupului (?!), prin linguşire şi sprijinire reciprocă, a “preajmei” de oameni-“gloduri/gloate” – care, prin fel şi soi de gesturi hipnotizatoare, ne fac, tuturor celor slabi, semne ispititoare, întru rămânerea dimpreună cu PĂCATUL TRUFIEI, ca “soţ”: “Când să-ntoarce-acasă îi mergea nainte/Boierii şi curtea şiragiri tocmite,/Prin cântări de şiruri de giocuri de fete,/De le da-mpăratul fără de scumpete” – cf. psalmul 67, p. 126. Această imagine, dacă vom citi-o, în proza ritmată a versetelor Psaltirii Davidiene, este una a normalităţii falnice a Împăratului-Dumnezeu-Iahwe (“Văzut-am, Dumnezeule, mergerea ta; văzut-am mergerea Dumnezeului şi împăratului meu, la lăcaşul cel sfânt” – cf.psalmul davidian 67, p. 592). Dar Sfântul Poet Dosoftei, în Psaltirea lui Valahă,  o coboară pe pământ (comparând-o, probabil, cu scena alaiurilor domnitorilor greci sau grecizaţi, care se întorceau, de la Sublima Poertă Otomană, gata căftăniţi, după ce, în prealabil, pupaseră papucul sultanului şi trăseseră, spre Stambul, toată bogăţia jefuită de ispravnici, a Ţării Valahe, nelăsând nici scânteie de foc, prin vetrele “mişeilor”/oamenilor de jos, săraci/sărăciţi, precum  şi “şerbilor”!) – şi o  transformă ÎNTR-UN TABLOU AL DEŞERTĂCIUNII, SUPUS  UNEI PRIVIRI FOARTE CRITICE!

“Că ei, bogătaşii, pre meser [73] defaimă,/ Ce Domnul l-a făce bogat fără samă” – pe cel care, pe pământul “sirepiei”/sălbăticiei păcatului lăcomiei, a fost/a existat  întruchipare enigmatico-mistică (piatră de încercare pentru nebunia celor bogaţi şi, deci, luciferizaţi întru setea pustiitoare de faimă goală/golită semantic, de motivaţie: LĂCOMIA!)  - cf. psalmul 13, p. 30.

Da-da, rămâne numai Dumnezeu “din direapta” (cel drept, poziţionat, mereu, în lumina Mâinii Demiurgice, MÂNA DREAPTĂ/A DREPTĂŢII ARHETIPALE!) să mai poată spera la (şi chiar a face!) Ordine/Restaurare Nomotică, să ţină cumpănă dreaptă, între sărac/bogatul metafizic şi bogat/săracul metafizic - atât în mediul terestru-social, cât şi în cel metafizic, al Neamurilor decăzute în Popoare/”Limbi”: “Domnul din direapta, Să-mpărţască plata,/Pre boieri, pre gloate,/Pre limbile toate” – cf. psalmul 47 (p. 91)

…O lume căzută din Rai şi tare slabă (gata-gata să se destrame/deşire  oricând, sub suflarea Judelui Cosmic!)  şi roasă de viermii lăcomiei, făţărniciei, pizmei, neomeniei, chiar “sirepiei”/sălbăticiei – o lume supusă permanentei NĂVALE (precum cele turco-tătare, dar şi leşeşti, ungureşti, nemţeşti etc.!), din partea Răului! – dar şi o lume în care Dumnezeul Milei şi Singur Garant al Luminii şi-al Mântuirii, HRISTOSUL - este chemat/invocat să  îndulcească, să amelioreze condiţia umană – şi NIMENI NU SE ÎNDOIEŞTE DE ÎNŢELEGEREA ŞI DE MILA HRISTOSULUI! Căci numai în puterea Lui se mai ţine Lumea ASTA, şi nu se deşiră, iar şi iarăşi! Dar, şi dacă se va deşira Lumea ASTA - Dumnezeu este, mereu (cu o generozitate mirabilă, dublată de neistovită fantezie veşnic creatoare!), pregătit pentru re-demiurgire / re-zidire a Lumii/Lumilor!

Nu degeaba există, în textul dosofteian, cele Patru Demiurgii TOTALE! Sunt toate şi suntem toţi sub  Semnul Crucii -  dar CRUCEA ESTE ÎNSCRISĂ ÎN VEŞNICUL CERC AL DEVENIRII!

SWASTICA DACO-GEŢILOR, de la SARMIZEGETUSA…

…Cine ar fi putut să-i spună, la 1673 (când a terminat de tipărit şi de dat Lumii Valahe Psaltirea ei de suflet!), Sfântului Poet Dosoftei, că, peste 13 ani, va fi un emigrant şi un proscris, şi că nu-şi va mai vedea patria Sfântă? Nimeni, decât numai Unul Dumnezeu!

Numai Unul Dumnezeu i-a putut şopti, la urechea sa descântată, stihurile cele mai fierbinţi de amărăciune (pe atunci, s-ar fi zis că nu se justificau, dar Duhul i-o luase înainte şi privirii lucide, şi minţii celei lenevoase, de biet om!), în care se simte vibrând deznădejdea ce de tot umilită, a valahului care ştie, de la/prin primirea unui Mesaj Dumnezeiesc, că, acolo sus, în ceruri, s-a luat (din pricina păcatelor sale apăsătoare) cea mai sfâşietoare decizie, pentru soarta sa, de om cu Mamă şi cu Patrie: “<<Ţara mea să nu o vază,/Deaca nu vrură să crează>>” – cf. psalmul 94, p. 186.

Şi, da, Grădina Maicii Domnului/VALAHIA era şi este Ţara Lui Dumnezeu! Şi Sfântul Poet Dosoftei scrie aceste două stihuri, parcă având în ureche Vocea Judelui din Cer! Îşi dă seama, cu Duhul, că nu există mai mare pedeapsă, pentru un om, decât aceea să nu mai poată “să vază” Patria lui şi a Lui Dumnezeu, deopotrivă…! Sfântul Mitropilit ştie, mai bine ca oricine, câte păcate are omul, în faţa Lui Dumnezeu – şi, mai cu seamă, un Păstor de OAMENI, cât de grele şi multe păcate trebuie să ia asupra lui, pentru a nu lăsa gruel şi pedeapsa Celui Drept să cadă asupra Turmei, ci, ca şi Hristos, ştie că trebuie să ia povara înfricoşătoare a Martiriului, asupra sa, ca fiind Păstorul cel Bun! Ştie că el nu doar l-a slăvit pe Hristos, ci a crezut, mai fierbinte decât oricare om de pe faţa Pământului, în Mântuitorul Lumii, dar că trebuie să se jertfească, prin cea mai amară, pentru Duh, jertfă, pentru toţi cei care, în Turma sa, nu au crezut la fel de fierbinte ca el…

Şi, deci, pentru Turma sa, Sfântul Poet şi Martir Dosoftei ştia că vine ceasul Orbirii, când ochii săi nu vor mai avea şi vedea, în faţă, nimic, din  ceea de, o viaţă întregă, a iubit, slăvit şi cântat: Ţara Dumnezeului Valahilor, cărora “voaia cea largă” a Bunului Dumnezeu i-a dăruit, din plin şi deplin,  cu “dealuri nalte” şi cu “lunci”, cu “munţ” prin care saltă mii de  “pâraie”, “munţ” cu “prăpastea cea largă”, dar  şi cu impresionante  “ape detunate”, cu “coluni” şi cu “păsări strânse-n ghoarbă/ La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri”, “păduri întunecoase” , în mijlocul lor cu “APE DE RĂPAOS” (…Apele Lacului Cosmic-Oceanului Originar al Tăcerii Ante-Demiurgice! - câtă putere eminesciană de poetizare, avant la lettre, a Liniştii Dinaintea Facerii! -  are acest Sfânt Dosoftei! – parcă auzim acel stih celebru al Aminului, despre Apele Originarităţii Cosmice/Repaosul Originii, din care se pregăteşte Viforul Demi-URGIEI: “mi-e sete de repaos”!!!), cu “vrăbii şi grauri”, dar şi cu “cerbi săltători şi inorogi sfinţi”, cu “iepuri de sub stânci tare” şi cu “lupi care urlă şi scâncează” şi cu “zimbri şi vieri graşi” (cf. psalmul 79, p. 156), dar şi cu tot felul de “jigănii mari şi mănunte” - …cu “şesuri late” şi cu “râuri şi tăuri”, “câmpii cu roură pe flori”, pe care “creşte pajiştea cea moale”, din al cărei fân vin “dobitoacelor să pască”… - …dar, mai cu seamă, cu oameni cunocuţi, cât şi nişte fraţi mai mici, care oameni  frăţeşti ”scot grâul de pită”, din “foalele pământului“, prin “sudoarea” sfinţită a frunţii lor, şi oameni frăţeşti  care ştiu să şi slăvească “bivşugul şi dulceaţa” date lor de Domnul Hristos, prin “vinul cu care să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare” şi prin “fărină de grâu cu unt în stride” (cf. psalmul 77, p. 150)…Şi, deasupra tuturora, să-şi recunoască POPORUL CEL SFÂNT, plutesc Regele-Soare, de mână cu Regina-Lună…!

Ei bine, toate aceste minuni, din porunca propriului martiraj, îi vor seca, în găvanele ochilor înlăcrimaţi, pentru că cineva, şi anume, Păstorul cel Bun, trebuie să plătească, pentru păcatele celor din turma sa, şi, deci, “EL” (el, atât de smeritul şi binecredinciosul Păstor al Valahilor!) va fi/deveni, prin atitudine hristic-martirică/răscumpărpătoare întru Popor Valah Istoric şi întru Resfinţirea Neamului, în veci de veci…”EI”, după înalta Voie a Domnului din Ceruri: “<<Ţara mea să nu o vază,/Deaca nu vrură să crează>>”.

…Cumplit, pentru cineva care a iubit, ca nimeni altul acest tărâm al Lui Dumnezeu şi Grădină a Maicii Domnului!

…Asta se întâmplă, mereu, de plătesc cei albi precum helgea, pentru “gloatele”/”glodurile” (borboros-ul infernal) de împăraţi şi de mişei (pentru că, din păcat, sunt la fel de bine şi adânc răscumpăraţi, prin MARTIRUL CEL DE NEAM , şi cei înalţi în rangul pământesc, precum şi cei săraci, dar nu totdeauna doar “mişei”-ca-sărmani/lipsiţi, ci, deseori, şi…ticăloşi/ticăloşiţi).

Când ne supunem “vicleniei” (trădării) de Duh (“Şi dup-a lor viclenie/Vei pierde-i, să nu să ştie” – cf. psalmul 93, p. 184), din noi – şi, mai cu seamă, ne lăsăm vădit “strâmbaţi” întru Duh (“le-a ieşi strâmbătatea ca săul” – cf. psalmul 72, p. 138), de la Nomos-ul Divin, de la Dreptatea-Logos Divin. Dar  şi…dedaţi spre ”lunicare” (cf. psalumul 29, p. 58) a pasului inimii şi Duhului, spre desfătări deşarte. Şi nici măcar nu zicem, spre prevenire a destrămării noastre fiinţiale şi după pilda Sfântului Poet Dosoftei: “Înălţate-voi, Doamne, cu multă plecare,/Că-m trimiţ sprijeneală, de n-am LUNICARE” (cf.psalmul 29, p. 58) – după ce, în prealabil, îşi recunoscuse chinul-rană putredă a Duhului, ajuns, întru “fărălege”/supus Anti-Nomos-ului luciferic, ajuns să zacă într-o fire nesimţitoare (“sufletul de sarcini abia se clăteşte./De rane sunt putred, firea nu mă sâmte”), precum  şi “clătirea”/clătinarea sufletului, sub “covârşeala” poverii răului făcut şi a nebuniei păcatelor (“mi-am pierdut din minte”) .

Câte brumă de păcate  va fi avut Sfântul Poet Dosoftei – el, aparent, şi le hiperboliza! – de fapt, era perfect conştient de gravitatea imensă, a oricărei “lunicări”, de după “lunicarea” luciferică cvasi-infinită, a strămoşului Adam! – …dar,  poate, şi spre a nu fi aflat şi judecat, mai aspru şi drept, de către El-altul, când însuşi nu ştiuse, cu luciditate, a-şi da greutate şi spaimă de greutatea păcatului său, de Om Căzut şi de Om Năuc/Năucit de  condiţia sa mizeră, infernalizată de zăcerea “neconcenită”/nestârpită/inepuizabilă, în borboros-ul greşelilor/”lunicărilor” Duhului său! (…mai bine-ţi strigi tu singur, păcatele, înainte, decât să ţi le auzi strigate de altul, înaintea ta şi de faţă cu toţi!) – “Am fărălegi multe de mă covârşeşte,/Sufletul de sarcini abia se clăteşte./De rane sunt putred, firea nu mă sâmte,/ De nesocotinţă mi-am pierdut din minte./M-am zgârcit cu totul ticăcind în chinuri,/Îmblând toată zua cu mâhnite gânduri” – cf. psalmul 37, p. 74.

STAREA DE MÂHNIRE este stare păcătoasă/infernalizantă, este starea de prefigurare a infernului, pentru că numai Satana este mâhnito-melancolic, după pierderea “titlului şi rangului” său ceresc…!

Nu, noi ne împingem unul pe altu şi fiecare pe sine, spre tot mai multă şi catastrofală “lunicare” (cădem dintr-o “lunicare”, într-o şi  mai catastrofală, şi mai grav-fracturantă “lunicare”!), până ce ne destrămăm (întru entropie/Anti-Nomos!), făptura/fiinţa, până ca ajungem “aşe deşerţ” oameni, “ca o haină slabă,/Stricată de molii şi fără de treabă” . Sau ne amestecăm “oasele cu prundul” (cf. psalmul 66, p. 126): “Să le zacă (n.n.: celor păcătoşi prin pizmă, ori prin lăcomie, ori prin orice altă “lunicare” înafara  Spaţiului Cosmico-Nomotic!) în mestec oasele cu prundul”.

Da, ajungem nişte NE-TREBNICI! – care nu doar că nu mai folosim nimănui, la nimic (suntem deşertaţi de semantica Vieţii-Hristos!), dar ne-am adus fiinţa până la stadiul cel mai respingător şi “stricat” de demonii pustiului/pustiirii/destructurării (“moliile”), dându-le demonilor prioritatea origenică, în faţa Scaunului Judeţului şi Mântuirii Divine : da, “moliile”-ca-viermi-nehodiniţi, întru Deşirarea Fiinţială (şi reificarea/îngheţarea sufletelor noastre!) vor deveni (aceste minuscule zboruri palide, aceste veritabile termite ale Neantului/Aneatizării Hainei Fiinţei Umane!), hrănite de “lunicarea” noastră – CRISALIDE! Şi, din CRISALIDE, îşi vor lua zborul, din nou, Îngeri ai Luminii, spre SUS! Iar noi, de jos, ne uităm, neputincioşi, cum le-am plătit “biletul” dracilor (“dracilor, vărsând sânge prin ţară” – cf. psalmul 105, p. 214), la “zborul” lor cel re-înnoit, spre Lumina Dumnezeiască…

…Şi cine va fi, alături de Dumnezeu, co-demiurgul Mântuirii din Borboros-ul Infernal, din coşmarul din care ne zbatem degeaba, spre trezie/trezvie a Duhului? Răspunsul ni-l dă, în primul rând, psalmul 143 (p. 275): “Cântec  nou îţ voi zâce-n noroade,/ÎN PSĂLTIRE, Dumnezeu,-n zece coarde,/De izbândă ce dai” (n.n.: ZECE este numărul Lui Dumnezeu-Demiurgul-întru-Armonie Pytagoreico-Platoniciană!). Precum îndemna şi-n psalmul 145 (p. 278): “Lăudaţî-l cu CÂNTEC pre Domnul,/Că-i CÂNTECUL BUN în tot omul” – sau în psalmul 150 (p. 284): “Lăudaţ cu GLASURI NALTE/De BUCINE FERECATE,/Lăudaţî-l ÎN LĂUTE,/În PSĂLTIRI PE VIERSURI MULTE ” – şi, mai cu seamă, în psalmul 46 (p. 89): “Limbile să salte/Cu cântece nalte,/Să strige-n tărie/Glas de bucurie,/Lăudând pre Domnul,/Să cânte tot omul”.

Cum am grăit mai sus: mai bine-ţi strigi tu singur, păcatele, înainte, decât să ţi le auzi strigate de altul, înaintea ta şi de faţă cu toţi! Pentru că numai aşa, prin căinţă şi mărturisire, sincere şi deschise, îi dai Lui dovada că ţi-ai înţeles natura profundă şi sinucigaşă, a păcatului! -  şi că nu vei mai face casă bună cu el, ci te vei alătura Îngerilor/Binevestitorilor de Hristos-Dumnezeu, precum  şi Sfinţilor/Martirilor, întru ARMONIA FIINŢIALĂ, întru LUMINA CEA VEŞNICĂ A CELOR PATRU RĂSĂRITURI!

Cântăreţul/Poetul ARMONIILOR CELESTE  - este cel dintâi dintre măturisitorii cei deschişi, sincere şi înfierbântaţi de dorul re-întoarcerii la Originea-Paradis!

Psaltistul-Poet şi Cântăreţ (ARHEU AL ÎNGERULUI PSALTIC!), care-l confirmă, mereu, pe Dumnezeu, întru Demiurgia Sa ARMONICĂ: o face din/prin strămoşescul “bucin”/bucium (ferecat, adică învelit în Aurul Luminii Armonice!), ca şi din/prin tot atât de vechea “lăută” – dar, în primul rând, din însuşi LIMBA “SĂLTATĂ” ÎNSPRE “ÎNALT/ÎNĂLŢIME”, ÎNSPRE RELUAREA ZBORULUI SPRE RAIUL-ORIGINARITATE! Limba noastră, cea din “prăpastia plutonică” a Gurii este, de fapt, LOPATA LUI CHARON, cu care, prin Orfismul CÂTECULUI RE-ARMONIZATOR DE LUMI, vâslim, prin văzduh, către Duh,  către Rădăcina noastră de Sfântă Lumină, către SINEA NOASTRĂ COSMICĂ!

Lăudarea de Dumnezeu este, de fapt, confirmarea de sine/a Sinelui, întru Sinea Cosmică!

Strigătul nostru este “GLAS DE BUCURIE”, atât

1-pentru a ne confirma originea celest-paradisiacă, dar şi

2-pentru a pregusta Fericirea Raiului Dumnezeiesc (având finalitate apotropiacă, exorcizatoare, alungătoarte de ISPITĂ/ISPITIRE, spre reluarea încăpăţânată a “ospăţului” celui  înveninat, al “cumetrie/reîncuscririi” cu răul din noi!). Sfântul Poet Dosoftei are chiar un anume psalm, în care schiţează, la modul orfico-poetic, FERICIRILE VALAHO-HRISTICE:

“Ferice de ceia ce vor merge/Fără vină (n.n.: numai HRISTOS-DUMNEZEU n-are vină, omul trebuie să-şi recunoască păcatele, până la a 77-a spiţă, înapoi şi înainte! – deci, martirajul-autosacrificiul martirico-hristic acceptat este singura ipostază în care omul, încă de pe pământ, se leapădă [limpede, decisiv, fără putinţă a întoarcerii] - DE VINĂ!), Doamne,-ntr-a ta lege./Ferice de ceia carii cearcă/Fericitul tău cuvânt să-l facă,/Să te cerce cu inemă-ntreagă,/Să-ţ mărturisască fără tagă./(…)Fericit eşti, Doamne, şi mă-nvaţă/Să-ţ ţâi dereptările-n dulceaţă ” (cf. psalmul 118, p. 235).

Când Dumnezeu este fericit, înseamnă că şi noi putem fi fericiţi! Pentru că înseamnă că El-Hristos, Atoateştiutorul şi Atotmântuitorul, a întrevăzut, deja, mântuirea noastră – şi, deja, se simte, pentru noi, “mireazma de dulceaţă” a Raiului- Originaritate a Fiinţei/Fiinţării! Înseamnă că Limba noastră nu a vâslit în gol, către plinirea Logos-ulului Divin!

LIMBA/LOGOS/GLASUL UMAN, armonizat, întru pregustare paradisiacă a Stării Sublime de ARMONIE – în CORURI (ca prefigurări ale recontopirii, întru Logos Divin, a “aşchiilor” căzute şi înmulţite păcătos, din Trunchiul-ADAM!)!

Psaltirea Dosofteiană, deci, a fost alcătuită/tocmită, tot aşa cum au fost acordate lăutele şi suite spre Cer (întru Refacerea Punţii către Împăcarea Dumnezelui cu Omul şi conlucrarea, întru Demiurgie, a Omului cu Dumnezeu – TEANDRIA!), cu SCOPUL CEL MAI ÎNALT (CEL SOTERIOLOGIC!):

MÂNTUIREA LUMII VALAHE!!!

***

 

4.4-“BUCINELE” VALAHE

La Sfântul Poet Dosoftei, motivul “bucinului” arheic  este unul de luare-aminte, dimpreună cu “cornul de Inorog”, cum am văzut mai sus.  “Bucinele” dosofteiene  nu au prea mulţi determinanţi, afară de “ferecat”/ ferecătură şi de “mare”/mărime – de fapt, ÎNĂLŢIME!

Există doar :

a-“bucine ferecate” – psalmul 150, p. 284, precum şi în psalmul 136, p. 264 -   şi

b-“bucine mare”, în psalmul 46, p. 89.

Dar aceşti determinanţi sunt de o valoare simbolică majoră.

A-Pe de o parte, “a fereca” înseamnă “a înveli în metal”. În ce fel de metal, dacă aceste “bucine” au funcţiunea de a-l slăvi pe Dumnezeu? Evident, ferecate în AUR! În Lumina Soarelui, Lunii şi Stelelor! Sunt “BUCINE” COSMICE, sunt “BUCINE” SOTERIOLOGICE -  pentru că, dimpreună cu CORNUL INOROGIC, ele au funcţia (aşa cum vor avea-o şi la Aminul-Eminescu, mai târziu, în Sara pe deal: “Sara pe deal buciumul sună cu jale” – buciumul funerar precede, totdeauna,  transfigurarea în BUCIUMUL MÂNTUITOR/ÎNVIETOR: “Astfel de noapte bogată/Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” – viaţa veşnică este de necomparat cu viaţa aceasta terestră, extrem-friabilă!) de PUNTE/POD ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT, pentru Re-Întoarcearea în Paradisul-Origine Adevărată a Omului Re-Îndumnezeit.

B-Pe de altă parte, determinantul “mare”, de fapt “NALT/ÎNALT”, precum “înaltă”  este şi strigarea pentru îndurare şi, concomitent,  spre slăvire a Mântuitorului şi spre slăvirea Gloriei Învierii  (“S-aud glasuri multe/De bucine mare,/Cu NALTĂ strigare”) – trimite, încă şi mai clar, la efortul omului de a se desprinde de păcat, de pământul păcatului – şi de a transcende, spre a se transfigure în Adam-Cel-Mântuit (cum a şi prefigurat Hristos-Dumnezeu, pe Golgota-Muntele Căpăţânii, înfigând Crucea Martiriului în Capăţina lui Adam-Cel Vechi: Sângele scurs din Rănile-Cele-CINCI ale Adamului-Celui-Nou-HRISTOS se transform în foc de ars păcatele “căpăţânii” Adamului-Celui-Vechi, întru transfigurarea lui în Androginul ORIGINAL şi ORIGINAR/ADAM PROTOGONOS, din Paradis!).

Osul CORNULUI-DE-INOROG (“BUCINUL” MISTIC!) este figuratorul rezumativ al  Scheletului Uman. Ce este Scheletul Uman, decât UMBRA SPECIEI, care transcende Individul Înstrăinat pe Pământ?

Aşa că sintagma, din psalmul 92 (p. 180): “Ca inorogul să-mpungă”, precum şi sintagma din psalmul 101 (p. 196): “Că-m trec zâlele ca fumul” – au în comun două acţiuni cu finalitate soteriologică:

1-“a împunge” cu ALBUL/NEPRIHĂNITUL/NEPRIHĂNITORUL CORN/PHALUS, adică a forţa porţile spre cealaltă lume, spre reintrarea în Paradis şi, astfel, pentru Recuperarea Originii Autentice-Androginice  – şi

2-“a trece” pe direcţia FUMULUI [74] (adică, spre ÎNALTUL CERULUI!), dar “a trece” şi dincolo de inefabilul, dar efemerul DEGET AL FUMULUI: Direcţia/Direcţionarea Hermetică va fi părăsită (de fapt, TRANSFIGURATĂ!) pentru/în NOUL LOC/SĂLAŞ FĂRĂ-DE-SPAŢIU: PARADISUL!

Cu alte cuvine, Viaţa-FUM va fi transfigurată în Învierea-ca-FOC VEŞNIC!

Fireşte, totul sub ocrotirea ARMONIEI ASCENSIONALE, a Zborului-Cântec de “BUCIN”!

“BUCINUL” este, în definitiv, Parashabda-Logos-ul ORIGINAR!

***

4.5-“MIERE”, “STREDE”, “STRIDE” – ŞI MEISTER ECKHART. “MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ”

 

Se pare că, datorită Sfântului Poet Dosoftei, am şi ajuns la Porţile Raiului!

Deci, repede, să ne lămurim cum este în Rai!

…Acolo este, ne grăieşte, cu înaltă înţelepciune, Sfântul Poet Dosoftei: “ MIREAZMĂ  DE DULCEAŢĂ” (psalmul 140, p. 270). Adică, superlativul absolut (extrem spiritualizat, rafinat până la SUPREMA SUBLIMARE PARADISIACĂ) al  “dulceţii”-ARMONIEI FIINŢIALE.

Şi cum s-a ajuns la dulceaţa fără suport-al-dulceţii – adică, la “MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ”? Trebuie că sunt nişte trepte-etape ale “dulceţii”.

Da, sunt! Şi ele ne dau măsura Poetului Dosoftei. Căci un Poet care ştie, cu sensibilitate de alchimist, să umble, cu naturaleţe, printre esenţe, adică printre nuanţele infinite ale sinonimelor şi printre vocile cântând game infintite, ale variantelor fonetice – este un Poet Desăvârşit!

Există, în acest sens, trei trepte ale “dulceţii”, figurată lingvistic (“forma mentis”) prin “miere” – şi aceste trepte sunt folosite nu aleatoriu,m ci cu un discernământ poetico-lingvistic fără de cusur (de obsevat că, în primul text citat de noi, la distanţă de doar  două stihuri, adică la distanţă de 16 cuvinte, Sfântul Poet Dosoftei foloseşte ambele varinte de bază – adică, “stride” întâi, şi “miere” pe urmă!):

a-“miere” (dublată de “stride”): “Câtu-s de dulci cuvintele tale,/Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le/De-mi îndulceşte-ntr-înse rostul/Că-s mai dulci decât MIEREA CU TOTUL”( psalmul 118, p. 241);

b-“stride”: “Fărină de grâu cu unt în STRIDE” (psalmul  77 , p. 150);

c-“strede”: “Giudeţele ţ-sunt , Doamne, direpte,/Adevere şi nu sunt deşerte./Ca aurul cel bun sunt dorite/Şi ca piatra cea scumpă iubite./Şi cu ce cu altă le-aş răduce?/Că sunt şi decât STREDEA mai dulce/Pentr-aceea şerbul tău le ţâne,/Păzându-le întregi, cum să vine,/Pentru ca să ia asupră plată/Din mila ta cea nemăsurată” (psalmul 18, p. 41).

Toate formele de “dulceaţă” sunt legate de Logos-ul Divin şi, deci, de spirit/spiritualitate-suflet, aşa cum, explicit, ni se confesează, poetic, autorul Psaltirii: “Cu CUVÂNTUL tău cel DULCE”(psalmul 49, p. 96) – precum şi: “sufletul în dulceaţă” (psalmul 48, p. 95).Evident că “dulceaţa”-spiritualizare, întru Logos Divin, nu poate exclude latura JUSTIŢIARĂ: LIMBA-SPADĂ (“tăioasă limba ca spata” - psalmul 63, p. 117). Justiţiarul-cu-Limba-Spadă HRISTOS (careşi foloseşte Logos-ul ca “smidă”/grindină pedepsitoare, tot ca la Aminul-Eminescu: “acea GRINDIN-OŢELITĂ [n.n.: oastea lui Mircea, care a învins puterea lui Baiazid]înspre Dunăre o mână”!: “Glasul Domnului toarnă cu smidă-n pohoaie” – psalmul 28, p. 55) se transfigurează în Dulcele HRISTOS-AL-MIERII, de îndată ce s-a restabilit, în cosmos, ARMONIA!

Deci, nu este vorba de dedublare a Chipului Dumnezeiesc, ci de Restabilire a AUTENTICITĂŢII CHIPULUI DUMNEZEIESC – întru Starea de Paradis, numită de Sfântul Poet şi “Ocina lumea-n vreme neclătită – psalmul 36, p. 72.Pentru că Dumnezeu nu “măhăieşte” (nu vorbeşte prin semen, adică: “Şi cu ochii să nu măhăiască”  – psalmul 34, p. 69), ci ROSTEŞTE (cu Limba-Spadă, întru Logos-ul-MIERE/ARMONIE!!!

Să ne ocupăm, acum, de variantele

1-atât cele fonetice, ale vocabulei care altfel denumeşte “mierea” – arhaismul “stride/strede”! - cât şi

2-cele ideatic-poetice, ale exprimării ideii de maximă “dulceaţă”/ARMONIE CELESTĂ.

În primul rând, în psalmul 118 (p. 241), se zice aşa:

-“Câtu-s de dulci cuvintele tale,/Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le/De-mi îndulceşte-ntr-înse rostul/Că-s mai dulci decât MIEREA CU TOTUL”( psalmul 118, p. 241).

De ce Poetul s-o folosit, în acelaşi text şi la distanţă textual minoră, de ambele variante de exprimare a ideii de “dulceaţă” paradisiacă? Fireşte, pentru că a simţit că unul exprimă o nuanţă semantică a ideii de bază, iar celălalt -  altă nuanţă semantic a ideii de bază!

De observant că, atunci când se foloseşte de vocabula “miere”, Sfântul Poet Dosoftei adaugă: “CU TOTUL”! Adică, ce-i lipsea/lipseşte mierii, să fie, oricând şi oriunde, “CU TOTUL”? Înseamnă că există

a-miere vădită parţial, şi

b- miere vădită “CU TOTUL”!

Şi, atunci, ne amintim de un mistic  german, trăitor între  1260 şi 1327, (deci, posibil de cunoscut, de către Sublimul nostru Poet Dosoftei!) – anume,  MEISTER ECKHART (comentat, în veacul XX, de un alt mistic, de data asta, rus, şi imposibil de contactat, în mod natural, de către Sfântul Poet Dosoftei: Nikolai Berdiaev – 1874-1948).

Ce spunea Meister Eckhart, în veacuri demult trecute ? Anume, că există două ipostaze ale dumnezeirii :

I- deitatea (Gottheit-Grund), CARE NU ACŢIONEAZĂ (deci, este ca şi MIEREA CEA NU DEPLIN VĂDITĂ, NICIODATĂ!) - şi

II- Dumnezeu (Gott), care acţionează vădit, întru Demiurgie. Şi, deci, “STREDEA/STRIDEA” dosofteiană poate fi asimilată acestei de-a doua ipostaze!

Adică, SPIRITUL NEMANIFESTAT (proiectiv) şi SPIRITUL MANIFESTAT ÎNTRU LOGOS (forme ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale - Tatăl şi Fiul, divini, în aceeaşi matcă-dumnezeire.

Diferenţa aceasta este preluată şi de N. Berdiaev – în lucrarea ADEVĂR ŞI REVELAŢIE, p. 57, Ed. de Vest, Timişoara, 1993.

În definitiv, textul dosofteian identifică “stridea” în momentul definit/definibil, al constatării umane a  eficienţei Logos-ului Divin, în influenţarea/modificarea ameliorativă a sorţii umane, ca ROST TERESTRU – deci, a expresiei manifestării umane VĂDITE ISTORICO-TERESTRU: -“Câtu-s de dulci cuvintele tale,/Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le/De-mi îndulceşte-ntr-înse rostul”. Să subliniem că, fonetico-lexical-semantic, varianta “stridea” sugerează STRIGĂTUL DIVIN, ca expresie a manifestării sale nomotice, întru nouă RÂNDUIRE/RÂNDUIALĂ/LOGOS a/l  Fiinţei Umane!

Cam la fel stau lucrurile şi în cazul variantei fonetice “stredea” – dar nu “cu totul”:

- “Giudeţele ţ-sunt , Doamne, direpte,/Adevere şi nu sunt deşerte./Ca aurul cel bun sunt dorite/Şi ca piatra cea scumpă iubite./Şi cu ce cu altă le-aş răduce?/Că sunt şi decât STREDEA mai dulce/Pentr-aceea şerbul tău le ţâne,/Păzându-le întregi, cum să vine,/Pentru ca să ia asupră plată/Din mila ta cea nemăsurată” (psalmul 18, p. 41).

Dacă vocala vocală închisă anterioară nerotunjită “i” (“stride”) este mai strânsă în sine, deci mai pătrunsă de intimitatea divină - vocală mijlocie anterioară nerotunjită “e” (“strede”)sugerează o mai vastă deschidere, deci o mai mare…”vulgarizare”, în sensul de “oferită/dăruită şi către poporul de rând” (“GLOATĂ”, care, la Dosoftei, nu numeşte doar o categorie socială, ci şi o categorie spirituală: “cei aflaţi întru GLOD/ÎNGLODARE în păcat, întru BORBOROS”).

Deci, nu ne miră deloc contextul în care este folosită variant fonetică “strede”, ci, dimpotrivă, ne confirm supoziţiile semantic-lingvistice: contextul în care “şerbul” lui Dumnezeu (deci, ipostaza  de Om Neiniţiat Hristic!) constată cât de “direpte”, şi “adevere”, şi “nu deşerte” sunt “giudeţele” Lui Dumnezeu. Ele/”giudeţele” divine sunt/ar fi (după mintea “şerbului”-“glotaşului) precum AURUL BUN (adică, aurul comercial-pasager, aurul care se vinde şi se cumpără, la zarafi şi pe pieţe, întru MULŢIME-GLOATĂ/ÎNGLOTARE/ÎNGLODARE întru NOU PĂCAT, tocmai când voia şi credea că scăîpase de păcat, prin recunoaşterea Justiţiei Lui Dumnezeu:  Păcatul Asimilării Lui Dumnezeu cu ceea ce nu-i este nici caracteristic şi nici esenţial!)!

Nu, deschiderea prea mare/excesivă/hybris poate să însemne şi…crăcănare! Adică, şi diformizare/alienare/degenerare a NATURALULUI DIVIN, dar şi poziţionare întru pierdere de echilibru spiritual!

Deci, nu e tot atât de bună “stredea” (excesiv înjosită întru despiritualizare “glotaşă”!), pe cât este “stridea” (auzirea manifestării Logos-ului Dumnezeiesc! – e drept, aflată în compania grâului hristic şi a “oloiului-unt”, posibilă ipostaziere a mirungerii/”îngerească hrană”-HRĂNIRE ÎNTRU RECUNOAŞTERE A FIINŢEI DE DUH: “Pâine din ceri, ÎNGEREASCĂ HRANĂ./Şi le-au trimis de saţâu merine,/Fărină de grâu cu unt în STRIDE” psalmul  77 , p. 150)…dar tot deplin bună (dar, în TĂCEREA SPORITĂ A ROSTIRII!) este “mierea”! Căci numai ea poate să se afle ACOLO, în zona extatică, în Chipul Mistic (deci, inefabil/inexprimabil, întru DEITATEA eckhart-iană: GOTHEIT-GRUND!): “ MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ” (psalmul 140, p. 270).

Adică, ajungerea în Paradis şi recunoaşterea Ipostazului UMANO-DIVIN Paradisiac Restaurat: ADAM PROTOGONOS! – singurul îndrituit să guste această sublimă/sublimată  “mireazmă”, ca efect al ek-stasei deplin/împlinitor-iluminatoare întru Duh, întru Mântuire/Recuperare a Sinei Cosmice!

 

…În fefinitiv, la fel ca şi “OLOIUL” MIRUNGERII (dar în mult mai mare şi specială măsură!), curgerea grea, lipiciosă şi înmiresmată a “MIERII” (a se observa structura fonetică a vocabulei “MIERE”: după o consoană bilabială vibrantă nazală, “m”, urmează diftongul descendent median, “ie”, care se rosteşte, însă, atât de “trenant/amânător” şi insidios, încât parcă s-ar sugera că acest cuvânt s-ar putea rosti şi în două silabe, dacă s-ar vrea - dar că e mai bine, probabil, pentru rostitor, să fie rostit într-o singură silabă…  da-da, dacă, totuşi, ar vrea, da, s-ar putea/se poate şi ÎNTR-UNA SINGURĂ, de hatârul şi pentru intima plăcere/intimul folos  a/l rostitorului…! – rulanta/vibranta sonoră alveolară “r” se odihneşte, cu ochii semideschişi şi pânditori, precum pisicile, în vocala mediană “e”, gata să sară, însă, în lumina maximă, a unui nou diftong, de data aceasta, UNUL DEFINITIV-ASCENDENT, cel al articulării: “ea”!) sugerează nu doar TRANSCENDENŢA-CA-NĂZUINŢĂ şi MOD DE REALIZARE A OPERAŢIUNII SPIRITUALE DE TRANSCENDERE -  ci şi (de fapt: în primul rând!) LIANTUL ARMONIC AL COSMOSULUI – dar şi Călăuza către MAXIMA ASCENSIUNE, aceea a Mântuirii întru Paradisul /“MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ” – deci, “MIEREA” este izotopică semantic cu Însuşi HRISTOS!!!

***

 

 

4.6-NEVĂZUTA ŞI TAINIC-RÂVNITA FLOARE DE DOR, A SFÂNTULUI POET DOSOFTEI…!

Şi Acolo, Sus, este şi ne aşteaptă FLOAREA CEA TAINICĂ, UNICA FLOARE A LUMII, ARHEICA ŞI LUMINATA FLOARE A LUI DUMNEZEU-LUMINA!

Nevăzută decât de Treptele Puterii Lui Dumnezeu şi de Ochii Lui Dumnezeu (LUNA şi SOARELE!), întrevăzută şi mărturisită de DORUL DE MÂNTUINŢĂ al Sfântului şi Martirului şi al Poetului – DOSOFTEI Mitropolitul Ţării Moldoveneşti a VALAHILOR CELOR SFINŢI!

Şi, prin ochii lui de dor de luminare vom privi, şi noi, câţi vom iubi Calea către Mântuitorul Hristos.

HRISTOS CEL VIU - nevăzuta, dar veşnic simţita, întru lucrare, FLOARE A LUMINII LUMII!

Hristos-Uşa Lumii, care nu ne uită nicicând, pentru că suntem fraţii Lui mai mici – e drept, vremelnic/temporar căzuţi, dar ARŞI/”UNŞI-LUMINAŢI” de Dorul Zborului Re-Înnoit, către CERUL LUMINAT AL MÂNTUIRII…!

“UNSULUI mi-am gătat LUMÂNARE,/ (…)Iară lui îi voi da să să-nvască [75] /Într-a mea svinţie, SĂ-NFLOREASCĂ” (psalmul 131, p. 257).

Obsevăm că Floarea Cea Unică nu este numită printr-un substantiv comun,  “floare” - ci ea se află/vădeşte ca fiind  în perpetuă (întru PREZENTUL CONTINUU!) LUCRARE ÎNTRU ÎNFLORIREA/ÎNVEŞMÂNTAREA/”ÎNVĂSCAREA”  ÎN LUMINĂ, A  DUHULUI COSMIC! – ea “înfloreşte”, este “meree”, întru lucrarea ei cea sfântă.

De Acolo, de Sus, pleacă toate luminile-lumânările Lumii şi tuturor lumilor ce vor fi vreodată, în veci de veci!

Şi NUMAI într-Acolo, Sus, către FLOAREA-LUMÂNARE/CANDELĂ  (de veghe, de aşteptare, de slăvire şi, mai cu seamă, de rugare de către noi şi de mântuinţă, către noi, a Lui Dumnezeu-FLOAREA DE LUMINĂ!) trebuie să tainic-râvnim, căci NUMAI Acolo, Sus, este şi ADEVĂRATUL VEŞMÂNT , CEL DE LUMINĂ, AL OMULUI RECUPERAT/RESTAURAT,  ÎNTRU DUH DUMNEZEIESC…!

…Nu ştim dacă al nostru eventual cititor şi-a dat seama – dar noi am urmat şi parcurs, ucenicind la stihuirile Sfântului Poet Dosoftei – O CALE INŢIATICĂ! Este Calea prin care Sfântul Poet Dosoftei îşi împlineşte pipăielile-intuiţiile sale mirabil-orfice, într-o SUPREMĂ REVELAŢIE: PARADISUL!

…Deci,  Calea POEZIEI-PSALMODIERII Orfico-Valahe a Sfântului Poet Dosoftei este, de fapt, Calea Spre Paradis. Una dintre ele -  veţi zice. Noi avem, oarecum, o altă părere – şi anume, că ACEASTĂ Cale Poetică Dosofteiană este cea mai sigură, cea mai veche (prin Orfeu şi Hristos!) şi cu cele mai mari şi înalte garanţii de Duh, întru Dobândirea Mântuirii şi Intrarea în Starea de Sine Cosmico-Dumnezeiască – PARADISUL.

De ce, oare, îndrăznim noi să  afirmăm noi aceasta? În primul rând şi înainte de oricare alt argument: pentru că această Cale Dosofteiană este CALEA PERFCTEI / DEPLINEI ARMONII . ARMONIE/ARMONIZARE/REARMONIZARE atât între Sinele Umano-Divin şi Sinea Cosmico-Dumnezeiască, cât şi între Simbolurile Sfintei Tradiţii Valaho-Terestre şi Arheii Lui Dumnezeu-Demiurgul!

***

4.7-CONCLUZIE DE SUBCAPITOL

Pe foarte scurt:

1-Dosoftei este aparţinător, clar, de o BISERICĂ CREŞTINĂ A NEAMULUI ! – A NEAMULUI  VALAH! – cum numai în cadrul ORTODOXIEI (şi, mai cu seamă, în cadrul ORTODOXIEI VALAHE!) se putea, pe atunci – fără primejduirea vieţii.Să nu uităm că, fiind MITROPOLIT, el îşi asumă o misiune extrem de importantă (din punct de vedere spiritual!), ca Suprem Păstor al NEAMULUI VALAH: să schimbe supunerea oarbă, a Bisericii, faţă de textele ebraice veterotestamentare – într-o viziune întru Duhul Neamului VALAH, asupra CÂNTECULUI DE SLĂVIRE A LUI DUMNEZEU  - ÎN PUR STIL VALAH!!!

2-Sfântul Dosoftei este CEL DINTÂI POET AUTENTIC ŞI SUBLIM AL NEAMULUI VALAH!!!

3-Dosoftei este PRIMUL ŞI SINGURUL CĂTURAR EUROPEAN, care îndrăzneşte să ÎNCREŞTINEZE PSALTIREA EBRAICO-DAVIDIANĂ!

4-Dosoftei este PRIMUL CĂRTURAR EUROPEAN care îndrăzneşte, în cadrul unei ORTODOXII VII, să refacă PUNTEA DE DUH (TRADIŢIA SACRĂ!) între

      a-Timpii cei Vechi ai ZALMOXIANISMULUI - şi

      b-Timpii cei Noi, ai ÎNVIERII, ÎNTRU DUH ŞI TRUP, AI CREŞTINISMULUI – mai exact: TIMPII HRISTOSULUI  DUMNEZEIESC!!!

5-Prin Poezia Dosofteiană, a Celei Dintâi Psaltiri Valahe, avem parte de Optima Iniţiere Orfică şi Creştin-Ortodoxă, întru Sinea Cosmico-Dumnezeiască, respectiv întru Calea spre Rai-Paradis!

***

 

B- UN PSALM REVELATOR

Versul lui Jan Kochanowski nu era un vers întru Duh de Neam, ci unul strict convenţional: ”nobilul” alexandrin cult-polonez (cu 13 silabe), dar şi alexandrinul endecasilab (adică, vers cu 11 silabe), propriu-zis.

Sfântul Dosoftei va intra direct în Duhul Valah – pentru că, nu-i aşa, nici n-ar fi avut vreo altă variantă, axiologic superioară, autentica poezie cultă românească, la valahii medioevici, lipsind, în esenţa ei reală şi…”competitivă”, din punct de vedere al exprimării Duhului de Neam şi a Harului Divin (ne referim, evident, la ceea ce i-ar fi putut oferi aşa-zişii ”poeţi” Varlaam şi, chipurile, Miron Costin!).

…Versul cu metrică populară, în Duh Valah,  are, de obicei, fie 6 silabe, fie 8 silabe, fie alternează 7 silabe cu 8 silabe.

A se vedea, pentru demonstrare şi argumentare:

- balada Toma Alimoş (culegerea lui Vasile Alecsandri, dar şi colecţia Gh. Dem. Teodorescu): ”Foicica fagului,/La poalele muntelui,/Muntelui Pleşuvului,/In mijlocul câmpului/La puţul porumbului,/Pe câmpia verde, -ntinsă,/Şi de cetine coprinsă,/Şade Toma Alimoş,/Haiduc din Ţara-de-Jos” etc. (7-7-7-7-7-8-8-7-7), sau Ştefan Vodă (colecţia Gh. Dem. Teodorescu - Poezii populare române, Bucureşti, 1885): ”În oraş, în Bucureşti,/La casele mari, domneşti, /În curte la Ştefan Vodă, /Mare masă mi-e întinsă/Şi de mari boieri coprinsă”  etc. (7-7-8-8-8) – sau

-doinele, din colecţiile Vasile Alecsandri, Ion Nijloveanu etc.: ”Foaie verde foi de foi,/De străin străin fusei, /Parte-n lume n-avusei /Nici de tată, nici de mumă, /Nici de surioară bună. /Şi-am plecat din urmă-n urmă, /Prin străini mi-am făcut mumă; /Şi-am plecat din piatră-n piatră, /Prin străini mi-am făcut tată” etc.[7-7-7-8-88-8] (doină din colecţia Ion Nijloveanu – Poezii populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1989), sau: ”Frunză verde de cireş, /Lung e drumul pân’ la Ieş, /Lung e drumul şi bătut /Din Siret şi pân’ la Prut! /Nu-i bătut de car cu boi  /Şi-i bătut tot de nevoi /Şi de păcatele mele /Cele multe, cele grele! /Ard-o focul răzeşie! /Eu chiteam că-i boierie /Şi-i numai o sărăcie!” etc.[7-7-7-7-7-7-8-8-8-8-8]  (din colecţia Vasile Alecsandri – Poezii poporale ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri - 1866), sau: ”– Măi codrule, nu mă vinde, /Că-s tânăr şi te-oi aprinde. /Măi codrule, nu mă da, /Că-s tânăr şi te-oi prăda! /– Nu te teme, măi pribege, /C-amândoi suntem de-o lege. /Câtu-s codru de bătrân, /Tot mai ţân voinici în sân”  [8-8-7-7-8-8-7-7] (cf. Ştefan Dincescu-Octavian Voicu – Poezii populare, doine, 2012) etc..

1 -Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, 45 de psalmi sunt în metrică populară (psalmii: 2, 3, 4, 5, 14 [are 7 silabe], 46, 47, 48, 49, 53,  57, 70, 81, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 100, 101, 102, 103, 108, 109, 111, 112, 115, 116, 119, 120, PSALMUL PERSONAL DOSOFTEIAN NECIFRAT, 135, 136, 138, 139, 140, 141, 149, 150) – adică, au măsura de 7-8 silabe (alternând, de cele mai multe ori, versul de 7 silabe, cu cel de 8 silabe)- precum multe dintre doinele şi baladele valahilor. Dar, de observant că Dosoftei păstrează, cu rigurozitate superioară, măsura de 8 silabe, dovedind, astfel că nu este un amator versificator, întâmplător - ci un autentic specialist al versificaţiei şi, mai cu seamă, al ştiinţei prozodiei.

2-Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, au 10 (zece) silabe 63  de psalmi: psalmii 1, 15 (în care alternează 10 cu 11), 16, 15 (alternează, în primul distih, 10 cu 11 silabe),  16, 18, 10, 22, 24, 30, 32, 34, 39, 40, 50, 51, 54, 58, 62, 63, 64, 65, 68, 69, 71, 72, 73, 74, 77, 78, 82, 85, 99, 104, 105, 106, 107, 113, 114, 117, 118, 121, 122, 123, 124, 125, 126, 127, 128, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 137, 142, 143, 144, 145, 146, 147 (în primul vers, sunt 9 silabe – după aceea, se revine la silabica de bază), 148,.

3- Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, au 12 (douăsprezece) silabe 38  de psalmi: 8, 9, 10, 11, 13, 17, 19, 20, 23, 25, 26, 27, 31, 35, 36, 37, 38, 41, 42, 43, 44, 45, 52, 56, 59, 60, 61, 66, 67, 75, 76, 79, 80, 83, 84, 86, 87, 110.

4- Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, au 13 (treisprezece) silabe 5 psalmi: 6, 7, 12 (alternează, la început,  în primul distih, 13 cu 12 silabe), 28, 29.

5- Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, are  14 (paisprezece) silabe UNUL SINGUR: psalmul 55.

6- Din totalul de 150+1 psalmi ai Psaltirii dosofteiene, are  15-16 (cincisprezece-şaisprezece) silabe UNUL SINGUR: psalmul 33.

7-Psalmul 150+1 este în ”proză ritmată”.

Am fi tentaţi să adăugăm, la cei 45 de psalmi cu 8 silabe, şi pe cei cu 10 silabe. Nu o facem, însă, conştienţi fiind că ritmul, la versul cu 10 silabe, se schimbă şi se diversifică:

a-dacă la versul cu 8 silabe domină, autoritar şi extrem de clar, TROHEUL (care este caracteristic poeziei eroice!),

b-versul cu 10 silabe are, ca ritmuri dominante, IAMBUL (care înscrie poezia în modelul elegiaco-meditativ şi în lamento!) şi cu ANAPESTUL (de obicei, însă, asociate şi cu amfibrahul sau cu peonul - dar, fireşte, neputând evita TROHEUL INTERIOR SAU FINAL) – de exemplu:” lă-u-daţ [anapest]/din ce-riu-ri-le [peon]/ toa-te [troheu]” – sau: ”Dum-ne-zău[anapest],/ dum-ne-zău [anapest]/ sfin-te [troheu]”… etc.

În schimb, am săvârşi o greşeală, dacă n-am asocia versului cu 8 silabe, pe cel cu 12 silabe. Pentru că, în cel cu 12 silabe, domină TROHEUL, cel puţin în prima poziţie din vers (”Doam-ne [TROHEU]/ tu te-n[TROHEU]/-du-ră[TROHEU] /şi ne [TROHEU] /u-ră-n[TROHEU] /via-ţă [TROHEU]” – adăugându-se, apoi, după caz, peonul sau amfibrahul, respectiv anapestul şi dactilul. Exemple: (”Că-tră [TROHEU]/ ti-ne [TROHEU], /Doam-ne[TROHEU] /strig cu [TROHEU]/mul-tă [TROHEU]/ fri-că [TROHEU]” – sau: ”Doam-ne[TROHEU]/, le-pă-da-tu-ne-ai[PEON – dar poate fi interpretat şi ca TROHEU+DACTIL: ”le-pă/da-tu-ne-ai”!]/ şi ne-ai [troheu] / su-ru-pat [anapest] – sau: ”În ce[troheu] /chip nu [troheu]/ s-a ple-ca[anapest]/ că-tră[troheu]/ Dum-ne-zău[anapest]” etc.

Dar:

1-Chiar şi dacă am izola versurile cu 8 silabe, de cele cu 12 silabe - şi tot am avea APROAPE O TREIME DIN PSALMII DOSOFTEIENI (45 din 151), cu măsura de 8 silabe şi, deci, cu ritmul trohaic autoritar dominant - şi de INSPIRAŢIE POPULARĂ VALAHĂ, fără nicio legătură cu versurile endecasilabice ale lui Jan Kochanowski! În consecinţă, am avea atitudinea VITALISTĂ! -  domninând-o, clar, pe cea meditativ-pesimistă, specifică lamento-ului ebraic!

HRISTOS-LUMINA LUMII este VIAŢA SENINĂ! - iar nu plânsul / plângerea…sau aroganţa răzbunătoare!!!

2-Dacă adăugăm, la psalmii cu 8 silabe (45), pe cei cu 12 silabe (38 de psalmi), obţinem 83 DE PSALMI. Ceea ce ar însemna că, mai bine de jumătate, dintre psalmii dosofteieni, sunt vitalişti, iar nu lamento-uri de tip ebraic. În acest sens, este perfect intuibil că, mai bine de jumătate dintre psalmii Sfântului Dosoftei, i-au făcut să tresară, de bucuria ritmului şi a înţelegerii acelei Punţi Mistice, pe care Mitropolitul Cel Sfânt a încercat - şi a şi reuşit, indiferent ce-i zic detractorii cu rea-voinţă suspect, de soiul lui Sextil Puşcariu! – s-o construiască, între Duhul Lui HRISTOS-DUMNEZEU şi Duhul Valahilor aşa-zis ”populari/dintru norod/dintru <<mişei>>” – de fapt, tradiţionali ZALMOXIENI (mai conştienţi sau mai puţin conştienţi de apartenenţa lor la străvechi tradiţii de temelie/ctitorie spirituală europeană!)!

De luat în considerare şi un alt aspect, desprins din incursiunea noastră statistică, pe tărâmul psalmilor dosofteieni: începând de la psalmul 88 şi până la psalmul 150, se observă, statistic vorbind, O ÎNDESIRE EXTREM DE ENTUZIASTĂ A PSALMILOR COMPUŞI DUPĂ MODEL POPULAR VALAH (88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98, 100, 101, 102, 103, 108, 109, 111, 112, 115, 116, 119, 120, PSALMUL PERSONAL DOSOFTEIAN NECIFRAT, 135, 136, 138, 139, 140, 141, 149, 150) – ceea ce demonstrează, după opinia noastră, că această metrică populară valahă îi convine mult mai mult lui Dosoftei! DUHUL SĂU SE SIMTE ÎN ARMONIE PERFECTĂ CU DUHUL NEAMULUI VALAHILOR, PRIN ACEASTĂ MĂSURĂ TRADIŢIONALĂ!!!

Cum se spune, ”şi-a făcut mâna” în toate felurile, cu măsurile cele mai diferite (de la 8 la 16 silabe!) - şi, iată, a aflat o măsură care se potrivea şi Duhului său, dar şi Duhului Logos-ului Valah, mai bine decât oricare alta!

Iar cine a scris, vreodată, în viaţă, poezie, ştie că metrica populară impune o capacitate de sinteză (ideatică şi de imagine), cu totul extraordinară. A-ţi expune ideatica în versuri care se târăsc, lungi şi plicticoase, este mult mai uşor, pentru scriitor, dar mult mai greu de receptat, de către cititor. A scrie, iarăşi, în metrică scurtă, de felul celei populare valahe, presupune că ţi-ai limpezit şi ideile, şi imaginile, în mod deplin, şi că eşti în stare să oferi şi tablouri vii, şi idei infinit mai plastice şi mai interesante şi atractive, prin dinamismul lor – dar, în acelaşi timp, DACĂ NU REUŞEŞTI ÎNTRU HAR ŞI PERFECŢIUNE! - îţi asumi imensul risc de a ”rata desăvârşit”, de a deveni un versificator răsuflat şi futil – deci, demn de tot dispreţul!

SFÂNTUL DOSOFTEI ŞI-A ASUMAT ACEST RISC ENORM - ŞI A CÂŞTIGAT! Este atât de iute, sprinten, graţios şi elegant, în acest strai străveziu, dar care arată/revelează, printr-însul, imagini paradisiace (întrevăzute prin ţesătura sa imponderabilă şi inefabilă!), încât cu atât mai mult suntem nedumeriţi şi ne dor, organic, afirmaţiile, cu totul  nedrepte şi făcute în deplină necunoştinţă de cauză, asupra problemelor Poeziei Valahe, de către un Sextil Puşcariu, care numeşte aceste flăcări vii, jucăuşe (precum spiriduşii aerului celesto-divin) şi cu totul imponderabile – ”limbă neîngrijită, cu expresii improprii, cu construcţiuni şi întorsături greoaie, adesea influenţate de originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunţat colorit dialectal şi mai ales cu multe neologisme” – iar versului dosofteian (sprinţar şi limpede, precum apa de izvor) să-i fie imputat că : ” nu e curgător” şi că ”accentele nefireşti ale silabelor jignesc tot atât de mult URECHEA NOASTRĂ, pe cât ne supără banalitatea rimei, necorectă de cele mai multe ori şi pe cât îngreuiază înţelesul multele umpluturi”. Aceste afirmaţii fac de ruşine amitirea cărturarului Sextil Puşcariu, de-a pururea!

Dar…să-i lăsăm, în plata Domnului, pe cei croiţi cu proastă măsură, de El. Va fi ştiind ceva, şi Dumnezeu, de mai lasă a trăire şi surzii voluntari, pe acest Pământ atât de incredibil de mult îndurător!

…Să analizăm, acum, situaţia, cu totul specială, apărută prin psalmul dosofteian FĂRĂ NOTAŢIE CIFRICĂ! – cel situat între psalmii canonici 131 şi 132. ”PSALMUL REVELATOR”, cum l-am numit noi, în titlul acestui capitol.

Să reluăm citarea acestui psalm special, aranjând versurile pe verticală, spre o mai bună şi cu perspectivă privire:

”Aceste patru părechi de stihuri le-am scornit eu, prăvind acest psalom a lui. Iar acum ce este bun

Cine face zidi de pace,

Turnuri de frăţie,

Duce viaţă fără greaţă

'Ntr-a sa bogăţie.

Că-i mai bună, depreună,

Viaţa cea frăţască,

Decât armă ce destramă

Oaste vitejască” – cf. Dosoftei, Psaltirea în versuri, pp. 257-258.

 

Este clar că ceva fie din psalmul daviadian anterior, 131 (pe care Sfântul Dosoftei îl tradusese, conştiincios şi cuviincios), fie din cel ulterior - nu-i convenise “traducătorului” [?!].  Oricum, îl provocase, decisiv, din punct de vedere spiritual, pe Sfântul Dosoftei!), cel care avea atâta Duh şi atâta personaliate, cum nu avea nimeni, în vremea sa. Sau îl inspirase, pentru un psalm-comentariu (ATENŢIE! – nu au dreptate cei care consideră cele ”patru părechi de stihuri” dosofteiene, ca fiind doar un comentariu - şi mai şi scriu: ”COMENTARIU PE MARGINEA PSALMULUI 132”…)  - pentru că ”scornirea” lui Dosoftei este o REPLICĂ PSALMICĂ, deci, ea se constituie TOT într-un psalm!

Dosoftei, privind, ca în oglindă, cei doi psalmi davidieni, 131 şi 132, vrea să ia poziţie,faţă de ei -  şi chiar o ia, scriind, la rându-i, un psalm pe care, din punct de vedere atitudinal şi moral-spiritual, şi-l doreşte a fi  MODELAR . Şi nu este deloc trufaş, în această atitudine (altfel, şi-ar fi numerotat psalmul şi i-ar fi obligat pe valahi să i-l cânte!): dar consideră că, în calitate de MITROPOLIT, adică de CĂPETENIE a Bisericii unui Popor/Neam, are DREPTUL ŞI OBLIGAŢIA! - să arate cu degetul în direcţia cea bună: ”Iată acum ce este BUN” – spune cel responsabil cu sufletele şi cu Duhul celor pe care ARE OBLIGAŢIA DE A-I PĂSTORI ŞI ÎNDRUMA, DECI – IAR NU DE A-I SMINTI SAU A-I LĂSA PRADĂ SMINTIRII, PRIN TOT SOIUL DE ISPITE ŞI ISPITITORI SMINTITORI, FIE EI ŞI REGI  DAVIZI!  - şi, deci, are obligaţia şi misiunea păstorească să-şi îndrume ”turma”, în direcţia pe care o consideră el ca fiind bună şi cu folos şi spor, pentru poporul-Neamul său Valah - indiferent de persoana celui care a scris psalmii, în Psaltirea Davidiană!). Să vedem cum sună cei doi psalmi davidieni, în Biblia Canonică:

”Psalmul 131 – O cântare a treptelor

1-Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui [76] ;

2-Care s-a jurat Domnului  şi făgăduinţă a dat puternicului lui Iacov, zicând:

3-<<Nu voiu intra în cortul meu, nici în patul meu nu mă voiu sui;

4-Nu voiu da somn ochilor mei, nici genelor mele aţipire;

5-Până nu voiu găsi loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul Iacov!>>

6-Iată  am auzit de Arcă în Efrofta şi am găsit-o la ţarina lui Iarim.

7-Să mergem dar la lăcaşul lui şi să ne închinăm la aşternutul picioarelor lui.

8-Zicând:<< Scoală, Doamne, şi vino la odihna ta, tu şi Arca măririi tale!

9-Preoţii tăi cu dreptatea se vor îmbrăca şi credincioşii tăi vor scoate strigăte de bucurie.

10-Pentru David, sluga ta, nu lepăda pe unsul tău>>.

11-Jurat-a Domnul credincioşilor lui David şi nu se va lepăda de jurământul său. <<Pe tronul tău – a zis el – voiu pune un rod al pântecelui tău

12-Dacă fiii tăi vor păzi aşezământul meu şi poruncile care le dau eu, atunci şi fiii lor pe totdeauna vor şedea pe tronul tău>>.

13-Căci Domnul a ales Sionul şi a voit să-i fie locuinţă, zicând:

14-<<Acolo pe veci locul meu de odihnă, acolo voiu locui, că l-am voit.

15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine

16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie.

17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu.

18-Pe vrăjmaşii lui voiu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”.

 

…şi, respectiv, psalmul 132:

 

”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire!

  2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui.

  3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.

.

Care va să zică:

 

a-pe de o parte, psalmul 132 davidian laudă, ceva teribil, ”frăţia întru unire”: ” Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire!Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”etc. –

 

b-pe de alta, psalmul 131 (la numai un psalm distanţă ”înapoi”, deci!), îl momea, prin linguşeli şi şantaje,  pe Dumnezeul ebraic, să fie ”suporter necondiţionat” şi ”ţuţer” al regelui David - şi  tuna şi fulgera, de mama focului,  şi-i cerea Dumnezeului ebraic ”îmbrăcarea în ruşine” a ”vrăjmaşilor” (fără, însă, a zice/preciza ce au făcut,  cum au ajuns nişte semeni umani, să-i devină vrăjmaşi lui David, numai buni de… ”ruşinat”?!), pe cheful regelui David (n.n.: modest, regele David se ascunde, şi la pedepsirea divină a pârâţilor de către el, şi la propria lui răsplătire…şantajată: ”Mi-ai jurat, Doamne! – păi, cum, ne jucăm, aici, sau ce…?” -  sub faldurii persoanei a III-a singular…:”lui / asupra lui”!): ” Pe vrăjmaşii lui (n.n.: ai regelui David) voiu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea”.

 

…Iar acum, să auzim cum sună aceşti psalmi, tălmăciţi, întru Duhul Valah, de către Dosoftei:

” PSALOMUL lui David, 131

Adu-ţi aminte, Doamne, de David/Adú-ţ, Doamne, de David aminte,/Ce ţî l-ai alesu-l de mainte,/De blândeţea lui şi de răbdare,/Ce ţî s-au giurat pre aşezare,/Cătră Domnul de ce-au zâs făgadă/Lui Dumnezău fără de tăgadă./De-aş intra-n sălaşul mieu de casă,/De-aş sui-mă pre strat de mătasă,/De mi-aş ochii lăcomi cu somnul,/Să dorm dulce, cum doarme tot omul,/Şi tâmplele odihnă-ş să facă/Pre căpătâi moale, să le placă,/Până n-oi afla lăcaş de Domnul/Lui Iiacov, să-l vază tot omul./În Efratá i-auzăm de slavă,/Aflat-o-am în câmpi de dumbravă./Blămaţ [77] de-i vom umbla prin sălaşe,/Să le prăvim [78] ce-s de drăgălaşe,/Să ne-nchinăm, făcând sărbătoare,/Unde-au stătut cu svinte-ş picioare./Scoală, Doamne, de ţ-vin la odihnă/Ce-am gătatu-ţ, să-m văz voia plină,/Tu şi racla ce ţi-i de svinţie./Preuţâi tăi slujba-n rând să-ş ţâie,/În podoabe dirept să să-nvască/Şi svinţii tăi să să veselească/Pentru David ce ţi-i a ta slugă,/Ce l-ai pusu-l crai în vreme lungă./Nu-ţ întoarce a ta svântă faţă

De unsul tău cu ură de greaţă./Domnul s-au giurat într-adevară/Lui David să nu-l schimbe din ţară:/„Din pântece ce-ţ-va ieşi plodul/Îţ  voi pune-n scaun în tot rodul,/De-m vor ţânea feţii tăi cuvântul/Şi să stea precum ni-i giurământul./Şi mărturii ce li-oi da să-nveţe/Să nu-ntoarcă-n năravuri sămeţe,/Şi hiii lor vor şedea-n vecie/În scaunul tău cel de crăie“./Că Dumnezău ş-au ales Sionul,/Lăcuinţă să-ş facă cu omul :/„Aceasta mi-i odihna gătată

Ce mi-am ales în veci aşezată./Şi acicea m-va fi lăcuinţa/Ce mi-am iubit cu toată priinţa.

Văduva ei ura-i-voi de bine,/Mişeilor ei le voi da pâine./Preuţâi ei le voi da să-mbrace/De izbândă veşmânt şi de pace,/Şi svinţii lui s-aibă voaie bună,/Bucurie cu toţ împreună./Şi acoló îi voi creşte steagul/Lui David, să-i fie-n tot şireagul./Unsului mi-am gătat/lumânare,/Pizmaşii lui vor hi de mustrare./Iară lui îi voi da să să-nvască/Într-a mea svinţie să-nflorească”.

 

…Iar psalmul 132:

 

PSALMUL 132

 

”Cât este petrecerea de bună/Când lăcuiesc fraţâi împreună./Atunce pre cap mirul le vine

Ca lui Aáron, de-i şede de bine,/De miros ce-i vine cu dulceaţă,/Cându-i merge mirul preste faţă,/De pre barbă merge pre veşminte,/Pănă-n poale pre unde-s tivite,/Ca roua ce vine din Ermonul,/De pogoară-n muntele Sionul./Că-ntr-aceasta a pus giuruită/Dumnezău de viaţă fericită”.

 

…Psalmul 131, aşa cum apare el, în Biblia Canonică, din 1940 – conţine câteva lucruri care, se vede treaba, l-au pus pe gânduri, pe Sfântul Mitropolit Dosoftei. Şi, totodată, a coroborat observaţile sale asupra psalmului 131, cu cele asupra psalmului 132, şi a constatat, evident, o discordanţă atitudinală, pe care el, ca Mitropolit al unei ţări/Moldova Cea Sfântă, Moldova IUBIRII HRISTICE  (de sub semnul Sfintei PARASCHEVA - în greacă Αγία Παρασκευή, „Sfânta Vineri”/VENERA!) - trebuie s-o descâlcească şi s-o lămurească, o dată pentru totdeauna, în faţa credincioşilor prezenţi, ascultători şi implicaţi în ritualul liturghisirii, din Sfânta Biserică Valahă.

 

Iată ce credem noi. Şi considerăm că nu suntem departe de Adevăr, din moment ce Sfântul Dosoftei s-a apucat să replice psalmi nu altădată, ci exact în acest loc al Psaltirii: o avertizare generală o putea face la începutul Psaltirii, o notificare, tot aşa, de ordin general, referitoaare la traducerea psalmilor davidieni, putea s-o formuleze la sfârşitul Psaltirii – dar Dosoftei se opreşte din tradus! - şi ia atitudine, PE LOC! Înseamnă că este vorba nu de o problemă de tehnică, de istorie etc. – ci de una, extreme de serioasă,  aparţinând de MORALA CREŞTINĂ! Sfântul Dosoftei, precum am semnalat mai sus, nu acceptă, pasiv (precum au acceptat TOŢI traducătorii, ce-şi ziceau ”creştini”, de pe Terra! - şi aceştia nu-şi asumă o poziţie spiritual-morală NICI MĂCAR AZI!), termenii în care este oferită Psaltirea Davidiană, către creştinii neotestamentari!

 

Sfântul Ortodox Dosoftei  este, în primul rând şi egal: ORTODOX şi VALAH! Şi nu poate accepta ca preceptele morale creştine, pe care el le predică, din faţa Sfântului Altar, să intre în contradicţie cu textele citite şi cântate la strană!

 

Noi considerăm că acesta este atât motivul pentru care Sfântul Dosoftei:

 

1- intervine (cu autoritatea sa MITROPOLITANĂ!) şi ”actualizează”, la modul creştin-ortodox, textul psaltic, INTRODUCÂNDU-L PE HRISTOS-DUMNEZEU, în substanţa şi verbul psaltic - şi, tot aşa, motivul pentru care

 

2- intervine, printr-o REPLICĂ PSALTICĂ, între psalmii davidieni 131 şi 132.

 

Ce anume credem noi că l-a determinat, pe Dosoftei, să intervină, dintr-un impuls de credinţă vie (de aceea şi considerăm că acest text este absolut definitoriu, pentru a ne dumiri asupra Duhului Dosofteian!), între psalmii traduşi (vom vedea, mai jos, că, de fapt, e vorba de PSALMI ADAPTAŢI LA DUHUL VALAH!)?

 

Pentru a determina extragerea de lucruri cât mai aproape de Adevăr, este necesar să analizăm nu doar CE spune Sfântul Dosoftei, ci şi CUM spune Sfântul Dosoftei. Adică, să încercăm/tentăm o analiză stilistico-poetică.

 

În primul rând: ”Aceste patru părechi de stihuri le-am scornit eu”.

 

Iată ce explicaţii dă DEX-ul, pentru verbul ”a scorni” (inclusiv pentru semnificaţiile arhaice):

 

” A SCORNÍ, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a inventa. A născoci ceva cu intenţia de a induce în eroare; a ticlui, a urzi. 2. Refl. A se isca, a se ivi, a se pomi, a se declanşa, a se stârni, a se dezlănţui. 3. Tranz. (Pop.) A face să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [Var.: (reg.) zgorní vb. IV] — Din bg. skorna, ucr. skornjaty”.

 

Deci, pentru că un MITROPOLIT CREŞTIN-ORTODOX (deci, care excludea, cu desăvârşire,  comportamentul romano-catolic, de tip machiavelic!) nu avea dreptul să ”inducă în eroare”, şi să-şi mai şi declare public, cu cinism, această atitudine (un  SFÂNT nu poate fi CINIC!) - în acest caz, avem de ales între semnificaţiile:  ”a plăsmui, a inventa, a ticlui”, dar şi ”a urzi” (în sensul că munca lui ţine nu doar de domeniul vizibil-material, ci, în primul rând, de domeniul invizibil-spiritual), ”a (se) isca, a (se) ivi”…şi, cine ştie! (noi, oricum, prezumăm şi acest sens, la un om de o onestitate explară şi care urmează linia comportamentului intransigent  HRISTIC!): ”a se stârni, a se dezlănţui” – dar şi: ” a face să iasă din adăpost, a urni”.

 

Deci: Sfântul Dosoftei este conştient că gestul său este unul pur creativ/creator/demiurgic: el ”plăsmuieşte” şi ”urzeşte”, precum Dumnezeu/Demiurgul, în nevăzut - şi, ca şi Dumnezeu, la nivelul acela invizibil, ”porneşte/stârneşte” LUMEA POEZIEI VALAHE! Acel metafizic ”nimic”, care îl face pe Shakespeare să spună/comenteze parabiblic, ironic, cu vocea orbitului rege Lear: ”Din nimic, nimic răsare!” Adică, în termeni teologali, ”luminaţi”, dar încă nu revelând: ”Ex nihilo, nihil!” Dar există o vorbă, aceea a lui Eminescu, din Luceafărul modelar – o vorbă care revelează, mai presus de orice teologi/teologie (căci Eminescu este cel care exprimă optim ”nimicul” DUMNEZEIESC, DEMIURGIA CA TAINĂ VEŞNICĂ, dar VEŞNIC REVELATĂ, celor iniţiaţi): ”Nu e nimic şi TOTUŞI E/O SETE CARE-L SOARBE,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe”.

 

El, Dosoftei Sfântul,  face, de fapt, ”începătura”, în Poezia Românească/Valahă - şi, deci, trebuie să demonstreze, chiar şi VIZIBIL-OSTENTATIV, potenţele sale creatoare, setea de Creaţie Demiurgică (”setea care-l soarbe”). Pentru că vor fi fiind  unii, atunci ca şi acum, care să creadă că munca Sfântului Dosoftei, la Psaltire, a fost una de ”îngânare” servilă, şi că o fi semănat, ca două picături de apă, cu aceea a polonezului Jan Kochanowski - dar nu este adevărat! Aşa cum spunea Mihai Zamfir:  ”POETUL POLONEZ URMĂREŞTE SENSUL TEOLOGAL ŞI FUGE DE IMPROVIZAŢIE”. Da, ”FUGE DE IMPROVIZAŢIE” (de fapt, de AUTENTICA DEMIURGIE!), pentru că Jan Kochanowski nu este Mitropolit, adică nu are în răspundere un popor întreg, o ”turmă” de călăuzit spre Rai!

 

Pe când Sfântul Dosoftei are conştiinţa clară, martirică, a Păstorului Bun, CU ORICE PREŢ! Chiar şi cu acela al Răstignirii Hristice! Este primul MITROPOLIT VALAH, care dă mărturie, prin gestul său, despre capacităţile martirice ale Bunului Păstor de Popor – aşa cum contemporanul său cărturar, vel-logofătul Miron Costin, este cel care exprimă, PRIMUL, la modul martiric, necesităţile şi dispoziţia absolut responsabilă şi autojertfitoare a/ale ISTORICULUI SCRIITOR: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu!”

 

 

Noi adăugăm (la semnificaţiile alese şi specificate mai sus, ale verbului ”a scorni”) şi semnificaţiile de ”a se stârni, a se dezlănţui”, precum şi pe aceea de” a face să iasă din adăpost, a urni”. De ce? Pentru că Sfântul Dosoftei nu a dezlănţuit doar uraganul MARII POEZII VALAHE – ci a dezlănţuit, în el, Adevărul Revelaţiei HRISTICE, întru ORTODOXIE/CALEA CEA DREAPTĂ, SINGURĂ EA FIIND A MÂNTUIRII!!! N-a mai putut răbda DIZ-ARMONIA psaltic-davidiană, creată prin ipocrizie - şi s-a dezlănţuit întru LĂMURIREA (de la ”lamură”!) ADEVĂRULUI ARMONIC! N-a mai putut sta ascuns, în ”adăpostul” (oarecum camuflat şi, de multe ori, dovedit ca fiind pretextul culcuşirii laşe!), al traducătorului (”Eu nu zic nimic de la mine, nu daţi vina pe mine, eu repet ce a zis el, câtumai REGELE DAVID!”). ”Ba nu!” – va exclama, prin ”urzirea şi stârnirea” acestui PSALM EXPLOZIV, fără de nume, dar dăruind Valahimii, prin simplă ”plăsmuirea” sa, NUMELE CREATORULUI POEZIEI, ÎNTRU DUHUL ADEVĂRULUI ORTODOX POETIC! – ”Ba nu! – eu, Păstorul cel Bun al Turmei Revelat-VALAHE, consider că nici măcar regele David nu poate fi deasupra Celui care s-a intitulat <<CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA>>! Cât o fi el de rege, nu-i mai mult decât pulbere şi decât umbră…ba chiar mai puţin decât atât, atunci când nu se comportă cum pretinde el că-i este portul său de rege! Eu mă supun Împăratului Cerurilor, iar nu smintelilor şi ipocriziilor şi apucăturilor care duc la sminteală - şi sunt obligat, de Misiunea mea, să-i luminez pe valahi, iar nu să-i ţin în întunericul nedumeririi!”…

 

Noi credem că un discurs interior, de acest fel (dacă nu identic cu cel de mai sus, atunci, măcar apropiat întru semnificaţie şi rost!) a existat. Şi Sfântul Dosoftei ripostează, prin Poezie de cea mai pură şi limpede calitate (iar nu ”umplutură greoaie”, cum blasfemiază Puşcariu!), şi lămureşte lucrurile, pe care psalmul davidian 131, lovindu-se de psalmul davidian 132, le întuneca în nouri de nedumerire. Da, Sfântul Dosoftei pune piciorul în prag: ”IATĂ ACUM CE ESTE BUN!”

 

Greşesc profund cei care afirmă (şi sunt câtă frunză şi iarbă!) că aceste 8 versuri nu sunt decât un ”comentariu la psalmul 132”. Dacă ar fi fost aşa, Dosoftei ar fi formulat (că doar nimeni nu mânuieşte, până la Eminescu, Limba Valahilor, mai bine decât el!): ”Veţi vedea ce este BINELE/ce sunt cele bune, din psalmul [n.n.:davidian] care urmează, numărul 132!” - şi ar fi tăcut, pe vecie, traducând de zor, şi “nici cu ceafa” neducând grija unui Poem Original 100%!

 

Motivul elaborării PSALMULUI ORIGINAL: “greaţa” Sfântului Dosoftei, faţă de ipocrizie!

 

-Psamul 131 începea sub semnul ipocriziei emfatice şi luciferice: regele David, chipurile, lasă Ierahiile Celeste să-i protejeze interesele: ”o cântare a treptelor” – care ”trepte”, în mod blasfemiator, parcă sunt  rudele ori slujitorii de casă/palat, ai regelui ebraic - şi se tot gudură pe lângă un Dumnezeu contractual (Dumnezeu care se manifestă prin jurăminte mult prea omeneşti, care-l transformă, până şi pe Dumnezeu, într-un ”om de casă”, îndatorat, până la slugărnicie, regelui ebraic David: ” Jurat-a Domnul credincioşilor lui David şi nu se va lepăda de jurământul său”, să-l determine a lua partea (ceea ce numai dumnezeieşte nu este!) nu doar lui David, ci şi urmaşilor săi: ” 11-<<Pe tronul tău – a zis el – voiu pune un rod al pântecelui tău. 12-Dacă fiii tăi vor păzi aşezământul meu şi poruncile care le dau eu, atunci şi fiii lor pe totdeauna vor şedea pe tronul tău>>”.

 

În primul rând, ce fel de Dumnezeu poate fi acela, care se apucă să se jure, ca ţiganii, în faţa unui…”particular” (că doar David nu era identic cu un Neam, ci cu sine însuşi! – cu toate talentele lui de ex-cioban şi de actual cântăreţ)?! Şi, în plus, cum s-ar înjosi, oare, un Dumnezeu Adevărat, să fie notarul şi executorul succesiunii la tron, al unui regişor ebraic?!

 

Şi cât de mare Dumnezeu poate fi acela, care face contracte…”pe casă”: ” Dacă fiii tăi vor păzi aşezământul meu şi poruncile care le dau eu, atunci şi fiii lor pe totdeauna vor şedea pe tronul tău>>.13-Căci Domnul a ales Sionul şi a voit să-i fie locuinţă”?!

 

În plus (şi credem că asta a pus capac şi a dat putere de decizie-”PRĂVIRE”, (”prăvind acest psalom a lui”) Sfântului Dosoftei. ”PRĂVIRE” -  de la ”pravilă” [79] , zicem noi, iar nu exclusiv de la ”privire/a privi” (să nu uităm că vocabula ”pravilă” vine de la adjectival slavonesc ”правый”, care înseamnă ”drept/întru dreptate/[cântărire] dreaptă”). Care ”psalom”? Dosoftei se referă la psalmul 131, sau la psalmul 132? Noi zicem că Dosoftei se referă la psalmul 131, dar privindu-l pe 132. Pentru că adjectivul demonstrativ ”acest” nu putea să denumească decât o realitate anterioară timpului discursiv al lui Dosoftei, iar nu, cum mulţi opinează, că ar fi vorba de ”un comentariu asupra psalmului 132”, adică ”anvizajarea” unei realităţi ulterioare momentului discursiv al lui Dosoftei.

 

Aici, din nou, un bob zăbavă - şi să analizăm, stilistico-poetic, cum stau, de fapt, lucrurile. Sfântul Dosoftei zice: ”Prăvind acest psalom a lui”. Dicţionarul de arhaisme nu ne ajută - şi, atunci, firesc, trebuie să ne ajutăm noi singuri, cu atâta logică şi minte, câtă ne-a dat Dumnezeu.

 

Dacă:

 

1-în sintagma din psalmul ”să le prăvim ce-s de drăgălaşe” – se referă la „sălaşele/lăcaşurile Domnului” (cf. psalmul 131, p. 256, versul 18) ar fi posibilă, eventual (dar aceasta numai pentru nişte hermeneuţi superficiali şi fără informaţie şi perspectivă!), o semantică unidirecţionată, de felul: ”să le privim cât sunt de drăgălaşe” (cu toate că, şi aici, trebuie luat contextual mentalităţii epocii: veacul al XVII-lea nu era, precum veacul nostru, cel internetizat şi televizionist, un veac al PRIVIRII, ci unul al CÂNTĂRIRII/JUDECĂRII/JUDECĂŢII ASUPRA UNEI REALITĂŢI! – iar a ”prăvi” nu nişte carpete, ci…LĂCAŞURILE LUI DUMNEZEU! - implică, foarte clar, după opinia noastră, O CÂNTĂRIRE DE ESENŢĂ SPIRITUALĂ, că doar Dumnezeu şi Raiul Său nu- franzele sau floricele!),

 

2-în sintagma ”şi prăvindu-i tot folosul” (cf. psalmul 111, p. 226, versul 37), când se referă la, EXPLICIT, ”dereptate” (”Pentru-aceea ş-dă şi-mparte/A mişei din bunătate,/Să-i trăiască DEREPTATEA (s.n.)/Preste veci în toată partea./Şi i să va nălţa steagul,/De s-a slăvi tot şireagul,/Şi PRĂVINDU-I tot folosul,/Să va scârbi păcătosul”) nu mai putem, în niciun caz, să admitem că păcătoşii, pentru ”a se scârbi” în legătură cu non-mântuirea lor (din pricini de non-”inemă tare”/slăbiciune de caracter, non-curaj/”frică”, ”pizmă”/invidie) se vor mulţumi să ”privească”, pentru a-i apuca pandaliile (”Şi cu dinţii în crâşcare/Să va topi la certare,/Că va peri necuratul/Cu pofta sa din tot svatul”), că nu-s primiţi, la plată cu Rai, dimpreună cu ”mişeii din bunătate” (adică, cei sărăciţi, pentru că [s-]au dăruit semenilor!) şi că le ”piere” susţinătorul – ”NECURATUL”/SATANA! Nu, niciodată nu vom admite, ca ortodox-creştin, că PIERDEREA MÂNTUIRII nu poate să işte decât o simplă …”privire”! Aici este vorba de un întreg process de conştiinţă şi de CÂNTĂRIRE TÂRZIE, a propriilor fapte – cântărire/analiză determinată de Ultima Judecată a Lui Dumnezeu! Dreptatea Lui Dumnezeu nu poate fi doar ”privită”, ci ea este ÎNSUŞITĂ şi va fi, atunci, DECISĂ/HOTĂRÂTĂ, pentru veşnicie (de către Dumnezeu, dar acceptată, prin proces de conştiinţă tardiv, dar corect, în sfârşit! - şi de către cei păcătoşi!!!)!!! De acord că păcătoşii pot medita, asupra nemerniciilor lor! - dar meditaţia nu se poate face, la Judecata Supremă, decât după un lung şi complicat proces interior, care se raportează la actul decizional al ”repartiţiei” lor, în lumea metafizico-spirituală!

 

3-la fel, în stihurile din psalmul 2 (p. 14, vs. 19-22): ”În ceri, unde odihneşte,/ De-acoló pre toţ prăveşte. /Pre pizmaşii şi pârâşii/ Domnul va râde de înşii/Şi-i va mustra de ocară /Pentru carea-l supărară”. Dumnezeu nu este un gură-cască, care stă la portiţă sau la fereastră, privindu-i pe cei ” pizmaşi şi pârâşi”, pe toţi cei ”carea-l supărară”.

 

El, fiind Judecătorul Judeţului Ultim al Cosmosului, asta şi face, acolo, în ceruri: ”pre toţ prăveşte” -  se tălmăceşte din punctul de vedere al Divinităţii Cosmice Supreme, iar nu al părerilor noastre de furnici. ”Privirea” Lui Dumnezeu trebuie să fie chiar a Lui Dumnezeu, adică a Celui carele pre toţi, întru faptele noastre, ne cântăreşte şi ne ”prăveşte” / judecă, după Sfânta  Lui Dreptate Dumnezeiască.

 

4-Chiar şi în structura: ”Domnul stătu crai în ţară,/Gloatele să mâniară,/Că nu pot sta să-l prăvască,/Din heruvimi să-i domnească” (cf. psalmul 98, p. 192, vs. 3: ”Domnul împărăţeşte, să să cutremure popoarele”) – verbul la conjunctiv ”să-l prăvască” (coroborat cu suprinzătoarea schimbare de atitudine, în ce priveşte actantul mâniei (nu Dumnezeu s-a mâniat, ci ”gloatele să mâniară”!) – semnifică, de fapt: ”a aprecia”, ”a judeca ei înşişi”, în legătură cu prezenţa, ”în ţară”, de fapt, de deasupra ”ţării” şi din zona ”heruvimilor domnitori” (Heruvimii sunt Spiritele Ordinii, deci şi ale Dreptei Rânduieli/Justiţiei Divine!), a Lui Dumnezeu.

 

Ca urmare, noi optăm, definitiv şi irevocabil, pentru semnificaţia ”decizie/hotărâre”, adică pentru un verb dinamic-interior şi cu grave implicaţii metafizice (”a prăvi”), iar nu pentru un substantiv pasivizant, derivând un verb la fel de pasiv, în semantică (”privire/a privi”) -  deloc caracterizantă fiind pasivitatea, pentru un SFÂNT, precum este Sfântul Dosoftei.

 

…Revenind la şirul demonstraţiei noastre, despre iniţiativa lui Dosoftei, de a-şi ieşi din pielea de simplu (!) traducător - şi a decide, fără nicio ezitare, asupra comportamentului modelar, de propus, cu autoritate mitropolitană! - pentru mulţimea credincioşilor săi creştini, din biserică.

 

Adică, el, Mitropolitul Celui Sfânt Mântuitor, ”HOTĂRÂND, O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA”, întru Spiritul Dreptăţii Noului Dumnezeu al Lumii/HRISTOS, care este şi, mai ales, care TREBUIE să fie, nu pentru ”el/lui”-David, ci pentru creştinii din ”turma” lui de Mitropolit al Sfintei Moldove! – ”ATITUDINEA PSALTICĂ”: adică, NU ATITUDINEA DUPLICITARĂ  DAVIDIAN-VETEROTESTAMENTARĂ, ci ATITUDINEA FAŢĂ DE DUMNEZEU-MÂNTUITORUL LUMII – ATITUDINEA AUTENTICULUI CREŞTIN-ORTODOX!

 

Şi, în acest sens, psalmii davidiano-veterotestamentari erau, din punct de vedere spiritual, evident, depăşiţi, de către realităţile spirituale, aduse şi revelate  Lumii , de către  Noul Dumnezeu al Lumii (iar nu al unor triburi venetice!) – MÂNTUITORUL CEL ÎNVIAT!!!

 

ATITUDINEA PSALTICĂ trebuind să însemne o slăvire din adâncul sufletului curat şi drept, nefăţarnic, ci cu adevărat minunat de Creaţia Dumnezeiască! Iar nu ”pe faţă linguşitor, şi pe dindos, negustor” de…dumnezeire!.

 

Se vede clar că, între regele David şi complicele său (după câte servicii îi face şi jură că-i face lui David, am zice că Dumnezeul veterotestamentar este/devine, mai curând, agentul imobiliar al lui David şi face parte şi din servicile secrete israeliano-davidiene!) se produce o dublă înţelegere (prin semne grafice, dar, probabil, şi prin limbajul ochilor şi al trupului!) :

 

1-Prima înţelegere este una de tip ”promo”, de făurire a imaginii publice a lui David, aşa ca în alegerile ”democratice”, de azi (să facă daruri de pâine la săraci, săturându-i… -  să îmbrace preoţii ”în mântuire”, să tocmească ”lăudaci”,  de tip ţuţer: ”15-Roadele lui le voiu binecuvânta şi pe săracii lui voiu sătura de pâine. 16-Pe preoţii lui voiu îmbrăca cu mântuire şi slugile lui vor scoate strigăte de bucurie. 17-Înălţa-voiu acolo puterea lui David şi acolo voiu găti făclia unsului meu”.

 

2-A doua înţelegere este una de tip militar-ofensiv  - şi aceasta, se vede treaba, este cauza iritării şi exploziei, stârnirii, dezlănţuirii, ieşirii din ”ascunziş” (”ascunzişul” simplului, chipurile, traducător, iar nu DEMIURG ORTODOX AL POEZIEI VALAHE!) – a lui Dosoftei : ” 18-Pe vrăjmaşii lui viu îmbrăca cu ruşine şi asupra lui va străluci sfinţenia mea>>”!

 

Păi cum, oameni buni?! Ia să auziţi ce ode aduce regele David păcii şi înfrăţirii, în psalmul 132, după ce, în psalmul 131, făcuse înţelegere cu ”Dumnezeul lui de  casă”, întru ”îmbrăcarea în ruşine a vrăjmaşilor” (de fapt, nimicirea şi robirea TUTUROR vrăjmaşilor Neamului lui Iuda! – adică, a triburilor băştinaşe, străvechi, pe acele pământuri, şi care nu prea agreau, încă de pe atunci, agresiunea tribului/triburilor lui Iuda!!): ”1-Cât de bine e şi cât de frumos, să locuiască fraţii în unire! 2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a pogorât pe marginea vestmintelor lui. 3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se pogoară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite”.

 

Cât de frumos se vorbeşte (tot în limba, cică, ”a treptelor”!), în psalmul 132, despre ”frăţia în unire” (că-i ”mireasmă frumoasă”, că-i ”ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron”, că-i ”ca roua Ermonului”) – pe când în psalmul anterior şopocăia cu Dumnezeu, pe sub ferestrele non-ebraicilor, complotând grav de tot, împotriva oricărei ”frăţii” şi ”uniri”! Păi, se vede treaba că, una din două: ori regele David vorbeşte cu două voci şi cu două guri – ori că, atunci când vorbeşte el despre ”frăţie şi unire”, nu se referă nicicum la ”toţi oamenii de sub Cerul Lui Dumnezeu” – ci EXCLUSIV, LA ”FRĂŢIA ŞI UNIREA” DINTRE EVREI!!! Toţi îi sunt duşmani lui David-regele, afară de cei dintr-un sânge (şi un interes!) cu el…din cele 12 triburi care se trag din Iuda!

 

Şi, atunci, îşi spune sfântul Mitropolit Dosoftei, VINE VREMEA LĂMURIRILOR!

 

Căci, nu-i aşa: ”Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi  pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteti să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”  (cf. Matei, 6, 24) - şi Sfântul Dosoftei nu putea să ”slujească” (adică, să accepte, tacit, ipocrizia!) şi psalmului 131, şi psalmului 132, de parcă n-ar fi văzut că unul conţine, ca atitudine spirituală, păreri şi atitudini opuse celuilalt! – …sau, cel puţin, aşa apărea, la o primă vedere.

 

Iar  lucrurile trebuiau limpezite, pentru omul simplu, ascultător cucernic şi onest smerit, în  biserică! Pentru că el, ”limpezitorul”, nu era oricine, ci Mitropolitul Moldovei! - şi nu avea dreptul să lase lucrurile tulburi, spre o eventuală sminteală a celor săraci cu Duhul (căci lor trebuia să le agonisească Împărăţia Cerului, nu altora!), pentru că el era PĂSTORUL CEL BUN!!!

 

În primul rând, să remarcăm că Dosoftei nu foloseşte, în traducerea sa, asupra psalmului 131, cuvântul misticii înnegurate ebraice: ”strălucire” (”va străluci sfinţenia mea”) – ci foloseşte o imagine cu simbolistică valahă, deschisă către cosmos, iar nu închisă între zidurile comploturilor ”davidiano-iehovite” – IMAGINEA POETICĂ ŞI HRISTICĂ A ÎNVIERII – ”floarea-înflorire”:”într-a mea svinţie să-nflorească”. În Psaltirea pseudo-davidiană a SFÂNTULUI   Dosoftei – a pătruns Duhul HRISTIC!!!

Apoi, să remarcăm ceea ce este de remarcat, având textul sub nas: Sfântul Dosoftei refuză să fie folosit, fie şi din postul de traducător, pentru un limbaj dublu, mai curând aparţinând de dipomaţia machivelică, decât de vreo teologie, oricare va fi fiind ea aceea. El, Sfântul Dosoftei, rosteşte, pe faţă, sus şi tare, care TREBUIE să fie ”breviarul oamenilor cinstiţi”, din întreaga lume (cum fusese numită, în Franţa, cartea lui Montaigne [1533 - 1592], ”ESEURI”, încă din veacul  al XVI-lea!): ” Cine face zidi de pace,/Turnuri de frăţie,/Duce viaţă fără greaţă/'Ntr-a sa bogăţie./Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.

 

 

Adică: indiferent dacă eşti de neam ebraic sau de alt neam, singura atitudine adevărată este cea propovăduită de HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII! (iar nu aceea a unui Dumnezeu ”de budoar”,  şi complotist, şi contractual, şi partinic!). Adică, orice om de omenie şi oricare neam de pe Terra TREBUIE  să ”facă zid de pace” (”ZIDUL” nu numeşte, la Dosoftei, o atitudine de ascundere/pasivitate, ci una de LUPTĂ METAFIZICĂ!), adică să se solidarizeze/”să facă zid”, cu toţii, oamenii de pe Pământ,  împotriva Duşmanului Comun tuturor Neamurilor din Omenire – împotriva Adversarului Cosmic al Lui Dumnezeu-Hristos – adică, împotriva SATANEI!       

 

” Turnurile de frăţie” marchează o altă etapă a RĂZBOIULUI METAFIZIC, propus de Dosoftei, în numele Creştinismului European (din păcate, era valabil, şi valabilitatea aceasta fiind una parţială! - doar pentru Valahime…câtă brumă de reactivitate spirituală mai rămăsese şi în Ortodoxia Valahilor, tare împuţinată, încă de pe atunci): ”turnul” este vecin cu ”fulgerul” (a se vedea toponimul dacic ”Borca” – însemnând şi ”turn”, şi ”fulger”!). Adică, să clădim, în sufletele noastre, premizele apropierii de puterea absolută, demiurgică de lume vie/spiritualizată şi distrugătoare de rău/non-spiritualizare, a Dumnezeului Mântuirii!

 

Cuvântul ”greaţă”  nu avea, în limba veche, sărăcia de sensuri/înţelesuri, din limba  (”modernizată”, întru aneantizare!) a valahilor contemporani, unde predomină sensul fiziologico-materialist (”a ţi se face rău, a avea senzaţie de vomă”). El însemna, pe atunci, prin negaţie (”nu-mi este greaţă”), şi ”lipsă de grijă/de îngrijorare” (care ”îngrijire” nu trebuie să fie caracteristică omului, ci lăsată în seama Dumnezeului Mântuirii [80] !). ”Greaţă” însemna şi ”respingere” (din adâncul firii omului!) – acest sens s-a păstrat, azi, foarte apropiat de …”regurgitare”!) – adică, oamenii să simtă, organic, că Puterea Lui Dumnezeu este deasupra lor, ca ” bogăţie” supremă (căpătată nu prin războaie de ură şi răzbunare şi exterminare/eliminare a celui de alt neam decât al tău – CI PRIN CREDINCIOŞIE şi DEDICARE CĂTRE MÂNTUIRE/MÂNTUITOR!).

 

Şi, ca o încununare simfonică, vine finalul psalmului replicator: ” Că-i mai bună, depreună,/Viaţa cea frăţască,/Decât armă ce destramă/Oaste vitejască”.

 

Adică, Sfântul Dosoftei emite, aici, o idee care rezumă creştinismul: ”Orice fărâmă de energie, jertfeşte-o pentru Hristos-Mântuirea ta, iar nu pentru sfadele tale mişelnice şi mechine!” Aceasta era, se vede treaba, ceva greu de priceput, pentru regele David…!

 

Dacă Dumnezeu ţi-a dat ”armă” interioară: DUHUL! - şi ţi-a mai dat şi ”oaste” dumnezeiască, într-ajutor, împotriva Duhului celui satanic, atunci, de ce vrei să-ţi iroseşti/pierzi/distrugi (întru Duh de vrăjmăşie prostească şi, deci, absolut inutil, pentru Misticul Proces al Mântuirii Cosmice!) aceste daruri dumnezeieşti (”oastea  vitejască”, nu doar a Înaltelor Duhuri Umane, ci şi pe aceea formată din Luptătorii Cereşti ai Lui Dumnezeu-Mântuitorul Lumii! - cu care Luptătorii Cereşti  este necesar să fii/exişti ”depreună”, dacă-ţi zici creştin!!), pe fleacuri personale, despre care nu vei şti decât prea târziu (dacă nu ai parte de ajutorul Revelaţiei Dumnezeieşti!) dacă sunt bune ori, mai curând, rele, pentru că nu aparţin de Dumnezeul Mântuirii, ci de poftele şi de socotelile tale de om mărunt şi (ATENŢIE!)  - om CĂZUT din rangul paradisiaco-adamic!!!

 

…Ce expresie/exprimare mai clară, mai plastică şi, totodată, mai deplin simbolică şi sintetic-poetică a Ortodoxei, decât acest aşa-zis ”comentariu al psalmului 132”?! – de fapt, Floarea Cea mai Frumoasă şi Limpede, întru Lumina/Luminarea Învierii prin/întru HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII!

 

…Un PSALM   –   CÂT O ÎNTREAGĂ ISTORIE A TEOLOGIEI ORTODOX-CREŞTINE,  VALAHE ŞI MONDIALE!!!

 

***

 

 

V-PSALTIRE VALAHĂ – PENTRU VALAHII ORTODOCŞI.

ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI

ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU

 

 

A- PSALTIRE VALAHĂ – PENTRU VALAHII ORTODOCŞI

 

Nimeni nu poate (şi nici nu are dreptul!) să-l acuze, vreodată, pe Sfântul Dosoftei, de lipsă de smerenie, ori de erezie. Numai că Sfântul Dosoftei era/este un mare Duh creştin-ortodox, spre deosebire de mediocrele duhuri ale slujitorilor ei, de azi – care nu sunt în stare să deschidă gura, tare şi credibil, în biserică, şi să dea mărturie despre Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii – care a venit, pe Pământ, printre noi, om printre oameni (complet non-contractual!), dar cu scopul, de maximă şi unică generozitate, de a-i readuce pe oameni, la statutul spiritual de DUMNEZEI  (iar nu un pământ anume/geografic descriptibil şi identificabil, care să fie proprietate, EXCLUSIV CONTRACTUALĂ, a unui ”popor ales”!) - spre a aduce, deci,  UN NOU LEGĂMÂNT! – adică, o nouă lege, diferită, în premizele şi consecinţele ei, de Vechea Lege, a Vechiului Legământ!

 

Nici vorbă ca Sfântul Dosoftei să fie eretic, ci tocmai el este un dreptcredincios! Dar un dreptcreduncios al NOII LEGI, un dreptcredincios al Legii Lui HRISTOS-Dumnezeu! Fireşte că Fiul are, Sus, un  Tată – dar nu este tot aşa de firesc să-l identificăm pe Tată, cu Iahwe-Iehowa al israeliţilor de rând – ci, mai curând, cu Dumnezeul prorocilor, şi, mai cu seamă, dintre ei, cu Cel al Lui ISAIA [81] ! Pentru că Tatăl nu poate fi, radical diferit, de Fiu! Or, Iahwe este Dumnezeul URII, MÂNIEI şi al RĂZBUNĂRII – iar Iisus Hristos este Dumnezeul Iubirii şi Milei, înainte de toate! Chiar şi înainte de Justiţie! De aceea mai suntem, încă, noi, netrebnicii, pe Pământ (inexplicabil, după cât am păcătuit şi păcătuim, cu o absurd şi incredibilă înverşunare)! Iahwe al israeliţilor de rând (nu cel al Duhurilor celor ”săltate”, întru înaltă, luminoasă şi adevărată prorocie!) ne-ar fi spulberat, de mult, ori prin apă, ori prin foc, ori prin amândouă! – pe când Tatăl şi Fiul NOII LEGI ne iartă, ne îngăduie şi amână ”prăvirea”/decizia FINALĂ! Pentru că Tatăl şi Fiul sunt, de fapt, UNU-Dumnezeu, cel care a creat Lumea şi despre care rostesc, limpede şi martiric, mărturie, PROROCII (veşnic neascultaţi, de către coreligionarii lor!), din Vechiul Testament - suportând, pentru curajul mărturiei lor răspicate, suplicii de neimaginat şi morţi martirice, din partea celor ce nu vor să accepte, cu niciun preţ, NOUA LEGE A CERULUI!!!

 

Poate că nu ar fi lipsit de interes un studiu făcut, de către un adevărat teolog creştin ortodox, care să vadă cu cine se aseamană, mai bine, Iahwe al veterotestamentarilor lumii…Noi nu avem căderea să ne pronunţăm, printr-o decizie finală şi doctă, din punct de vedere teologic. Cel mult putem să îndrăznim a opina că, după umila noastră viziune asupra Lumii şi Scripturilor Sfinte – există o ciudată asemănare între cel care i se jură lui David (…cine era David? - un muritor şi un oarecare om, în definitiv, comparativ cu Atoate- Demiurgul!), că-i distruge pe  toţi inamicii personali ai acestuia - şi Cel Rău, care are ca singur scop, distrugerea noastră (aneantizarea duhurilor nostre!), a celor care ne străduim, fiecare după umilele noastre puteri, să-l iubim şi, eventual, chiar să-l urmăm, pe Hristos, întru Măreaţa Operă Cosmică, de MÂNTUIRE/REINTEGRARE ÎN STAREA PARADISIACĂ!

 

Interesul Sfântului Dosoftei, deci, nu putea să coincidă cu acela al regelui veterotestamentar, David. Pentru Sfântul Ortodox-Creştin Dosoftei era important  nu atât să-i facă servicii de ”promovare” lui David şi poporului/tribului său, nici să-i aducă ”tămâieri” ciudatului Dumnezeu (cu hachiţe de domnişoară bătrână!), al lui David! - ci să ofere, pentru prima dată în istoria sa,  o ŞANSĂ PSALTICĂ, poporului valah.  Să ofere, adică, O PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR!

 

Ce este aceea ”ŞANSĂ PSALTICĂ”? Înseamnă să poţi să te rogi, precum regele David, autorul moral, dar şi scripturistic, al Psaltirii Davidiene – să te rogi şi să-l slăveşti, din rărunchii fiinţei tale de Duh (DAR CU SENINĂTATE, LA MODUL ORTODOX-VALAH! – iar nu cu tulburare şi încrâncenare, cu o boare de viclenie contractuală, precum regele iudeilor, David!!! – căci Tatăl Cel Adevărat este oripilat de ipocrizie, de cruzime şi de non-milostivire: ”13. Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Imi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Insăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!14. Urăsc  lunile noi şi sărbatorile voastre sunt  pentru Mine o povară. Ajunge!15. Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Imi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţaţi-vă!16. Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Incetaţi odată!17. Invăţaţi să faceţi binele, căutatţ dreptatea, ajutatţ pe cel apăsat, facetţ dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” – cf. Isaia, cap. I, vss. 13-17, p. 675)  - pe Cel ce te-a creat, şi te iubeşte, şi te îndrumă, şi te iartă, şi-ţi răsplăteşte binele făcut, întru ascultare, faţă de NOUA LEGE, cea care-ţi cere să-l iubeşti până şi pe duşmanul tău! – iar pentru greşelile tale te mustră, dar are înţelegere şi zăbovire şi amânare, când e să ţi le pedepseacă -  şi, încă, pentru veşnicie!

 

Sfântul Dosoftei a năzuit, şi Hristos l-a ajutat şi a mântuit lucrarea sa bună! – să-i aducă, pe valahi, îngenuncheaţi la Tronul Luminii Dumnezeieşti, dar demni, curaţi, buni şi treji, în fiinţarea lor, pe acest pământ, în faţa tuturor celorlate Neamuri!

 

Pentru Sfântul Dosoftei, Vechiul Testament este, fireşte,  important, dar din cu totul alte raţiuni, decât pentru poporul lui Isarael:

 

1-Vechiul Testament (afară de CARTEA GENEZEI/FACERII,  până pe la capitolul 9: Legământul lui Noe. Curcubeul, semnul legământului - şi de PROROCI!) este istorie, iar omul, din faptele istoriei, s-ar cuveni să tragă învăţătură (din păcate, asta este/ar fi nădejdea, dar înfăptuirea întârzie şi se depărtează, parcă - îngrijorător de mult!) - şi

 

2-Vechiul Testament şi, îndeosebi, Psaltirea (cartea a 19-a a Vechiului Testament) oferă modele de smerenie şi, mai cu seamă, de RUGĂCIUNE! Adică, de putere spirituală, căpătată prin relaţionarea-slăvire şi prin relaţionarea-legătură cu/scară către-înspre Dumnezeu!

 

Iar valahii, chiar dacă nu mai trăiau vremurile de sfânt eroism, ale lui Ştefan cel Mare – nu-şi părăseau, în cuget şi-n suflet, dorinţa de reluare a luptei antiotomane! Şi, dacă ei gândeau şi simţeau aceasta, în ascuns, atunci Păstorul lor nu avea voie să aibă alte fierbinţi dorinţe şi năzuinţe de Duh, decât acelea ale Neamului din care, cu cinste, făcea parte. Şi să mărturisească, deschis şi martiric, Adevărul, despre Inima Valahilor per care-i păstorea - şi anume, că, mereu, în inma lor, se pregăteau să continue Războiul cel Sfânt, contra Islamului (este şi motivul cel mai puternic, pentru care : Sfântul Dosoftei şi autoimpus exilul său, la leşi!): ” Aşe zâce svântul Chiprian CĂ MAI TARE PLATOŞE DECÂT RUGA NEMICA ALTĂ N-AVEM, că cu dânsa (n.n. cu RUGĂCIUNEA!) TOATE RĂZBOAIELE CELE TARE PUTEM SĂ LE FRÂNGEM, că ea este putere cea sufletească şi pavăţa lui Dumnezeu, cu carea putem să ne sprejinim şi să ne apărăm de toate greutăţâle”. Este mai mult decât evident că Sfântul Dosoftei  nu se referă doar la războiul sufletesc, cel cu păcatul cel de obşte şi cu Satana -  ci şi la cel cu mai pământenii otomani…şi cu mulţi alţi duşmani de moarte ai Lui Hristos!

 

Iată câtă grijă de Bun Păstor, îşi făcea Sfântul Mitropolit Dosoftei, pentru PUTERILE DE/PRIN  RUGĂCIUNE ale Neamului Valahilor (care gemea, de multă vreme, sub poverile ismailitenilor – nu doar poveri de biruri, ci şi de umilinţă, de atingere a demnităţii de Neam! – deci, nu ne miră că un Mitropolit şi Sfânt Dosoftei echivala, în cugetul şi în sufletul său, războiul întru Duh cu războiul contra ”spurcaţilor” ismailiteni [82] !):

 

”Toate lucrurile acelea, milostive şi prealuminate Doamne, carile fac rugii sminteală, ne-nvaţă Svânta Scriptură să ne ferim de dânse. De care lucru Ecisiastul aşe scrie: <<Nemică să nu vă smintească a vă rugare pururea>>. Şi sângur Domnul Dumnezău şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos de multe ori aduce aminte ucinicilor, şi sângur cu sine le arăta chip să se roage pururea. Mai vârtos ca şi într-aceea noapte, întru carea patima cea de bună voaie au suferit pentru spăsenis noastră, de le-au zâs: <<Privegheaţ şi vă rugaţ,  ca să nu cădeţ în năpaste>>. În ce chip şi toţ svinţii patriarşii din legea veche, împăraţii şi prorocii, ca şi-n legea nouă svinţii apostolic şi următorii svinţiilor sale, precum aflăm în asvintele cărţ că nepărăsât să ruga svinţiile sale, zua şi noaptea, şi-n toate greutăţâle şi nevoile sale cu ruga să mângâia şi cu dânsa toate războaiele a pizmaşilor trupeşte şi sufleteşte le-nfrângea şi le biruia. Precum zâce şi svântul Ioan Zlatoust: <<Cine cândva din credincioş, rugându-să, n-au biruit? Şi cine, rugându-să, pre pizmaşii săi nu a înfrânt?>> Că aceea este priimită lui Dumnezău şi aceea place lui Dumnezău. Cum şi svântul apostol Pavel zâce: <<Nepărăsât vă rugaţ, de toate mulţămiţ, că aceea este voia lui Dumnezău de Hristos Iisu-s întru voi>>. Şi iarăş zâce aşe: <<Luaţ sabia cea sufletească, carea este cuvântul lui Dumnezău, cu de toată făgada şi rugăciunea rugându-vă preste tot ceasul cu duhul>>. Aşe zâce svântul Chiprian că mai tare platoşe decât ruga nemica altă n-avem, că  cu dânsa toate războaiele cele tare putem să le frângem, că ea este putere cea sufletească şi pavăţa lui Dumnezeu, cu carea putem să ne sprejinim şi să ne apărăm de toate greutăţâle. Pentru aceea ni s-au părut smereniii noastre a hi lucru de treabă şi de folos de spăsenie tâlcovania aceştii svinte cărţ a svântului proroc David, CAREA ESTE PLINĂ DE RUGĂ ŞI PLINĂ DE TAINELE CELE MARE A LUI DUMNEZĂU (s.n.). Pentru-aceea cu multă trudă şi vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos, am tâlcuit ş-am scris precum au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei, şi supt cinstitul şi de mare cuviinţă şi blagoslovit numele Măriii tale o am arătat pre lume, ca să poată hi mai mare-ndemânare cătră rugă şi cătră nevoinţă svintei biserici, că acesta obicei este din bătrâni, scoţând vun izvod den svânta carte, a-l scie supt numele a mare cinste scaun. Ca şi cum au făcut svântul apostol evanghelist Luca, scriindu-ş svânta evanghelie şi deaaniile svinţilor apostolic, la mare şi cinstit domn Teofil le-au scris, aşe şi smerenia noastră svânta cartea aceasta slăvitului şi preacinstitului şi blagoslovitului numelui Măriii tale nostrum milostiv, să o primeşti Măria ta ca snopul cel dentâi de grâu, şi pre noi rugătorii Măriii tale a hi milostiv. Într-aceea dăruiască Domnul Dumnezău îndelungată şi nărocită domnia Măriii tale, întru mila svnţiii sale, cătră cinstea şi lauda svânt numelui său, adevăr ” – cf. Închinarea Psaltirii: Prealuminatului şi preacinstitului şi milostivului nostru Domn, Măria sa Ioan Ştefan Petră Voievoda, din mila lui Dumnezău Domn a toată Ţara Moldovei, de la atotputernicul Dumnezău poftim Măriii sale sănătate şi pace, cu viaţă nărocită să petreci Măria ta de pururea, adevăr.

 

Dar aceste modele veterotestamentare “stârpite de harul Lui Dumnezeu” şi, acum, transfigurate în NOI scripturi, mustrătoare pentru cei călcători de Lege/Legământ şi orb-prigonitori de Dumnezeu-Hristos (“Cu cuvântul cel dintăi Domnul Hristos face ÎNDEMNOŞ PRE JIDOVI, cătră ascultarea svintei evanghelii, iară cu cel de-al doile le DĂ GROAZĂ PENTRU CEI ÎNDĂRĂTNICI”) trebuiau adaptate la Noua Lege Dumnezeiască (“beserica  cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, AU NĂSCUT CUCONI DE LA HRISTOS”), pentru că Legământul cu Dumnezeu fusese încălcat, grosolan şi criminal, şi îşi “stârpise de tot” Harul Dumnezeiesc, tocmai prin  aceia care ar fi trebuit să-l păzească (“iară cea cu cuconii mulţ, adecă beserica legii vechi [carea să zâce umbră legii adevărate] AU SLĂBIT Ş-AU STERPIT DE TOT HARUL LUI DUMNEZĂU, PENTRU NE-ASCULTAREA CUCONILOR EI, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostolic”).

 

Şi, mai ales, Legământul cu Dumnezeul Cel Viu-HRISTOS  trebuia înfăţişat în Adevărul şi Lumina Lui şi, astfel, adaptat, DEPLIN ARMONIC,  la trăsăturile de Duh ale smeritului popor valah, carele primul de pe Terra, şi-a plecat urechea, genunchii şi înţelegerea pentru HRISTOS - în faţa Întâi-Alesului Lui Hristos-Dumnezeu:  SFÂNTUL ANDREI!

 

Cum şi afirmă Sfântul Dosoftei, în Cuvântul către cititor (care Cuvânt…, din veacul al XVII-lea, probabil că este socotit, azi, la început de veac XXI,  de esenţă şi gândire/atitudine antisemită!  [gândim noi, cu mintea noastră slabă…] -  de către doamna ”political correctness”, pentru că nu este de găsit pe Internet, să dai cu tunul!) :

 

”(…)Este nărav în sfânta carte, ca şi când zâce: <<N-am venit să răsipesc legea, ce să o umplu>> - dar, apoi: <<N-am venit pace să arunc pe pământ, ce sabie>>. Cu cuvântul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi, cătră ascultarea svintei evanghelii, iară cu cel de-al doile le dă groază pentru cei îndărătnici.(…) Va să zâcă că BESERICA  CEA DIN LIMBI, CAREA ERA STEARPĂ DE DARUL LUI DUMNEZĂU, AU NĂSCUT CUCONI DE LA HRISTOS, mirele său, cele 7 taine şi 7 daruri a Svântului Duh, IARĂ CEA CU CUCONII MULŢ, ADECĂ BESERICA LEGII VECHI [CAREA SĂ ZÂCE UMBRĂ LEGII ADEVĂRATE] AU SLĂBIT Ş-AU STERPIT DE TOT HARUL LUI DUMNEZĂU, PENTRU NE-ASCULTAREA CUCONILOR EI, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. <<Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului>>. Acesta cuvânt să mută la Domnul Hristos, că nu-l băgară în samă jidovii, călcătorii legii, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii nouă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale (…). Această svântă carte (n.n.: Psaltirea Davidiană) au făcut-o svântul proroc David de ne arată într-însă dumnezăirea şi omenirea Domnului Hristos, şi  muncile, şi de moartea, şi de învierea şi suirea svinţiii sale în ceri, şi de toate ce au socotit a face svinţia sa pentru spăsenia noastră, şi de Svânta Precistă, şi de svinţii apostoli, şi de toată svânta beserică, de războiul şi izbânda ei, şi de giudeţul ce vine, de muncile păcătoşilor şi de binele drepţilor, şi de bunătăţile lui Dumnezău. Şi de laudele lui are în sine psalom 150”.

 

…Mda. Evident că, nici într-unul din cele patru sensuri, în care trebuie citită Sfânta Scriptură (”1-pozitiv, afirmativ, pre istorie; 2-moral, pre obicei; 3-alegoric, pre altă plăzmuitură; 4-metaforic, pre mutare”) – nu se face evidentă nici  măcar o bucăţică, din cele afirmate, aici, în finalul, extrem de combativ şi înfocat şi aplicat creştin-ortodox, al Sfântului Dosoftei: ” Această svântă carte (n.n.: Psaltirea Davidiană) au făcut-o svântul proroc David de ne arată într-însă dumnezăirea şi omenirea Domnului Hristos, şi  muncile, şi de moartea, şi de învierea şi suirea svinţiii sale în ceri, şi de toate ce au socotit a face svinţia sa pentru spăsenia noastră, şi de Svânta Precistă, şi de svinţii apostoli, şi de toată svânta beserică, de războiul şi izbânda ei”.

 

Cât de proroc va fi fiind regele David, el/regele David nu pomeneşte, ABSOLUT NIMIC ŞI ÎN NICIUNUL DIN CELE PATRU CHIPURI, despre Iisus Hristos! Ceea ce grăieşte Sfântul Dosoftei este, de fapt, expresia dorinţei lui, ca să fie alcătuită a lucrare psaltică, prin care să se regăsească, în firea, fiinţa şi Duhul lor – VALAHII cei creştin-ortodocşi! Iar lucrarea aceasta a făcut-o, cu inspiraţie dumnezeiască şi cu transpiraţie personală, foarte patriotic-omenească, martiric-omenească – prin realizarea Psaltirii în versuri - Sfântul Dosoftei!

 

Şi, ceea ce trebuie avut în vedere, cu deosebire: Sfântul Dosoftei ştie foarte bine că Legea cea Veche, dimpreună cu Cartea ei (Vechiul Testament) este caducă, pentru că a devenit ”stearpă”, din punct de vedere spiritual şi religios terestru, după ce ”jidovii”  au refuzat să recunoască Lumina Nouă şi pe Purtătorul / Aducătorul ei  - devenind ”călcătorii Legii Luminii şi Iubirii” (”(…) beserica legii vechi [carea să zâce umbră legii adevărate] au slăbit ş-au sterpit de tot harul lui Dumnezău, pentru ne-ascultarea cuconilor ei, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli”), purtându-se prosteşte şi cu încăpăţânare sinucigaşă, faţă de Hristos-Dumnezeu, precum vechii zidari fără de minte, care leapădă  şi azvârl tocmai Cheia de Boltă(”<<Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului>>. Acesta cuvânt să mută la Domnul Hristos, că nu-l băgară în samă jidovii, călcătorii legii, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii nouă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale”).

 

De aceea, Sfântul Dosoftei nu doar că nu va urma calea non-orfică a Psaltirii Davidiene, ci, mai mult, va căuta şi afla altă Cale – aceea BUNĂ, a Lui Hristos-Dumnezeu şi a ORFISMULUI  POETIC, -  pentru că Sfântul Dosoftyei nu se mai adresa, acum, precum regele David, unui popor călcător de Lege a Luminii şi Iubirii, ci se adresa chiar CELUI MAI  IUBITOR DE ORFISM ŞI DE LUMINĂ, dintre popoarele/Neamurile Pământului!

 

Sfântul Dosoftei, aşa cum am zis şi mai sus, şi-a pus una şi bună în cap: să alcătuiască un manual poeticesc/orfic şi duhovnicesc, atractiv şi luminat de iubire de semeni (una, pentru că simplifică teologia, până la priceperea ei de către oamenii simpli, din norod – a doua, că aranjează, întru Înaltă Transfigurare Poetică,  vorbele valahilor! - care sunt vorbe din inima norodului valah smulse, iar nu cum se plânge, absurd, Sextil Puşcariu, că limba Psaltirii e plină ”mai ales cu multe neologisme”! – să vină, din mormânt, şi să ni le arate, şi nouă, pentru că vorbele lui Miron Costin cel ÎNŢELEPT rămân valabile, în veci de veci: ”Eu voi da samă de ale mele, câte scriu” [83] ), pentru ca şi valahii să ştie a se ruga, cu Duh Frumos, către Dumnezeul Creştinilor Ortodocşi: Iisus HRISTOS!!! Cum ziceam mai sus, Sfântul Dosoftei nu are alt scop, decât acela de a da Neamului Valah, CREŞTIN-ORTODOX  - o PSALTIRE VALAHĂ! – …nu ebraică, nu romano-catolică, nu ”kochanowskiană”, nu ”clementmarotică”!!!

 

PSALTIRE VALAHĂ – VALAHILOR!  - şi…”punctum”!

 

***

 

 

Sfântul Dosoftei îngăduie şi respectă religia (oricare!) şi modul de a se raporta la Dumnezeul lor – al altora.

 

Dar pe Sfântul Dosoftei îl interesează, cu Duhul, alte bătălii, decât cele veterotestamentare (acolo, în Psaltirea din Vechiul Testament, parcă prea se petrece şi se rosteşte totul, numai pentru mărire deşartă!).

 

A-În primul rând, Bătălia Cunoaşterii şi Bătălia Mărturisirii, în Neamul Valahilor, a  Adevăratului Dumnezeu-HRISTOS, Mântuitorul Lumii!

 

B-Apoi, Bătălia Valahă din Realitatea Fizică, contra celor care încearcă să ne îndepărteze de sinea, de fiinţa noastră – voind să ne impună alte rosturi interioare, pe care făptura valahă le respinge, cu hotărâre: ”păgânii”. Atunci, ”păgânii” erau DOAR turcii şi tătarii (cel puţin, în sens literal-propriu!)…

 

Azi, din păcate, lucrurile s-au schimbat şi s-au complicat, la modul cel mai profund demoniac.

 

 

…Iată de ce, în psalmii Sfântului Dosoftei,  pătrund (cu hotărâre şi asumare definitivă, de Mitropolit al Valahilor Moldoveni)  – elemente cu totul străine, ba chiar anacronice, împotriva timpului şi mentalului ebraic veterotestamentar:

 

1-numele Lui Hristos-Dumnezeu (am semnalat, deja, aşa-zisul ”rezumat”, făcut de Sfântul Dosoftei, la psalmul 2: ”Aicea spune prorocul de ceia ce făcea legătură împotriva ÎMPĂRĂŢÂIEI DOMNULUI HRISTOS ŞI A SLĂVII SVINŢIII SALE”);

 

2-vocabulele ”creştin”, ”creştinătate”; a se vedea psalmul 9 (p. 27): ”Păgânii să pieie din svânta lui ţară,/Să nu mai rădice în CREŞTINI ocară” (în mod sigur, gândul Sfântului Dosoftei zbura, cu durere şi cu nădejde, către un viitor în care valahii să-i facă, cumva, pe otomani, ” să pieie din svânta lor ţară”!); psalmul 52 (p. 103): ”Să vază Iiacov, să să veselească,/Cu CREŞTINĂTATEA să te proslăvască” (mai mult ca sigur că aceasta ar fi fost dorinţa Sfântului Dosoftei - dar nicidecum aceea a lui Iacov…) şi, tot în psalmul 52: ”Dă, Dumnezău svinte, de Sion să vie/În CREŞTINĂTATE a ta-mpărăţie”; ”; psalmul 56 (p. 109): ”Şi suind în ceri să-ţ crească/Slava-n ţara CREŞTINEASCĂ” (n.n.: evident, Moldova cea Valahă este ”ţara creştinească”, pentru care Sfântul Dosoftei crede, cu tot sufletul, că trebuie să vină, odată şi odată, şi vremuri de slavă, nu doar de obidă şi umilinţă!); psalmul 67 (cf. p. 127): ”Minunat cu svinţii ce ţi-i pogorî-te/În CREŞTINĂTATE, şi să ne dai sâlă [84] ”.

 

3-vocabula ”svinţi”/sfinţi [85] . Deci, nu ”starea de sfinţenie” (care este comună tuturor religiilor (inclusiv, fireşte, celei mozaico-veterotestamentare!), ci însuşi cuvântul care desemnează noţiunea de ”sfânt”/persoană umană, ca om următor, pe pământ (ca o umbră de lumină!) a poruncilor LUI DUMNEZEU-HRISTOS, din Ceruri – deci, acest cuvânt, ”sfânt”, este folosit cu semnificaţie specific, în mod absolut, creştinismului: ”Dacă la Cincizecime Pogorârea Duhului s-a facut văzută în chipul limbilor de foc şi auzită ca o suflare de vânt, după această dată, singura dovada a prezenţei Duhului în lume sunt sfinţii” – cf. Generaţia care nu va mai da sfinţi, va fi ultima! – 28 iunie 2011, Santinela Ortodoxă. Mai totdeauna, ”svinţii” lui Dosoftei sunt opuşi ”păgânilor”! Este evidentă atitudinea antiotomană/anti-islamică, a Sfântului Dosoftei, atât de greu încercat, de politica ”păgânilor” (dar nici leşii nu s-au dovedit cu mult mai prejos decât ismalitenii, când a fost vorba de prădare! – ba chiar i-au întrecut pe ”păgânii” turci, jefuind moaştele Sfântului Ioan cel Nou!);

 

A se vedea, mai cu seamă:

 

-psalmul 26 (p. 55), cu viziunea şi expresia specifice Raiului VALAH-ORTODOX (“trai de dulceaţă”: “Să petrec CU SVINŢII ÎN TRAI DE DULCEAŢĂ”;

-psalmul 49 (p. 96): “Pre toţ SVINŢII ţ-vor aduce”

-psalmul 60 (p. 114): ”Şi mi-ai dat cu SVINŢII tăi parte să trăiesc” ;

- psalmul 67 (cf. p. 127): ”Minunat cu SVINŢII ce ţi-i pogorî-te/În CREŞTINĂTATE, şi să ne dai sâlă;

-psalmul 149 (p. 284): ”SVINŢII lui fără gâlceavă /S-aibă cinste, dar şi slavă”;

-psalmul 150 (p. 284): ”Lăudaţî-l cu tot omul/Întru SVINŢII săi pre Domnul”.

 

…Sfântul Dosoftei însuşi este perfect conştient că depăşeşte (pentru Înalta Cauză a Valahimii/Neamului Valah!), cu mult, în timp şi-n terminologie, Vechiul Testament/Legea VECHE,  în care existau doar ”svinţii (n.n.: adică, cei plini de sfinţenie, iar nu în sensul creştin, de următor al Lui Hristos-Dumnezeu, mai cu seamă prin martiriu!) patriarşi, împăraţii şi prorocii” - pe când doar şi abia Noul Testament /Legea NOUĂ vine cu noţiunile noi şi cu referinţă bine delimitată şi special-direcţionată, de ”svinţii apostoli şi următorii svinţiilor sale” (adică, am zice azi: sfinţii de calendar!): ” În ce chip şi toţ svinţii patriarşii din legea veche, împăraţii şi prorocii, ca şi-n legea nouă SVINŢII APOSTOLI şi URMĂTORII SVINŢIILOR SALE, precum aflăm în svintele cărţ că nepărăsât să ruga svinţiile sale, zua şi noaptea, şi-n toate greutăţâle şi nevoile sale cu ruga să mângâia şi cu dânsa toate războaiele a pizmaşilor trupeşte şi sufleteşte le-nfrângea şi le biruia”.

***

 

 

 

B- ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI

ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea

 

B.1. - LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU, PESTE VEAC…!

 

 

Cum arăta lumea valahă a veacului al XVII-lea? Ceea ce putem zice cu precizie:  din punct de vedere al “vădirii întru cercare” şi cercetare divină a puterilor iniţiatice ale valahilor - nu putea să fie şi nici nu era un rai. Şi, atunci, Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei are misiunea să arate (prin Harul său Vizionar şi Vaticinar!), că Raiul EXISTĂ (dincolo de arătările materiale!), ca Logos şi Nomos Dumnezeiesc!

 

GENIUL ŞI LOGOS-ul POEZIEI SALE PSALTICE vădeşte numai şi numai şansele de biruinţă, întru  Înălţimea/Înălţarea şi Luminarea de Duh.

 

Dovada că universul vizibil al Moldovei acestui veac pitic era unul labirintic şi profund “reglat” întru iniţiere de Duh ne-o oferă, mai mult şi mai spornic decât oricine, un alt Geniu al Logos-ului Valah (CEL MAI MARE POET ÎN PROZĂ, AL VALAHILOR!), de peste veacuri: Magul MIHAIL SADOVEANU, Demiurgul, prin Logos, al lumii secolului al XVII-lea (şi, încă, prin “lucoarea de lumină” a două romane istorico-iniţiatice: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă şi Nunta Domniţei Ruxanda). Călăuză de Duh mai potrivită decât Magul Sadoveanu este greu de închipuit. Iată imagini şi pilde, întru vădirea LABIRINTULUI INIŢIATIC (desenat de stihiile dumnezeieşti!) al SPAŢIULUI INIŢIATIC moldo-valah – caracterizat prin “nestatornicie” şi “împresurare cu PUSTIE” – ambele dovedind valenţe soteriologice şi exorcizatoare de “demonii violenţei”, ca şi de  “demonii străinului/înstrăinării”:

 

-“Aici, la noi, Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanul. DACĂ N-AVEM OŞTILE CRAILOR LUMII, NE ÎMPRESURĂM DE PUSTIE” (cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 72) – sau:

 

 -ca răspuns la vehemenţa logos-ului abatelui “franţuz”, Paul de Marenne, faţă de lipsa de nomos ca “reglement” uman, a valahilor (“Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui stat”) – beizadeaua autohtonă, Alecu Ruset, îi răspunde, cu calm: “Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor” (da, în cel al bonjuriştilor masoni!) – cf. idem, p. 60 – dar şi imaginea iconică a acestui spaţiu / DRUM INIŢIATIC (“DRUM VECHI DE CÂND LUMEA”), dominat şi apărat de stihiile dumnezeieşti, în continuă şi vigilentă lucrare, împotriva “MLAŞTINII CLEIOASE”:

 

-“Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea (…) prin valea Bahlueţului şi-a Bahluiului. I se zicea drum mare, pentru că ERA DRUM VECHI DE CÂND LUMEA. Nici unui rând de oameni însă nu-i trecuse prin minte, în curgerea anilor mulţi, să facă din această cale veche un drum adevărat (n.n.: adevărat, întru istoria cu fiinţă căzută!). Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi lucie ca o curea, în vreme de secetă, MLAŞTINĂ CLEIOASĂ, în vremea ploilor. APA CERULUI o pătrundea în scurt, VÂNTUL şi SOARELE o zbiceau cu grăbire” – cf. idem, p. 98.

 

Nici capitala istorică-Iaşi (“cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI” – adică, a transfigurărilor MISTICE ŞI MINUNATE, dintru Pustiul Formelor Goale, întru RĂSĂRITUL/ORIENTUL ÎNVIERII VEŞNICE: “ŞI NICI VOIA SĂ AMĂGEASCĂ PE STRĂINII IUBITORI DE FORME GOALE”!) a acestui spaţiu iniţiatic şi nici curţile domneşti  nu fac excepţie de la imaginea unei aparente realităţi anti-nomotice, vehement entropice (şi, tot aparent:  “fără de speranţă”! – de fapt, supusă doar “VÂNTULUI CEL VESEL” al Sfântului Duh Transfigurator, întru “PODOABĂ DE FLORI” mistice, situate chiar la/înspre Hristos-UŞA-spre-Mântuire: “De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii”!)  - şi a unei “căderi fără de întoarcere în borboros” – LABIRINTUL CVASI-URBAN (dominat de “cotiri”, “strâmbări”, “dărâmări”, “risipiri”, “rătăciri”, bolborosiri/borboros-uri şi mlaştini “urât mirositoare” şi de “urlete” şi de “întoarceri de dosuri”, întru “pustiul” iniţiatic - de fapt, “ÎNTOARCERI ÎNTRU LUMEA PE DOS”/Cealaltă Lume! -  şi de “capricii” şi de “fantazii”/ILUZII OPTICE aspaţial-atemporale!), dar şi LABIRINTUL UMANO-ISTORIC (la fel de pulberos şi plin de demonii încercărilor iniţiatice, ca şi cel dintâi!), situate sub  semnul “hoiturilor”-MĂŞTI ALE TRANSCENDERII, “gunoaielor” [de recuperat, “cu îndârjire nespusă”,  întru VEŞNICA GRĂDINĂ] şi al “porcilor” (e drept, “porcii” [de esenţă saturniană, în general!] aduc aminte, la Sadoveanu, vag, dar nu şi aberant! - de Confreria Preoţilor-Mistreţilor  Dacici – şi apar, mult şi înalt sugestiv, şi “câinii”, situaţi “SUB MĂŞTI EXTRAORDINARE”, precum Cenuşotcă! – “CÂINII”, ca  vestiri soteriologice viitoare, prin Lupul Fenrir – supus şi el, deocamdată, unei aparente deriziuni şi degradări!) :

 

-“Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai  bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se i umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale  negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rândurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI. Nu se  cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pământean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după FANTAZIA MOMENTULUI, având chiar o deosebită plăcere SĂ ÎNTOARCĂ DOSUL ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un VÂNT VESEL semănate, în chipul cel mai CAPRICIOS, în grădinile şi ogrăzile lor, TRECĂTORUL SE RĂTĂCEA, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături COTITE, printre garduri de nuiele, zaplazuri DĂRÎMATE, ziduri RISIPITE, bălţi URÂT MIROSITOARE şi MLAŞTINI de cişmele, urmărit de URLETE şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă STRÂMBĂ de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii. pe când curtea de alături, PUSTIE, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să-şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. GUNOAIELE şi HOITURILE stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile şi CÂNII dădeau lupta în jurul lor cu PORCII. Aceşti CÂNI, de la zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi MĂŞTI  EXTRAORDINARE. Luptătorii ceilalţi păreau nişte MISTREŢI DEGENERAŢI; grozav de slabi, însă de-o ÎNDÂRJIRE NESPUSĂ. (…) Acest AMESTEC de chinovii, de curţi, de căsuţe, de DUGHENI, GLODURI, TOLOACE ŞI MEDEANURI ţinea din uliţa de sus de la Sfântul Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până la Cetăţuia Curţii Domneşti. (…)  Aici stăpînea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lîngă biserica cea veche de la Ştefan -Voievod Bătrînul, a  Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn  şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul mergea în patru  laturi, avînd la colţuri turnuleţe cu meterezuri. în cuprinsul acestor ziduri,  casa cea mare a Domnului, a spătăriei şi a divanului era deosebită de  casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu  odăi, a drăganilor, şi spre Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. ERA O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE, căci de la întâiul ceas din zi Vodă era sculat, după obiceiul său, şi coborâse  în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei  şi să împărţească dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise;  deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu  căciula alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi  care aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ, strigarea aprozilor.  Erau RĂZĂŞI SOSIŢI CĂLĂRI ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru  înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducînd, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, CU  MULTĂ ÎNDOIALĂ FAŢĂ DE JUDECĂŢILE VREMELNICE ŞI CU O NEDESLUŞITĂ CREDINŢĂ ÎN JUDECATA FĂRĂ GREŞ, CEA DIN VECI ŞI DE OBŞTE. Întăi mîncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş -acuma puteau aştepta şi pînă în sară pe lîngă ziduri şi pe sub streşini. 

Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în PULBERE. Aceia veniseră  cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă din MIŞEII TÎRGULUI, unii CALICI de-o mînă ori de-un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate — şi mai cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cîntăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu straşnică scîrbă şi îndîrjire” – cf. idem, pp. 105-107.

De observat că, afară de Cavalerii Neamului, RĂZEŞII – care “aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ” (ei au încredere, “nedesluşită”, dar şi NEABĂTUTĂ -  NUMAI în DUMNEZEU! – ”cu  multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte”) – RESTUL omenirii şi al zidirilor omenirii (fie calici/”mişeii târgului”, fie slugi domneşti, ori străjeri – fie aşezări şi chili şi odăi de slugi şi străjeri!)  - este numai ILUZIE OPTICĂ PULBEROASĂ  - adică, numai freamăt şi forfotă  şi  amestec, entropic şi demoniac, fără nicio rânduială şi aşezare întru Duh: “MESTECATE  ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,  acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE”.

 

Nici Sufletele şi Duhurile nu fac excepţie, de la aşteptarea transfigurării mistice – dintru “vărtej”, “calamităţi [care] stau ca mierea în flori”, “foamete”, ”ciumă”, “sabie” a Crimei Anti-Nomos şi ” “molimă”, “nestatornicie”, “nerecunoştinţă”, ”mări furtunoase”  şi “prietenii primejdioase şi amestecate”, precum  şi “împăraţi/domni” excesiv schimbători şi  demoniaci - întru Neprihănirea Întoarcerii (căci, dintru început, AICI A FOST PARADISUL: “pe acest colţ de pămînt, care a fost, cîndva,  paradis”!) la CREANGA DE AUR A ORIGINARITĂŢII  PRADISIACE, în faţa Tronului Veşnicului Împărat al Dreptăţii Luminii  - care este MISTICUL PEŞTE DE AUR/HRISTOS-SOARELE/LUMINA LUMII (“PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului […], CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI””):

 

“Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde  nasc şi trec VÎRTEJURILE lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde CALAMITĂŢILE STAU  ÎN LUCRURI CA MIEREA ÎN FLORI. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de  CIUMĂ şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit ÎMPĂRAŢILOR, FOAMETEI şi MOLIMELOR  să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe ACEST COLŢ DE PĂMÎNT, CARE A FOST CÎNDVA  PARADIS, nu mai este nimic statornic. Şi DOMNIILE ÎNDEOSEBI SÎNT MAI  SCHIMBĂTOARE DECÎT TOATE” – cf. idem, p. 82 – respectiv: “Binefacerile  domnilor cădeau în ADÎNCUL UNEI MĂRI FURTUNOASE şi nu se aflase încă  PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, CA SĂ  SE ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI” – cf. idem, p. 137.

Drept în mijlocul acestui infern, stă (“fără mândrie”) Întristat ( CONCENTRAT MEDITATIV, întru “PLINIREA” Operei Sale Începute!)  Chipul Magului Sfânt, MITROPOLITUL  DOSOFTEI -  Perpetuu Veghetorul Mag şi Poetul-Orfeu, el însuşi fiind chezaşul Logos-ului-HRISTOS, ca “BINECUVÂNTARE ÎNALTĂ”!    -  şi, deci, acela care, deja, caută căi spre Nevăzut (înfrângând, întru Veşnică Statornicie, pulberile satanice ale “văzutului”, efemer, spurcat întru aparenţă maxim degradată şi exasperant-nestatornic!)  -  pregătind Opera Alchimică a Transfigurării (prin Logos Demiurgic) / MAGNUM OPUS / OPUS ALCHEMICUM / ARS MAGNA[86]:“Urcînd scările, de Marenne găsi sus BINECUVÎNTAREA înalt prea sfinţiei  sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţînd braţul drept, FĂRĂ MÎNDRIE. Se simţi deodată cîştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit de camilafca neagră CA DE O ÎNTRISTARE”  –   cf. idem, p. 152.

***

 

 

 

B.2.- ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ CU LUMEA LUI DUMNEZEU

 

Faţă de o astfel de lume, atât de mistic potrivită de Dumnezeu, între faldurii “pustiei” şi ai unei istorii apocaliptic-exasperante, Sfântul Poet Dosoftei are un merit cu atât mai mare, dezvăluindu-i ARHEII şi descântându-i (prin LOGOS “DULCE”/”CU MIREAZMĂ DE DULCEAŢĂ”!) negurile SPAŢIULUI DE INIŢIERE ÎNTRU MÂNTUIRE  – şi, mai cu seamă, TREZINDU-I PUTERILE, SPRE VĂDIREA/TRANSFIGURAREA/ REVELAREA, DIN ADÂNCURI, a Peştelui-de-AUR/Dumnezeului ei Specific şi Îndurător, Demiurg al Iubirii şi Milei (pe care istoria pulberoasă a veacului al XVII-lea nu prea le îngăduia…!).

 

Sfântul Dosoftei a voit să realizeze, pentru Neamul său atât de urgisit de istorie:

 

I-nu doar o Psaltire Creştin ORTODOXĂ a Valahilor, prin introducerea elementelor neotestamentare, în Psaltirea Davidiană  – ci a voit (şi a reuşit!) chiar mai mult:

 

II-o autohtonizare a Psaltirii, ca descântec de liniştire a “valurilor pustiei” iniţiatice (care nu mai avea, de mult, nevoie de vreun Dumnezeu al perpetuei “certări” şi al necurmatei “mânii” şi răzbunări celeste)! -  prin modificarea atât a obiectelor evocate în Psaltirea Davidiană (care introduce realităţi şi obiecte specific zonei Palestinei şi unei divinităţi de-a pururi arogante şi violente, fără prea multă discernere!), cât, mai cu seamă, o modificare a mentalităţii şi a moral-spiritualităţii, a întregii atmosfere psaltice – întru descântul de alinare a vremurilor şi “îndulcire”,  specific valahă, a valurilor cosmice ale divinităţii.

 

…ORFICITATEA (îmblânzitoare de năluciri apocaliptice şi de “fiare istorice”!) a Geniului Dosofteian, cel atât de luminat întru Logos Valah - se vădeşte până şi în cele mai mărunte lucrări ale Duhului său.

 

De-o pildă: să nu uităm a semnala, aici, un fenomen curios, al psalmilor dosofteieni, din zona mediană a Psaltirii dosofteiene: apar, în debutul unor psalmi, structuri repetitive sau cvasi-repetitive, parţiale sau totale. Psalmii 95 cu 97,  92 cu 96 şi cu 98, psalmii 102 cu 103, psalmii 112 cu 113, psalmii 104 cu 105 şi cu 106:

 

1-(la debutul psalmilor 95 cu 97 – pp. 186 şi 190): ”Cântaţ Domnului cu cinste/Cântec nou, ca de mainte” ; 

 

2-(la debutul psalmilor 92 – p. 181, cu 96 – p.188  şi cu 98 – p. 192): “Domnul STĂTU CRAI în lume,/Că i s-au vestit svânt nume”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Ţărâle să bucurară”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Gloatele să mâniară”;

 

3-(la debutul psalmilor 102 cu 103 – pp. 199 şi 202): ”Sufletul meu, zî de bine/Domnului cu tot din tine” şi: ”Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine”;

 

4-(la debutul psalmilor 112 cu 113 – pp. 226 şi 231): ”Lăudaţ, cuconi, pre Domnul”/”Lădaţî-l toţ pre Domnul”;

 

5-(la debutul psalmilor 104 cu 105 şi cu 106 – pp. 206, 211 şi 215): ”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pe nume/Oamenii tot ce sunteţ pre lume”; ”Rugaţî-vă Domnului,  că-i dulce,/ Că i-i mila din veci, de pre-atunce”; ”Rugaţî-vă cu dulce la Domnul,/Că i-i mila din veci pre tot omul”.

 

Probabil că Dosoftei prindea, din inspiraţie şi har, câte o formulă-incipit, care i se părea nu doar potrivită/optimă prozodic, ci optimă şi ca atmosferă spirituală şi verbală, orfică (de LOGOS  SPECIFIC!), întru Logos-ul orfic valah - şi o exersa, şi o repeta, pentru ca să se prindă mai bine şi de inimă, dar şi de timpanul celor din biserică. SUNA OPTIM-VALAHICEŞTE!!!

 

Afirmăm aceasta, pentru că, spre exemplu, psalmul 96 şi psalmul 98 nu au vreo asemănare, din punctul de vedere al specificului acţiunii descrise-exprimate şi nici din cel al semanticii generale (în psalmul 96, ” Ţărâle SĂ BUCURARĂ”, pentru ca, în psalmul 98, DIMPOTRIVĂ: ”Gloatele SĂ MÂNIARĂ”!). E vădit faptul că lui Dosoftei i-a SUNAT ceva bine, şi în suflet, şi la timpan!

 

Şi, din moment ce repetiţia dominantă a versurilor se face nu la nivel de acţiune/actant, ci la nivelul Imaginii Lui Dumnezeu, să ne oprim, şi noi, la acest aspect – cel imagologic, dar şi creator de atmosferă spirituală, în cadrul specific al Logos-ului Valah.

 

”Domnul stătu CRAI în ţară /Ţărâle să bucurară” (psalmul 96, p. 188) - şi: “Domnul stătu crai în lume,/Că I s-au vestit svânt nume” (psalmul 92, p. 181) -  dar şi :  ”Domnul stătu CRAI în ţară/Gloatele să mâniară” (psalmul 98, p. 192). Aşa spune Sfântul Dosoftei, în Psaltirea sa VALAHĂ! Spre deosebire de Psaltirea davidiană, care, la psalmul 96, spune aşa: ”Domnul împărăţeşte, să se bucure pământul şi mulţimea ostroavelor să se veselească” – respectiv, la psalmul 98, unde se rostesc următoarele vorbe: ”Domnul împărăţeşte: să tremure popoarele!”

 

Credem că se observă, de la o poştă, echilibrul interior (şi semantic, şi atitudinal!), al versurilor dosofteiene: faţă de Dumnezeul VALAH, sentimentele umane sunt mult mai senine, în deplină armonie cu ceea ce ştim noi despre Dumnezeu şi Rai! Când se bucură, valahii nu cutremură nici ostroavele, că nu le au - şi nici pământul, că le trebuieşte la arat şi semănat! Iar când e să li se arate Dumnezeu, acesta nu o face la modul terorist şi terorizant (că îndestul şi chiar “cu asupra de măsură” i-a prigonit şi terorizat istoria!): popoarele nu ”tremură”, deci - ci, fiecare ar vrea să vadă şi să aprecieze, din punctul lui de vedere,  arătarea Lui Dumnezeu, în slava cerului, când este ”din heruvimi să domnească”. Calm, fără panică şi fără teroare!

 

Ocrotitor, iar nu devastator! Destulă “Zodie a Cancerului”: trebuie să se vestească, de acum, şi Harul Zidirii Luminii Celei din Veci!

 

Destul i-a chinuit şi căznit (şi cumplit persecutat!) o istorie fără de milă şi fără de cumpăt, pe valahii cei atot şi atoate-îndurători  – după cum va da mărturie şi un om al locului (“un fiu al pământului”, “o fiinţă de zdrenţe” care “privea spăriată, printre pletele pe care i le zbătea vântul dinaintea ochilor, încâlcindu-i-le cu barba zbârlită” – dar păstrând, în jurul său, “FIARA TRANSFIGURĂRII / ÎNVIERII MISTICE”, Câinele/”un fel de lup al foametei”, ca ocultare de tip “mârţoagă crengiană”, a Lupului FENRIR, ca ARC-PUNTE dinspre ISTORIE DERIZORIE spre  MÂNTUIREA ÎNTRU GLORIE DUMNEZEIASCĂ: “o droaie de câini slabi – ARCUIŢI şi cu cozile subpuse, UN FEL DE LUPI AI FOAMETEI”) - , din veacul al XVII-lea, invocat magic de către Magul Sadoveanu: “Parcă ştiu cine  ne-au prădat? Zic să fi fost cazaci ori leşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, ne-au luat vitele. Şi sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mişel ca al nostru (n.n.: ca şi săracă Ţara Valahă a Modovei, în genere!) nu se poate apăra. (…) Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin câinii. Puţini s-au întors, fără izbândă. Şi-acu, cei care am rămas ne-am mutat în pădure (…) în loc afund (n.n.: LOC AL TRANSFIGURĂRII MISTICE, al MISTERIILOR DACO-VALAHE!), unde avem poieni şi locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar viaţa” – cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea  Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 59  -

 

… – măcar Bunul Dumnezeu să fie, cu adevărat, BUN, ÎNŢELEGĂTOR, MILOS!!!

 

…Da, aşa a înţeles, precum Magul Sadoveanu -  şi Sfântul Valahilor celor îndelung umiliţi şi greu încercaţi istoric, ÎNTRU INIŢIERE CREŞTINĂ – Sfântul Dosoftei. Aceasta fiind realitatea dată, Sfântul Dosoftei a acţionat în consecinţă – şi…iată ce a rezultat, ÎNTRU  ALEASĂ MINUNE / MINUNARE POETICĂ  -  totul şi cele toate fiind şi făptuindu-se,  întru Bună-Voirea Lui HRISTOS-DUMNEZEU, Orfeul Valahilor / CERESCUL POET-TAUMATURG, ALINĂTOR MILOS ŞI PRICEPUT, AL RĂNILOR ISTORICE ALE VALAHILOR:

 

-…Şi de ce-ar mai fi terorizaţi oamenii valaho-istoricizaţi, când Dumnezeul lor (prin descântecul psaltic al GENIULUI ORFIC DOSOFTEIAN!) este un ”CRAI” [87]   - evident, nu un ”crai”, în sensul sexual-depreciativ [88] , ci în acela magic-fermecător, al basmelor valahilor: un bătrân înţelept, luminat la faţă, şi frumos, şi verde la înfăţişare şi vlagă  -  poate şi duhliu, câteodată! Ce este mai frumos, decât să-l vezi pe Dumnezeul tău, ca şi pe bunicul tău, cel bun şi blajin: un crai din poveştile valahe spuse iarna, la focul vetrei – un crai de cei cu barba lungă şi albă-albă, stând cu coroană pe cap, în mijlocul unor palate (aşa, case mai mari…) - pline de o lumină blândă şi duios-ademenitoare…

 

(…Fireşte că, prin această înfăţişare luminată, senină şi înţeleaptă, de ”CRAI”, a Lui Dumnezeu din Ceruri  - Mitropolitul Dosoftei îi  sugera, în mod subtil, şi ”UMBREI” Lui Dumnezeu pe Pământ, adică DOMNITORULUI de pe la Iaşi!!! – un model de urmat, de imitat şi de realizat, aici, printre oamenii cei valahi/vlahi/SFINŢI…!).

 

Hotărât lucru, Sfântul Dosoftei chiar vrea s-o rupă cu atmosfera înnegurată, înnourată şi sinistră, strivitor-mistică, pe care o creează Dumnezeul ebraic.

 

În cel mai des citat dintre psalmi (psalmul 136, p. 264 – poate singurul psalm dosofteian mai apropiat, cumva, de mentalul ebraic şi  de atmosfera Vechiului Tetament: ”Când coconii tăi de ziduri/VOR ZDROBI-I CA NEŞTE HÂRBURI”…ooo!!! – .dar împlinind, în exprimare, ”dulceţi de sonuri”, specifice tot tărâmului vrăjit al valahilor!) -  în care Sfântul Dosoftei chiar reuşeşte nişte performanţe lingvistice deosebite (mai ales acel melancolic mai mult ca perfect arhaic, dulce-arhaic, ”şezum”) – se produce o foarte interesantă substituire lexicală şi semantică:

 

-”La apa Vavilonului/Jelind de ţara Domnului,/Acolo şezum şi plânsem/La voroavă ce ne strânsăm,/Şi cu inemă amară,/Prin Sion şi pentru ţară, / Aducându-ne aminte,/Plângem cu lacrămi herbinte./Şi BUCINE ferecate/Lăsăm prin sălci aninate…”.Ei! Ia să stăm un  strop de vreme, şi să înţelegem ce zice Sfântul nostru Dosoftei.

 

Cum zicea Psaltirea davidiană? ”1-La râurile Babilonului am şezut şi am plans, când ne-am adus aminte de Sion! 2-În sălcii pe malurile lor, am spânzurat harpele noastre…”

 

Nu credem a mai fi nevoie să  insistăm asupra verbului substantivizat: ”[a se strânge] LA VOROAVĂ” (a se strânge pentru a vorbi, oamenii meditative, ei înde ei - dar, în primul rând,  UNUL CU ALTUL!). Valahul, cum bine spune Părintele Dumitru Stăniloae, ”nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere” - şi, am adăuga noi, nici nu-şi rupe hainele la piept, precum evreii, ca să demonstreze el, cuiva sau tuturor, cât de mare durere ştie el să trăiască…! ”Statul la voroavă” este o îndeletnicire nu doar paşnică, nu doar cuviincioasă, spiritual-armonică şi non-exagerată/echilibrată - ci şi profund cathartică: ”vorbind, se mai deşartă amarul /fierea din tine” (adică, te mai purifici de negurile şi beznele desznădăjduirii, prin durere – îţi reaşezi, întru Deplina Armonie a Sinelui, cu Sinea Cosmică, straturile răvăşite ale Duhului - şi nu mai ajungi să ”te atârni/agăţi”, cum acelaşi valah zice, înţelegător, cumva, dar cu oarece dispreţ, faţă de slăbiciunea unui sinucigaş! – ci, dimpotrivă, reiei, legic, şi logic, şi înţelepţeşte, înseninat, crugul vieţii tale, până ”ţi se termină aţa”! – adică, ţi se decide FINALUL ROŢII VIEŢII, întru nădejdea Învierii [89] ! - de la nivelul Parcelor/Moirelor şi al Lui Dumnezeu, total înfrăţite aceste două feluri de divinităţi dacico-creştine! -  împrumutate, de la noi, şi de greci, şi de romani…!) – spune valahul nostru, pe unde-l întâlneşti, dacă vrei să-l întâlneşti, în satele de la munte, mai cu seamă.

 

… Dar în ce-şi agaţă harpele? Păi, uite că nu au harpe, ci ”BUCINE”: ”Şi bucine ferecate/Lăsăm prin sălci animate…” – adică, buciume, cavaluri, fluiere şi fluieraşe! Unul ”de fag” (Înălţarea, după Înviere!), altul ”de os” (Cunoaşterea Lumii ESENŢELOR!) şi ultimul – ”de soc” (Copac/Arbust al MAGIEI  ETERNE din Raiul Dumnezeiesco-Zalmoxian!):  ”Iar la cap sã-mi pui /Fluieraş de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraş de os, /Mult zice duios; /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, Prin ele-a rãzbate…”

 

Adică, Sfântul Duh va continua să ”circule”, prin ele (”fluiere” sau ”bucine”- EGAL!) şi prin cosmos - şi va desăvârşi lucrarea dumnezeiască a Învierii Veşnice!

 

Iar “bucinele” vor funcţiona, optim (aşa cum am arătat şi detaliat mai sus [90] !), prin intermediul Copacului/ARBORE AXIAL-COSMIC (de ramurile căruia sunt “aninate”!), ca PUNŢI DE DUH şi DE PACE/ÎMPĂCARE, dinspre sufletele omenirii, spre Cerul Dumnezeirii şi al Mântuirii!

 

…Iată de ce ”bucine”, iară nu ”harpe”/harfe. Nu că tracii nu ştiau, de la Orfeu, de LIRĂ/HARFĂ – dar tot mai la-ndemână şi mai cunoscut şi mai drag le este valahilor de FLUIERUL lor (spuneţi-i cum i-ţi spune, că valahul tot îşi recunoaşte ”flùiera” lui -  şi de aude buciumul, ori cavalul!), în care-şi revarsă SUFLAREA-SUFLET, şi de la care le vine, înapoi, SUPREMA RĂSUFLARE COSMICĂ, aceea a ÎNVIERII!!!

 

…Valahul s-ar fi uitat ponciş şi ar fi dat din umeri (”Deh! Zi-le cărturari, şi lasă-i în plata Sfântului!”), nerecunoscându-se în Duhul Vorbei/Logos-ului din Sfântul Altar, dacă Mitropolitul lui, Dosoftei, ar fi rostit, în stihuri, aşa, numai vorbe dintr-astea:”1-Lăudaţ numele Domnului, lăudaţi-l, slugile Domnului! Care staţi în casa Domnului, în curţile casei Domnului nostru!” (psalmul 134, Aliluia, din Psaltirea davidiană, p. 627). Vocabula  ”slugă” nu era destul de expresivă, pentru veacul al XVII-lea, în care şerbia era, de-acum, starea cvasi-generalizată, a ţăranilor, era ”la putere”! – iar starea de ”slugă” nu era echivalentă, în limbajul valahilor de rând/necărturari (din veacul al XVII-lea  - pentru că trecuseră demult veacurile eroice, ale voievozilor ştefaniazi, când era o cinste şi mărire să-ţi slujeşti Domnul!!!) - cu aceea din realitatea antic-ebraică (sluga era, în antichitatea ebraică, echivalentul robului: cel cu credinţă şi cu supunere oarbă, faţă de Stăpân!)

 

La casa boierului, veneau, pentru a ”dvori” (a sluji, a îndeplini servicii de umilinţă), şerbii (şi numai ei ştiau ce vibra înăbuşit aerul din jurul gurii lor, când se întrecea măsura şi se isca, din serviciu fizic - izvor de  umilinţă şi obidă…!). Şi, atunci, Mitropolitul rosteşte vorbele astfel, încât să le înţeleagă şi valahul cel cu căciulă miţoasă: ”Lăudaţ a Domnului svânt nume,/ ŞERBII lui Dumnezău toţ din lume, /Carii dvoriţ în casă la Domnul,/ În curţâle lui svinte, tot omul” (Catisma 19.  Aliluia, Psalmul 134. Lăudaţ numele Domnului, lăudaţ, slugi, pe Domnul, p. 259)”. La fel şi în psalmul dosofteian 133 (Iată acum binecuvântaţi – p. 258): ”Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/ŞERBII toţ ce slujiţ pregiur la Domnul,/Carii dvoriţ la Domnul în casă,/În curţâle de matasă” (n.n.: şerbii boiereşti, când auzeau de ”curţâle DE MATASĂ”, în mod sigur îşi dădeau coate,  cu bucurie - pentru că, în curţile ”de matasă”  ale Stăpânului Celui Mare, dacă-s ”de matasă”, apoi nu pot fi, pe-acolo,  butuci, de pus picioarele în ei! - şi, atunci, e bine să to-o-ot stai, ”pregiur la Domnul în casă” – în casa unui astfel de bun şi… ”mătăsos” Stăpân!)

Iată că Dosoftei nu doar aduce verbe şi substantive, din rostirea curentă, a valahului de  rând, care, smerit, stă în naosul bisericii – dar îi ştie valahului şi mentalitatea:

 

a-dacă el, valahul, MAI  ESTE  răzeş, adică, un fel de cavaler şi stăpân (din ce în ce mai rar şi mai prigonit, de către marii boieri!), va scutura, semeţ, din cap, când va auzi cuvântul ”şerb”: ”Ei! Vezi, săracii, au ajuns, toţi, pe acolo, şerbi! – dar nu-i bai, că, ACOLO-DINCOLO,  se va purta bine, El cu ei!” – iar

 

b-dacă  erau, mai lângă uşa bisericii, cu căciula în mână, şerbii boierului, aceştia se strângeau într-înşii, şi îşi ziceau, cu nădejde, unul altuia, că bun stăpân vor avea, pe lumea cealaltă, la care Stăpân-Boier Mare vor ”dvori” cu drag, nu ca acuma! – pentru că, ”ian ascultă tu, cum este El, Stăpânul, mai mare decât toţi stăpânii! - şi auzi cum se va purta cu noi, şi auzi numai cum ne va răsplăti supunerea…”: ”CU DREPTATE ŞI CU MÂNGĂIERE… DE MATASĂ” – ”ce zici, hei?!” – ”şi nu va îngădui, Acela, să fim noi tot ponosluiţi şi tot ocărâţi” (…cu tărie credem că şi noi, cei din ”democraţiile libere” de azi, i-am da oarece dreptate, bietului şerb, de ieri…!): ”Domnul nostru-n toţ domnii mai tare./ (…) Că pre dereptate ţ-giudeci ţara,/De-i rădici ponoslul [91] şi ocara./Şi şerbilor tăi cu mângâiere/Le-asculţ ruga la greu şi durere”.

 

…Şi pentru că tot suntem la capitolul socialo-lingvistico-religios (toate trei palierele, deopotrivă de importante!), să tragem cu ochiul  şi la psalmul 4 (Psalmul lui David, 4. În sfârşit în cântări. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeule – p. 17): ”Te-ndură şi miluieşte /Pre MIŞEL ce te doreşte/ Şi mi-ascultă MIŞEA rugă, /Ce ţî-s adevară slugă”. Sfântul Dosoftei cunoaşte şi înţelege, de minune, (dar, mai cu seamă, aplică uimitor de subtil), atitudinea Lui Hristos-Mântuitorul Lumii, faţă de cel bogat , despre care zice că ”mai curând va trece cămila, prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia cerului”! - şi cea faţă  de ”mişei/săraci, despre care afirmă că ”a lor va fi împărăţia cerului”. Da, fără carte, dar cu sufletul luminat de curăţenie, şi de cinste, şi de credincioşie, şi de bună-credinţă!

 

Să admirăm atitudinea mitropolitului, care află două categorii de ”mişelie/sărăcie”, întru aceeaşi scară de rugăciune (PUNÂNDU-LE  SĂ SE SUSŢINĂ UNA PE CEALALTĂ!):

 

1-”MIŞELIA/sărăcia” fizică, a celui cu punga uscată de mizerie, dar şi

 

2-”mişelia/sărăcia” întru Duh, a celui care simte că nu poate să scoată, dintre băierele sufletului, decât ”MIŞEA rugă”!

 

Isteţimea lui Dosoftei (ca să nu zicem, şi acum, ”genialitatea”!) este cu totul deosebită. Prin acest mod de a formula o situaţie cu semnificaţie dublă (una socială, cealaltă pur spirituală - dar, ambele, învelite de acelaşi cuvânt!) va obţine o reacţie cu totul minunată, de la ”mişeii” şi cerşetorii aflaţi la rugăciune, în biserică:

 

1-pe de o parte, Dumnezeu va şti ce-i lipseşte şi-i va împlini: din moment ce se îndură de lipsurile celui ”mişel” fizic, dar smerit, se va îndura şi de cel cu lipsuri spirituale (slăbit cumplit, ”mişelit” întru puterea sa de a construi SFÂNTA SCARĂ, spre Dumnezeu, a RUGĂCIUNII DESĂVÂRŞITE!), dar conştient de ele şi frânt în genunchi - şi, mai mult decât orice, aflat ÎN RUGĂCIUNE, PENTRU SEMENUL SĂU - cel neluminat şi tare  nevoiaş, întru toate!

 

2-Pe de altă parte, cerşetorul/”mişelul”, cel aflat pe ultima treaptă a exasperării întru mizerie, acum simţind, însă, că, lângă umărul său, slăbit  de  mizeriile trupului, vine să stea, ca “sprijoană”, umărul câtumai mitropolitului, CA SEAMĂN  ÎNTRU MIŞELIE/SĂRĂCIE! - şi auzindu-i ruga acestuia, nu pentru sine, ci pentru fratele său, întru ”mişelie” (ambiguitatea semantică a izvoarelor deosebite ale ”mişeliei” ESTE PERFECTĂ!), iar ruga mitropolitului este una plină de nădăjduire!  – …apoi, capătă, şi el, un curaj grozav de tare al sufletului -  pe care, fără această situaţie de comuniune realizată de mitropolit, nu l-ar fi aflat,  nicicând şi cu niciun chip! Se gândeşte şi chiar simte că tot se va afla o cale spre lumină şi scăpare, şi pentru el, săltând peste deznădăjduire: dacă-l are şi pe mitropolit, lângă el - tot va ieşi el, cumva, la lumină, precum Iona al lui Sorescu!

 

3-La fel stau lucrurile şi-n psalmul 118, unde ”mişelele cuvinte” (”Strigat-am spre tine, Doamne svinte,/Şi să mi-auz mişele cuvinte”) exprimă aceeaşi luciditate a Sfântului Dosoftei, privind nivelul spiritual prea sărac, la care s-au înălţat/se înalţă nu doar cuvintele sale, ci înseşi cuvintele /Logos-ului Valah - şi-l roagă pe Dumnezeu să-i ridice, prin puterea sa minunat-demiurgică, acest scăzut nivel spiritual de Logos întru Neam, până la ceruri (precum  stă ”legea-n tărie”/Înaltul Cerului, aşa să stea şi Logos-ul Orfic şi Logos-ul Nomotic Valah)! Acum, totul devine clar: Sfântul Dosoftei se roagă, de fapt, pentru ca Logos-ul Poetiic al Psaltirii Valahilor să fie înălţat, întru Duh, pentru ca Neamul Valah să se poată ruga, pentru putertea de transfigurare a RUGĂCIUNII SALE!

 

Folosind substantivul / [ca locuţiune adverbială modernă], întors din starea de adjectivizare (cf. “adevară slugă” - “adevăratul” provine din Unic-Adevărul!), ”adevară”/”[întru] ADEVARĂ” - SFÂNTUL DOSOFTEI, ALTRUISTUL ŞI PATRIOTUL SFÂNT DOSOFTEI sugerează că aceste rugăciuni de înălţare a Duhului de Cuvânt nu sunt doar pentru sine, ci, PRIN SINE (cel care face EFORTUL  ORFIC  AL  PSALTIRII  ÎN VERSURI!), şi pentru ”ŢARĂ”/NEAMUL VALAH – către LUMINA/REVELAŢIA/”VARA” Lui Dumnezeu: ”Că-ţ voi cerca, Doamne,-ntr-ADEVARĂ/Obiceiele de S-OR ŞTI-N ŢARĂ” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 244.

 

Să se vadă, o dată pentru totdeauna, că multvorbita solidaritate creştină este nu e doar  un cuvânt, ci o putere de DUH, care face posibilă revelaţia şi, deci, orice  minune dumnezeiască! – dar şi că ACEASTĂ PUTERE DE DUH ORFIC ÎNCEPE, DINTÂI, ÎN NEAMUL VALAH !

 

…De subliniat, cu pregnanţă, şi noua mare inovaţie morfologică dosofteiană  (de fapt, DESCOPERIRE  DE POTENŢIAL al Logos-ului Valah!), uimitor de sugestivă, după aceea din psalmul 103 (aceea, când cu atât de profund şi dulce-melancolicul mai mult ca perfect ”şezum”!):

 ”ţî-s ADEVARĂ slugă”, ”(n.n.: obiceiurile) îţ voi cerca, Doamne,-ntr-adevară” etc. Se sugerează, prin această formă/formulă lingvistică  inspirată, ”STAREA DE VARĂ” a ADEVĂRULUI-HRISTOS: atunci când îl slujeşti pe Hristos-Dumnezeul Lumii, pe HRISTOS-Calea, ADEVĂRUL şi Viaţa - simţi că a venit/vine, spre tine, TOATĂ Lumina Lumii, TOATĂ căldura binefăcătoare, cu tot cu Izvorul lor Minunat de ÎNVIERE!!!

 

…Despre aceeaşi “slăbiciune” ambiguă şi, drept consecinţă, extrem de fertilă şi bogată, spiritual-semantic, este vorba şi în sintagma ”MIŞELIA  MÂINILOR / MÂNULOR” (psalmul 142, p. 273: Psalomul lui David, cându-l goniia hiiu-său Avesalom, 142. Doamne, auzi rugăciunea mea): ”Ţ-am cugetat a ta bunătate/Rădicându-m MÂNULE     MIŞELE/Cătră tine, să-m ierţ de greşele” (mâinile tremurătoare de slăbiciune fizică, sau/şi de conştiinţa slăbiciunii moral-spirituale, interioare, slăbiciune care nu doar sărăceşte agoniselile trupului, dar care va micşora puterea de ajungere, A ÎNĂLŢĂRII RUGII, către Dumnezeu! - şi soluţia ”dez-mişelirii”/îmbogăţirii/ridicării/înălţării mâinilor demiurgice/autodemiurgice, cu forţă întru Duh! - nu poate veni decât de sus în jos, de la Dumnezeu-Izvor Nesecat de Duh,  către omul care a epuizat toate resursele sale terestre, de a-şi agonisi şi spori şansele mântuirii, întru Duhul său Strălucit, către Sinea sa Cosmică!).

 

Dar acest psalm este, cumva, prea cărturăresc…şi, totuşi, auzind oamenii din biserică, dinspre cel din altar, că se declară, prin mâinile sale,  ”mişel” -  se simt, aproape pe nesimţite şi pe negândite, fraţi cu el şi fraţi între ei!

 

Aceasta este puterea Ortodoxiei şi a Cuvântului rostit la vreme, între şi pentru oameni şi cu toată avuţia ori ”mişelia” Duhului, la vedere, întru frăţietate şi mărturisire/comuniune de Duh/ecclesia [92] - dar şi adevărata oikumene (he oikumene ghe înseamnă ”întregul pământ locuit de umanitate” sau ”întreaga umanitate”!), iar nu pan-erezia zilelor noastre!

 

 

…Iată, acum, cum sună psalmul 103, în Psaltirea pe versete davidiene:

 

” PSALMUL 103 
Al lui David. 

1.Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. 
2.Tu te îmbraci cu lumina ca şi cu o hainătu întinzi cerul ca un cort; 
3.Tu din ape faci vânturile lăcaşurile cele de sus; norii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vânturilor; 
4.Tu faci vânturile trimişii tăi şi flăcările focului sunt slugile tale;   
5.Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi nu se va povârni în veacul veacului. 
6.Cu adâncul ca şi cu un vestmânt l-ai îmbrăcat  şi apele acopereau înălţimile lui. 
7. La porunca Ta ele au fugit, de glasul tunetului Tău repede au curs. 
8. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. 
9. Hotar ai pus apelor, peste care nu vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. 
10. Tu ai trimis izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; 
11. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. 
12. Peste acestea locuiesc păsările cerului; dinramuri răsună glasurile lor. 
13. Tu adăpi munţii din înălţimile Tale, din rodul lucrurilor Tale se satură pământul. 
14. Tu faci să răsară iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului: tu scoţi hrana din pământ; 
15. Pâinea, care întăreşte inima omului; untdelemnul, care-i luminează faţa  şi vinul care veseleşte inima omului; 
16.Sătura-se-vorcopacii dumbrăvii şi cedrii Libanului cei sădiţi de mâna ta ; 
17.Într-înşii păsărelele îşi fac cuiburi, chiparoşii sunt locuinţa cocostârcului; 
18. Munţii cei înalţi sunt adăpost căprioarelor şi stâncile scorburoase adăpostesc  scăpare fiinţele fricoase; 
19. Făcut-ai luna ca să arate timpul - şi soarele care-şi cunoaşte apusul său. 
20. Tu presari întunericul şi s-a făcut noapte, în care mişună toate fiarele pădurii; 
21. Leii mugesc după pradă şi-şi cer mâncare de la Dumnezeu. 
22. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se ascund. 
23. Atunci iese omul la lucrul său şi la munca sa până seara. 
24. Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. 
25. Iată, marea aceasta esteîntinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare nenumărate, vietăţi mici şi mari. 
26. Pe dânsa plutesc corăbiile; acolo-i balaurul, ce l-ai făcut să se joace într-însa. 
27. Toate de la Tine aşteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme. 
28. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; 
29. Iar de-ţi întorci Tu faţa, se ofilesc; de le iei duhul , mor şi-n ţărână se prefac. 
30.De priveşti pământul, el se cutremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă 
31. Când trimiţi tu însă Duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi înnoieştifaţa pământului.
32. Fie Domnul în veci slăvit ! Veselească-se Domnul de lucrurile Sale!
33. Toată viaţa mea  Domnului  voi cânta în, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi. 
34. Plăcută să-i fie Lui căutarea mea, şi eu mă voi veseli de Domnul. 
35. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Aliluia”.

 

… Şi iată cum sună, acelaşi ”psalm al lui David, 103 . Despre facerea lumii. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu” (p. 202) - la Sfântul Dosoftei (acest psalm 103 îl considerăm a fi cel mai cosmicizat, în manieră eminesciană, ”avant-la-lettre”! - dintre psalmii dosofteieni):”Psalomul lui David, 103: Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine,/Şi-i zî, Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească./Să te-mbraci cu mărturie,/Cu frâmseţe şi tărie,/Că tu te-nveşti cu lumină,/Ca soarele-n zî senină./Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,/De l-ai înfrâmşat cu totul,/Şi i-ai pus deasupra ape,/Din tinsori să nu să scape./Núorii ţ-ai pusu-ţ scară,/Când vei să pogori în ţară./Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul,/Şi ca gândul mărg de tare/Îngerii tăi cei călare,/Şi pedestrimea ca focul/Merge strălucind cu totul./Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de mainte/Prăpastea de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască/De la Domnul să-i hrănească,/Pănă când răsare soare,/De mărg cineş la-nchisoare./Şi omul, fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează pănă-n sară,/Zî de iarnă şi de vară./Pentr-aceea, Doamne svinte,/Să fii mărit de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/Cu sfat bun, cu aşezare!/Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut cu bunătate./Şi marea, câtu-i de lată,
Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă./Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/Vei înnoi tot pământul./Şi să-ţ fie, Doamne svinte,/Slava-n veci, ca şi mainte!/Dumnezău gând bun va pune/De lucruri ce-au făcut bune./Că  de svânta ta căutare/Pământul tremură tare,/Şi din munte merge pară,/Când pogori să vez în ţară./Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,/În custul mieu, cu dulceaţă,/Cânta-ţ-voi,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ voi cânta fără greaţă./Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.

 

 

…În primul rând, psalmul dosofteian este mult mai lung şi îndelung expresiv, decât cel davidian: ”Expresivitatea, înainte de toate!” – este deviza Sfântului Dosoftei.

 

Credem a nu fi prea greu de reperat elementele care fac, din acest text dosofteian, un exemplu optim, în legătură cu modul cum Sfântul Dosoftei autohtonizează, întru valahism, conţinutul Psaltirii sale - şi creează o metafizică valahă, totdeodată! Să vedem şi să medităm:

 

a-Pentru că, în Valahime, nu se cunosc furtunile deşertului, deci vânturile nu-şi arată faţa lor cataclismică, decât arar – Sfântul Paznic al Logos-ului Valah înlocuieşte imaginea ”vânturilor din lăcaşurile cele de sus” , precum şi mistica ” flăcării focului”, cu ceea ce valahii aveau şi vedeau, admirând, ca pe minuni de frumuseţe şi eleganţă a Creaţei: ”CAII” !  ”Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul”(VÂNT şi CUVÂNT-LOGOS, uniţi întru HIEROGAMIE/SFÂNTĂ NUNTIRE!)  – adică, precum Pegas-ul Orfic, zboară spre locăşul Inspiraţiei Divine a Logos-ului Valah – CERUL-CU-DUMNEZEU-CUVÂNTUL-DEMIURGIC!

 

Cerul SUBLIMULUI/SUPREMULUI  POET – DUMNEZEU-DEMIURGUL.

 

CALUL este animalul psihopomp şi simbol (dar şi ARHEU!) al Transfigurării/Transcenderii omului-de-trup, în Duh Inspirat şi Înălţat.

 

b-Atunci când ajunge la Ziua Creaţiei Apei – Sfântul Dosoftei, al Valahilor care au, drept Ţară/Patrie şi Grădină, un adevărat DANS/HORĂ A/L APELOR – insistă, cu o plăcere nedisimulată, asupra manifestărilor diverse, intense şi demiurgice, şi punitive, ale APEI (care, deşi este soră cu Cerul, pentru că rezultă din acelaşi CILINDRU ÎNALT, secţionat, pe verticală, la mijloc, în Ziua a Doua a Creaţiei: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” – cf. Facerea, Întâia carte a lui Moise, cap.I, vs. 6)  – se supune Surorii Gemene de SUS!): ”Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte.”

 

De observat că acest sacru element al rodirii / fertilităţii nu poate fi înspăimântător, pentru cel care îl cunoaşte şi-l stăpâneşte şi-l foloseşte, nici măcar în ipostazele sale aggressive şi amplificat sonore: ” Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată”. Vocea ”detunată” a torentelor se înspăimântă (şi, totuşi, continuă să-l imite, cu asiduitate conştiincioasă, pe El, Izvorul “DETUNĂRII” şi FULGERĂRII DIVINE!), straşnic se înspăimântă APA, de Glasul Suprem al Logos-ului, de Vocea, infinit mai puternică, a Creatorului ei/APEI – Dumnezeu-Cuvântul-Poruncă Nomotică! ”A merge detunată” este SEMNUL FORŢEI SACRE - adică, APA, fiind jumătatea de jos a CERULUi - este SORĂ cu Dumnezeu! Soră-soră, dar îl ascultă, şi-şi modelează, proteic, comportamentul şi înfăţişarea, după poruncile Domnului şi după imaginaţia debordantă a Sfântului Dosoftei, care creează, aici, o adevărată rapsodie a apelor, sub formele/întruchipările ei cele mai diverse: de la

 

I-Apa potopitoare (şi, în acelaşi timp, ablutivă!) , care face concurenţă, întru înălţare, ”munţilor/dealurilor” (”Şi munţâi, şi dealuri nalte”) – iar în întindere ”luncilor/şesurilor” (”Va fugi din deal la luncă(…)S-or ivi, şi şesuri late”) - dar, mereu, ”între hotarele” ECHILIBRULUI şi ARMONIEI COSMICE DUMNEZEIEŞTI! – apa cea proteică, precum Păsări-Lăţi-Lungilă, este şi rămâne, veşnic, precum întrega Creaţie, sub Porunca-Logos/Rânduială a Demiurgului; apoi

 

II-apa însăşi devine expresia HOTARULUI-STYX – a dedublării fiinţiale, dar şi a dedublării cunoaşterii (cunoaştere a lumii spiritual-CUVÂNT DEMIURGIC, lume invizibilă/atotcuprinzătoare, dar atotputernică şi optim-dinamică! - şi cunoaştere a lumii terestre, material-vizibile, a ”locului” – care, şi el, este predestinate/poruncit, vizibil prin efecte, invizibil prin lucrarea ascunsă/tainică, întru Demiurgia ŢESĂTURII Cosmice Dumnezeieşti-Valahe – ”URZIREA”: ” Pre locul ce sunt urzâte” - şi menirea lor este să păstreze şi, totodată, să modifice, la infinit, formele, întru Cercul Creaţiei Divine:” Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul”; şi

 

III-APA adâncă a reflectării Cunoaşterii Nemărginirii Profunzimilor Dumnezeieşti: ” tăuri” – dar şi

 

IV – APA CURGERII TIMPULUI, printre stavilelele şi provocările munţilor: ”cură printre munţ răuri” – dar este şi

 

V-APA ”ADĂPĂRII”/AGAPEI (Eros-ul AGAPÉ-ul  împărtăşirii Lui Dumnezeu-HRISTOS şi întru Dumnezeu-HRISTOS/ÎNVIEREA, a întregii omeniri terestre, prin  îngerii-”adăparea colunilor” (simboluri ale Sfântului Duh); APA, ca transpunere a Eros-ului Hristic (EROS AGAPÉ), este APA ECCLESIEI / ADUNĂRII întru DUMNEZEU ”(G)HOARBA”/SFATUL ÎNGERILOR / PĂSĂRI,  CU OAMENII CEI CĂZUŢI [DEVENIŢI-FIARE] (cu efecte, cum am mai afirmat, mai sus, taumaturgico-cathartice!): ” ”De să toate heri adapă/(…) Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă”. Şi, în fine, conform preceptelor spirituale ale daco-valahilor:

 

VI-APA ORFICĂ, şi, deci, FERTIL-ÎNVIETOARE/REARMONIZATOARE: ” La părău ce vin să soarbă (n.n.: păsările-îngeri!),/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.

 

Îngerii-Păsări vin la Izvorul FIINŢĂRII LUMII, vin/se revelează din mistica lor celestă, din toiul nevederii lor  profunde (”gauri”), vin din jurul Lui HRISTOS-PIATRA-CHEIA DE BOLTĂ (”De prin pietri, de prin gauri”) – pentru a elibera-slobozi ORFISMUL-LOGOS DIVIN în formă celestă/CÂNTEC, dar şi în forma perceptibilă a ”glasului” Îndemnului-Chemării Lui Dumnezeu: ” Slobod cântece şi glasuri”. Consecinţa percepţiei, de către Neamul Valah, a legilor lui Orfeu-HRISTOS – este HIEROFANIA ROUREI, urmată de ”puhoiul /potopul cel bun”, care inundă cu Lumină Duhul Valah - ÎNVIEREA ÎNTRU FERTILITATE: ”Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.

 

VII – Mai există, în psalmul dosofteian, şi o a şaptea întruchipare funcţional-demiurgică şi estetic-mitologică a APEI: ” Şi marea, câtu-i de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă.” APA-GENUNE a Cunoaşterii celor înduhovniciţi întru Hristos-Învierea.

 

APA-LUCIU al OGLINZII, deci, hotar-Styx , între lumi. APA-TEMELIA Lumii, precum este orice DEMIURG! De aceea, Hristos este sub semnul zodiacal al Misterului ACVATIC/al Tainei Eterne a Creaţiei: PEŞTELE!!!”Chitul” este Rădăcina Lumii (”rădăcină” agonică/de joc/gioc, în ambele sensuri: sensul de joc şi rostul profund, thanatic şi, totdeodată, pentru valahi, Învietor/întru ”gioc şi goană” [93] /transfigurare intens dinamică şi fertilă, întru MISTERELE SACRE (joc erotic+împreunare, întru înmulţirea minunată a Tainelor Rădăcinii Lumii!): de aceea, imaginea ”CHITULUI” este asimilată, în stihul dosofteian, cu imaginea ”MÂINII DEMIURGICE/SVÂNTA MÂNĂ” şi cu idea de POROS-PLINĂTATE/DEPLINĂTATE a Creaţiei COSMICO-ARMONICE - ”cu bişug [belşug] şi cu dulceaţă”!

 

…PĂMÂNTUL este asimilat (spre deosebire de viziunea imperialist- acaparatoare ebraică, a pământului-ca-proprietate a ”poporului ales”!) - ”FOALELOR” / pântecelui. Este expresia cea mai clară a materiei, înjosite întru Labirint!

 

Când vine vorba de ”pâinea vieţii” şi de ”vinul veseliei” (dublat de uleiul : ” oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască [94] ” – ULEIUL este simbol hermetic, al  legăturilor şi al păstrării punţilor-liant între/dintre  lumi, totodată, al crisalidei-lunecare în puterile regeneratoare ale Visului Sacru, în care te retragi, pentru a-ţi pregăti FORŢELE TRANSFIGURĂRII, şi din care îţi extragi ”masca” de conservare/”îmbălsămare”, sub care-ţi ocroteşti tainele de Duh Învietor!)- sacra PÂINE, pe care Hristos a frânt-o, întru împărtăşirea noastră, din trupul său,  şi sacrul VIN, care ne produce ”veselie”, pentru că este împărtăşirea cu însuşi Sângele/Duhul HRISTIC!) – Sfântul Dosoftei insistă  nu doar estetico-expresiv, ci şi întru mistica valahă: ” Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta cea svântă”. Adică, omul, dacă se luminează întru Hristos, produce Pâinea-ca-Izvor-al-Focului/HRISTOS! Sudoarea este expresia  transfigurării, prin efort spiritual, a Trupului în DUH! ”A mânca la răcoare” (după ”sudoarea” muncii de transfigurare!) semnifică îmbinarea ”demiurgiei divine-FOC”, cu raţiunea lucidă a făuririi formelor perceptibile şi, cum este şi firesc, într-o re-demiurgie de lume care abia se pregăteşte de Zborul Înapoi! – a Lumii (încă) PROTEICE. Valahul Creştin-Ortodox ştie, deci, să agonisească, prin credinţă, smerenie şi rugă, din pământul înjosirii, ROADELE-PÂINEA ÎNVIERII/ÎNĂLŢĂRII!

…Care este concluzia ”CUSTULUI” / VIEŢII/VIEŢUIRII omeneşti, în genere, şi valahe, în special? ”Şi ţ-voi CÂNTA, Doamne,-n viaţă,/În CUSTUL mieu, cu dulceaţă,/CÂNTA-ţ-VOI,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ VOI CÂNTA fără greaţă”.

ARMONIA-”Dulceaţă” şi, înainte de toate, ”CÂNTEC”/Orficitate Majoră!!! În numai şase versuri, cuvântul ”CÂNTEC” apare de nu mai puţin de TREI ORI! Şi se sugerează că acesta, CÂNTECUL, este şi exerciţiul vieţii, şi finalitatea vieţii creştine (creştinismul şi buddhismul fiind religiile care caută, cel mai intens, ARMONIA, ca sens al Fiinţei şi Cosmosului!): ”ţ-voi cânta”, ”cânta-ţ-voi” şi ”îţ voi cânta”. Toate sunt forme de viitor!  -  deci avem de-a face cu ESENŢA  NOULUI  LEGĂMÂNT, care, fireşte, la valahi, nu poate fi decât Echilibrul Armonic, întru Veşnica ÎNVIERE!!!

Şi care vor fi consecinţele, pentru valahul creştin ? ”Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.

 

Adică, OPERA DE EXORCIZARE,  cu efecte apotropaice/taumaturgice: atât ”pizmaşii”  (ucigaşii de IUBIRE!), cât şi ”cei fără de lege / nelegiuiţii” (cei situaţi, deci, pe poziţii ANTI-LOGOS DIVIN!) sunt la fel de vinovaţi, în faţa Creatorului Armoniei Cosmice! Pentru că Legea Cosmosului nu poate fi decât ARMONIA! Iar cine nu înţelege aceasta, să facă bine să iasă din PLANUL DIVIN: ”să nu lase urmă” şi ”să fie şters din turmă”.

 

O teologie atât de intens şi dinamic-expresivă, încât, chiar dacă norodul din biserică nu înţelegea semnificaţiile metafizice  -  nu putea, în schimb, să uite imaginile vii, ale Lumii Psaltice Dosofteiene, create prin CUVÂNTUL-DEMIURG!) -  care Lume Psaltică/Logos Poetic, minune! – se identifica şi cu mentalul lor, şi cu graiul/vocabularul lor!

 

…Curat minune, cu acest Mitropolit ONOMATURG, Mitropolit  al Logos-ului Poetico-Armonic – căci el, Dosoftei, cel dintâi,  a extras, conştient şi euharistic, ARMONIA-POEZIA, din limba conservată ”popularo-folcloric” (!!!) a norodului/Neamului Valah - LOGOS-UL ŞI NOIMA ŞI ROSTUL TRĂIRII VALAHE  - pe care l-a închinat, apoi,  cu infinită smerenie, spre transfigurare metafizic-creştină, AMINULUI-EMINESCU!!!

***

 

 

VI-PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ÎNTRE TRADUCERE, COMENTARIU ŞI RE-CREARE A  PSALTIRII  DAVIDIANO-VETEROTESTAMENTARE

 

Aparent, în Psaltirea dosofteiană avem de-a face cu prorocirea unei apocatastaze, în care sunt angajate (ca în orice viziune maniheistă, care se respectă!), două forţe spirituale antinomice:

 

1-”cei buni şi drepţi”, care sunt creştinii (de fat, CREŞTINII ORTODOCŞI!) - şi care au parte, datorită bunei lor situări spirituale, de: 

 

a-”la inemă mângâiere” (cf. psalmul dosofteian  93, p. 185),

 

b- ”veselirea sufletului” (cf. ibidem),

 

c-”grai/grăire cu blândeţe” (cf. psalmul dosofteian 94, p. 186),

 

d-”colaci grămadă”/PÂINEA VIEŢII ŞI A ÎNVIERII VEŞNICE (cf. psalmul dosofteian  95, p. 187),

 

e-”cinste şi voie bună” (cf. ibidem),

 

f-”bucurie în dumbravă”/în Grădina  Rai (cf. ibidem),

 

g- ”fericire cu teamă de Dumnezeu” (n.n.: numai cel ce trăieşte întru respectul faţă de Legile/ Nomotismul  Cosmos-ului / Echilibrului Cosmic poate avea parte de bucuria cea veşnică şi neîntreruptă/netulburată!: ”ferice de omul ce n-a merge/În sfatul celor fără de lege” – psalmul dosofteian  1, p. 13),

 

h”plată bună de la Dumnezeu” (cf. psalmul dosofteian 2, p. 14), ”povaţa-Dumnezeu” – cf. psalmul dosofteian 3, p. 16),

 

i-”miluire dumnezeiască”, pentru că sunt conştienţi de slăbiciunile proprii spirituale, şi dornici de îmbogăţire spirituală, întru Centrul Cosmico-Nomotic-DUMNEZEU LOGOS-UL CREAŢIEI (”mişelul ce te doreşte” – cf. psalmul 4, p. 17)  etc. –

 

…într-un cuvânt, cei buni şi drepţi” au parte de Victoria Duhului Creştin al Luminii/Iubirii : ”CREŞTINĂTATEA SĂ SE PROSLĂVEASCĂ” (cf. psalmul dosofteian 52, p. 103).

 

2-ceilalţi, care nu acceptă Nomos-ul Iubirii, Milostivirii, Dreptăţii-ca-Lumină/Desfătare – sunt numiţi ”păgâni” (la Sfântul Dosoftei, noi opinăm că este vorba de starea de impotenţă sau/şi de încăpăţânare întru orbirea spirituală: şi, în acest caz, ”păgânii” este denumirea nu doar pentru turci, ci pentru toţi cei care nu vor să-l recepţioneze pe HRISTOS-LUMINA LUMII şi CALEA/CĂLĂUZA LUMII! - şi, atunci, cercul se lărgeşte serios, în ce priveşte războinicii angajaţi în apocatastază: pot fi incluşi, aici, chiar şi creştini romano-catolici, de felul polonezilor, care au jefuit moaştele Sfântului Ioan cel Nou, de la Iaşi! - şi pot fi incluşi chiar şi creştin-ortodocşi, de soiul lui Constantin Cantemir, cel care rău le-a  dorit şi le-a făcut tuturor celor luminaţi întru Duh, din Valahimea Moldovei – noroc că a avut compensaţie, pe lumea cealaltă, pe Duhul feciorului său-DIMITRIE Cantemir, mult mai drept în comportament şi incomparabil mai luminat decât tatăl-Cantemir CONSTANTIN!) – vor avea parte doar de:

 

a-”scârbă/greaţă” (n.n.: stare care sugerează, aici, NEMULŢUMIREA/NEÎMPĂCAREA  DUHULUI – dar ea poate fi a ”păgânilor”: ”scârbă lungă” – cf. psalmul 92, p. 178 – dar şi a celui drept, dar nemulţumit întru Duh, de greşitele făptuiri ale semenilor nesăbuiţi, care creează, pentru ţară, ”iadul” – care va funcţiona, temporar, spre experimentare  spirituală şi îndemn la acţiune altruist-patriotiocă, şi pentru ”cei drepţi”, dar care, accidental/incidental, îşi mai ”strâmbă piciorul”, sau nu sunt suficient de intensivi, în lucrarea de exorcizare a răului din ţară: ”Şi cu inemă amară/M-ar sorbi iadul din ţară./Ce când văz că mi se strâmbă/Piciorul, să-m facă scârbă” – cf. psalmul dosofteian 93, p. 184),

 

b-de ”viclenire”/trădare, ca parte a comportamentului/karmei lor deficitar/e, prin care se cantonează în zona ”iad” şi ”pierzaniei/uitării”, ca scoatere afară a lor, din Planul Divin al Fiinţării şi Făptuirii Cosmice/respingere a Luminii/Revelaţiei Divine (”Şi dup-a lor viclenie/Vei pierde-i, să nu să ştie” – cf. ibidem),

 

c-de ”sminteală/smântă/strâmbătate”, care tot împotriva lor, precum bumerangul, se îndreaptă (”Că sunt îmbrăcaţ din strâmbătate/Cu vicleşug de păgânătate” – cf. psalmul 72, p. 138),

 

d-de uscare (”Toată laturea uscată/Veniţ să-i cădem cu jele/Să ne ierte de greşele ” – cf. psalmul dosofteian  94, p. 185),

 

e-nu mai pot comunica, după ”smântă”,  cu Dumnezeu, ci doar cu dracii, care sunt, deja, înăuntrul lor  (”Că dintr-înş le răspund dracii,/Cându-ş închină colacii” – cu alte cuvinte, ”păgănii” sunt, de data aceasta, clar numiţi/identificaţi de Sfâbntu, Dosoftei, nu turcii, ci…IPOCRIŢII, care se dau, şi ei, creştini/”închinători ai PÂINII VIEŢII ŞI LUMINII”, dar ei, de fapt, sunt închinători dracilor şi ”bozâlor”/idolilor! – cf. psalmul dosofteian 95, p. 187),

 

f- în fine, ei sunt şi se duc cu PRAFUL/PLEAVA (să nu-l uităm pe AMINUL-EMINESCU: ”peste-un ceas, păgânătatea e ca PLEVA vânturată!”), SE SPULBERĂ, adică dispar, deosebiţi/despărţiţi, prin Voie Divină, de GRÂUL ÎNVIERII ÎNTRU DUH (din proprie vină, prin proprie mână!) din cosmosul Luminii Iubirii (”Iară voi, necuraţâi, ca pleava,/Desârg veţ cunoaşte-vă isprava. / Când s-a vântura dintr-are pravul,/Vă veţ duce cum să duce pravul,/Şi cu grâul n-iţ cădea –n făţare,/Ce veţ fi suflaţ cu spulbărare” – cf. psalmul dosofteian 1, p. 13).

 

Iată că, practic, nu e vorba de o simplă apocatastază, ci Sfântul Dosoftei oferă, prin PSALTIREA VALAHĂ A VALAHILOR  - o  viziune CREŞTINĂ, ”ioanică”, a  a APOCALIPSEI – în faţa căreia vălurile şi măştile vor cădea de pe feţe, şi se va alege GRÂUL de NEGHINĂ, chiar şi (poate chiar: MAI ALES!) -  între creştinii făţarnici şi ipocriţi…!

 

…Să revenim, acum, la aşa-zisa teorie a ”traducerii dosofteiene” a PSALTIRII DAVIDIENE  (aşa-zisă ”traducere” în fel şi chip cântărită şi socotită, de fel şi soi de critici şi criticaştri!).

 

Opinia  noastră este că Sfântul Dosoftei nu a tradus, în sensul clasic al cuvântului, decât, CEL MULT (?!),  ultimul psalm al Psatirii Davidiene – psalmul 151, cel ”în proză ritmată”. Dar această excepţie este (cel puţin, la o primă vedere!) tocmai semnul de despărţire: semnalează, pentru cei greu-încrezători, tocmai elementele de contrast, dintre ceea ce înseamnă a urma linia ideatică, imagistică şi verbală, a textului străin, şi liniile inivaţiei revelatorii, ale Psaltirii Valahe. Pentru a se observa, astfel, cu ochiul liber, distanţa astrală, care separă maniera sa inspirată, din psalmii 149+1 – de maniera în care, încă de la începutul Psaltirii sale, a renunţat, conştient, volitiv şi revelat-inspirat, cvasi-ostentativ, la modelul-suport de îndemn la/spre  lucrarea sa, complet originală (modelul-suport al Psaltiri Davidiene).  Sfântul Dosoftei face special acest lucru (semnalarea diferenţei celor 149+1  psami, de ultimul psalm, de esenţă davidiană, 151) - ca un semn de reverenţă convenţională, prin care salută Psaltirea care i-a dat impulsul/îndemnul revelat, al  CREAŢIEI ORIGINAL-PSALTICE VALAHE şi, prin ea,  a  ŞANSEI PSALTICE VALAHE!

 

…Iată, în paralel, cele două texte – cel al Psaltirii Davidiene şi, respectiv, cel al Psaltirii Dosofteiene:

 

I-”1-Cel mai mic între fraţii mei eram:ERAM CEL MAI TÂNĂR ÎN CASA PĂRINTEASCĂ ŞI PĂŞTEAM OILE TATĂLUI MEU.

2-Mâinile mele au făcut întocmai organul şi degetele mele au întocmit psaltirionul.

3-Cine oare m-a vestit Domnului meu? Domnul singur m-a auzit.

4-Trimis-a pe slujitorul său şi m-a luat dela oile tatălui meu, şi m-a miruit cu mirul cel sfânt al său.

5-Fraţii mei erau frumoşi şi mari, dar Domnul n-a binevoit să-I aleagă pe ei.

6-Eşit-am eu întru întâmpinarea străinului şi acela m-a blestemat cu idolii lui.

7-Dar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul şi-am spălat ruşinea poporului meu ” (cf. psalmul davidian 151, p. 634.

 

Iată şi varianta-traducere (?!) a Sfântului Dosoftei:

 

II-”Mic eram între fraţii miei şi mai tânăr în casa părintelui mieu. Păşteam oile părintelui mieu. Mânule mele feceră organ şi degetele mele încheiară psăltire. Şi cine va da ştire Domnului mieu? Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale. Fraţâi miei cei buni şi mari, şi nu bine vru într-înşii Domnul. Ieşit-am în tâlnişul inoplemenicului, şi mă blăstămă cu idolii săi. Iară eu zmulş de la dânsul sabia de l-am descăpăţânatu-l, ş-am rădicat ocara de pre fiii lui Izrail ” – psalmul dosofteian 151, p. 285.

 

Pe când citeam noi acest psalm, ne-am dat seama că nici acesta nu poate fi traducere a psamilor davidieni, ci o punere în scenă, cu măşti davidiene, a PARABOLEI DESPRE NAŞTEREA ŞI ÎNVIEREA PSALTIRII VALAHE! Dacă ar fi fost traducere, având în vedere că textul este în proză ritmată, Sfântul Dosoftei ar fi respectat numerotarea versetelor! Or, tocmai asta nu face Sfântul nostru Dosoftei!

 

Şi, deci, urmând acest semn, noi propunem citirea psalmului 151 ”în cheie” parabolică – urmărind, astfel ”istoria ieroglifică”, de la Revelaţie şi până la Parabola Revelaţiei (de la Cuvântul înainte, până la psalmul 151:

 

-REVELAŢIA: ” Cu cuvântul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi, cătră ascultarea svintei evanghelii, IARĂ CU CEL DE-AL DOILE LE DĂ GROAZĂ PENTRU CEI ÎNDĂRĂTNICI.(…) Va să zâcă că beserica  cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, au născut cuconi de la Hristos, mirele său, cele 7 taine şi 7 daruri a Svântului Duh, IARĂ CEA CU CUCONII MULŢ, ADECĂ BESERICA LEGII VECHI [CAREA SĂ ZÂCE UMBRĂ LEGII ADEVĂRATE] AU SLĂBIT Ş-AU STERPIT DE TOT HARUL LUI DUMNEZĂU, PENTRU NE-ASCULTAREA CUCONILOR EI, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. <<Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului>>. ACESTA CUVÂNT SĂ MUTĂ LA DOMNUL HRISTOS, CĂ NU-L BĂGARĂ ÎN SAMĂ JIDOVII, CĂLCĂTORII LEGII, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii nouă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale”.

 

a-Deci, ”jidovii”  (”fraţii mari”) au produs (prin îndărătnicia refuzului Revelaţiei!)  ”stârpirea” Logos-ului Divin!

 

b-Era nevoie, deci,  ca ”fratele mic” (dar cu funcţie esenţializantă, de  Potir GRAAL al al Esenţei Divine!), Harap-Albul Logos-ului HRISTIC, să preia funcţia re-fertilizării/RE-ÎNVIERII Logos-ului Divin.

c-De observat folosirea cuvântului ”părinte”, în locul davidianului ”tată”: este, din nou, semn al despărţirii esenţiale, în Manieră Spirituală Valahă, de Psaltirea Davidiană! Numai ”părintele”, ca născător întru Duh, ca Spiritus Rector (”PĂRINTE” este un denominativ EXCLUSIV pentru o CĂLĂUZĂ  INIŢIATICĂ! - “părinte” i se spune unui ocrotitor ALES  DE CĂTRE CEL OCROTIT („întru deplină luciditate nădăjduitoare!” – şi, de aceea, dacă, eventual, el/”părintele”  coincide, întâmplător, cu „tatăl” - acel „tată” nu poate fi denumit „părinte” decât de către un fiu care şi poate justifica, argumentativ şi întru percepţie de Duh,  de ce crede că îi poate fi ŞI „părinte”!), TOTDEAUNA EL/PĂRINTELE  JUSTIFICĂ ÎNCREDEREA CELUI CE-L ALEGE!!! - deci nu coincide, nicicum, cu funcţia de tată biologic: numai unui tată i se poate alătura, deseori, determinantul de „vitreg”, NICIODATĂ UNUI PĂRINTE!!! – şi „părintele”este, TOTDEAUNA, un  „ales” blând, înţelept şi călăuzitor / îndrumător întru lungă, grea şi revelator-iniţiatică străbatere a căii Vieţii celui care simte nevoia de a se pune sub ocrotire / călăuzire de „părinte”!),  poate avea funcţie de CĂLĂUZĂ ÎNTRU VEŞNICIE, pentru că tatăl  biologic nu ştie, decât uneori şi nicidecum totdeauna! -  să îndrume copilăria şi tinereţile unui fiu (DACĂ ştie, DACĂ poate: uneori, nu e în stare să se achite nici de acest minim necesar de acţiune/funcţiune!). Ritualul maturizării este finalizat cu desprinderea familiei noi (în speţă, creştinismul!), de familia veche şi cu prejudecăţi şi încăpăţânări întru orbire spirituală (în speţă, închinătorii falşi, la ”bozii” Vechiului Testament!).

Vârsta maturităţii spirituale este şi vârsta ruperii de influenţele nefaste ale Legii Vechi-“tatăl”  (în sensul de ”sterpe”, ”fără coconi”-urmaşi de/întru  Duh), după vorba Lui Hristos –Dumnezeu, care vorbeşte despre Noua Familie, în care tatăl-Legea Veche  este părăsit pentru ”părintele Duhului”-Dumnezeu Cel Viu-HRISTOS-LUMINA LUMII:

”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (cf. Evanghelia dupa Matei 10, 32-35; 37-38;).

d-”Oile părintelui mieu” sunt învăţăturile religios-spirituale ale vechimii şi funcţia de PĂSTOR, în acest caz,  este legată tot de Legea cea Veche-”fără de coconi” ai Duhului – care se manifestă într-un spaţiu ne-nomotic, în pericol de a deveni Anti-Logos (precum ne-nomotice sunt câmpiile fără de hotar!).

 

e-”Mânule mele (care) feceră (din nou, o inovaţie morfologică, împrumutată din limbajul popular: perfectul simplu arhaic ”făcură”!) organ, şi degetele (care) încheiară psaltire” sunt metafore ale POTENŢIALULUI REVELAT-ORFIC, al Sfântului Poet Valah Dosoftei, căruia i se cere, în această formă alegorică şi metaforică, să-şi părăsească ”oile” (adică, funcţia exclusivă de preot al legii davidiene) - şi să devină VESTITORUL  LEGII  NOI, Cântecului/Poeziei Noi, întru NEAMUL VALAH şi pentru POPORUL/VALAH: Revelatorul ”PSALTIRII CU DULCEAŢĂ”!

 

f-”Părintele” nu are nevoie să fie anunţat despre schimbarea funcţei sale, pentru că tocmai ”Părintele” i-a încredinţat-o :       ”Sângur Domnul, sângur va auzî. Sângur au mânat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale”!

 

”Oloiul”/ULEIUL (cum şi “MIEREA/STRIDE/STREDE”, a cărei funcţie am analizat-o mai sus [95] !) este factorul hermetic al Punţii / Liantului, care va lega, mistic, vechea sa fiinţă întru Lege, de noua sa Fiinţă-întru-LEAGEA NOUĂ/ORFICO-PSALTICĂ, prin care se restabileşte MISIUNEA NEAMULUI VALAHILOR (misiunea de ”CANDELĂ” a tuturor Neamurilor Pământului)!

 

g-”POMĂZUIREA” este semnul Revelaţiei: ”a pomăzui” înseamnă a-l unge cu mirul sfânt al funcţiei de PONTIFEX-FĂCĂTOR DE PODURI! ACEASTA este adevărata PREOŢIE/PĂSTORIE a Sfântului Dosoftei - şi, anume, să devină Revelatorul  Cel din Casa Neamului Valah. ”Sămnarea” este, de fapt, ”ÎNsemnarea”, punerea Semnului Sfânt Înăuntrul Duhului său, pentru a fi recunoscut, de către toţi (inclusiv de către Tatăl-PĂRINTE!),  ca Stăpân-Iniţiat întru Hristos-Dumnezeu şi Călăuză, întru Noua Psaltire – Psaltirea Orfică a Neamului Valah. De această NOUĂ PSALTIRE va trebui, de acum încolo , să asculte ”fraţii mari” (şi sterpi/stârpiţi, întru Duh!), pentru a se desprinde de Vecjea Lege, aceea care-i face ”inoplemelnici” (străini/venetici, faţă de Casa Lui Hristos-Dumnezeu-REVELAŢIA!), pentru că, dacă ar rămâne la nivelul spiritual al  Legii Vechi, ar rămâne, de fapt, la nivelul spiritual al Idolilor-”Bozi”!

 

h-Metoda prin care va trebui să-i trezească, spre Noua Revalaţie, a Noii Legi, pe ”fraţii mari”, este aceea folosită de către Maestrul-SPÂNU, în raport cu Cel-în-Curs-de-Iniţiere: cu Harap-Alb. Pentru a-l desprinde de vechiul nivel spiritual, al Ucenicului Iniţiat, şi a-l aduce la Noul Nivel, cel al Familiei Cosmice a Iniţiaţilor (”Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor şi Crăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor! crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în seamă băgaţi” – cf. Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb) şi la ÎNVIEREA FĂPTURII SALE DE DUH - este nevoie de ”descăpăţânarea” prin FULGER TRANSFIGURATOR-SABIE!

 

…Aşa cum se copilesc-eliberează (prin ”decapitarea” /tăierea uscatelor/secătuitelor/stârpitelor capete de plantă, cu seve istovite/non-fertile!) sevele noi, la pătlăgelele roşii-solare, spre o nouă generaţie de fructe solare, din nou orientată spre Cerul Divin al Creaţiei! - şi superioare calitativ!

 

***

 

 

 

…După cum am afirmat şi demonstrat, în repetate rânduri, mai sus -  Sfântul Mitropolit Dosoftei nu traduce, pur si simplu, PSALTIREA DAVIDIANĂ – ci o Poetizează, la modul CREŞTIN-ORTODOX. Dar, în primul rând, Sfântul Dosoftei RE-CREEAZĂ PSALTIREA – SPECIAL PENTRU LINIŞTIREA ŞI LUMINAREA DUHULUI VALAH!!!

 

Ca ”ŞANSĂ PSALTICĂ”, de MODEL DE RUGĂCIUNE ŞI SLĂVIRE/ÎNŢELEGERE A ESENŢEI DUMNEZEIEŞTI-ORTODOXE,  pentru MÂNTUIREA  Duhului Valahilor.

 

E adevărat că PSALTIREA DAVIDIANĂ îi serveşte, Sfântului Dosoftei,  DE SUPORT IDEATIC, DAR NU ŞI RELIGIOS, IMAGISTIC ŞI MORAL! -  al RE-CREAŢIEI PSALTICE.

 

Mai departe, putem să afirmăm, cu toată convingerea, aşa cum o face şi George Călinescu: ”Tălmăcirea este aşa  de liberă, încât foarte adesea înfăţişează o variantă lirică, în jurul textului” – cf. George Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Bucureşti, 1982, capitolul Epoca veche – secolele XVI-XVIII, Începuturile. Literatura de Ev Mediu întârziat, p. 49.  Da, aici are dreptate criticul şi istoricul literar român: avem de-a face cu nişte comentarii lirice, PE MARGINEA psalmilor davidieni.

 

Chiar dacă unii vor susţine, în continuare, că Mitropolitul Dosoftei  a tradus, in stihuri, Psaltirea Davidiană – noi vom opina, în continuare ŞI PÂNĂ LA CAPĂT, că Psaltirea DOSOFTEIANĂ este o re-creare a însuşi Duhului Psaltic – întru VALAHISM-VALAHICITATE!!!

 

…De ce şi cu ce argument? Unele (destule!) argumente au fost aduse, deja (zicem noi), prin toate analizele facute de noi, asupra textului dosofteian.

 

Cu altele ne vom învrednici, cu Voia Lui Dumnezeu, şi în capitolul de faţă.

 

În primul rând, trebuie să accentuăm că însăşi limba şi expresia dosofteiană, din Psaltirea Dosofteiană, nu concordă, DELOC, cu acelea ale Psaltirii Davidiene.

 

Nimic din stranietatea, sobrietatea neguros-mistică, apropiată de sinistru şi de ameninţător, a Psaltirii Davidiene!

 

La Dosoftei, fiecare început de psalm nu este începutul unui ritual solemn şi înţepenit -  ci este o ELIBERARE SPIRITUALĂ, o veritabilă STARE DE BUCURIE, în actul de a comunica, prin RUGĂCIUNE ( omeneşte, cuviincios  şi smerit, fireşte!), cu DUMNEZEUL TĂU, cu DUMNEZEUL ÎNTĂRIRII DUHULUI VALAH ŞI AL ÎNŢELEGERII DUHULUI ŞI NEAMULUI VALAH! -  iar nu o încifrare şi nu o crispare mistică şi vaticinară egoistă şi întunecată, precum la psalmii davidieni:

 

1-”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pre nume”  (psalmul dosofteian 104, p. 206) – nu este DELOC echivalent cu mistica veterotestamentară, de a-l numi pe Dumnezeu-Iahwe, cu numele lui secret, de nouroasă taină neliniştitoare la culme, chiar explozivă: ”Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele lui” (psalmul davidian 104, p. 612). La Dosoftei, ”strigarea pe nume” devine un soi de familiaritate non-mistică, ci apostolică (în Duhul Lui Hristos-Dumnezeu, Cel Care le zice apostolilor săi: ”De acum încolo nu vă mai numesc slugi, cpci sluga nu ştie ce face domnul său; ci v-am numit prieteni , pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am arătat vouă” – Ioan, 15, 15, p. 1221”). Omul Valah-Ortodoxîşi strâgă Dumnezeul, ca pe un apropiat, prieten şi Frate mai Mare, care-I ştie, dinainte, toată viaţa şi tot necazul şi ştie că nu-l va lăsa de izbelişte, niciodată, ci-l va ajuta, şi-l va îndemna să-şi crească credincioşia, pentru a-şi creşte, astfel, forţele de comunicare cu IZVORUL TUTUROR FIINŢELOR şi cu IZVORUL TĂMĂDUIRII FIINŢEI CĂZUTE, din OM!

 

2-Sau începe psalmul dosofteian ca o parabolă, ori ca o ghicitoare, sau ca o ”poveste a vorbei” antonpannescă (şi la crearea acestei senzaţii-stări sufleteşti ajută, enorm, versificarea dosofteiană!): ”Zâsă întru sine cel fără de minte (…) Căci tu, Doamne svinte, în ruda direaptă/Ţ-gătez lăcuinţa, carii drag te-aşteaptă” (psalmul dosofteian 13, p. 30)…  Formularea aceasta sfătoasă (care aminteşte mai curând de Anton Pann şi de Vasile Alecsandri!), în care Dumnezeu îşi pregăteşte, ”cu drag” (deci, ”cu dragoste”,  iubindu-ne pe toţi cei creaţi de El - iar nu clocind sinistru, în cerurile sale reci şi pustii,  vreun  etnocid, sau genocid, ori, chiar, un terracid!) ”lăcuinţa” (ca o gazdă şi un gospodar mare/cosmic, ce este!), pentru cei drepţi -  nu mai are nimic ameninţător în ea, ci este doar mustrător-pilduitoare, chiar mucalită – faţă de isteria epileptoidă davidiană, încrâncenată şi cu spume la gură : ”Zis-a cel nebun, în inima sa: Nu este Dumnezeu (…)Atunci se vor umplea de groază, unde nu e groază, când se va arăta Domnul, în neamul drepţilor?” (psalmul davidian 13, p. 566).

 

 

3-Îl întreabă,  la modul invocator-“strigat” (“strigătul” dosofteian are semantică vitalist-impetuoasă, mai curând decât exasperată!),  pe Dumnezeu, tocmai pentru ca SĂ SE ELIBEREZE PE SINE (”Cătră Domnul, când am scârbă,/Strig DE-M IA GREUL DIN GÂRBĂ” – cf. psalmul dosofteian 119, p. 247), de necunoaştere, şi să se bucure de aşteptata, cu tare nădejde, LĂMURIRE DIVINĂ: ”Doamne, cine ş-va face /Lăcuinţă de pace,/Să şază-ntr-a ta casă,/ În măgura cea deasă?”  (psalmul dosofteian 14, p. 31). Deci, Dumnezeul ăla al nostru e colo, uite-l! – stă  pe măgură! – …iar nu este unul sanchiu, mofturos şi mereu să-i tune şi să-i fulgere,  înfundat, undeva, în vârf ameţitor de munţi, între nori de bezne, sau ascuns, ostentativ, în nori înflăcăraţi şi în ruguri de foc – cum se sugerează, prin psalmii davidieni: ”Doamne, cine va locui în lăcaşul tău, sau cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al tău?” (psalmul davidian 14, p. 567).

 

Răspunsul, după aşa o formulare gomoasă, cu un ritual sinistru, ca la Madame Tusseauds, ar fi de aşteptat să sune cam aşa: ”NIMENI! Doamne, fereşte!!!”

 

4-Şi omul Dosoftei se adresează Lui Dumnezeu ca unui bun vecin, căruia poate, orişicând, să-i împărtăşească remarcile sale, şi observaţiile de moment, şi necazurile-i amintite, aşa, într-o doară! - din vremea când stătea în portiţa de la uliţă, şi privea şi cântărea trecătorii, din ochi şi din mintea-i scormonitoare şi cam clevetitoare – dar, oricum, fără să se teamă, nicio clipă, de faptul că va fi luat în râs de către vecinul său -  sau, Doamne, fereşte! – trăsnit de mânia cerească, venită de pe acoperişul casei vecinului său. Iar nădejdea de pedepsire a ”pizmaşilor” (duşmanilor iubirii) este una exprimată, într-o doară, la modul conjunctiv, dar şi un imperative lendevos, cu nuanţe prezumtive: poate că te vei scula/deranja, poate că nu! - dar nu face nimic, nici dacă nu te vei scula/deranja, de la locul tău cel bun, de obsevator, din portiţa raiului – e bine oricum, pentru că Te ştiu, pe tine, Dumnezeul meu vecin, aproape, şi asta mi-e destul, şi grozav ce-mi încălzeşte sufletul: ”Doamne, ce să înmulţâră//Ceia ce mă trag cu pâră (…)/Şi le dă bătaia-n gârbă (n.n.: cum zicem noi, azi: ”S-o ia, şi ei, pe cocoaşă, oleacă măcar!)”/A pizmaş ce-m cearcă scârbă./Şi crâşcând să-ş frângă dinţii/În durerea sa greşiţii” (psalmul dosofteian 3, p. 16).

 

Pe când începutul psalmului davidian este o PÂRĂ strigată, cu lamento grav şi chiar exhibit/exhibiţionist, o PÂRĂ grea şi ranchiunoasă, în aşteptatrea bucuriei sadice, a vederii celor pe care nu-i agreează, făcuţi una cu pământul, de către bodigardul său personal, ”de pe etajera muntelui sfânt” - suporterul său, cel cu care a negociat şi care, deci, sub şantajul contractual, îl va ajuta, întru pedepsirea rivalilor săi personali, în mod necondiţionat: ”Doamne, cât s-au înmulţit vrăjmaşii mei! (…) Cu glasul meu am strigat către Domnul şi m-a auzit din muntele cel sfânt al lui (…) Scoală, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu! Că tu baţi peste obraz pe vrăjmaşii mei şi zdrobeşti dinţii celor răi!” – cf. psalmul davidian 3, p. 562).

 

5-Când îndeamnă la slăvirea de Dumnezeu, Sfântul Dosoftei nu vine cu ameninţări, explicite sau implicite, cu atitudini terorizante  – ci cu răgazuri şi răsfăţuri de bătrân sfătos, cu sfaturi domoale, înţelepte,  şi cu, mereu, răgazuri de tihnă a rostirii şi de mulţumire sufletească, pentru faptul că se poate revanşa, în mod cuviincios, prin recunoştinţă a Cuvântului, faţă de cel care l-a ajutat, în toate necazurile şi nevoile sale: ”Iară acmu faceţ mulţămită/Lui Dumnezău, cu rugă priimită,/Şi să-l cuvântaţ bine-n tot omul,/Şerbii toţ ce slujiţ pregiur Domnul ” (psalmul dosofteian 133, p. 258).

 

 

Iată cum sună modelul (?!) psaltic davidian: ”Iată acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru!” (psalmul davidian 133, p. 627)…

 

Imperios, ultimativ, arogant la culme şi obraznic, arţăgos  - cerinţa de recunoştinţă/slăvire  fiind  exprimată la modul şantajist: ”Ori îl slăviţi, robilor, ori vă dau/îi cer lui să vă dea afară din  casă, din curte, că nu-i nimic al  vostru, toate-s ale lui! – hai, căraţi-vă!”

 

Pe când valahul are bun-simţ şi măsură şi bună-cuviinţă, în toate, inclusiv în modul cum pune problema recunoştinţei faţă de Dumnezeu. El, valahul, ştie prea bine că totul este Creaţia Lui Dumnezeu – dar, totodată, este perfect conştient de bunătatea şi de generozitatea şi, mai cu seamă, de delicateţea Lui Dumnezeu: niciodată Dumnezeul Valahilor nu le va “scoate ochii”, acestora, că le-a dăruit ceva, cândva…!!!

 

6-Relaţia valahă cu Dumnezeu este una de respect reciproc şi deschis, bonom,  cordial,  cald şi viu, cu reverenţe subînţelese şi rafinate (nu ţinând de un ritual scorţos şi ţeapăn, şi nici de linguşiri infinite, plicticoase, pentru că se simte, în ele, de la o poştă, artificiosul -  şi penibile! - ci de un RITUAL AL BUNULUI-SIMŢ!), fără convenienţe şi fără stridenţe comportamentale, renunţând, aproape de tot, la tonalitatea explicit-declarativă, şi alegând o delectabilă metaforă, pentru  sentimentele şi comandamentele cosmico-nomotice (valahul înţelegând, ”cu asupra de măsură” , NECESITATEA! – dar nefăcând caz de ea, ci împlinind-o, firesc şi simplu, natural!) – ”DULCEAŢA LEGII”: ”Şi porunca ta, Doamne, cea svântă,/Este a mea în veci, ne-având smântă. /Decât toţ de ceia ce mă-nvaţă,/Ţ-AM ÎNŢĂLES LEGEA CU DULCEAŢĂ,/Că a tale mărturii cinstite/Mă învaţă şi mi-adaog minte  (…) Câtu-s de DULCI cuvintele tale, / Că-s ca STRIDEA, şi nu le-aş uita-le,/De mi SĂ-NDULCEŞTE-NTR-ÎNSE ROSTUL” (psalmul dosofteian 118, p. 241). ”DULCEAŢA” cea moldav-valahă nu lasă a se strecura, printre cuvinte, necuviinţa, violenţa,  comportamentul lipsit de eleganţă!

 

Aceste formulări valahe (din textul de mai sus – psalmul dosofteian 118) nici nu credem că sunt posibile de transpus INVERS! - în limba ebraică (de aceea, nici nu încărcăm textul nostru, cu inutile citate, din textul non-paralel [imposibil de aflat vreo paralelă de Duh, de mental şi comportamentală, între cele două texte!] -  al psalmului davidian 118!) -  în care tonul este (cel puţin, în materie de religie!) cel de cazarmă şi de piaţă. Hăruit, în însăşi esenţa Logos-ului său, cu expresiile reverenţiozităţii şi ale căldurii armonioase – ”DULCELE” valah nu are corespondent semantic, practic, în nicio limbă de pe Pământ!

 

…Dar, fie, că şi Dumnezeul dosofteian nu mai este, DELOC, unul egoist şi crâncen şantajat, de către un singur popor ! – nu mai este  un Dumnezeu  ”chitit” SĂ ASCULTE NUMAI CU O URECHE, un Dumnezeu al dezastrelor, în favoarea unei singure familii/om, un Dumnezeu ”al cutremurării şi zdruncinării munţilor şi pământului”, un Dumnezeu al ”urii, mâniei şi răzbunării”, un Dumnezeu  care scoate fum şi foc pe nări, şi cărbuni aprinşi îi ies din gură (de parcă ar fi o locomotivă ”Pacific”!),  precum balaurii, şi acest spectacol ”de sunet şi lumină” este dat de Dumnezeul ebraic NUMAI în favoarea unui singur om, fie el şi persoană regală :

 

a-”8-Şi el mi-a auzit glasul din biserica sac ea sfântă şi strigarea mea a străbătut până la urechile lui. 9-Atunci s-a clătit şi s-a cutremurat pământul, şi temeliile munţilor s-au zdruncinat şi s-au mişcat, că se mâniase Dumnezeu. 10-Fum ieşea din nările lui; din gura lui ieşea foc mistuitor şi cărbuni aprinşi ţâşneau ” etc. - cf.  psalmul davidian  17, p. 568 –

 

b-ci este un ”Dumnezeu de ţară” (”Mărturia ta-i vestită-n ţară” – cf. psalmul dosofteian 118, p. 243), un Dumnezeu al ”coconilor”/COPIILOR  celor curaţi şi luminaţi la suflet (”Lăsaţi copiii să vină la mine!”), care noi ştim că se numeşte Hristos-Dumnezeu – dar şi al TUTUROR OAMENILOR DE OMENIE: ”Lăudaţ, coconi, pre Domnul,/Să auză în tot omul” (cf. psalmul dosofteian 112, p. 226)  - un Dumnezeu cu ”milă de viaţă” (cf. psalmul dosofteian  118, p. 243: ”Fă şerbului tău milă de viaţă,/Şi-n giudeţele tale mă-nvaţă”), un Dumnezeu al Dreptăţii şi al Călăuzirii pe CALEA CEA BUNĂ A NOMOS-ULUI COSMIC ŞI DE NEAM : ”Pune-mi, Doamne, calea-ntr-a ta lege,/Şi pre dereptatea ta voi merge (…)Într-a tale porunci pre cărare/Mă-ndereaptă, c-aceea voi tare ” (cf. ibidem), căruia ţi-e drag să-i înalţi slavă, abia aştepţi să-ţi pui la treabă/”scoli” puterea de Logos, pentru că Slava lui este, de fapt, confirmarea/trezirea  PROPRIEI tale puteri  spirituale: ”Inema mea-i, Doamne, gătată,/ Mi-i inema gata de te-aşteaptă,/Ca să-ţ cânt într-a mea, Doamne, slavă./Scoală, slava mea, fără zăbavă!/Scoală-te, psăltire şi dulceaţă/Iată că m-oi scula demineaţă/Şi ţ-voi mărturisi, Doamne,-n gloate,/Cântându-ţ prin limbile prin toate, Că mila ta în ceriuri  covârşeşte/Ş-adevăra-n nori să lăţeşte” – cf. psalmul dosofteian 107, p. 218.

 

Pronumele personal de persoana a II-a singular, forma neaccentuată  (îţi) are, la Dosoftei, forma ”ţ”, dar este ataşat, cu predilecţie, nu de cuvântul anterior, ci de cel ulterior (”şi Ţ-VOI”) – ceea ce naşte şi stimulează ideea de grăbire spre Înainte şi spre mai Înalt şi spre Viitorul Duhului Uman, adică, spre Dumnezeul Tăriilor Raiului!

 

Acest imperativ, adresat propriilor puteri de înălţare a Logos-ului/SLAVĂ, întru ”CÂNTARE”/ORFISM DE NEAM, sugerat, prin forma de gerunziu, ca fiind CONTINUU/ÎNVEŞNICIT, ca HAR de NEAM (”cântându-ţ”), şi întru ”PSĂLTIRE CU DULCEAŢĂ”/ORFISM NOMOTIC / LOGOS DE NEAM: ”scoală, slava mea”, precum şi repetiţia imperativului (”scoală”…”scoală-te” – se accentuează, prin al doilea imperativ, ”scoală-te”, cu acuzativul pronumelui personal, forma neaccentuată, la final”-te”!) - personalizarea Eului Orfic al său, identic cu cel al Neamului său! ) – indică buna sa voire, iniţiativa umană, care nu mai are nevoie de stimulenţi moral-spirituali, pentru a face tot ceea ce ţine de bun-simţ, de bună-cuviinţă şi de recunoştinţă, faţă de cel care, la începuturile lumii, i-a sădit, într-însul şi în Neamul său, toate aceste Haruri de Duh ORFIC!

 

…”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”!

PSALTIRE  CU  REVELAŢIE  VALAHĂ,  ÎN  EA!!!

 

Mai exact:

 

1-atât EVANGHELIE VALAHĂ/REVELAŢIE A SPECIFIULUI DE DUH ŞI A MISIUNII NEAMULUI  VALAH, cât şi

 

2-PSALTIRE, REVELAŢIE A ORFISMULUI ÎNVIETOR AL NEAMULUI VALAHILOR! Neamul Valahilor va trebui să debvină ”Neam cu dulceaţă/ÎNŢELEGERE ŞI LUMINARE DE CANDELĂ”, pentru toate neamurile Pământului!

 

Care Neam va trebui să schimbe Busola Pământului, dinspe sud, către Nord/Hyperboreea!

 

Da, aceasta este imensa deosebire, dintre PSALTIREA DAVIDIANĂ şi PSALTIREA DOSOFTEIANĂ: ”DULCEAŢA”, ca trăsătură fundamental-specifică, a Neamului Valah!

 

Neamul care pricepe că ”DULCEAŢĂ” înseamnă bună-voire hristică, iubire deplină de semeni, ARMONIE întru Duh şi simţire, bună-înţelegere şi desăvârşită trezvie, către Hristos-IUBIREA! – acela va înţelege şi de ce am tot afirmat noi, obsesiv, de-a lungul prezentei lucrări, precum că PSALTIREA DOSOFTEIANĂ este PSALTIREA NEAMULUI VALAH, este RE-CREARE A PSALTIRII DAVIDIENE, şi nicidecum o simplă traducere!

 

Sfântul Dosoftei, în numele Celui Ce va veni, AMINUL-EMINESCU, face VESTIREA CEA BUNĂ, EVANGHELIA VALAHĂ – carele de către Dumnezeu le-a fost înmânată VALAHILOR: ”Ne-am trezit, întru Tine, Dumnezeule! Suntem Neamul CÂNTĂRII TALE DE SLĂVIRE/PUTERE DEMIURGICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN  AL PĂMÂNTULUI! Am înţeles, Doamne al măririi, ROSTULnostru de Neam al MĂRIRII Tale, carele Neam Valah a preluat, de la cei încăpăţânaţi întru ORBIRE -  FĂCLIA ORFISMULUI DEMIURGIC şi FĂCLIA MÂNTURII/ÎNVIERII DE NEAM ŞI DE DUH OMENESC AL PĂMÂNTULUI MÂNTURII”

 

”Ale Tale dintru ale Tale, acum, Doamne” – ”voroveşte” Sfântul Dosoftei, la modul Orfic, în numele Neamului său Valah, slăvindu-l pe Dumnezeu-HRISTOS, că i-a dat această Revelaţie a MISIUNII DE NEAM, aşa cum, peste două veacuri, tot Dumnezeu,  i-o va dărui, această Revelaţie, AMINULUI-EMINESCU:

 

“Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi.”  (cf.  Timpul, 2 noiembrie 1879 – articolul  Misiunea noastră ca stat ) !!!

 

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu, cel care a dat acest articol, tot ca pe o ”PSALTIRE CU DULCEAŢĂ”, de esenţă de Duh dosofteiană, în mod definitiv şi răspicat, atât VALAHILOR, cât şi ÎNTREGULUI PĂMÂNT AL OAMENILOR:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să co-incidă două puncte ale mitului dacic, într-unul singur: DACIA profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian [96] ). În plus, această misiune nu e propriu-zis a statului valahilor (care stat, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc). Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e MISIUNEA TUTUROR CELOR CARE NU ÎNCALCĂ DIMENSIUNILE ARHETIPULUI NAŢIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi în intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă] pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) - pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat - dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac [97] , el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi [98] : “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică”: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării” – dar, mai cu seamă, păstrarea, spre Împărtăşire ulterioară, a CANDELEI HRISTICE: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi România istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa): FUNCŢIA/MISIUNEA HRISTICĂ A RE-LUMINĂRII DUHULUI CU VEŞNICIA RAIULUI, FUNCŢIA RESURECŢIONALĂ DE DUH!

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul Neamului Valah, ca funcţie (MISIUNE): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume - Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, - O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită - MARE!”.

 

…Da, şi Sfântul Dosoftei, în veacul al XVII-lea, şi Aminul-Eminescu, în veacul al XIX-lea (cam pe la acelaşi deceniu, al VIII-lea, al veacului lor! – 1673 – Dosoftei, 1879 – Eminescu!) au rostit, către Neam şi către Pământ, EVANGHELIA şi PSALTIREA lor ”CU  DULCEAŢĂ” -  au  prorocit despre Neamul Valah că va deveni CANDELA TUTUROR NEAMURILOR PĂMÂNTULUI, când lumina Duhului se va stinge pretutindeni în cosmos, CU EXCEPŢIA HYPERBOREEI VALAHE, de la care vor lua, TOŢI,  Împărtăşira Luminii Lui HRISTOS!!!

***

 

VII-CONCLUZII FINALE

 

 

A nu se înţelege greşit – precum că noi n-am aprecia Poezia PSALTIRII DAVIDIENE! Nicidecum: dimpotrivă, vom afirma, totdeauna, că este una dintre cele mai mari Poezii a Lumii, în VEŞNICIE! Că nu suntem de acord cu mentalul din care a izvorât – aceasta  este cu totul altceva!

Dar ceea ce ne produce minunare, cu adevărat, este faptul că Poetul şi Sfântul Dosoftei a nimerit IZVORUL POEZIEI ROMÂNEŞTI, dintr-odată şi fără greş, total şi în mod plenar-sintetic – într-o REVELAŢIE – FĂRĂ DE NICIO ISTORICITATE A FENOMENULUI (am afirmat noi) - reuşind să creeze, astfel, un SIMILAR POETICO-SACRU, la fel de Înalt Spiritual ca şi “modelul” (cu toate că, într-o Revelaţie, nu există, cu adevărat, niciun model terestru, ci doar, aparent, o “pricină”, un “primo movens”,  ca declanşare a fenomenului sacru al  Revelării / Izvorârii Sfântului Duh!) – un SIMILAR POETICO-SACRU, zicem, al PSALTIRII DAVIDIENE - în Limba Valahilor – şi exprimând, din plin şi total, MENTALUL şi DUHUL VALAH!!!

 

Sfântul Mitropolit Dosoftei este nu doar PRIMUL MARE POET AL VALAHILOR, ci şi PRIMUL GENIU OCROTITOR POETIC, ORFIC-ARMONIZATOR (prin Duh Înalt, prin Cunoaştere Adâncă/Abisal-Demiurgică şi Vizionară, prin Revelaţie şi prin Martiriu!) DE NEAM, DE LIMBĂ ŞI DE LEGE/ORTODOXIE, AL VALAHILOR.

 

Dosoftei n-a intenţionat (şi nici n-ar fi putut!)  să ofere valahilor o Psaltire în Duhul ebraico-davidian. Ci, păstrând liniile general-tematice şi ideatice veterotestamentare şi, în speţă, psaltico-davidiene – a dorit să ofere o Psaltire în DUHUL POETIC AL ORTODOXIEI VALAHE. Şi, mai cu seamă, o carte pentru îmbărbătarea valahilor, cei aflaţi, atunci (ca şi azi, de fapt, şi aşa cum se află mereu, dintotdeauna!), în vremuri de primejduire a Duhului, în vremuri de restrişte a trupului…

 

Prin Poezia Dosofteiană, a CELEI DINTÂI PSALTIRI VALAHE, avem parte de Optima Iniţiere Orfică şi Creştin-Ortodoxă, întru Sinea Cosmico-Dumnezeiască, respectiv întru Calea spre Rai-Paradis!

ATITUDINEA PSALTICĂ  înseamnă, la Sfântul Poet Dosoftei, o slăvire deplin-armonică (rearmonizând Sinele cu Sinea Cosmico-Divină!), SLĂVIRE-REIDENTIFICARE DE SINE, din adâncul sufletului curat şi drept, nefăţarnic, ci cu adevărat minunat de Creaţia Dumnezeiască!

 

Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudine a spiritului şi sufletului şi prin înmănunchierile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă deplin-dinamică, întru SLĂVIREA Lui Dumnezeu, în chip de CĂUTARE a Sinei Cosmice, ca Identitate Divină/ORIGINARĂ a Omului.

 

Autorul ei, POETUL-GENIU  CEL DINTÂI (ca situare între timp şi vremi!)  AL VALAHILOR! -  nu a păstrat aproape nimic din lamento-urile, ori din osanalele cele scrise întru ek-stază cu spume şi cu ameninţări vindicative, ale mentalităţii şi Duhului ebraic (că o fi de bine, că o fi de rău – aceasta este realitatea, oferită de textul dosofteian!): acolo unde poetul psaltico-ebraic (numit fie David, ori fiii lui Core, sau Agheu, Ezechia etc…) foloseşte, în mod specific oriental, prosternarea totală sau ura cosmică – Dosoftei adoptă atitudinea de ADMIRAŢIE neprecupeţită/sinceră, SENINĂ, a Lui Dumnezeu (cel mult, de ADORAŢIE!) - şi, în loc de ură organică şi fanatică, apocaliptică – Dosoftei îmbină pasajele de resemnare şi de contemplare (amară ori senină, dar PERFECT  ECHILIBRATĂ!), cu cele de atitudine combatantă (la modul, mai curând, oratoric, de început de DEZBATERE PATRIOTICĂ).

 

Dosoftei Valahul nu poate urî – în schimb, păstrează, enigmatic (în acele vremi de cumplită decădere moral-spirituală), întreg potenţialul reactiv-spiritual, instrumentul orfic de luptător, de războinic (întru ARMONIE/REARMONIZARE A LUMII!), pentru cauza Valahă şi a Ortodoxiei - EGAL!

 

Lui Dosoftei  nu-i sunt duşmane toate popoarele ne-ebraice, ci doar… ”păgânii”. În acele vremuri, ”păgânii” erau (preponderent…) islamicii, care ameninţau fiinţa statelor europene şi, în primul rând, civilizaţia creştină europeană  - şi, înainte de toate, PE CEA CREŞTIN-ORTODOXĂ, a Răsăritului şi Centrului Europei (pe atunci nu exista Uniunea Europeană, declarat atee…!). Dacă ar fi fost vremile de azi, ori alte vremi şi alţi duşmani ai fiinţei de Neam şi ai Ortodoxiei – Dosoftei le-ar fi spus acelor noi duşmani – tot ”păgâni”! ”Păgân” înseamnă, la Dosoftei, să fii duşmanul Binelui, al Căii Drepte a Duhului Valah. Scopul în care Dosoftei ia atitudine, prin Psaltirea sa, împotriva ”păgânilor”: supravieţuirea valahilor şi a Valahismului, apărarea Ortodoxiei (unii ar fi dispuşi să afirme că doar în formă cruciată, iar nu pentru că Ortodoxia cea Autentică chiar are nevoie de anume popoare, pentru a fi apărată…: Dosoftei, însă, intuieşte ceea ce abia în veacul XX va fi rostit, cu toată gura, de Părintele Dumitru Stăniloae: da, numai valahii/Daco-Valahimea pot/poate fi păstrătorul/păstrătoarea Echilibrului şi a Căii Drepte, prin faptul că are anumite date spiritual-antropologice UNICE PE TERRA!), exprimarea şi afirmarea a tot ceea ce acest Duh are, într-însul, strălucitor şi bun pentru Viaţă.

 

Deci:

 

1-Ceea ce, la evreii psaltici, era exaltarea, prin VERSET, a unei mistici întunecate, provenind dintr-un abia disimulat sentiment imperialist (foarte terestru!), care are, drept corespondent, o mistică a puterii şi atitudini râvnitoare de imperialism terestru - pentru Dosoftei este expresia, întru cea mai ORFICO-ARMONICĂ STIHUIRE TORENŢIALĂ, a  instinctului de supravieţuire a unui Neam străvechi, cu o cultură, în egală măsură, dionisyacă şi apollinică, a Fiinţei/Fiinţării, dar, în primul rând, o cultură a Logos-ului, ca Ordine şi, fireşte, ca Limbă Mărturisitoare de Fiinţă/Fiinţare.

 

2-Pe omul ebraic îl îmbată năluca unei puteri terestre promise, contractual, de un Dumnezeu tulbure şi violent, arogant – pe  Dosoftei îl înviorează şi îmbată descoperirea potenţelor incredibile şi inefabilul din limba ritualic-populară – Limbă/Logos în chip de ”paşaport pentru Eternitate” – al Neamului şi al descoperitorului de Logos-Neam. Limba şi expresia ei sunt, pentru Dosoftei, documente mărturisitoare, în faţa unui Dumnezeu omeneşte apropiat, dar care, fiind justiţiar, trebuie să fie şi sever, într-un anume grad şi întru Rigoarea Drumului de Re-Iniţiere Mântuitoare a Omului, ca Fiinţă cu dublă natură, precum este şi Dumnezeu-Hristos: Om şi Dumnezeu (grad de rigoare pe care Sfântul Dosoftei îl înţelege, îl agreează şi căruia i se conformează, cu seninătate şi întru deplin Echilibru!).

”Spune-mi ce Dumnezeu ai, ca să-ţi spun cum te comporţi, cum eşti, cum gândeşti!” Dumnezeul nostru, al creştinilor, mai cu seamă al creştinilor ortodocşi (în practică, în organizarea Existenţei-FIINŢĂRII în Cosmos!) este un DUMNEZEU MODELAR. ”Dumnezeul meu – modelul meu”  - este un dicton  care, în măsura în care suntem autentici creştini, funcţionează de minune. ”Imitatio Christi”, spun şi romano-catolicii, încă din veacul al XIV-lea, prin călugărul german Thomas a Kempis [99] (din păcate, de o vreme încoace, pentru prea mulţi, numai din gură iese dictonul, şi nu rezultă, firesc şi natural, din fapta/făptuire/în-făptuire de sine…).

 

Al ebraicilor este un Dumnezeu despotic şi predispus la negocieri şi la complicităţi cu supuşii  (rentabile, probabil! – …numai unii proroci ebraici, precum Isaiia, Iov sau Ieremia,  îl întrezăresc, în loc de Iahwe, pe HRISTOS-Lumina CURATĂ şi ARMONICĂ a Lumii!). ”Stăpânul meu – complicele meu” – ar fi, probabil dictonul care li s-ar potrivi cel mai bine celor din spiţa lui Iuda /Iacov / Israel…!

 

Dintr-o astfel de hibridizare excesiv de ostentativă, între om şi Dumnezeu, pe linia moralei/imoralităţii, şi Logos-ul devine unul labirintic şi sumbru.

 

În schimb, Sfântul Dosoftei, care află, în Logos, pe Dumnezeul ce-l invită la masă cu El, descoperă, în relaţia cu acest Dumnezeu-Frate şi Suprem Imbold Emulativ, izvor de permanentă bucurie a cugetului şi sufletului, prilej de optimism şi de sporire a încrederii şi a forţelor poporului istoric al Valahilor -  tocmai prin grija credincioasă, faţă de Izvorul Forţei – Dumnezeu-Logos-ul. Logos-ul/Limba Valahă, Grădină a Limbilor Lumii, prefigurare a Grădinii Arheilor!

 

De aceea, afirmăm că Sfântul Dosoftei este PRIMUL POET VALAH AL  ETERNEI  FACERI A LUMII!

 

REITERATĂ/RECURENTĂ FACERE,  ÎNTRU SLAVA VEŞNICEI  PROSPEŢIMI A DUHULUI LOGOS-ului DEMIURGIC!

 

Demiurgie (prin Logos Dumnezeiesc!) de Lume şi Demiurgie de Fiinţă/Fiinţare Umano-Divină.

 

3-Dar, implicit, descoperirea Limbii Valahe, cu potenţele ei mirifice, paradisiac-primordiale - dă şi un alt rod, pe jumătate amar: Sfântul Dosoftei află cât de neglijată, aproape dispreţuită (precum zidarii dispreţuiesc, la începutul muncii lor, Piatra/Cheia de Boltă a Bisericii Lumii!) şi cât de uitată a fost această limbă a valahilor. Dar Mitropolitul cel Sfânt este acolo, în post şi întru Misiunea de a regăsi şi salva esenţele Logos-ului! El, Sfântul, are Misiunea Mistică de a lupta întru regăsirea/reaflarea Logos-ului Valah, ca Ordine Dumnezeiască, într-o lume azvârlită în plină entripoie//dezordine. De a-i reda şi pune în evidenţă fertilitatea semantic, pentru ca, astfel, să fie pus în evidenţă şi stimulat, împotriva a tot ceea ce este ”păgân”/rău şi întru Făptuire Luminat-Dumnezeiască, acest Neam străvechi, al Valahimii.

 

4-Toate jocurile prozodice şi de limbaj ale atât de entuziastului descoperitor de Logos, Sfântul Poet Dosoftei – au în ele diversitatea vie şi cosmic-expresivă, plină de vigoare şi de sfânt mister, pe care o au fie HORA Valahilor, fie desenele cusute, de pe fotele, iile şi bundiţele daco-valaho-românilor.

 

Toate sunt semne ale integrării, în cosmicitate, a unui Neam, prin Limbă/Logos şi prin ”forma mentis” a acestui Neam străvechi şi tulburat, de timpul-istorie şi de vremuri,  în identitatea sa!  Iată prin ce sunt fraţi EMINESCU-AMINUL şi SFÂNTUL DOSOFTEI (ambii, martiri întru Logos-ul Valah!): fratele descoperitor şi fratele împlinitor. Fratele care adduce aurul la suprafaţă şi fratele care-l transcende, acest aur, în Lumină Dumnezeiască! Fraţi, deci, întru Valahie şi întru Ortodoxie!

 

5-Revelaţia PUTERII  DE IDENTITATE COSMICĂ, PRIN LIMBĂ, le este comună celor doi, Dosoftei şi Eminescu (şi ea este infinit mai preţioasă decât orice nălucire de putere întru terestricitate!). Dosoftei ridică Izvoarele în Fântână – Eminescu înalţă Apa Fântânii până la Focul-Agheazmă!

 

Sfântul Dosoftei redescoperă identitatea prin viaţă, şi prin Viaţa Limbii, a Valahimii - Eminescu transcende viaţa identitară, până la restaurarea Logos-ului ca Spirit, ca Grădină a Arheilor-PARADIS.

 

6-Prin Dosoftei, valahii şi Ortodoxia îşi regăsesc echilibrul armonic al vieţii şi, deci, ELIXIRUL VIEŢII – iar prin Eminescu-Aminul regăsesc ELIXIRUL ÎNVIERII HRISTICE! Dumnezeul nostru nu este unul al promisiunii contractuale, oarecum egoiste şi meschine, ci unul al Împlinirii non-contractuale, întru Revelaţie, prin şi întru Restaurare Spirituală-ÎNVIERE!

 

”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numaiu promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278..

 

7-Amândoi, şi Eminescu-AMINUL, şi Sfântul Dosoftei -  au luptat, cu izbândă aproape incredibil deplină, la trezirea, în Logos-ul Valah (aflat în plin proces al declinului şi al uitării!) - a ”frumoasei din pădurea adormită”.

 

Toată prozodia eminesco-dosofteiană este pusă în slujba ARMONIEI – a armonizării valahului cu cosmosul său, a identificării valahului cu cosmosul său.

 

Fiece popor îl concepe pe Dumnzeu după puterile şi zestrea interioară a fiinţei sale: evreii îl concept pe Dumnezeu ca fiind complicele unui imperialism disimulat cu greu – valahii îl concep pe Dumneaeu ca pe Izvorul ARMONIEI !

 

Aşa cum a rostit Revelaţie, în veacul XX, acelaşi Părinte Dumitru Stăniloae:

 

”(…) Popoarele apusene văd în natură numai materie de exploatat. Aceasta pentru că atât catolicismul, cât şi protestantismul socotesc că omul e totul şi afară de el nimic. Românul ia natura ca fiinţă, e plin de cuviinţă, de gingăşie faţă de ea. Ortodoxia îi dă sentimentul de înfrăţire cosmică (…). Niciun neam nu prinde atât de repede devierile de la armonie: umflările într-o direcţie sau alta. Şi nimic nu biciuie românul mai mult ca defectele de armonie. Orice patetism este, pentru român, dizgraţios. Arta lui e ARMONIE. În muzică, jalea e filtrată cu discreţie, nu se revarsă în umflările exaggerate ale cântecullui de jale rusesc. Doina e un cântec de jale de rară distincţie. În joc, românul îşi manifestă exuberanţa cu anumite reţineri. Nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. Tăietura veşmintelor sale, combinaţia culorilor, natura desenelor – e tot ce poate fi mai departe de ceea ce e podoaba grosolană. Graţia şi sobrietatea se întâlnesc într-o admirabilă sinteză, în arta românescă (…). Icoana bizantină cu linii drepte, expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul, nici păcatul, l-a învăţat pe roman ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat ăl ştie: ce trebuie să omită (…) Neamul nostru  este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de o limpezime, de-o armonie, dar şi de-o adâncime neajunsă, încă, pe faţa pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. (…) Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, pp. 56-69.

 

8-Psalmii ebraici sunt, deseori, învolburări de trufie arogantă, şi de ură, şi de crâncen - cerându-i  Dumnezeului lor ajutor, în sensul: să fie martor şi complice la violenţa lor arogantă.

 

Psalmii  lui Dosoftei sunt instrumente şi metode incantative, ale unui Logos Străvechi-Tradiţional Valah (cum se dovedeşte acel, în aparenţă, excesiv de modest anonimizat psalm, în realitate, atât de pregnant personalizant psalm - şi, în acelaşi timp,  atât de ARMONIC şi de ciudat, în aparenţă! -  psalmul PUR DOSOFTEIAN, ”psalmul de autor”, situat între psalmul 131 şi psalmul 132) – pentru a institui MODELE UMANO-DIVINE ARMONICE, ”puncte cardinal în haos”, cum inspirat spunea Nichifor Crainic. Modele de respectare a Dumnezeului-ARMONIE.

 

Modele care ni-i repetă, întru Revelaţie Deplină, pe ARHEII DUMNEZEIEŞTI, din Paradis!

 

9-Dumnezeu este solicitat/cerut, spre ajutorare şi minunare, de către Dosoftei - iar nu întru răfuieli mâloase (care satisfac unele porniri ale vintrelor şi fierii!), ci pentru restabilirea ECHILIBRULUI PRIMORDIAL ARMONIC, în lumea valahă. O lume, la rândul ei, mistic legată de întreaga natură cosmică (începând de la Rădăcina-Chit a Lumii, şi până la hierogamia cosmică din Vârful Bradului Lumii: SOARELE şi LUNA!), determinând, ca printr-o magie orfico-dacică, ori ca printr-o liturghisire ortodox-creştină, modificări spre/întru ARMONIE, a destinului de Neam. Modificări care se vor împlini dinspre rugăciunea individual/Logos Apotropaic/Exorcizator, către cosmicitatea vieţii/existenţei/fiinţării a toate (de la floare şi până la cerul lumninii veşnice), de la omul neliniştit, cu echilibrul stricat, până la Dumnezeul său părintesc şi armonic, care va restaura fiinţa şi Fiinţarea, din nou, spre ARMONIE!

 

Sfântul Poet Dosoftei acceptă şi preia, de la psalmii davidieni, numai MODELUL GENERAL, de Slăvire şi de Rugăciune. Însă, şi pe acest model davidiano-ebraic, Sfântul Poet Dosoftei  îl schimbă, POETIZÂNDU-L, adică aducându-l între parametrii Cosmico-Orfici!

 

Şi îl adaptează, COMPLET, acest model general davidian, la Specificul Ortodoxiei Cosmice Valahe: SLĂVIREA şi RUGĂCIUNEA sunt şi devin, datorită Sfântului Poet Valah Dosoftei, modalităţii specifice Omului de Duh Valah, prin care acesta îşi descoperă/redescoperă Sinea Cosmică şi Valenţele de Râvnă ale Duhului, îndreptate spre Restaurarea şi Recuperarea, întru ORIGINARITATE, a Fiinţei sale Umano-Dumnezeieşti.

 

10-În definitiv, Sfântul Dosoftei Valahul îi doreşte Lui Dumnezeu, implicit, o re-echilibrare a Sa, ca Dumnezeu (sic!), o  re-liniştire, o re-armonizare ”inter se”, întru împăcarea Creaţiei/Demiurgiei Sale. Got cu Gottheit [100] (în limbajul lui Meister Eckhart). Principiul este simplu: numai cel ce ARE puteri de duh (şi Sfântul Poet Dosoftei vrea, prin Armonia Psaltică Valahă, să stimuleze, din/în noi/valahii, Averea Dumnezeiască!) poate să dea celui ce N-ARE!

 

Dumnezeu/Logos-ul trebuie, prin Logos-ul Rugăciunii şi al Slăvirii/Credinţei/Restabilirii Identităţii Originare a Fiinţei, să fie restimulat întru Sinea Sa de Avere-Duh Demiurgic Reiterativ, pentru a putea avea GRIJĂ şi DE-SINE-JERTFIRE, pentru Sinele nostru, spre a-l transcende în Sinea sa Cosmică…!

 

…Şi Dumnezeu- HRISTOS a  avut supremă grijă şi îndurare de noi, VALAHII -  trimiţându-ne (peste 200 de ani!)  şi pe celălalt capăt al Punţii LOGOS-ului Valah: pe cel VESTIT, cu un vizionarism fără cusur, de către “IOANICUL PROFET MEDIOEVIC”, de către Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei.

 

Şi anume, pe AMINUL-EMINESCU, prin care noi, Valahii, ne vom împlini şi vom transcende, SENIN,  spre Destinul de CANDELĂ A NEAMURILOR PĂMÂNTULUI!

 

***

O ultimă luare de cuvânt a autorului:

-Această nepreţuită carte, Psaltirea în versuri a Sfântului Poet Dosoftei (nepreţuită, pentru că nici nu s-a vrut, măcar, de către dregătorii vremelnici, dar, cu toţii, mişelnici şi trădători de Neam Metafizic, ai României Valahe! -  să fie nici ştiută şi  nici preţuită! -  cel puţin, nu în ultimele generaţii!) nu mai trebuie să mucegăiască pe rafturile unor biblioteci municipale sau orăşeneşti (căci, TOCMAI din cele săteşti, lipseşte cu desăvârşire!). Ea trebuie să devină MANUAL PENTRU ÎNVĂŢAREA LIMBII  NEAMULUI VALAHILOR, la fel cum şi ÎNTREGA Operă Eminesciană (adică, să nu mai fie dată uitării, în mod pervers şi egoist-interesat, jurnalistica fulminantă a Aminului!) – şi să fie pusă pe pupitrele învăţăceilor, din toate şcolile! - fie ele gimnaziale ori liceale, fie în amfiteatrele şi aulele universitare! -  pentru studenţi şi pentru profesorii studenţilor. DE LA ORIŞICARE DISCIPLINĂ! – pentru că Fiinţa şi Limba unui popor nu cunosc “discipline” cu rubrică!

Dar, fireşte, mai cu seamă trebuie

a-cunoscut Harul Psaltirii Dosofteiene,

b-analizată Făptuirea Psaltică Dosofteiană şi

c-Pregustat Paradisul Logos-ului Valah, prin Sublimul Stihuirii Dosofteiene –

în Cuiburile Zborului de Lumină (hermeneutică şi teologică) din cadrul FACULTĂŢILOR DE TEOLOGIE şi al FACULTĂŢILOR DE FILOLOGIE ale universităţilor Valahiei / României. Precum şi în acele combinate universitare (benefice, în unele privinţe, strict ţinând de hermeneutica mistică!), în care Filologia şi Teologia se întâlnesc şi nuntesc, întru comuniune de Duh!

Preoţii şi Profesorii TREBUIE să ştie a predica, cu toată credinţa şi cu toată ştiinţa lor, despre ORIGINARITATEA LUMINII LOGOS-ului VALAH – pentru că ei au, ca MISIUNE FUNDAMENTALĂ:

        a-VĂDIREA,

       b-EXPLICAREA întru Duh şi

        c-PROPOVĂDUIREA ARDENTĂ a acestei Originarităţi Demiurgice a Duhului Creştin-Ortodox-Valah!!!

 

 Adică (la fel cum şi Opera Eminescului şi Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu!), Psaltirea Dosofteiană să devină (prin atenţia dată Izvorului ei de Logos Sfânt şi Creştin-Ortodox!) - o Carte a Cărţilor VALAHE,  BIBLIE DE LIMBĂ ŞI  DE ROST A VALAHILOR – care, din paginile ei, vor înţelege şi cine sunt, şi din ce şi din cine li se trag vorbele cele trebuincioase de rostit, zilnic (dar cu băgare de seamă şi mare rostuire, la rostire!) - şi vor începe să întrezărească şi încotro trebuie să (li) se scurgă Apele Fluviului Puterii de Duh Valahe!

 

Iată pentru ce am ţinut, din tot sufletul nostru, ca această lucrare/carte a noastră (pe care tragem nădejde că vor citi-o destui româno-valahi şi că mulţi româno-valahi o vor folosi, spre a-şi lumina, întru cugetul şi Duhul lor, DRUMUL LOGOS-ului VALAH!) să devină UN PRIM ÎNDRUMAR, pentru INIŢIEREA ÎN CARTEA ÎNSĂŞI A LIMBII ROMÂNEŞTI - REVELATĂ  POETULUI GENIAL ŞI SFÂNTULUI DOSOFTEI!!!

 

Valahii să nu mai amâne ceasul cunoaşterii de sine şi să nu-şi mai tot ticăiască făptuirile! Prin Psaltirea în versuri a unuia dintre cei Trei Principi ai Veşniciei Valahe (Sfântul Dosoftei, Prorocul-Densuşianu şi Aminul-Eminescu!) – poporul căzut în istorie al valahilor va şti care sunt cauzele căderii lui, de ce se prelungeşte, nefiresc de mult, această cădere – şi ce-i de făcut, care sunt leacurile împotriva continuării căderii şi pentru demult vestita, de către Zalmoxis, ca şi de către Dumnezeu-Hristos – ÎNVIERE DE NEAM!

 

 Pentru că orişice Limbă de pe faţa Pământului (ca şi Buruienile-Fiicele Pământului!), dat fiind că se trage din Logos-ul Demiurgic Dumnezeiesc – ascunde, în adâncurile ei de Sfântă Fântână a Tinereţii fără Bătrâneţe şi a Vieţii fără de Moarte (păzite, în cazul nostru, de către Cei Trei Dragoni ai Luminii de Duh Valah, pe care mai sus i-am numit) – LEACUL ÎNVIERII şi al ÎNĂLŢĂRII! 

Şi, prin TOIUL DE PUTERE din Logos-ul Demiurgic al orişicărei Limbi (RESTAURATĂ ÎN PUTERILE EI DE LECUIRE A DUHULUI!) - se vădesc istorii de făptuiri necesare pentru Mântuire şi se pregustă rezultatul extatic al Mântuirii: “MIREAZMA DE DULCEAŢĂ” a Regăsirii Sinei Paradisiace, de către Omul, acum, căzut încă! -  dar sortit, dacă şi el voieşte! – să se afle, din nou, în Starea de Zbor Mântuitor, întru regăsirea LOCUINŢEI SALE ORIGINARE -  CEA CU PATRU RĂSĂRITURI !                                  

                        

    Vineri, 21 Făurar 2014 - prof. dr. Adrian Botez

 

***

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

I-BIBIOGRAFIE PENTRU APLICARE. TEXTE CONSULTATE, ALE PSALTIRII ÎN VERSURI

1-Ioan Bianu, Psaltirea în versuri, publicată după manuscriptul original, şi de pe ediţiunea de la 1673, Bucureşti, 1887, LVI +520 p.;

2N. A. Ursu, Dosoftei. Psaltirea în versuri, 1673. Ediţie critică, Iaşi, 1974, LX + 1165 p.;

3-N. Ursu, Dosoftei:. Opera. I. Versuri, Ediţie critic, Studiu introductiv de Al. Andriescu, Bucureşti, 1978, Cl + 544 P.;

4-Augustin Z. N. Pop, Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuţi, 1944, 45 p.,

5-R. Ciocan, La genèse du Psautier de Dosithée, în ”Balcania", VII, 2, 1944, p. 428-446;

6-Pr. Niculae Serbănescu, O sărbătoare a cărţii româneşti: Trei sute de ani de la apariţia Psaltirii în versiuni, a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, în BOR, an. XCI, 1973, nr. II - 12, p. 1216 1237;

7-Gavril Istrate, Limba română literară în “Psaltirea în versuri" a lui Dosoftei, în MMS, an. L, 1974, nr. 9 - 12, p. 7 77 - 799.

8-Psaltirea în versuri, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 1998 (ediţie, postfaţă, tabel cronologic, referinţe critice – de Aureliu Goci).

 

II-BIBLIOGRAFIE TEORETICĂ

STILISTICĂ, POETICĂ, LINGVISTICĂ, ESTETICĂ, HERMENEUTICĂ, ISTORIA CULTURII, FOLCLOR, FOLCLORISTICĂ,  TRACOLOGIE, FILOSOFIE, OCULTISM etc. (selecţie)

 

1-Vasile Alecsandri,  Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852 ; Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853.

2-Damaso Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977.

 

3-Jeanne Ancelet-Hustache, Meister Eckhart şi mistica renană, UE, Buc., 1997.

 

4- Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii ”Al. I. Cuza”- Iaşi, 2004.

 

5-Vezi şi Antologia Dosoftei, 1624-1693. Bibliografie, Bucureşti, 1974, XXX + 102 p. (tipărit de Bibl. Centrală; Univ. Bucureşti);

 

6-Arte poetice - Antichitatea (Platon, Aristotel, Horaţiu, Dionis din Halicarnas, Quintilian, Plutarh), Univers, Buc., 1970.

 

7-D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, Univers, Buc., 1979.

 

8-M.  Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, Univers, Buc., 1982.

 

9-Ch. Bally, Traîté de stylistique française, Heidelberg, 1905.

 

10-N. Balotă, Arte poetice ale sec. XX, MInerva, Buc., 1976.

 

11-N. Baltag, Polemos, CR, Buc., 1978.

 

12-R. Barilli, Poetică şi retorică, Univers, Buc., 1975.

 

13-R. Barthes, Romanul scriiturii (Antologie), Univers, Buc., 1987.

 

14-S. Battaglia, Mitografia personajului, Univers, Buc., 1976.

 

15- Gabriel Bădărău, Europa modernă, Partea I, Univ. ”Al. I. Cuza”, Iaşi, Cursul de Istorie, de pe semestrul I, 2012-2013.

 

16-H. Bădescu, Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, CR, Buc., 1986.

 

17- N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993; Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992; Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu, Omniscop, Craiova, 1995; Sensul istoriei, Polirom, Iaşi, 1996.

 

18- Ştefan Berechet, art. Mitropolitul care a primit limba română în biserică, 14 Decembrie 2008, în publicaţia online ”Lumina de Duminecă”

 

19-Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, Buc., 1997.

 

20-Ion Bianu apud Augustin Z. N. Pop: O notă la “Psaltirea în versuri” din 1673, în “Convorbiri literare”, anul LXXV (1942), nr. 1-2 (ian.-feb.), p. 41.

 

21-Biblia, Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1944.

 

22-O. Bîrlea, Poetică folclorică, Univers, Buc., 1979.

 

23-L. Blaga, Opere (vol. I-XI), Minerva, Buc., (1974-1988); Fiinţa istorică, Dacia, Cluj, 1977.

 

24-M. Blanchot, Spaţiul literar, Univers, Buc., 1980.

 

25- Adrian Botez, Normalitatea reacţionară: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică,  la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012; Ruguri. România sub asediu, Carpathia Press, Bucureşti, 2008; Cazul Dacia..., Editura Rafet, Rm. Sărat, 2011.

 

26-C. Bousoño, Teoria expresiei poetice, Univers, Buc., 1975.

 

27-C. Brandi, Teoria generală a criticii, Univers, Buc., 1985.

 

28-M. Bucă şi I. Evseev, Probleme de semasiologie, Facla, Timişoara, 1976.

 

29-Jakob Burckhardt, Cultura renaşterii în Italia, EL, Buc., 1969.

 

30-Titus Burckhardt, Alchimia  -  semnificaţia ei şi imaginea ei despre lume, Humanitas, Buc., 1998.

 

31-Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997; Dacia magică, Arhetip, Buc., 1998.

 

32-Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

 

33-M. Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Univers, Buc., 1978.

 

34- Ştefan Ciobanu, Mitropolitul Moldovei Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române vechi, Ed. Hyperion, Chişinău, 1992.

 

35-L. Ciocârlie - Realism şi devenire poetică, Facla, Timişoara, 1974.

 

36-E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993; Pe culmile disperării, Humanitas, Buc., 1990; Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Buc., 1991; Silogismele amărăciunii, Humanitas, Buc., 1992.

 

37- Mariana Ciuciu (din Bucureşti) şi Mircea Diaconescu (din Aachen/Germania) , în finalul art. . Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, în portalul reformaţilor din România: no14plusminus.ro.

 

38-J. Cohen, Structure du langage poétique, Paris, Flammarion, 1966.

 

39-R. Comănescu /E.M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei, Tepus, 1992.

 

40-I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, EA-RSR, Buc., 1973.

 

41-N. Crainic, Nostalgia paradisului, Moldova, Iaşi, 1994.

 

42-Ion Creangă, Scrieri, Editura Litera, Chişinău, 1997.

 

43-I.P. Culianu, Eros şi Magie în Renaştere, Nemira, Buc., 1994; Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, Buc., 1994; Gnozele dualiste ale Occidentului, Nemira, Buc., 1995; Studii româneşti, vol. I (Fantasmele nihilismului; Secretul doctorului Eliade), Nemira, Buc., 2000.

 

 

44-G. Debenedetti, Poezia italiană din secolul XX, Univers, Buc., 1986.

 

45- Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, volumele I-VI, Obiectiv, Craiova, 2000-2005.

 

46-Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 296-302 (bogată bibliografie);

 

47-Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri – Editura Artemis, Bucureşti, 1995.

 

48- Mitropolitul Dosoftei, în Dicţionarul Teologilor Români, pe link-ul biserica.org/WhosWho/DTR/D/MitropolitulDosoftei.html‎.

 

49-Mihai Dinu, Sistemul rimei, la mitropolitul Dosoftei: O fonologie sui-generis, Institutul de cercetări şi proiectări pentru gospodărirea apelor, Bucureşti, Splaiul In2013dependenţei, 294, Decembrie 1977.

 

50-Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie, Ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1980, LIX + 352 p.;

 

51-W. Dilthey, Trăire şi poezie, Univers, Buc., 1975.

 

52-Dionisie Areopagitul, Opere complete, Paideia, Buc., 1996.

 

53-E. Dorcescu, Metafora poetică, CR, Buc., 1975.

 

54-M. Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, EL, Buc., 1969.

 

55-44-M. Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Meridiane, Buc., 1976.

 

56-M. Eliade, Traîté d’histoire des Religions, Gallimard, 1970; Aspecte ale mitului, Univers, Buc., 1978; Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ES, Buc., 1991; Sacrul şi profanul, Humanitas, Buc., 1992; Alchimia asiatică, Humanitas, Buc., 1991; Cosmologie şi alchimie babiloniană, Moldova, Iaşi, 1991; Profetism românesc, Roza Vânturilor, Buc., 1990; Eseuri, ES, Buc., 1991.

 

57-Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în BOR, an. XCII, 1974, nr. 11-12 p. 1350-1375,

 

58-Mihai Eminescu, Poezii şi proză, CR, Bucureşti, 1975.

 

59-W. Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, Univers, Buc., 1981.

 

60-P. Evdochimov, Arta icoanei (o teologie a frumuseţii), Meridiane, Buc., 1993.

***, Filosofia greacă până la Platon, ESE, Buc., 1979.

 

61-I. Evseev, Semantica verbului, Facla, Buc., 1974.

 

62-V. Florescu, Retorica şi neoretorica, EA-RSR, Buc., 1973.

 

63-P. Fontanier, Figurile limbajului, Univers, Buc., 1977.

 

64-J.G. Frazer, Creanga de aur, Minerva, Buc., 1980.

 

65-A.M. Frenkian, Scrieri filosofice, ESE, Buc., 1988.

 

66- FORMAREA NAŢIUNILOR ŞI A STATELOR NAŢIONALE, pe www.observatorcultural.ro/Natiunea-semnificatiile-unui-concept-istoric

 

67-Leo Frobenius, Paideuma, Meridiane, Buc., 1985.

 

68-Fulcanelli, Misterul catedralelor  şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, Nemira, Buc., 1997.

 

69-I. Funeriu, Versificaţia românească, Facla, Timişoara, 1980.

 

70-***, Gândirea Evului Mediu, Minerva, Buc., 1984.

 

71-G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978.

 

72-Sergiu Al.-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bibliotheca Orientalis, Buc., 1976.

 

73- Matila Ghyka, Filosofia şi mistica numărului, UE, Buc., 1998.

 

74-P.N. Gorcea, Nesomnul capodoperelor, CR, Buc., 1977.

 

75-A.J. Greimas, Despre sens, Univers, Buc., 1975.

 

76-D. Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Eminescu, Buc., 1975.

 

77-R. Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993; Regele lumii, Rozmarin, 1994; Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, Buc., 1995; Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997; Omul şi devenirea sa după Vêdânta, Antet, Buc., 1995.

 

78-Dr. Franz Hartmann, Cosmologie sau Ştiinţă Universală, conţinând Misterele Universului, explicate conform Religiei Creştine, prin Simbolurile Secrete ale Rozacrucienilor, în sec. XVI-XVII, Ed. Ilma, Buc., 1996.

 

79- Max Heindel, Cosmogonia rozicruciană, Asociaţia Rozicruciană, Sediul Internaţional M.T.Ecclesia, Oceanside, California, S.U.A., 1996.

 

80-T. Herseni, Literatură şi civilizaţie, Univers, Buc., 1976.

 

81-Hesiod - Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987.

 

82-Homer, Iliada, Univers, Buc., 1985; Odiseea, Univers, Buc., 1979.

 

83-J. Hrabak, Introducere în teoria versificaţiei, Univers, Buc., 1983.

 

84-S. Hutin, Societăţile secrete, Ed. de Vest, Timişoara, 1991.

 

85-***, Iluminismul, Albatros, Buc., 1971.

 

86-R. Ingarden, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.

 

87-A. Inoan, Cartea ştiinţelor oculte, Colecţia “a 13-a  zodie”, Buc., 1992-1993.

 

88-Pr. Ioan Ionescu. Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei, în GB, an. XXXVIII, 1979,nr. 9- 10, p.995-1015.

 

89-I. Iordan, Stilistica limbii române, ES, Buc., 1975.

Istoria lingvisticii româneşti (coordonator I. Iordan), ESE, Buc., 1978.

 

90-R. Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.

 

91-H.R. Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, Univers, Buc., 1983.

 

92-W. Kayser, Opera literară, Univers, Buc., 1979.

 

93-W. Krauss, Opera şi Cuvântul, Univers, Buc., 1976.

 

94-M. Krieger, Teoria criticii, Univers, Buc., 1982.

 

95-C. Lacea, Untersuchtun uber Sprache der “Viaţa şi petrecerea sfinţilor" des metropoliten Dosoftei, în vol. G. Weigand, Jahresbericht des Institute fur rumanische Sprache zu Leipzig, 5, 1898, P. 51- 144.

 

96-Éliphas Lévi, Chei majore şi pantaclul lui Solomon, Antet, Buc., 1999, Dogma şi Ritualul Înaltei Magii, Antet, Buc., 1996; Misterele Kabalei (armonia ocultă a celor două Testamente, conţinută în profeţia lui Iezechiel şi Apocalipsa Sfântului Ioan), Antet, Buc., 1998; Curs de filosofie ocultă, Antet, Buc., 1994; Cheia Marilor Mistere, Antet, Buc., 1994.

 

97-C. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, EP, Buc., 1978.

 

98-G. Liiceanu, Tragicul - o fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Buc., 1975.

 

99-V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, Buc., 1993; Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Buc., 1993.

 

100-V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Monarhul ascuns, Institutul European, Iaşi, 1999; Dacia hiperboreană, Rozmarin, Buc., 1994; Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti, CR, Buc.,1993; Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993; Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1994; Al patrulea hagialâc, Rosmarin, Buc., 1996; O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), CR, Buc., 1996; Însemnări iniţiatice, Rosmarin, Buc., 1996; Scrisori crepusculare, Rosmarin, Buc., 1995; Meditaţii, Simboluri, Rituri, Rosmarin, Buc., 1997; Steaua fără nume, Rosmarin, Buc., 1994;

 

101-Nicolae Manolescu, Primul nostru poet: Dosoftei, în vol. Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 13-14.

 

102-E. Manu, Arta poetică la români, Ion Creangă, Buc., 1979.

 

103-Simion Florea Marian, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Bucureşti, 1890; Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, 1892 ; Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, 1892; Sărbătorile la români. Studiu etnografic.

104-I. Maxim, Orfeu - bucuria cunoaşterii, Univers, Buc., 1976.

 

105-Pr. Paul Mihail, Gravură originală românească": Molitvelniculmitro-politului Dosoftei din 168l, în MMS, an. XXXIII, 1991, nr. 10-12, p.640-651.

 

106-Pr. Paul Mihail, Molitvelnicul mitropolitului Dosoftei - 1681. La împlinirea a 300 de ani de când a fost tipărit, în MMS, an. LVII, 1981, nr. 4-6, p. 315 - 333;

 

107-Doru Mihăescu, Une version roumaine d'Herodote au XVII-E siecle, în RESÉE, t. XVI, 1978, nr. 3, p. 529-541 şi nr. 4, p.745-770.

 

108-E. Mihăilă, Receptarea poetică, Eminescu, Buc., 1980.

 

109-Ion Radu Mircea, Dosoftei, un rapsod al istoriei - în “ Manuscriptum", an. VII, 1976, nr. I , p. 37-46.

 

110-E. Moutsopoulos, Categoriile estetice, Univers, Buc., 1976.

R. Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană a sec. al XVII-lea, Univers, Buc., 1985.

 

111-M. Muthu, Literatura românească şi spiritul sud-est european, Minerva, Buc., 1976.

I. Negoiţescu, Analiză şi sinteze, Albatros, Buc., 1976.

 

112-Fabre d'Olivet, Geneza după Moise, Antet, Buc., 1996.

 

113-R. Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1983.

 

114-Tudor Pamfile, Sărbătoarea la români, Editura Saeculum I.O., Buc., 1997.

 

115- P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti  - studii de istorie economică şi sociale, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan s. Gorovei şi Maria Magdalena Szekeiy, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

 

116-E. Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Albatros, Buc., 1972.

 

117-Papus, Kabbala (tradiţia secretă a Occidentului), Herald, Buc., 1999.

 

118-L. Pareyson, Estetica - teoria formativităţii, Univers, Buc., 1977.

 

119-Will Parfitt, Elemente de Cabala, RAO, Buc., 1996.

 

120-T. Pavel, Mirajul lingvistic, Univers, Buc., 1993.

 

121-Pavel de Ballester, Convertirea mea la Ortodoxie, Editura Nepsis, 2010.

 

122-Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 93-111; (ed a II-a, Bucureşti, 1994, p. 94-112);

 

123-Regine Pernoud, Templierii, Meridiane, Buc., 1996.

 

124-Nicolae Pintilie, din articolul Dosoftei, mitropolitul care a adus limba română în sfântul altar, în ziarul LUMINA, din 13 Decembrie.

 

125-J. Piaget, N. Chomsky, Teorii ale limbajului - Teorii ale învăţăturii, EP, Buc., 1988.

 

126-Pitagora, Versurile de aur, Herald, Buc., 1999; Legile morale şi politice, Antet, Buc., 200

 

127-Platon, Opere (I-VI), ESE, Buc., 1975-1988.

 

128-***, Poetica americană - orientări actuale, Dacia, Cluj, 1981.

 

129-***, Poetică şi stilistică - orientări moderne (prolegomene şi antologie de M. Nasta şi S. Alexandrescu), Univers, Buc., 1972.

 

130-***, Poetică, estetică, sociologie, Univers, Buc., 1979.

 

131-Augustin Z.N. Pop, Cursurile de istoria literaturii române la Facultatea de Litere din Bucureşti, intrate ca ”introducere sintetică” în Istoria literaturii romăneşti , Bucureşti, 1929

 

132-G. Poulet, Metamorfozele cercului, Univers, Buc., 1987.

 

133-Preot Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, 1984, p. 190 - 204.

 

134-Pr. Scarlat Porcescu. Psaltirea de-nţăles, Iaşi, 1680, în MMS, an. LVI, 1980, nr.6 -8, p. 605-610.

 

135-***, Pentru o teorie a textului, Univers, Buc., 1980.

 

136-S. Puşcariu, Limba română, Minerva, Buc., 1976;  Mitropolitul Dosoftei, în vol. Istoria literaturii române.Epoca veche, Colecţia Lyceum, ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe, postfaţă de Dan Mihăilescu,  Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, pp. 102—104.

 

137-D. Puşchilă, Molitvelnicul lui Dosoftei. Studiu asupra limbii, în An. Acad. Rom., M.S.L., s. II, t. 36, Bucureşti, 1915, p. 1 – 114.

 

138-Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie - Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie 2010, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011.

 

139-J.P. Richard, Literatură şi senzaţie, Univers, Buc., 1980.

 

140-F. de Sanctis, Studii critice, Univers, Buc., 1982.

 

141-Mihail Sadoveanu: Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; Nunta Domniţei Ruxanda, Editura Minerva, Bucreşti, 1977.

 

    142-F. Schuon, Despre unitatea transcendentală a religiilor, Humanitas, Buc., 1994;  Să înţelegem Islamul  -  introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Humanitas, Buc., 1994.

 

   143-E. Schuré, Marii iniţiaţi, Lotus, Buc., 1994.

 

   144-C. Segre, Istorie - cultură - critică, Univers, Buc., 1986.

 

145-Dan Simonescu, Dosoftei traducător din dramaturgia universală!, în rev. “Manuscriptum", an.III, 1972,nr. 3, p. 28-41;

 

146-***, Sistemele limbii, EA-RSR, Buc., 1970.

 

147-Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, Humanitas, Buc., 1994; Rusia şi Biserica universală, Institutul European, Iaşi, 1994.

 

148-E. Speranţia, Iniţiere în poetică, Albatros, Buc., 1972.

 

149- pr. prof. dr. Alexandru I. Stan, art. Sfinţi şi sfinţenie, în Ortoxie – CrestinOrtodox.ro., pe www.crestinortodox.ro/dogmatica.

 

150-R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Rustania, Timişoara; Apocalipsa lui Ioan, UE, Buc., 1996, Creştinismul ca fapt mistic şi misterele Antichităţii, Humanitas, Buc., 1993; Filozofia libertăţii, Princeps, Iaşi, 1993; Din Cronica Akasha, UE, Buc., 1997; Evanghelia după Ioan, Arhetip,, Buc., 1996; Evanghelia după Luca, UE, Buc., 1997, Evanghelia după Marcu, Arhetip, , Buc., 1998; Evanghelia după Matei, Arhetip, Buc., 1999; Théosophie- études sur la connaissance suprasensible et la destinée humaine, Edition Alice Sauerwein, Paris, 1923; Macrocosmos şi microcosmos, UE, Buc., 1996; Mistica – gând uman şi gând cosmic, UE, Buc., 1997; Creştinismul esoteric şi conducerea spirituală a lumii, UE, Buc., 1998; Esoterismul creştin, UE, Buc., 1996; Omul suprasensibil, în concepţia antroposofică, UE, Buc., 1998; Bhagavad-Gita şi Epistolele lui Pavel, UE, Buc., 1998; Entităţile spirituale, în corpurile cereşti ţi în regnurile naturale, UE, Buc., 2001.

 

151-***, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (sub îngrijirea lui P. Cornea), EA-RSR, 1976.

 

152-Pr. Niculae Şerbănescu, Trei sute de ani de la tipărirea la laşi a “ Psaltirii de-nţăles a Sfintului Împărat proroc David de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în BOR, an. XCVIII,1980, nr. 11-12,p. 1159-1172.

 

153- Gabriel Şutac - Comunităţile în societatea informaţională. Perspective masonice – pe FORUM Lodge, no. 64, Bucharest; Assistant to the Grand Master, NGLR (în MASONIC FORUM MAGAZINE).

 

154-G.M. Tagliabue, Estetica contemporană, Meridiane, Buc., 1976.

 

155-W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Meridiane, Buc., 1978.

 

156-Gh. Dem. Theodorescu, Poezii populare române, Buc., 1885; Buc., 1972.

 

157-Ph. van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Univers

 

158-Tz. Todorov, Poétique, în vol. “Qu’est-ce que le structuralisme”, Paris, Edition du Seuil, 1968, pp. 97-176; Introducere în literatura fantastică, Univers, Buc., 1973.

 

159-I. Toboşaru, Principii generale de estetică, Dacia, Cluj, 1978.

 

160-N.A. Ursu, Alte traduceri necunoscute din tinereţea lui Dosoftei, în LR, an.XXVII,

1978,5, p. 495-507;

 

161-N.A. Ursu, Debutul literar al lui Dosoftei. în LR, an. XXVI, 1977, nr. 6, p. 607-620

 

162-N. A. URSU, Versuri ale Dosoftei atribuite lui Miron Costin, în LR, an. XXIII, 1974, nr. 2, p.137-152.

 

163-P. Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică., Univers, Buc., 1988.

 

164- A. Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, Meridiane, Buc., 1994.

 

165-T. Vianu,  Gândirea estetică, Minerva, Buc., 1986.

 

166-G. Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972.

 

167-J. Volkelt, Estetica tragicului, Univers, Buc., 1978.

 

168-Nestor Vornicescu, Dosoftei, mitropolitul Moldovei - apărător al epiclezei euharistice, în BOR, an. XCV, 1977, nr. 7-8, p. 717-753.

 

169-Nestor Vornicescu, Mitropolitul Dosoftei traducător şi editor al unor texte patristice, în MMS, an. L, 1974, nr. 9-12, P. 748-752;

 

170-Nestor Vornicescu, Scrieri patristice şi pos- patristice, în preocupările mitropolitului Dosoftei, în MO, an. XXVI. 1974, nr. 9 - I 0, p. 718 -731.

 

171-K. Vossler, Din lumea romanică, Univers, Buc., 1986.

 

172-Elisabeth Vreede, Cerul Zeilor (antroposofie şi astronomie), Triade, Cluj-Napoca, 2001.

 

173- M. Vulcănescu, Logos şi Eros, Paidea, Buc., 1991; Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991; Posibilităţile filosofiei creştine, Anastasia, Buc., 1999; Pentru o nouă spiritualitate filosofică, vol. I, Eminescu, Buc., 1996; Chipuri spirituale, vol. II, Eminescu, Buc., 1996; Către fiinţa spiritualităţii româneşti, vol. III, Eminescu, Buc., 1996.

 

174-R. Vulcănescu, Mitologia română, EA-RSR, Buc., 1985.

 

175- Mihai Zamfir, Apariţia poeziei româneşti culte: Dosoftei (1623-1692), publicat în România literară, nr. 39/2012.

 

176-Harald Zimmermann, Veacul întunecat, ESE, Buc., 1983.

177-P. Zumthor, Încercare de poetică medievală, Univers, Buc., 1983.

 

178-***Medicii şi Biserica – Etica martirajului şi a morţii martirice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CINE ESTE ADRIAN BOTEZ…?

 

Născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorului, judeţul Suceava.

Doctor în ştiinţe filologice  -  cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană (coord. ştiinţific: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA, de la Univ. “Al.I.Cuza”-Iaşi). Actualmente: prof. la Colegiul Tehnic “Gheorghe Balş”-Adjud.

În 1999, fondează  şi devine redactor coordonator al revistei bianuale CONTRAATAC - revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori - îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice. Ediţie on-line – Contraatac – revistă de cultură şi de atitudine creştină: http://revistacontraatac.wordpress.com - …revistă care, în forma ei  „de hârtie” ( şi pe site-ul: www.adrianbotez.com), cu Voia Domnului, supravieţuieşte şi azi!!!

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

I-în colectiv redacţional Scara-Bucureşti, redactor la revista „ONYX”, DUBLIN/IRLANDA, redactor la Starpress Vâlcea Turism (revistă internaţională ROMÂNO-CANADIANO-AMERICANĂ online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi ştiri), redactor la Ziarul MIORIŢA USA, Singurul ziar românesc INDEPENDENT din America -  redactor Ardealul literar-Deva, redactor Crezul nostru-Bacău, redactor Salonul literar-Focşani, membru în Colegiul de redacţie al revistei “FOAIE NAŢIONALĂ”-Bucureşti etc.

Membru de Onoare al Colectivului de redacţie al revistei „SFERA EONICĂ” – Revistă de cultură universală, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români.

II-A publicat în şi colaborează (regulat sau sporadic) la revistele şi ziarele: Steaua-Cluj, Cetatea culturală-Cluj, Citadela-Satu Mare, Zodii în  cumpănă-Oradea, Nova Provincia Corvina-Hunedoara, Vatra veche-Târgu Mureş, Viaţa Românească-Bucureşti, Luceafărul-Bucureşti, Dimândarea-Bucureşti, Deşteptarea aromânilor-Bucureşti, Permanenţe-Bucureşti, Rost-Bucureşti, Origini-Bucureşti, Cotidianul-Bucureşti, Collegium-Iaşi, Poezia-Iaşi, Porto Franco-Galaţi, Plumb-Bacău, Credinţa Ortodoxă-Bacău,  Fereastra-Mizil, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Observator/München-Germania etc. – precum şi la revistele electronice ARP-Artur Silvestri: Neamul Românesc, Ecoul, Epoca, Luceafărul Românesc, Dacologica, Studii etnoistorice, Monitor cultural, Arhiva românească, Tânărul scriitor, Scriitori români contemporani, Universul cărţilor, Boabe de grâu, Soarele  - dar şi la Agero-Stuttgart, Noi nu, Clipa-California (SUA), Vâlcea Turism-Canada, Mioriţa USA/California-SUA, Sfera online, Curentul Internaţional/Canada, Revista Phoenix/Arizona-SUA, Bruxelles Mission – portal al  românilor din Ţările de Jos, Slova Creştină, Revista Zeit-Brăila, Napocanews , Starpress Vâlcea Turism/Canada, Destine literare/Canada, Pagini româneşti-Romanian Pages/Noua Zeelandă, Constelaţii diamantine-Craiova, Scurt Circuit Oltean-Craiova, Nomen Artis-Bucureşti, ScrieLiber-Iaşi etc. etc.

VOLUME DE VERSURI: 1-Jurnal din marea temniţă interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul literar-Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de audienţe (Corgal Press-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică (Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, barbarul (Casa Scriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; 7-Nu mai ridicaţi din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008); 9- Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; 10-Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010; 11-Liniştea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; 12- Obârşii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012; 13-La prohodul bradului,  Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2013.   

 

Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) În căutarea îngerului – En quêtte de l'ange, din creaţia poeţilor vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas, Focşani, 2006 – trad. prof. univ. dr. CONSTANTIN  FROSIN. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr.  DAN BRUDAŞCU: Voices of contemporary Romanian poets – selection and English version by Dan Brudaşcu, Sedan Publishing House-Cluj, 2007. Inclus în Antologia sonetului românesc, de Radu Cârneci - vol. al III-lea. Inclus în toate cele trei volume ale trilogiei  Cartea întâlnirilor, de Eugen Evu.

 

PROZĂ: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni  (Corgal Press-Bacău, 2004).

 

CRITICĂ/HERMENEUTICĂ:1- Prigoniţii cavaleri ai Mielului  -  despre poezia cultă aromânească (Ed. Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în poezia eminesciană  -  pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3–Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici  - pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) – a obţinut Premiul de excelenţă al Ed. RAFET, pentru 2006; 4-Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică :  pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007) –  a obţinut Premiul de excelenţă al Ed. RAFET, pentru 2007; 5- Opera scrisă a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională, Criterion Publishing, Bucureşti, 2009; 6-NORMALITATEA REACŢIONARĂ: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012.

 

ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul Dacia...”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011;         

 

-DIN  15 MAI 2004, ESTE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.

 

-DIN 18 SEPTEMBRIE 2011, ESTE MEMBRU COLABORATOR AL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ, DIN QUÉBEC/CANADA.

 

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică „PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de ariergardă culturală „NOVA PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA – îi atribuie „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ANUL 2011”: „Se acordă distinsului domn ADRIAN BOTEZ-senior, pentru opera sa poliedrică, impregnată de simţirea românească autentică” – pe data de 14 ianuarie 2012.

 

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică ”PROVINCIA CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de Literatură şi Artă „NOVA PROVINCIA CORVINA” – Preşedinte: dr. ing. ION URDĂ; Redactor-şef: academician EUGEN EVU  -  „îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ANUL 2013, distinsului domn ADRIAN BOTEZ-senior, pentru extraordinarul volum de versuri <<LA PROHODUL BRADULUI>> , cât şi pentru originalitatea întregii sale opere literare”.

 

-Este laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar-Dragosloveni  -  ediţia a 26-a, noiembrie 1998.

-Premiul U.S.R., pentru POEZIE  -  pentru anul 2005.

-Premiul U.S.R., la CRITICĂ/HERMENEUTICĂ, pentru anul 2006.

-Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2011 – pentru volumul de eseuri „Cazul DACIA...”

PREMIUL PENTRU PUBLICISTICĂ: joi, 3 iunie 2010, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, i-a fost decernat  Premiul pentru publicistică (în cadrul Premiilor Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART - XXI şi ale revistei Origini – Romanian Roots, pe anii 2008-2009): prof. dr. Adrian Botez (cf. revista Conexiuni, Anul VI, nr. 64, iulie 2010).

PREMIUL  DE EXCELENŢĂ, LA CEA DE-A V-A EDIŢIE A FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL „TITEL CONSTANTINESCU” (organizat de Editura RAFET), acordat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ „RENAŞTEREA RÂMNICEANĂ”, pentru volumul „NORMALITATEA  REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,  LA GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE -pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce”, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012.

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, ÎN ANUL 2013, acordată  de către revista SCURT CIRCUIT OLTEAN (redactor-şef: dna MARINELA PREOTEASA).

Nominalizat la Premiile ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu), pentru 2007  - prin lucrarea “LOJA IOHANICĂ ROMÂNEASCĂ”.

 

CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI ADJUD – 2009.

 

ESTE PREZENT ÎN: Dicţionarul scriitorilor români de azi (din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America) – de Boris Crăciun şi Daniela  Crăciun-Costin, Iaşi, 2011; Vocaţie şi destin - dicţionarul personalităţilor vrâncene, Ed.Terra, Focşani, 2000, al lui Valeriu Anghel; Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni, al lui Florin Muscalu, Ed. Revista”V”, Focşani, 1999; Dicţionar elementar de scriitori români contemporani – în revistele electronice ARP; Album biobibliografic “OCTAVIAN VOICU” – Creatori din Moldova de Mijloc, Ed. Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; Ateneul Scriitorilor – Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008; Harfele harului - antologie de poezie creştină, realizată de Eugen Evu şi Ion Urdă, Ed. Corvin-Deva, 2007; Cuvinte pentru urmaşi, vol II, Modele şi exemple pentru Omul Român, Carpathia Press, 2007 – ed. îngrijită de Artur Silvestri; Al Cincilea Patriarh, Intermundus, Buc., 2007- ed. îngrijită de Artur Silvestri;  Antologie literară, Valman, Rm. Sărat, 2007, ed. îngrijită de Gh. Neagu; Antologiile revistei SINGUR (vol. I – Poezie + vol. al II-lea - Proză); ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME , Starpress 2011 (vol. I – Poezie + vol. al II-lea - Proză) – varianta în limba engleză – şi L'ANTOLGIE DES ECRIVAINS DE TOUT LE MONDE (Poezie+Proză) – varianta în limba franceză, Ed. Fortuna, 2012; Antologia PARADOXISMULUI Internaţional (vol. 7, 8, 9),editată de prof. univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE (pe anii 2011, 2012, 2013); ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI – de pe toate continentele (antologator: ELISABETA IOSIF), Editura Cetatea Cărţii, Bucureşti, 2014 etc.

 

Criticul MIRCEA DINUTZ îi face profilul literar, în revista  Pro-Saeculum, nr. 3-4, Focşani, mai-iunie 2005 ( Adrian Botez  - un cavaler al Graalului ), Cuvântul în timp – antologie de poezie, proză şi eseistică, Editura Grinta, Cluj-Nnapoca, 2011.

 

-MEMBRU DE ONOARE AL ASOCIAŢIEI INTERNAŢIONALE DE PARADOXISM – acordat de Preşedintele dr. Florentin Smarandache, de la Universitatea din New Mexico/SUA, pe 17 septembrie 2011.

-CERTIFICAT DE APRECIERE ŞI RECUNOAŞTERE A VALOROASEI CONTRIBUŢII ÎN CULTURĂ, acordat prof. dr. ADRIAN BOTEZ, de către Departamentul „Math & Sciences Department”, al Universităţii din New Mexico – Gallup Branch/SUA, pentru 2008-2009.

 

-Este ales pentru distincţia THE RESEARCH BOARD OF ADVISORS, este nominalizat ca “MAN OF YEAR  2005” , pentru merite în cultură şi educaţie – şi pentru THE WORLD MEDAL OF FREEDOM  -  de către THE AMERICAN BIOGRAPHICAL INSTITUT, Raleigh, North Carolina, U.S.A.

 

***

 

 

 

 

 

CUPRINS

 

Cuvânt înainte……………………………………………4

 

-Preliminarii: DOSOFTEI - VESTITORUL AMINULUI-EMINESCU…………………………………6

 

I- Adeziuni şi delimitări, faţă de critica literară românească - privind analiza şi viziunea asupra ”PSALTIRII ÎN VERSURI”, a lui Dosoftei……………14

 

      A-Erori şi merite, în aprecierile călinesciene………14

      B-Opiniile lui Nicolae Cartojan……………………23

      C-Alţi critici, alte opinii……………………………29

 

II-Comentarii ale specialiştilor, vis-à-vis de noţiunea de “naţiune”!.............................................................................42

 

III- “Naţiune”, misiune, popor istoric  şi Neam Metafizic (punctele noastre de vedere)……………………49

     A-“Naţiunea” iudeo-masonică…….……………….49

     B- Misiune, Popor Istoric  şi Neam Metafizic……..53

IV- Câteva investigaţii şi un psalm revelator. Calea Dosofteiană spre Paradis…………………………………61

      A- Încreştinarea şi poetizarea Psaltirii…………….61

          1-Rezumatele, întru armonie de Duh Valah, ale  Psaltirii dosofteiene……………………………………….67

          2-Mascarea şi de-mascarea (?!) “ereziei”  psaltice dosofteiene………………………...……………………….69

    3-Încreştinarea Psaltirii dosofteiene……………71

    4-Poetizarea Psaltirii valaho-dosofteiene. Univers poetic dosofteian. CALEA DOSOFTEIANĂ SPRE PARADIS…………………………………………………82

                 4.0-Reziduuri davidiene şi autohtonizare valahă, prin lexico-semantism……………………………..82

                 4.1-GENIU şi DEMIURGIE dosofteiană. Obsesia Misterului Acvatic………………………………..93

                 4.2-Condiţia umană, la Dosoftei. Maieutică dosofteiană………..……………………………………...117

                 4.3-“Crai”, “boieri”, “gloate”/”gloduri”… şi Poetul/”Cântăreţul”!..........................................................132

                 4.4-“Bucinele” valahe…………………143

                 4.5-“Miere”, “strede”, “stride” – şi Meister Eckhart. “Mireazmă de dulceaţă”………………………145

                 4.6- Nevăzuta şi tainic-râvnita FLOARE DE DOR, a Sfântului Poet Dosoftei. Împlinirea Căii Dosofteiene spre Paradis………………………………..153

                 4.7-Concluzie de subcapitol………………155

      B-UN PSALM REVELATOR…………………156

 

V-PSALTIRE VALAHĂ – pentru valahii ortodocşi. Românismul limbii, conceptelor şi viziunii dosofteiene, faţă de lumea/universul mistic şi istorico-iniţiatic, al secolului al XVII-lea. DOSOFTEI şi SADOVEANU – PESTE VEAC!...............................................................................185

 

 

A-Psaltire Valahă – pentru valahii ortodocşi……….185

            B-Românismul limbii, conceptelor şi viziunii dosofteiene, faţă de lumea/universul mistic şi istorico-iniţiatic, al secolului al XVII-lea. Dosoftei şi Sadoveanu, peste veac!………………………………………………..200

 

                 B.1. - Lumea/universul mistic şi istorico-iniţiatic, al secolului al XVII-lea. Dosoftei şi Sadoveanu, peste veac!..........................................................................200

                 B.2. - Românismul limbii, conceptelor şi viziunii dosofteiene, faţă cu lumea lui Dumnezeu………..208

 

 

VI- Psaltirea dosofteiană: între traducere, comentariu şi re-creare a  Psaltirii  davidiano-veterotestamentare……...234

 

VII-CONCLUZII FINALE…………………...258

 

BIBLIOGRAFIE……………………………………..273

 

Cine este Adrian Botez?.................................................292