RECENZII

Într-o vreme în care Biserica este în criză,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă, în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat-2014 (Director Constantin Marafet) -  o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.

Două nume: Dosoftei şi Eminescu.

Eseul este unul la coliziunea dintre domenii, pendulează între literatură şi teologie, sub forţele istoriei.

Adrian Botez este un curajos...

Mulţi intelectuali iau în derâdere ritualul creştin, uită de valorile eterne, sunt interesaţi de nihilism, absurd, cinism, postmodernism, realitatea fără de realitate etc. Alţii se afundă în formalism sau în ritualul cel de toate zilele. Autorul nu este un desuet, este un pasionat care deranjează ierarhii şi restabileşte regulile normalului în literatura română. El consideră că această carte densă este o primă abordare stilistico-poetico-hermeneutică a operei Sfântului Mitropolit Dosoftei.

Dosoftei, un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni), din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor: limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane, pentru un literat autentic.

Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat, din interior, limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei îl anunţă, astfel, pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia. Există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia), sau de Clément Marot (Franţa) - un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu, din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).

Sunt scoase, în peisajul teologic şi literar - viziunea, mistica, fantezia românului pasionat după adevărul lumii. Mentalul românesc capătă o dimensiune superioară, cuvinte intră în Templul sufletului românesc, devenind universale... Autorul cărţii este un curajos, face o reverenţă pentru cultura noastră, are o mare recunoştinţă pentru înaintaşii care au marcat istoria Moldovei şi a românilor. El arată limitele criticii literare româneşti, privind analiza Psaltirii în versuri, se delimitează de Călinescu, preia, sub o aspră cenzură, scrierile lui Nicolae Cartojan, sau ale altor critici. Deficitul de cultură teologică la criticii români este pus în evidenţă – astfel, unele consideraţii, considerate certe, sunt spulberate. Adrian Botez, însă, forţează nota, intră în mecanismele istoriei, tratează subiectul sub raport politico-istoric, înfruntă hăţişul noilor noţiuni de popor, naţiune - termeni care se cristalizau într-o Europă în fierbere, catolicismul şi protestantismul se duelau, evreii îşi impuneau doctrina în viaţa publică. Analiza sa este pasională şi dedicată, nu se delimitează prea clar de curentul ortodox (teologic) şi Biserica Ortodoxă - între calea dreaptă şi biserică (fie ea şi majoritară), există câteva diferenţe, diferenţe care au marcat istoria lumii, chiar prin războaie... Or, Duhul tutelar al lui Hristos nu duce la războaie, duce spre iubire, iar psalmul este expresia unei iubiri. Psalmii Davidieni îl învaţă pe credincios cum să se adreseze lui Dumnezeu, în aura Duhului Sfânt. Dosoftei, susţine Adrian Botez (şi are dreptate), a poetizat şi a încreştinat psalmii, dăruindu-i poporului român. Misiunea sa a fost realizată într-o formă nouă, demnă de geneza unui fenomen unic. S-a deschis cale dosofteiană spre Paradis! Misterul credinţei se relevă în textul vechi românesc, o „mireasmă” nouă adia în această scriere.

Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte-izvor. Se pun faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!

Pentru cititor, Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid - pentru autorul cărţii, Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.

Dosoftei a fost printre puţinii cărturari care au trăit în acel ev mediu complicat în România, deschizându-se spre Europa. El avea substanţă, avea putere. A creat un arhetip românesc al poeziei! Noi teme: universul în expansiune, cuvântul transformându-se în Logos în limba română, observă frumuseţea vieţii, lumea este dinamică, are fapte măreţe, în spatele a toate este Dumnezeu, verbul divin are putere de creaţie, îndeamnă la slăvire (laudă), psalmii pot vindeca spiritual, omul evită orbirea spirituală, se leapădă de boală, cunoaşterea este una vie, de viaţă, pe verticală şi pe orizontală, este pus în lumină elementul acvatic – uterul cosmic...

Adâncul mării pare locul unde se plămădeşte viaţa, chitul din adâncuri ca agent al lucrării divine. Leul lui David devine Lupul Valahic! Puterea lui Dumnezeu se manifestă vizibil, metafora şi dinamica creaţiei sunt prinse, de Dosoftei, în versuri fără egal, în acea vreme - şi actuale! Analiza lui Adrian Botez este aici profundă şi dă măreţie literaturii române. Criza umană este pusă bine în lumină, drama omului limitat răzbate din versurile vechi, în forme proaspete, noi chiar şi pentru cititorul modern.

Putem reţine câteva cuvinte din cartea dedicată bătrânului poet nou: „Psaltirea Sfântului Dosoftei nu este una eminamente extatică, prin atitudinea  spiritului şi a sufletului  şi prin înmănuncherile de cuvinte – ci este o carte spiritualist-vitalistă, oferind un Model de Credinţă Creştin-Ortodoxă, deplin-dinamică, întru slăvirea lui Dumnezeu, în chip de căutare a Sinei Cosmice, ca identitate Divină/ORIGINARĂ a omului”. Adrian Botez sintetizează şi îl încadrează pe Dosoftei în panteonul ortodox românesc, dar în pasiunea sa nu observă că şi unele manuale teologice ale altor culte fac trimitere la traducerea psalmilor, realizată de marele român, în secolul al XVII-lea, ca o etapă necesară în traducerea corectă a Bibliei. Cultura română este una a românilor, dincolo de diferenţele de viziune ale teologilor.

Iată mesajul unui psalm:

„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!

2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.

3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez).  

Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:

1.   Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998, ediţie realizată de AUREL GOCI.

2.   Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).

De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente:  

o carte în carte, dominate, ambele, de Biblie!

 

 

Constantin Stancu, Iulie, 2014