DOI FRAŢI...ÎMPĂRAŢI!
...A fost odată ca
niciodată...Au fost doi fraţi-ÎMPĂRAŢI
AI DUHULUI, pe care-i născuse zbaterea apelor şi luncilor Siretului şi
Trotuşului...Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, şi zâmbetul
lui era peste putinţă de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit
dintr-un vis cu animale cuvântătoare?)” – Dan Botta - cf. Mircea Eliade, Fragment
pentru Dan Botta, text apărut în "Prodromos", nr.7, iulie 1967,
p. 19-21 – celălalt era Duhul “Întunecatului April”… - Emil Botta.
…Aşa ar putea începe o
poveste, care să le şi placă, cine ştie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “să placă”, ci “să se ţină minte”!
…Deci, în mod
poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare şi Bun a vrut ca, în aceeaşi casă, din aceeaşi localitate,
Adjud – să se nască două Duhuri de Înaltă Lumină ale Neamului Românesc: fraţii DAN şi EMIL BOTTA.
S-au născut
într-o familie de medic - tatăl fiind
Theodor Botta - şi al unei misterioase
femei-directoare de orfelinat - Aglae –
al cărei tată, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872,
tehnician la Fabrica de zahăr, din Sascut!) - era corsican de origine. Adică,
din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împăratul
Napoleon I Bonaparte (cel care, din născare, s-a numit, destul de vaticinar, deşi se trăgea din
nobilimea măruntă : Napoleon BUONAPARTE
– “partea cea BUNĂ”!). Din
câte ştim azi, totuşi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo
Antonio Pasquale di Paoli – DUŞMAN al lui Napoleon…Cine ştie dacă bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe
acele vremi…?!
…Dar să ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare.
Se naşte, însă, într-o zodie a discreţiei ucigaşe de renume – dovadă că, azi,
puţini români ştiu că Emil Botta a avut un frate. Un frate născut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucureşti…Doar 51 de ani de epifanie… - “îşi începe studiile liceale la Liceul Unirea
din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează, apoi,
studii universitare clasice (limba
“(…)Străluceşte în
orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.
Ţipă-n volburi
largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca albă, moare.
De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!
… Cât de repede
îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde
sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic,
despre toată generaţia tânără interbelică…”Sunt, TOŢI, în vesela şi iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui
ecoul să răspundă. Pentru că nu este drept ca să fie dat uitării, numai pentru
că a avut adânci şi sincere crezuri şi înţelegeri legionare – să fie aproape
complet dat uitării un atât de sever şi iluminat Poet, un eseist eremit,
înţelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …şi un
Înger Traducător, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) şi Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François
Villon (Balade şi alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)…
- din americana onirică a lui Edgar
Allan Poe şi din germana diamantină a lui Goethe sau din portugheza
conchistadorică a lui Ferreira de Castro… – …un mare şi harnic savant tracolog (în anul
1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteză thraco-romană-bizantină,
care durează 14 ani şi însumează 1200 de pagini.) - ba chiar sanscritolog!
- în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru că Dan Botta a înţeles că Scrisul este o Religie, că nu trebuie
să-ţi măsori opera cu…camioanele (de maculatură, fireşte!), ci că orice scrie
Artistul Arhetipal, de fapt sculptează pe Stânca Eternităţii, din Paradisul Lui
Dumnezeu.
…Mai mistic:
Dan Botta (ca şi fratele său, Emil, fireşte!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI ŞI MAGI AI CETĂŢII DACICE A MARAMUREŞULUI:
“(…)descendentul
unei vechi familii nobiliare ardelene, strămoşii săi Martin şi Mihail Botha
fiind recunoscuţi, la 1579, drept voievozi ai Cetăţii şi Ţinutului Chioarului,
din Maramureş” - cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate
neamului său după tată a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579),
înrudită fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex
Libellus Valachorum!!!
Dan Botta este,
alături de Eminescu, N. Densuşianu şi
Blaga, printre extrem de puţinii români care au înţeles, cu clarviziune, că Neamul
Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh!
- nu alcătuiesc, în existenţa lor de
sute de mii de ani, ca strămoşi ai Europei şi ai Lumii întregi – o…”cultură
minoră”, cum s-a înşelat un alt român major, contemporan cu Dan Botta –
răşinăreanul Emil Cioran: “Credea (alături de alţi câţiva, printre care
mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie
poetică, în filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest fapt
o CULTURĂ MAJORĂ; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate,
valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală” – cf.
Mircea Eliade, idem.
Şi, tot din
mărturia extrem de preţioasă a lui Mircea Eliade, aflăm că Dan Botta era VÂNĂTOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru
esenţe. De aici, de asemenea, convingerea lui că numai "clasicismul"
(orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa
exemplară de inspiraţie. Pentru că, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile
clasice, îţi revelezi esenţele şi înveţi să le descoperi acolo unde nu le
vedeai mai înainte. (Numai un "clasicist", credea Dan Botta, putea
identifica marile creaţii ale poeziei populare. Ceilalţi cercetători rămâneau
la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Şi, iată
dezvăluirea eliadescă, despre Dan Botta, pe care l-a înţeles cum nimeni nu l-a
înţeles şi l-a văzut înconjurat de Lumina Taborică a Fixării Arheilor, într-un
Nou Paradis, cel mai sever şi mai străluminat Paradis – cel al ARTEI:
“Nu
ştiu dacă în afară de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au
mai fost, Maestre Eliade - …dar publicate postum, de parcă, în timpul vieţii ar
fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa
Ariadnei şi Poem în curs - 1968) . Până în 1942, când l-am văzut ultima dată,
nu publicase. Îmi spunea că nu vrea să publice mai mult de patru volume: unul
de poeme (<<Eulalii>>),
unul de eseuri (<<Limite>>),
o dramă (<<Alkestis>>)
şi un dialog platonicean (pe care nu ştiu dacă l-a publicat) ("...dialogul
platonicean" nu poate fi decât Charmion
sau despre muzică, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum,
1941 – n. red. Rost). Deşi admira pe Proust şi iubea pe Stendhal,
suspecta romanul ca gen literar. I se părea inutil şi necuviincios să scrii,
bunăoară, că cineva, personaj literar, a tăiat o bucată de brânză şi a mâncat-o
cu pâine. Chiar dacă ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodată o
asemenea frază. Nu
credea în realitatea literară a obiectelor şi acţiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – şi deci susceptibile de a
interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele
ideale. De aceea, aşa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toată erudiţia
greco-latină pe care o implica, nu era rezultatul unei "învăţături" –
ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea
devenea reală când începea să-şi reveleze structurile ei profunde; adică,
atunci când ochiul minţii începe să desprindă, înapoia aparenţelor, imaginile
eterne, figurile mitice. Pătrundeai misterul unei nopţi de vară când izbuteai
să ţi-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilenă: "Pe vânturi ascult/ Orficul
tumult,/ Când şi-ardică struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-aş cununa... "
Cosmosul întreg îşi
dezvăluia atunci înţelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simplă cunoaştere a
fenomenelor cosmice – căci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri şi drame
străvechi, care făceau deja parte din istoria spirituală a omului. Mai precis:
a omului balcanic, înţelegând prin acest termen etnic-geografic toată Europa
răsăriteană, din Marea Egee până în Munţii Tatra. Dan Botta avea mare slăbiciune
pentru acest teritoriu în care se înfruntaseră de-a lungul secolelor egeeni:
grecii, thracii, ilirii şi romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacră,
pentru că pe plaiurile şi munţii aceştia oamenii întâlniseră pe Apollo şi
Dionysos, pe Orfeu şi Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – şi odată cu el,
peisajul. Lumea aceasta, care aşteaptă vrăjită de mii de ani, era şi lumea
poetului” – Mircea Eliade, idem.
...Cu puţin înainte de
despărţirea de Eliade şi, nu mult, şi de lume, l-a luat deoparte pe Magul
Eliade şi i-a şoptit: „<<... Dar mai lin, dorule, lin,/ Că p-aici îi loc
strein...>>”.
Şi iată dovada alduirii ca iniţiat zalmoxian, ÎMPĂRAT
AL DUHULUI! - a lui Dan Botta, de către Magul Mircea Eliade: "<<Loc strein>>, reluă el
după câteva clipe, loc de verdeaţă şi de odihnă...>>. August 1942. Era printre cei care
înţeleseseră” – cf. Mircea Eliade, idem,
***
...Fratele Negru...Ei,
Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut
parte de recunoaştere publică generoasă, fie şi numai prin faptul că a dat numele
celui mai vechi liceu din Adjud...! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o
dezvoltare socială incomparabil mai largă decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l
poate uita, dacă l-a văzut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parcă venea de la Mumele şi Vâlvele
Pământului. Rolurile Ion Nebunul,
din Năpasta lui Caragiale - precum şi Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux - nu pot fi nici imitate, nici repetate!
Niciodată, de nimeni altul: doar să...”înconjori”, reverenţios, pe lângă
Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta...!
...Se naşte, cum am
zis, în aceeaşi familie de medic şi de urmaşă a corsicanilor vendettei, ca şi
Dan – ...se naşte, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – şi prinde ceva mai multă viaţă decât Dan: pleacă “pe partea cealaltă”, în 24 iulie 1977, începutul călătoriei mistice
fiind la…Bucureşti!
… Visând, de
mic copil, să devină actor - fuge de
acasă, la vârsta de 15 ani.În 1929 se
înscrie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, pe care îl va absolvi
în 1932. După ce joacă pe scenele mai multor teatre bucureştene şi din
provincie, devine actor al Naţionalului bucureştean. Interpretează rolul unor personaje
majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea
cinematografică, din epoca aşa-numit “comunistă”, îi va oferi destul de
multe şanse expresive, pentru a-şi valorifica talentul şi maniera de
interpretare unică (Se aprind
făcliile(1939), Viaţa nu
iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala,
1965, De-aş fi... Harap alb,
1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirică
unică, pusă, mereu, sub semnul tragicului, dar şi al măştilor unui actor cu
teatrul în sânge.
…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofă
ultimă, în revista lui Tudor Arghezi,"Bilete de papagal”.
Poetul a făcut
parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au
desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul
preferat (fiind mai puţin orfic decât Dan - şi mai mult ludic, dar, în niciun
caz, nu până la…Minulescu!) al
generaţiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Măşti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv şi Blând… - aveau un adevărat cult.
…Este autorul
unei poezii negre, existenţialiste, dar, totul, prins într-o horă carnavalescă,
de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! - dar,
totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) - cu personaje dintr-o mitologie proprie a
morţii, în consonanţă cu filosofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul lyric se devoalează prin
toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
…Orice actor de
geniu (şi EMIL BOTTA a fost!), care
trăieşte în mijlocul hărmălaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem că Fratele cel Negru se autodefineşte ireproşabil, dincolo de mistica
Nordului, dincolo de metafizica Blestemului către Simion Dascălul şi către Bureţi…
- prin CUC, pasărea singurătăţii, dar
şi a reversibilităţii metanoice - …dar şi “ondină” fascinantă şi pururi
misterioasă, a Mareelor Codrului, “ştimă” care atrage (dacă ar putea, LUMEA ÎNTREAGĂ!), către
Misteriile Funebre şi Regenerator-Soteriologice ale Codrului şi ale lui
Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea”
şi “frigul”
tenebrelor infernale - spre “FOCUL” ŞI
“VÂNTUL-FURTUNA” ORFICĂ A REVELAŢIEI,
prin LOGOS-Cuvânt-cu-Cuvânt şi “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS,
PRIN REVELAŢIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… - dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL
GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucută” – spre “…stele fumegânde şi FOCURI CRESCÂNDE…”!):
“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sărac
i-am văzut şi faţa
slăbita, sleită.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc să-l încânt
cu vânt cucu vânt.
să-l distrez cu nimic
pe Fluieră Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucută
îi dau să bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeţi de pământ
arunc peste el
şi stele fumegânde
şi focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)
…”FAQR” înseamnă, în arabă, şi “sfânt”,
şi “sărac
cu punga şi bogat cu Duhul” – adică, ÎNŢELEPT! ÎMPĂRAT AL DUHULUI...!!!
…Românul, de etnie evreiască, Andrei Oişteanu - face un studiu despre…ne-înţelepciunea lui
Emil Botta (cf. Andrei Oişteanu, în rev. Arta Sport: EMIL
BOTTA ŞI “LECŢIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l
vizează şi pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât
de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur şi simplu, nu
ne interesează: şi Edgar Allan Poe era dipsoman şi narcoman, dar, prin asta (ca
şi Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière,
Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando
Pessoa etc. etc..…deci, o întreagă generaţie, aceea a simboliştilor
“romantico-postromantici”!), şi-a dovedit, mai curând, dispoziţia martirică faţă de Artă, decât voinţa de
autodegradare prin viciu!
Este, fireşte, şi cazul lui EMIL
BOTTA!
…Nu-l putem
părăsi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oişteanu – deci, ne vom resorbi,
taumaturgic şi soteriologic, în Dorul lui fără Saţiu, pentru a
fi şi rămâne, noi şi tot Neamul Nostru Românesc, alături şi “trăirind” întru Magii noştri adjudeni:
“De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu…”
…Sperăm ca această “sete meree”, de necuprins, să nu se
stingă, niciodată, pentru noi, “Vechea Gardă” (dar cu Credinţă în
Dumnezeu şi în Viitorul Neamului Românesc!) – şi, mai ales, tragem nădejdea
să-i “învingă” şi “pururi n-aibă pace” şi “nimic
nu-i stingă, nimic nu-i aline”, pe această “planetă de TESTARE A DUHULUI
UMANO-DIVIN”, care este Terra… - decât …Nestinsul şi Nealinatul DOR DE ABSOLUT! - pe cât mai mulţi dintre cei ce vin, după noi,
să…”schimbe
Garda”!!!
…A fost odată ca niciodată…Au fost doi fraţi-ÎMPĂRAŢI
AI DUHULUI… - …şi, cine ştie, poate
vor mai fi!
prof. dr. Adrian Botez