ARTICOLE

Cu destui ani în urmă (2006), îi reproşam, cu jumătate de glas, eminentului Poet româno-hunedoreano-european, EUGEN EVU, în recenzia la volumul său, „Purpura iarnă” (Eubeea, 2006), excesul gongoric de neologisme. Maestrul a tăcut, a acceptat...şi, peste trei ani, numai, când citeam şi recenzam „Vânătoarea de curcubee” (Hestia, 2009), constatam, cu bucurie umilă: „(...) acest nou şi splendid volum de versuri, de 64 de pagini, s-a <<scuturat>>, ÎN TOTALITATE, de orice dizarmonie (prin exces de <<modernitate>> neologistică), tot aşa precum poezia eminesciană cunoaşte epoca deplinei maturizări, apoteotice, în care s-a produs <<scuturarea podoabelor>>”.

Poetul impresionantelor doine/”dainale” este, azi, probabil cea mai puternică personalitate lirico-reflexivă, din Poezia română. Nu aruncăm vorbe-n vânt: nu există temă, adânc îndurată/suferită de Duhul uman terestru, pe care EUGEN EVU să nu şi-o fi apropriat, să nu o fi trăit, întru carnea Logos-ului său personal şi să nu o fi exprimat, cu dramatism - uneori atingând treptele sublime ale tragicului.

Aşa că nu ne miră cum, prin noul său volum („Poeme interminabile”), Poetul EUGEN EVU, academician al Accademiei Internazionale "Il Convivio", Sicilia, Italia – a ajuns să “adulmece”, îndeaproape,  indeterminarea/”interminabilitatea” divină a orfismului.

Poemele sale, din acest volum, vorbesc despre Supra-Omul-POET, ca despre o fiinţă vecină cu impersonalitatea zeilor şi cu o moarte care, paradoxal, poate, “regurgitează” viaţă – eternitate umanizat-expresivă, de fapt: “Nu te mai zbate/suflet al meu/zbaterea însăşi/ţi-e dumnezeu.//(…) GEAMĂNA MOARTE/NAŞTE MEREU/Nu te mai zbate/EU NEALMEU” – cf. Invocaţie nocturnă.

Învierea-Renaşterea umană este, la scepticul şi sarcasticul tragedian, EUGEN EVU, un fenomen mai curând Gnostic, decât Creştin. “Mielul” stă sub blestemul amestecului con-fratern (precum tracicul Fărtat, con-fratern, întru demiurgie, cu Nefărtatul – aparent paradox, exprimat astfel: “Noi, cei aduşi aici de moartea Ta murim/Abject sublim./Retro, Elohim!” – cf. Good morning!), până la non-disjuncţie semantică: CAIN-ABEL. “În pastoralia în pastoralia!/Acolo unde cele dintâi sanctuare/Au ajuns reptiliene cuibare/Acolo am auzit plânsul mieilor/Plânsul de primăvară,/Al învierii prin înjunghiere -/În pastoralia, în pastoralia!”. Nu e decât o parodie (cumplit sardonică!) a pastoralelor/bucolicelor viziuni vergiliene. “Păstorirea” nu mai este, demult, izotopică semantic cu “ocrotirea” - ci cu jertfa/asasinare, păgân-sălbatică, din partea unei omeniri coborâte, pe linia Revelaţiei antroposofico-steiner-iene, până la STADIUL INFERIOR-LEMURIAN (“reptiliene cuibare”): “Până la un anumit moment al evoluţiei Pământului, existau doar FIINŢE CU SÂNGE RECE ŞI LIPSITE DE PASIONALITATE; CELELALTE S-AU NĂSCUT PE LA MIJLOCUL PERIOADEI LEMURIENE. Prin aceasta s-au format şi cele două sexe, din sexul unic care existase până atunci. Datorită faptului că omul a eliminat din sine animalele inferioare, care mai trăiesc şi azi ca reptile, şi, mai târziu, când a devenit o fiinţă cu sânge cald, a îndepărtat din sine şi neamul păsărilor, el a ajuns la maturitatea necesară pentru a primi în sine spiritul, în prima lui formă” – cf. Rudolf Steiner, “Noţiunile fundamentale ale teosofiei”.

“Înjunghierea” nu este (aici, cel puţin!) transfigurare, prin “junghiul solar”-Raza/Revelaţie – ci este mărturia involuţiei canibalice, autofage (“mutaţia/Reciclările din interregn/Energofagia reciprocă”), a unei umanităţi damnate (dar damnate, dimpreună cu Dumnezeul ei! – “nemila” este complementară trădării/”vânzării” Sinelui Divin, anticipând funcţia Iudei!): “Mieii zburdând pe morminte/Mieii înţărcaţi - carne roşie/Adulmecată de canibalii păstori/Ofranda cea plăcută domnului/Motivaţia fratricidului/Cainul iertat de cel de mai sus/Ca să se împlinească mutaţia/Reciclările din interregn/Energofagia reciprocă/Paradigma şi strămutările/Namilei,Nemilei/şi rodnicei de frate vânzare/sângele buşnind în celesta lucrare” – cf. Plânsul mieilor.

Învingându-şi, fie şi ludic, înclinaţia pesimist-apocaliptică, precum Poeţii/Preoţii Logos-ului antic (care se sinucideau - a se vedea Petronius sau Seneca! -  în mijloc de fast şi ospeţe!), şi EUGEN EVU (chiar dacă, lucid, ştie că “păstrăvii-n amonte mor la praguri” şi, spre amurgul lui ICHTHEOS/Hristos-Dumnezeu, “Nici icre de sămânţă n-or mai fi…” – ambiguu, spre apoteoza…”nocturnului”: “Sub parapante, corbii zbat stihii” – CORBUL fiind nu doar simbol funebru, ci şi Pasărea FOCULUI!) - se situează (militant ANAMNEZIC, răzvrătit contra “iernii” existenţial-proliferante!) sub semnul solar şi armonic al COCORULUI. Pasărea lui Apollon! (“Cocorul este pasărea lui Apollo, zeul soarelui (…). Cocorul este asociat cu poeţii, ce îl au pe Apollo ca patron” – cf. Dicţionar de simboluri, de Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt): “Urcat pieptiş nu-mi vine să cobor/(AM FOST, UITAT ÎN IARNĂ, UN COCOR..)” – cf. Baladă la Uroi-Simeria. Sau, SOFIANIC-ESENŢIAL (“Sophia androginul din moarte înviind” – cf. Oarba empatie), taumaturgic („DIN MIEZ SPRE MARGINI VINE VINDECAREA” – cf. Baladă de septembrie): “În timpul cel mic, al duratei, COCOR,/din smulgere spre starea de zbor/Al inimii psalm niciodată nu piere.../Stoarce SOPHIA din fagure miere/Esenţa de leacuri,himere” – cf. Aumbre (amintind, fireşte, de Omul Divin/Cosmic al invocaţiei buddhiste: AUM!).

…Poetul năzuieşte, precum Blaga, printr-o anamneză implicită Logos-ului descătuşat, spre ORIGINARITATEA MISTERIOS/MISTIC-SALVATOARE, funcţionând ciclic (“Roiri stelare, sori ce ard miriade/Eonii ce se-alungă şi răsar/Cu stingerea şi iarăşi vii cascade/SE-NTORC IZVORURI LA ORIGINI, IAR ŞI IAR” – cf. Strălumini – dar şi: “CICLICĂ naştere/Întru cunoaştere/Prin zodii maştere...” – cf. La Novalis):
“A  ne reumple lumea de mister (…)Noi, fii din flori ai cerului din cer,/CĂZUŢI DIN SEMINŢIILE DIVINE ?/Am fost din îngeri? cei dintâi, văzuţii,/ASCUNŞI ÎN RAI CA-N CURCUBEU PĂUNII?” – cf. Baladă la Vâlcele Bune. Să nu uităm că hierogamia luciferian/luciferică a Eminescului se realizează, în fapt, între Păunarul Cosmic (”Ce împle cupele cu vin/Mesenilor la masă,/Un paj ce poartă pas cu pas/A-mpărătesii rochii”  - hephaistico-anamnezic şi, în acelaşi timp, ţinând/stăpânind “trena de foc con-stelar/con-stelativ” a Lunii!) şi Lună/“Fata din rude mari împărăteşti”…! Astfel, devenind/atingând Stadiul Eliberării Ante-Nirvanice, Brahman: “ Vis visat oglindit/Libertate luminând” – cf. Sanctuar pe umeri.

 

Totul, pentru soteriologie! – căci: “Nu-i scris la care pagină e moartea” – cf. Epifanie. Altfel, rămâi în nadir – “ştiind”, dar/deci murind: “Pulsaţia zburând prin armonii/Se-ntoarce-n orizont-nadir. Vei şti” – cf. Epifanie. “Cine ştie prea multe, moare prea repede”, nu? Probabil, dacă nu crede în Şansa Revelaţiei. Dar numai dacă Misterul blagian al “minus-cunoaşterii”/”cunoaşterii luciferice”, de fapt, al Re-Armonizării cu “susul”, prin ruptura, ACUM, cu “josul” -  este păstrat (consecutiv, apare, o, mult-aşteptata “DAINA” din colindă!): “Murindu-mi moartea-ntre pământ şi cer/Reumplu Nemurirea de Mister./Al Spiritului, moartea nu-mi dă pace/De-aceea cânt şi Florile-sunt-dalbe...” – cf. Florile dalbe.

Da, “dainaua” barbilian-soteriologică, prin “orb” Misterul Re-Armonizării Cosmice: “AINA-DAINA, orb misterul/Zdreanţa purpurei, BĂLAUR/Când îngenunchiase Cerul/Din splendoare-n frig de aur” – cf. De adio. Balaurul fiind Paznicul Sacru al Misterelor Eleusin-Demiurgice…!

…“SOPHIA” nu este “ştiinţă”, ci “ŞTIRE ÎNTRU SINELE UMANO-DIVIN/înţelepciunea Magului Kogaionic” – altfel, se micşorează şansa Revelaţiei Soteriologice (fanta dinspre Misterul Învietor se îngustează!): “Hristos ştiind aflase. Eternitatea scade” – cf. Oarba empatie.

 

Voind să des-cânte Kali Yuga/Vârsta Întunericului/Fierului (când “Moartea bătrână-n stihii/Urlă gravidă prin gloate...” – cf. Kali Yuga) - Poetul este/devine, iniţiatic, “Pasărea Haar”, orfică şi thanatică, totdeodată (dar exorcizarea de moarte se face tocmai prin…”murirea” întru CÂNTEC-REARMONIZARE, ÎNTRU NOU COSMOS! – “cu moarte pre moarte călcând”): “Acea pasăre prea-înaltă plutind/Sub care inima ta se mai zbate/Numele şi-l CÂNTĂ parcă murind”- cf. Pasărea HAAR. Sau, din nou, echivalarea dublă, a Poetului şi a Revelaţiei, cu Harul Apollinic/COCOR, taumaturgic, întru thanatomahie: “Sub azimut bătrân COCOR/râzând eu MOARTEA MEA SĂ-MI MOR!” – cf. Cântec pentru Canon-Group. Şi, altfel şi mereu la fel: “Logos străpuns ca rit al învierii...” – cf. Miel al durerii (variantă). Moarte iniţiatică, autosacrificială, a Poetului, pentru a adeveri Efectul Soteriologic/Cathartic, al Poeziei: “Nu plânge-n vis bătrân, Miel al Durerii.../În paradis vor înflori iar merii/Gustând sămânţa cu amar ocult,/Cunoaşterii altoiul vindecării/Cel  reprimit ca dar, prinos plăcut,/Se-nfrupte-n noi misteru-mpreunării?”- cf. Miel al durerii (variantă).

Iată cum apare Poetul eliberat/mântuit, prin Logos orfico-demiurgic - imperativ şi inspirat, chiar theogonic, întru a sa demiurgie: “Daţi-i poetului pădurea vie/O va sculpta şi o va umple de zei/Apoi va inventa o teogonie/la care să se-nchine discipolii săi” – cf. Daţi-i o pădure…

 

…Coperta ar trezi, poate, impresia că Poezia Maestrului este una erotico-sexuală. Şi novicii, văzând reiterarea cuvântului “orgasm”, vor întreţine această falsă idee, despre Poezia Poetului! Să fie, aici, şi o oarece uşurătate a Maestrului, care mai derapează, când şi când…poate calculat, atrăgând cititorul în viitoare capcane semantice: “Zdrenţe bikini chiloţeii primelor orgasme” (cf. Un pamphlet, ma non troppo)…?! Se poate.

Pentru că, iată ce structură sintagmatică domină semantica “orgasmului”, din acest volum “evuian” (şi nu numai!):

“Ontologia orgasmelor tale/Şi verticala punere-n cruce a/Îngerului în organic năpârlind/- TU ASEMENI SCĂLDĂTOAREI/EU ASEMENI CASCADEI -/Jertfe plăcute Daimonului”- cf. Eros t.v. nocturn - O descriere a orgasmului, în DOIME      (variantă). ...Da, Păcatul Proliferării (sexualitate înjosită/înjositoare!)-DOI trebuie transfigurat în OPUSUL său – deci, resacralizat: deasupra de DOI, să fie, din nou, pitagoreic, Stăpân-UNU - deci, REFACEREA TREIMII!!!

Francezii, buni cunoscători ai mythos-ului sexual, vorbesc de “la petite mort”. Ca metaforă a ORGASMULUI. Dar şi grecii antici îi “înfrăţeau” pe Eros, pe Thanathos şi pe Hypnos…!

Ce este, deci, “orgasmul evuian”? Este forma specifică de “moarte iniţiatică”. “Tu asemeni scăldătoarei/eu asemeni cascadei” – spune stihul evuian. EA este atotcuprinzătoare/îmbrăţişătoare a morţii, iar EL se “aruncă”, iniţiatic-cascadic, blagian (“TIMPUL CASCADĂ îi caracterizează pe cei ce trăiesc în trecut, pe CEI CE ACORDĂ VALOARE TRECUTULUI, CARE A FOST DE AUR” – cf. Lucian Blaga, Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995,  pp.84-101) – în îmbrăţişarea morţii, spre a avea parte de Înviere: Noua Femeie/Noua Lume!

 Harap-Alb a “înviat”, în finalul basmului, prin “orgasmul” erotico-thanatico-hypnotic: “I se taie capul” (rădăcina fiinţei umano-divine) – şi devine (prin Fata Împăratului ROŞ – adică, a Soarelui!) - “TREZITUL” şi, deci, RE-ÎNSCĂUNATUL COSMIC, cu “paloşul demiurgic” redat: “(…) atunci Harap-Alb îndată ÎNVIE și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând: - Ei, da' din GREU MAI ADORMISEM! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și DÂNDU-I IAR PALOȘUL ÎN STĂPÂNIRE”.

…Da, EUGEN EVU dezvoltă, astfel, Mistica Femeii. Prin Femeie ne-a venit Moartea, tot prin Femeie (FEMEIA COSMICO-MARIANICĂ!) ne vine ÎNVIEREA/”verticala punere-n cruce”! Tot “scenariul” erotic, preamărirea FEMEII -  este “jertfă plăcută DAIMONULUI” socratic, Logos-ului Întrupat (dacă folosim limbajul creştin).

…De la volum la volum, aşteptăm, de la EUGEN EVU, noi revelaţii existenţiale şi, mai cu seamă, revelaţii re-sacralizante. Continuu în viziune, mereu şi mereu (“interminabil”!), el nu ne dezamăgeşte, nici măcar o dată, nici măcar o clipă de/din …”interminabilitate”!

Singura problemă este (şi rămâne!) una destul de grea: ca EUGEN EVU să fie citit “în cheia” sa originară, în care şi-a desluşit, sie însuşi, ceea ce divinitatea i-a dezvăluit (cât de ocult!) Misterele Isiaco-Eleusine. Oare va fi posibil? Şi în ce proporţii umane?

…Se va vedea, în timp. “Á la bon entendeur, salut!”

…Dar Poetul va apuca, oare, să ştie/afle (sofianic!) dacă…”da”, ori dacă “ba”?! Când “interminabilul” poetico-iniţiatic va deveni “desăvârşire/terminare” a ŞTIRII SOPHIANICE – a INIŢIERII generale? Asta n-o poate şti nimeni, din zona “orgasmului iniţiatic”.

                                                                      prof. dr. Adrian Botez