POEZIE

dacă aş vrea să predic – n-aş găsi ce să

spun: aş bâigui câteva vorbe

stinghere – şi-apoi aş tăcea – ruşinat

într-un colţ de minune

n-am umblat lumea în lung şi în lat

n-am păşit prin iarbă – prin rouă şi-n soare – alături de

mari mulţimi de oameni – frământând

cu sfântă socoteală – în picioare şi între pumni

pământul             

nici mările n-am înfruntat – în

frăţii ale spumei talazului – nici în

faţa peştilor uriaşi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al păsărilor văzduhului – răsărite din

neantul apei – nu m-am închinat

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând să ispitesc cerul şi-ale lui

de aer mult şi-ndesat - porţi enigmatice – şi

sipete scumpe şi rare - cu multă

şi îndelungă chibzuinţă - dumnezeiesc

ferecate

n-am stăpânit popoare fără de număr – închinându-le

lunii şi soarelui – şi nici piramide

n-am durat  – în amurg

nu m-au vizitat – mari şi mici – păsările dumbrăvii – în

dimineţile începutului lumii – şi

n-am schimbat vorbe şi nevinovate

ori cam deşucheate

flecăreli – flăcărui - cu îngeri

seara – după ce-n şiruri

nesfârşite – vitele se retrăgeau

de la adăpat – lăsând loc curat de

hodină  - pe prispe şi-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul bătrânilor

şi – mai ales – n-am întrebat munţii despre ceasul

tăcerii – iar piscul mi-a rămas fratele de sub trăsnet – dar

mut şi podidit de

spumele verzi ale sfioşeniei  pădurilor – de spumele

albe – ale-ndrăznelii izvoarelor : acolo sus

între ţancuri – stau  - nevăzute – cumplit templele  - cărora doar

când şi când – în cutreierul veşnic al

minţii -  le jertfesc

ori – dimpreună cu nevăzuţi preoţi sau

genii de noapte - în taina pietrei stelare – cioplesc şi de zor

zugrăvesc – cu tunet şi foc

icoanele zeilor fumegoşi – sălbatici ascunşi – furioşi cât şi

temeliile zbătute-ale lumii

rădăcinoşi – naivi şi bărboşi

...şi nici măcar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat - din când în când – să

mă ispitească din

cuvânt – să-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – şi să privesc – stând  - de-mprumut şi

în joacă – pe tronul lui

oceanele şi câmpiile lumii – ca

pe nişte locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – şi  - gemând de lung dor – pregătite spre

a fi însămânţate - prin

albă de nesomn - năzuinţa

n-am lăsat vreodată foarfecele croirii de lume

cu gura deschisă – temându-mă că-i voi

fi – eu însumi - mereu

hrană a nesătulei lui lăcomii – sau că

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multă

nemăsurată şi neruşinată poftă – prin nesăbuinţa mea

el va naşte – numai începuturi de lume – monştri pe cioate

sprijiniţi – orbi zurlii

muţi - surzi şi

sanchii

ce-aş putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-şi

schimba – în răstimpuri – poziţia lunecosului

trup – să nu le amorţească apele – deltele

sfinte – şi să nu se lase năpădite de bolile

ştimelor – când isteţe – când

trist cântătoare – în noaptea

neliniştii

ce-aş putea rosti în faţa

popoarelor – care se mişcă – tăcute – în

umbra şi după umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a şti – a doua zi – cu ce rugăciuni să-şi întâmpine

cirezile faptelor?

să stau – ca sub ploaia de rouă a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

şi să-nvăţ să-nserez : e singura predică

folositoare şi dezmierdat potrivită

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt şi nemaiauzite cântece – şi peste care

din când în când – se răsfaţă-a minune şi-a

răsărit de proaspătă lume – o

floare

***

              Adrian Botez