Simbolurile-ARHEI ale/ai cosmosului gândirii umane nu au deplină
forţă, decât atunci când sunt, ca şi în Poezie, viguros ambigue/ambigui
– adică, de fapt, deplin sintetice/sintetici (după „tipicul”
hegel-ian: teză, antiteză,
sinteză), conţinând, în acelaşi corpus ideatico-imagistic,
şi o afirmaţie ipostazială, şi contrariul ei – transcense,
ambele, într-o armonioasă re-ipostaziere superioară, într-o re-semantizare
cosmică, de o amploare ameţitoare, tinzând spre infinit! Numai aşa avem garanţia
provenienţei lor divine şi, deci, a puterii lor de intervenţie
divină, în favoarea noastră – a puterii lor de a exista în zona
divină, de a acţiona, pentru tămăduirea mentalului şi
Duhului nostru, în zona divină, de a „negocia” şi „media”,
pentru ieşirea noastră, din capcana înţepenirii în
unilateralitatea percepţiei cosmice, degenerate – şi pentru
re-plasarea noastră în originarul divin, eliberat de orişice
necesitate vulgară. Doar când Arheii ne oferă şansa
trăirii, concomitente, în ambele lumi/cosmosuri (cel senzorial-pseudo-real
şi cel divin-transcens, „intrat prin oglindă în mântuit
azur”) - ei/ARHEII îşi împlinesc, cu desăvârşire,
funcţia soteriologică şi funcţia taumaturgico (miraculos
vindecătoare de chtonian/terestricitate!)-vaticinaro-divină.
Cel puţin de
vreun veac şi jumătate încoace, hieroglifa CORBULUI este dificil de descifrat, mai cu seamă în zona
europo-atlantică (dar şi într-o destul de importantă parte din
Asia: spre exemplu, în India, prin Mahabharata,
unde corbii sunt socotiţi doar „mesagerii morţii”, sau în Laos,
unde „apa spurcată de corbi nu mai poate fi folosită în ritual” - cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri, Editura
Artemis, 1994, vol. I, p. 365): romanticii
veacului al XIX-lea (şi, mai cu seamă, E.A. Poe, cu al său,
poate prea celebru poem, „Corbul”...:
„Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi
ucise, /Lângă vorba ce-o rostise CORBUL NOPŢII, COBITOR /CIOCLU CHEL, SPECTRAL, SINISTRU, BĂDĂRAN ŞI
COBITOR /Vorba Never - Nevermore” – s.n.) au contribuit, din plin, la descifrarea acestui
simbol aviar, în cheie (aproape) exclusiv negativă şi nocturnă:
„pasăre
de rău augur, pasărea neagră, care planează peste câmpurile
de luptă, pentru a se îmbuiba cu hoituri”
[1]
.
Nu trebuie
să uităm că, la această descifrare unilaterală, deci,
greşită şi pauperizatoare (din punct de vedere semantic şi vindecător-taumaturgic!),
a Arheului-CORB a contribuit, din
plin, şi Vechiul Testament, prin
mitul despre Potop şi Noe (mai exact, prin stabilirea arbitrară a
preeminenţei funcţiei solare a PORUMBELULUI - purtător al „ramurii verzi de măslin”,
asupra funcţiei funebre a CORBULUI - suspicionat, deductiv, de cantonare, cu
obstinare, în zona cadavrelor plutitoare – şi „blestemat de Noe, pentru că
nu s-a întors la corabie, să vestească retragerea apelor, după
potop. L-a blestemat să nu aibă cuib în care să poată
trăi, să depună ouăle în cuiburi străine, ca să i le clocească alte
păsări, SĂ NU MAI FIE ALB, CI NEGRU, cum îi este inima, să
fie de rău augur celor ce-l văd, să vestească vreme rea
şi să fie necrofag” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R., 1985,
p. 531); de reţinut că, şi-n tradiţia biblică, se
afirmă despre CORB că, la
început, a fost alb-solar, şi
că doar accidentul diluvial, prin Noe cel vindicativ, îi modifică
şi culoarea, şi semantica solar-pirică:
“6.
Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe fereastra
corăbiei pe care o făcuse
7.
şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut.
Şi ieşind acesta, nu s'a mai întors, până ce apele-au secat pe
pământ.
8.
Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele
au scăzut de deasupra feţei pământului.
9.
Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s'a
întors la el în corabie; căci încă era apă pe toată faţa
pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi l-a apucat şi l-a
băgat la el în corabie.
10.
Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis
porumbelul din corabie.
11.
Şi porumbelul s'a întors la el spre seară; şi iată, avea în
cioc o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că apele se
scurseseră de pe faţa pământului”.
Această contradictorialitate semantic-funcţională
a CORBULUI este remarcată
şi de către etnografii şi etnologii români: „Simbolismul
corbului la români este ÎNCĂRCAT DE CONTRADICŢII, pentru formă,
culoare, funcţiunea atributele şi semnificaţiile ce i-au fost
acordate. E când o pasăre mare (corbul), când una mică (cioara). În
general e negru, rar sur şi foarte rar alb. Culoarea neagră e
asemenea Haosului, înaintea creaţiei cosmosului, mediului germinativ al
lumii; culoarea sură a a pământului ce poate fi fertilizat, iar
culoarea albă a creaţiei, a naşterii şi renaşterii ” – Romulus Vulcănescu, idem, p. 530.
Şi în
alchimie, se sugerează dualitatea funcţională a CORBULUI – dar cu accente mistic-ermetic-oculte,
legate de misteriul renaşterii-ca-transfigurare/sublimare: „Alchimiştii
au asociat întotdeauna faza putrefacţiei şi a materiei la negru cu un
corb, numind-o CAP DE CORB. Ea este leproasă şi trebuie albită,
spălând-o de şapte ori în apele Iordanului. Îmbibările,
sublimările, distilările se fac de la sine numai cu ajutorul focului.
Aşa se explică reprezentarea deosebit de frecventă a negrului
volatil pe planşele vechilor tratate de ştiinţe ermetice”
– cf. Dom Antoine-Joseph, Dictionnaire Mitho-hérmétique,
Paris, 1787, reeditare Paris, 1936.
CAPUL DE CORB este Capul ambiguităţii (expirat-transcense!)
a lui Harap-Alb – acel Cap FALS/PROFAN
(non-iniţiat întru DEMIURGIA COSMICĂ!) - CAP care trebuie
tăiat, spre a elibera energiile solare ale CAPULUI DE INIŢIAT-ÎMPĂRAT!
Contradictorialul, în stabilirea forţei de Duh a Arheilor, nu este deloc minimalizator de
semantică, ci, dimpotrivă, vesteşte o zonă de foarte
intensă efervescenţă a semanticii, o zonă de foarte veche
semantizare viguros-ambiguă!
Dar avem nevoie
şi de suportul demonstrativ al
dualităţii şi ambiguităţii - pentru a deveni
credibili, în această epocă a celei mai incredibile profanări
şi înjosiri/degradări, infectări a lumii cu pozitivism, cu
materialism, cu anti-spiritualism şi, deci, cu un scepticism
jenant-vulgarizator, împins până la imbecilizare exasperantă,
până la aberaţie negativistă.
...Din fericire, mai
avem (şi, relativ, păstrăm!) şi mitologia/tradiţia
dacico-zalmoxiană (în mod fals, disjunsă de mitologia
greco-romană, în care, de fapt, toate ipostazele divine sunt împrumutate
din Dacia sudică şi nordică!) – adică, mai exact, a
familiei spiritual-fraterne GETO-GOTICE! Românii-daci şi irlandezii-celţi sunt singurele
neamuri, din Europa, care mai păstrează, şi în veacul nostru (de
uitare letală a identităţii spirituale!), simbolistica SOLARĂ şi PIRICĂ a CORBULUI – ca „Pasăre a
Focului”!
„În mitologia celtică, zeițele Badb și Morrigan,
personificări ale războiului și regine ale fantomelor - apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări –
corbi (…) În mitologia nordică, cei doi corbi ai
zeului Odin, Hugin și Munin ÎL
ÎNȘTIINȚEAZĂ PE STĂPÂNUL LOR DESPRE CEEA CE SE
ÎNTÂMPLĂ ÎN LUME. Tot în mitologia celtică, corbul este un
SIMBOL AL LUI LUG,
ZEU OMNISCIENT, și asta datorită faptului că fiind pasăre
reprezintă CELESTUL ȘI LUMINA, IAR PRIN CULOAREA SA REPREZINTĂ
TERESTRUL ȘI TENEBRELE (…)Cuvântul celtic pentru corb este “bran”. El
înseamnă PROTECŢIE, INIŢIERE ŞI VINDECARE, PRECUM ŞI
PURTĂTOR DE ÎNTELEPCIUNE. Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau
că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura
magică avea să sufere îngrozitor. Eroul Bran îl desemnează pe PĂSTRĂTORUL
MEMORIEI ANCESTRALE, pe ÎNŢELEPTUL SUPREM. Asta cu atât mai mult cu cât
CAPUL SĂU, RECIPIENT AL INTELIGENŢEI, a fost îngropat în sacrul munte
alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei,
şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran. Adesea ANIMAL
PROFETIC, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează
că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat
oraşul Lugdunum/Lyon (…). Corbii sunt şi tovarăşii lui
Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. UNUL ESTE HUGINN, SPIRITUL,
CELĂLALT ESTE MUNINN, MEMORIA. CEI DOI AR REPREZENTA PRINCIPIUL
CREAŢIEI, SPRE DEOSEBIRE DE LUPII LUI ODIN, CARE AR FI PRINCIPIUL
DISTRUGERII. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile,
după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu-I
informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi. MESAGERI
AI ZEILOR, CU CAPACITATE PROFETICĂ, au un rol fundamental în practicile
şamanice. În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar
şi WOTAN APARE ÎN IPOSTAZA DE ZEU-CORB. Capacitatea lui Odin de a-şi
trimite gândul şi mintea departe s-ar putea lega de călătoria pe
care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde
şi temerea că cei doi corbi nu s-ar mai întoarce. Pe de altă
parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc
important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele
două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale
zeităţii. Simbolismul corbului în lumea germanică include şi
stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la
fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul
păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi
conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU
“HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE) […].Şi grecii şi
romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum.
Este ANIMALUL SOLAR AL LUI APOLLO, DAR ÎL REGĂSIM ŞI PE LÂNGĂ
ATHENA. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul
pentru LOCVACITATEA ŞI ISTEŢIMEA SA. După Strabon, corbii sunt
cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca MESAGERI AI ZEILOR,
ÎNZESTRAŢI CU FUNCŢII PROFETICE “ – cf. Irina-Maria Manea, Istoria mitică a unui mesager divin, în historia.ro.
Da, iată ce se
poate strânge, în domeniul „corvinesc”,
dacă se analizează zona de Duh vest-celtică, dar şi aceea
de centru şi est-europeană (traco-greco-romană):
a-CORBUL este simbol al omniscienţei (“și asta
datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul
și lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și tenebrele”).
Cuvântul “CORB”, la celţi, “înseamnă
protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător
de întelepciune”, dar
simbolistica lui se amplifică şi modulează, devenind:
b-“păstrător
al memoriei ancestrale, înţelept suprem”;
c-“animal
profetic”;
d-“tovarăş
al lui Wotan”, în dublarea ipostazială: “unul este Huginn, spiritul,
celălalt este Muninn, memoria”. Mai departe, afirmaţiile sunt
greşite: “Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii
lui Odin, care ar fi principiul distrugerii”: nu, Lupul Fenrir/Lupul cu
Pântece de Dragon, atât la celţi, cât şi la daci (adică, la
marele popor geto-gotic!) este ipostază ambivalent-semantică, foarte
apropiată de aceea a Lui Hristos: înghite lumea coruptă de întuneric,
o supune taumaturgiei soteriologice în pântecele dragonic, după care o
regurgitează mântuită/o redă funcţiei ei cosmice, deplin
purificată! Ca urmare, noi considerăm că Lupul şi Corbul sunt DUBLĂ IPOSTAZIERE A
ACELEIAŞI…DUBLE FUNCŢII MITO-DEMIURGICE!
e-tot
dublu ipostazial: “mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică” – şi,
foarte important, pentru demonstraţia noastră: “În Edda
poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN
IPOSTAZA DE ZEU-CORB”…De fapt, cum vom vedea şi mai jos - DOI CORBI! Unul al Luminii şi unul
al Întunericului (Întuneric pregătitor
al RESURECŢIEI!
f-“Huginn
şi Muninn invocă şi conceptele de “FYLGJIA” (METAMORFOZĂ,
NOROC ŞI SPIRIT PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL FANTOMATIC AL UNEI
PERSOANE)
g-La
greci şi la romani (se zice!) este subliniat simbolismul pozitiv al
Corbului (dar şi DUBLU IPOSTAZIAL!):
“animalul
solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena”. Totuşi,
trebuie să remarcăm, încă de pe acum, că nu poţi rosti numele
lui Apollon/DIURNUL/SOLARUL,
fără să-ţi vină pe buze, în mod automat, şi acela
al lui Artemis/NOCTURNA/SELENARA…
Ca şi în Vestul Europei, şi în zona
estică se subliniază aspectele sapienţiale şi vaticinare
ale Corbului: “locvacitate şi isteţime” - precum şi, în ipostaza redublată
(deocamdată, doar imaginar-iconic):
“mesageri
ai zeilor, înzestraţi cu funcţii profetice”!
h-…“animal
psihopomp”.
De reţinut (pentru meditaţie…) şi
afirmaţiile lui Cătălin Stănculescu, conţinând o încercare
de motivaţie a apariţiei preeminenţei simbolosticii negative a CORBULUI, asupra celei positive (pe
noi, de fapt, nu ne interesează nici una, nici alta, separat! - pentru
că noi considerăm că UNA
NU POATE EXISTA FĂRĂ CEALALTĂ, la modul Arheico-Mitologic!): datorită vânătorilor şi
pescarilor, CORBUL ar avea
ipostazierea pozitivă, iar sedentarii ar fi cei vinovaţi de amputarea CORBULUI, de ipostaza pozitivă
şi trecerea pe “releul” exclusiv negativ…O teorie
destul de slab întemeiată logic, având în vedere că lumina
solară este necesară şi iubită/adorată, cel puţin
la fel de intens (cât este de către vânători şi pescari) şi
agricultorilor/de către agricultori!
…Să vedem, însă, cum este
văzut CORBUL în zona pur
dacică. Pentru a stabili profilul arheic al CORBULUI la daci, ne vom folosi de un interesant (deşi cam
emfatic, în stil…) studiu (semnat, se pare, cu pseudonim: “Eliszar”), apărut
atât într-o revistă basarabeană (Basarabia
literară), din 6 noiembrie 2009, cât şi într-o revistă
online, din România “îngrăniţată” (cersipamantromanesc.wordpress.com) – din care studiu vom
selecta, destul de drastic şi de categoric:
“Dacii au fost singurul popor a căror
credinţă depăşea marginile propriei ţări, cât
şi marginile pământului. Credinţa lor a fost una universală.
PE ACELEASI BASORELIEFURI MAI ÎNTÂLNIM DOUĂ REPREZENTĂRI A CĂROR ÎNŢELEGERE APARŢINE
DOAR INIŢIATILOR. ESTE VORBA DE PASĂREA PHOENIX, PE CARE MULŢI
ISTORICI AU DESCRIS-O CA FIIND UN VULTUR. CEA DE A DOUA ESTE UN CORB. (…)PASĂREA
PHOENIX REPREZENTA RENAŞTEREA SPIRITUALĂ A UNUI POPOR. Un monument
extrem de important în acest sens îl reprezintă CELEBRUL TEZAUR DE LA
PIETROASA, CĂRORA ISTORICII ROMÂNI, ÎN NEŞTIINŢA LOR SAU ÎN
REAUA LOR CREDINŢĂ, I-AU SPUS <CLOŞCA CU PUII DE AUR>,
CÂND, DE FAPT, EA REPREZINTĂ PASĂREA NEMURITOARE ŞI PUII
SĂI, SIMBOL AL RENAŞTERII PERMANENTE A POPORULUI NOSTRU.
Iar
cea de a doua pasăre (n.n.: noi credem că este, de fapt,
aceeaşi PASĂRE
A NEMURIRII, dublu ipostaziată!), CORBUL, ESTE
ÎNTÂLNIT, MEREU, CA UN MESAGER ÎNTRE LUMEA CELOR VII ŞI LUMEA CELOR
PLECAŢI DE AICI, DACII FIIND CONVINŞI CĂ NU EXISTĂ MOARTE,
CI DOAR O TRECERE CĂTRE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să nu
uităm că, după mai bine de 1000 de ani, CORBUL va deveni simbolul
uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia
Huniazilor, care a dat naţiunii române pe cel mai viteaz conducător
de oşti, Iancu de Hunedoara”.
Şi, autorul revine, destul de straniu (aparent!), la…CEI DOI CAVALEREI DANUBIENI!
“Cei
doi Zamolxis, simbol al libertăţii
Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în Dacia
preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul XIX, a fost
Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele mărturii existente sunt nişte
basoreliefuri şi nişte monumente. În comparaţie cu alte
monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt turnate în plumb,
material care, în credinţa strămoşilor noştri
aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actual, monumentele conţin
secvenţe cu un singur Cavaler, cu doi Cavaleri şi o Mare
Zeiţă şi cu scena unui banchet sacru, oferit
învingătorilor. După cum se ştie, dacii erau unul din
puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost
introdusă de romani, mai precis de coloniştii veniţi în Dacia.
Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai
exact, o preluare a acestui cult de către învingători şi de
către popoarele cucerite de ei. Romanii au făcut mai mult: au
recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian,
punându-şi principalii zei în urma acestuia, pe diferite monumente. (…) Basoreliefurile
în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă
pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis,
ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea
creştinismului, arătând, totodată, şi dorinţa
reîntregirii ţării” etc. etc. Şi, în fine: “Cei doi
Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap
nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă frigiană, căciula
roşie, simbol al luptei pentru cucerirea libertăţii…” etc. etc. Şi, în fine:
“Neofiţii treceau probe de curaj şi mureau
simbolic
Unul
dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca iniţiaţii nu
consumau niciun fel de carne, ci doar peşte, aliment care purifica trupul,
alungând demonii. Ne mai mirăm, oare, că dacii au fost
creştinaţi atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia
posedau, înainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele creştine?
Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple ale
cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în
munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor. Cei care doreau
să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului
Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat
în zona muntoasă, unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare
şi renaştere spirituală. În basoreliefuri, apare ritualul de
înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur, în
credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului, care învingea balaurul, simbol al răului (n.n. : paznic al misterelor sacrale, devenit simbol
al Misterului Sacral
Demiurgico-Resurecţional ETERN!) şi îl
scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul
dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile negative.
Ei
învingeau întotdeauna
Mai
mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi numai nobili. Şi asta
nu dintr-o discriminare de rasă, ci pentru că meseria nobililor era
războiul. Oamenii liberi munceau pământul şi doar în caz de primejdie
veneau sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în arta războiului.
Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita ţării, îi reprezenta
pe cei mai buni războinici sşi pe marii preoţi,
păstrători ai ritualurilor strămoşeşti. Şi nu
intervenea într-o luptă decât atunci când era ameninţată
însăşi integritatea ţării. Pentru că una din
condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să nu uităm
că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni pe aceşti
cavaleri, reorganizaţi sub Ordinul Dragonului, ordin a cărei
paternitate şi-au însuşit-o maghiarii şi popoarele germanice,
ordin din care au făcut parte toţi marii noştri domnitori, din
toate cele trei ţări române” – cf. Eliszar, art. Cultul Cavalerilor
Danubieni, în cersipamantromanesc.wordpress.com. (dar
şi în Basarabia
Literară, 6 noiembrie 2009).
Adevărat! Ordinul
DRAGONULUI îi ocultează, de fapt (păstrându-le nobila sacralitate!),
pe CEI DOI CAVALERI DANUBIENI/ZALMOXIENI! Deci, cade (în mod definitiv!) aşa-zisa
“preeminenţă” a
Luxemburgului, despre care se tot afirmă că i-a “alduit” cavaleri ai DRAGONULUI, pe voievozii noştri valahi
(voievozi care se numeau “Drăculeşti”,
încă dinante de a “umbla” pe la
Luxemburg…!
[2]
).
Păcat că autorul articolului
(citat, selectiv, de noi) nu are o rigoare logică şi
hermeneutică desăvârşită… - altfel ar fi “legat” mult mai bine (până
la…”suprem”!) simbolistica pusă în discuţie. Noi credem că, de fapt, Pasărea
Nemuririi/PHOENIXUL este, de fapt, CORBUL! La fel, suntem convinşi că, în mitologia dacilor, Dubla Ipostaziere Zalmoxiană (CEI
DOI CAVALERI DANUBIENI, unul cu
faţa îndreptată, tip “Ianus bifrons”, către înainte-lumină-viitor [la modul VATICINAR], celălalt cu faţa îndreptată către înapoi-întuneric-trecut [la modul
MNEZIC!] este reprezentată, de fapt,
prin DOI
CORBI! Simbol/simboluri al/ale VIGILENTEI VEGHERI (de esenţă SACERDOTALĂ
[3]
!) , ASUPRA PURITĂŢII
ÎNALT-SACRALE, ASUPRA DESĂVÂRŞIRII “ELITEI CELEST ARHANGHELICE”, ÎN/PRIN RĂZBOIUL CU DUHURILE RĂULUI (…prin
alăturarea CELOR DOI CORBI/CELOR DOI CAVALERI DANUBIENI, se obţine o
sinteză a Luminii şi a Întunericului, întru ETERNA DEMIURGIE
COSMICĂ)!!!
Iar “roşia bonetă frigiană” nu trebuie tratată cu emfază patriotică, ci, mai curând,
cu rigurozitate hermeneutică: ea/”roşia bonetă frigiană” nu simbolizează, neapărat, “lupta pentru cucerirea libertăţii” - ci, pur şi simplu, PIRICUL/FOCUL RESURECŢIONAL!
Şi,
da, CORBII RESURECŢIONALI (deci, şi APOTROPAICI!) “ÎNVING TOTDEAUNA”,
EI SUNT ELITA SPIRITUALĂ/SACRALĂ CHTONIANO-CELESTĂ, pentru
că, fiind CEI DOI CAVALERI ZALMOXIENI, iniţial - ei se
transfigurează, în semantica lor intimă şi evolutivă
spiritual, în HRISTOSUL SOLAR, “PHOENIX”
AL NEMURIRII – care, la rândul său, este ARHEU AL AMBIVALENŢEI
SEMANTIC-COSMICE, aşa cum îl pictează şi Nicolae Grigorescu, la
Mânăstirea Zamfira: UN-HRISTOS-TOT-ANUL-ÎNTUNECAT, şi
UN-HRISTOS-TOT-ANUL- LUMINAT! !
...De unde avem
garanţia că strania biserică a Mânăstirii de la Corbii de Piatră
[4]
nu a fost ridicată pe locul unui TEMPLU
ZALMOXIAN
[5]
,
al CELOR DOI CAVALERI ZALMOXIENI,
pentru a nu se uita (pe de o parte) locul sacru, iar pe de altă parte,
pentru a se marca evoluţia
spirituală, desăvârşitoare, dinspre nivelul arhanghelic al
lui Zalmoxis, spre cel Suprem
Sacral, al Lui Hristos-Dumnezeu?!
...Vă mai
amintiţi „Strigoii” Marelui Iniţiat, întru Neamul Românesc şi întru Tracologie (de către
însuşi Nicolae Densuşianu!)
- MIHAI
EMINESCU?
„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă
ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel de moarte
- uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .
Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb”.
...”Un
alb ş'un negru corb”...Subsemnatul a fost obsedat şi fascinat, o
viaţă întreagă, de aceşti „DOI CORBI ÎNTR-UNUL”! Vom
vedea, mai jos, de ce socotim noi că sunt „doi corbi ÎNTR-UNUL”.
...În toponimia zonei valahilor, există atâtea „toponimii ale CORBULUI”, încât ne şi mirăm de ce nimeni nu s-a „scandalizat” şi „sesizat”: Corbu, comună în județul Constanța, Corbu, comună în județul Harghita, Corbu, comună în județul Olt, Corbu, comună în raionul Dondușeni, Republica Moldova, Corbu, sat în comuna Cătina, județul Buzău, Corbu, sat în în comuna Glodeanu-Siliștea, județul Buzău, , sat în județul Harghita , reședința comunei cu același nume, sat în în comuna Teslui, județul Olt, Corbu, sat în județul Vaslui, Corbu, sat în județul Vâlcea etc. – precum şi nume compuse: Corbu Nou, sat în județul Brăila, Corbu Vechi, sat în județul Brăila – precum şi nenumărate derivate: Corbeni, Corbeşti, Corbeanca, Corbiţa… Lunca Corbului, Corbii de Piatră, Corbii Ciungi…! Dar şi toponimii “corbiere”, cu rezonanţă slavă: Voroneţ (“vorona” înseamnă “corb”!), Vorona Podu Corbului, Vorona Ostrovu Corbului, Vorona Mare Corbi etc. etc. Precum şi (cum să uităm!) o familie de eroi valahi ardeleni, familie voievodală, princiară şi regală: CORVINEŞTII [6] !
“CORBI” şi iarăşi “CORBI”!
Avem senzaţia (şi nu credem că doar atât!) că o Românie
întreagă stă sub semnul CORBULUI
– pasăre-HIEROGLIFĂ a Celei mai Înalte Sacralităţi.
Până şi PAJURA devine, în
acet context şi din această perspectivă, un simbol “de
mâna a doua”, sărăcit semantic! De aceea, muntenii trebuie
să fie mândri când stema lor este tălmăcită în sensul CORBULUI CRUCIAT, iar nu
(neapărat) al PAJUREI CRUCIATE!
Ori, poate, PAJURA va fi fiind
ipostaza diurnă/celestă a CORBULUI
RESURECŢIONAL! Dar tot prea puţin este/ar fi…”DOI
CORBI ÎNTR-UNUL” înseamnă DUBLU,
din punct de vedere şi mitologico-arheic, şi heraldic! Cercetătorul GEORGE LIVIU TELEOACĂ ne sugerează,
într-o scrisoare, cu bun argument, că, de fapt, Pajura/Acvila este, în realitate şi pentru împlinirea semanticii ei sacral-mitologice (în
simbolistica europeană), BICEFALĂ/BIVALENTĂ, şi ea! – “de tipul yin-yang”!!!
…Noi
am rămas pe gânduri, când, cu mulţi ani în urmă, un amic ne-a spus că a copilărit
la…”CORBII
CIUNGI”
[7]
!
Cum, adică, să se cheme “corbi CIUNGI”? Ce, au mâini?
Apoi,
treptat, ne-am dat seama că acest toponimic straniu vorbeşte despre
nişte divinităţi
antropomorfe – sau, mai exact, despre O
SINGURĂ ZEITATE, CU DUBLĂ IPOSTAZIERE (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!), dublu
orientată funcţional, precum ne zice şi Eminescu: în loc de “alb
şi negru corb”, aici se spunea despre “corbul de mâna dreaptă”
şi “corbul de mâna stângă” (reuniţi în HIEROGLIFA-ZALMOXIS!) – adică, “dreapta” însemnând “alb-lumină-zi”, iar “stânga”
însemnând “negru-întuneric-noapte”
(pentru că, da, HIEROGLIFA-ZALMOXIS
NE LEAGĂ, EGAL, DE CHTONIAN, CÂT ŞI
DE CELEST!). Dar, fiind ei “ciungi”, acesta era semnul transfigurării “mâinii”
umane în…”ARIPĂ DIVINĂ”! (…cum
se petrec lucrurile cu orişice “dispariţie”,
din câmpul senzorialului uman: ea
devine “re-apariţie”, pe o treaptă categoric superioară
spiritual: în câmpul supra-senzorial SPIRITUAL-DIVIN!).
“Aripa Luminii” şi “Aripa
Întunericului”, care va să zică!
…Şi,
abia atunci, noi am făcut legătura, mental şi întru Duh, cu
Zalmoxis, care se ipostaziază în hieroglifa CELOR DOI “DALBI PRIBEGI-GEMENI” – zeităţile trace APOLLON-Zeul Luminii Diurne şi ARTEMIS-Zeiţa
Luminii Nocturne!
“DOI CORBI ÎNTR-UNUL” – Lumină şi Întuneric, reunite întru ETERNĂ DEMIURGIE!!!
Amintiţi-vă
de lupta lui GREUCEANU cu “tat-al
zmeilor”
[8]
–
când apare (s-ar zice!) un CORB (de
fapt, sunt “DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!):
“Şi se luptară, şi se
luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră.
Atunci trecu pe dasupra lor un corb, carele se legăna prin văzduh
şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule, pasăre
cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare
un voinic, cu calul lui cu tot.
Zise şi Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie să-mi aduci
un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei
leşuri de zmeu şi trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui
Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea;
căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la
suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe
zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în pământ până în gât
şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai
ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna
mea (…). Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu
viaţă dacă îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o culă. Acolo
înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna
dreaptă.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi
reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.
Dete corbului, după
făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula
din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo
soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea
stângă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare”.
De
observat că (dincolo de europeneasca fixaţie/”modă” necrofagă, a CORBULUI “CERNIT”,
stabilită printr-o tradiţie …“ciungă”!) - există, de fapt, după schema funcţională
vasilelovinesciană şi guénonistă (a lui penia/vs/poros - adică, gol/vs/plin):
a-un CORB-POROS,
care ADUCE “un cioc de apă dulce”,
lui Greuceanu – şi
b-un CORB-PENIA,
care NU ADUCE “un cioc de apă dulce”, “tatălui
zmeilor”!
Şi
nu este o simplă speculaţie de-a noastră, de tip sofistic! Ce
anume era în joc, ce “miză” avea bătălia
dintre Greuceanu şi zmei? Bivalenţa
complementară/hierogamică şi cosmic-arheică: SOARELE şi LUNA! Adică, “miza”
cosmic-arheică este Cuplul/BIVALENŢA
LUMINICĂ: APOLLON şi ARTEMIS,
“DALBII
GEMENI COSMICI”! Deci, CORBUL este Duhul celor “DOI GEMENI COSMICI” – care îl ajută pe Greuceanu SĂ REFACĂ SINTEZA COSMICĂ!
Pentru că, în definitiv, ce şi câtă răsplată
primeşte CORBUL, “aspirată”,
pentru îngurgitare (şi viitoare regurgitare soteriologică!), “extrasă”,
pentru lustraţia lumii, din karma lui Greuceanu? “TREI LEŞURI DE ZMEU ŞI TREI DE CAL”
! Pe
de o parte – Treimea Funcţional-Sacrală: TEZĂ, ANTITEZĂ şi SUPREMA/COSMICA
SINTEZĂ! Pe de altă parte, avem “trei
leşuri de ZMEU” şi “trei leşuri de CAL”. CALUL este animal SOLAR şi PSIHOPOMP: “leşul calului” înseamnă ANULAREA/BLOCAREA
TRECERII SPRE ALTCEVA! E rău? Nu, pentru că, în urma acestui
veritabil “Armaghedon”/”zmeomahie” – s-a restaurat STAREA
PARADISIACĂ (de Supremă Sinteză Cosmică!), deci nu mai este nevoie
de trecere, undeva, spre ceva-altceva – căci este vorba despre
ELIBERARE NU “SPRE”, CI “ÎNTRU” STAREA DIVINĂ! Iar “trei leşuri de ZMEU”? “Zmeul” este “cel de pe tărâmul celălalt”, dar nu tărâm
celest, pentru că “se
coboară”, eventual prin intermediul FÂNTÂNII! Descensionalul/STÂNGA
(zmeu) este LUNAR/FUNEBRU, tot aşa cum ascensionalul/DREAPTA
(Greuceanu) este SOLAR/RESURECŢIONAL – iar îngurgitarea lor de
către CORBUL-DRAGON LUSTRANT-SOTERIOLOGIC nu doar că produce
lustraţia lumii, ci şi reface (“DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!) Suprema Sinteză Cosmică:
PARADISUL!
…Dubla
funcţionalitate (şi iconicitate! – precum Cei Doi ŞERPI DE FOC/DRAGONI DE FOC alchimici, care se
împletesc-luptă între ei şi, apoi, într-o apoteoză finală, îmbrăţişează, la modul demiurgic, CADUCEUL LUI HERMES!) este
perceptibilă chiar în aceeaşi ipostaziere, aceea a lui Apollon: “După ce au petrecut trei ani
în Carpaţi (n.n.: întru moarte şi ÎNVIERE!), Gemenii Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) au părăsit STÂNA (n.n.:
toposul paradisiac) de la Arsena (Râşnov) şi au trecut munţii (n.n.: ÎNĂLŢAREA LA CERURI!), închinându-se
şi la ruinele templului lui Orfeu (<<Sfinxul >> şi <<Babele>>),
precum şi la peştera (Ialomicioarei), unde se retrăsese cândva
profetul (n.n.: Zalmoxis-“Doi CORBI Într-Unul”!). (…) Ca să nu fie recunoscut,
Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, spre a nu i se vedea
semnele de la căderea tragic din Stejar (n.n.: Copacul
Răstignirii şi al Învierii Lui ZALMOXIS!). De
atunci, zeului i s-a spus şi CHAR-NABUTAS (Domnul Nevăzut/Întunecat,
Negru), sau CAP-NABOTAI (Chip/Cap Nevăzut/Ascuns/Mascat [n.n.
Apollon îşi recuperează, pentru SUPREMA
SINTEZĂ ALCHIMICĂ, numită “CAP-DE-CORB”/ÎNVIEREA CEA VEŞNICĂ, ÎN DUH - şi Chipul NOCTURN-SELENAR-GERMINATIV/”ARTEMIS”!!!]. (…) Astfel, oastea a pornit
spre răsărit (n.n.: mişcare regresivă/”regressus
ad uterum”/-recuperativă de Stare PARADISIACĂ!) (…). În
fruntea luptătorilor înaintau COPIII
CERULUI/”DALBII PRIBEGI/DALBII GEMENI”.
De atunci, geţii i-au consacrat pe cei doi Zalmoxis ca zei ai
războiului (n.n.: funcţia soteriologico-apotropaică/”exorcizatoare”!). Numele lor
apare – sub forma ZOLMXES (sic!) – pe un vârf de lance, descoperit la
Torcello, lângă Veneţia” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, p.
99).
…ZALMOXIS
(hieroglifa lui: “CEI DOI CAVALERI
DANUBIENI”/”DOI CORBI ÎNTR-UNUL”,
sub semnul dublu funcţional al CORBULUI - NOCTURN/GERMINATIV-(aparent) FUNEBRU ŞI DIURN-PIRIC/RESURECŢIONAL,
EGAL!) – …ZALMOXIS, vestitorul Lui
Hristos - Cel Alb şi Cel Negru,
EGAL…”cu moarte pre moarte călcând,
şi celor din mormânturi, VIAŢĂ ETERNĂ dăruindu-le”
(…”dăruind” la modul
soteriologic, restaurând/recuperând starea/sinteza/esenţa
spiritual-paradisiacă/divină, a Omului…)!
prof. dr. Adrian Botez
[1]
- Cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant, ibidem.
[2]
- „ORDINUL
DRAGONULUI (în latină Societas Draconistrarum) a fost
un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, ce s-a instituit
în zona centrală a Europei. A fost creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în
principal pentru a proteja creștinătatea de amenințarea
otomană. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a
numărat și voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind
înnobilat în 1431 la Nürenberg de către
Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui a fost
șters de pe lista cavalerilor. În anul 1432, la numai un an de la
înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop
protejarea creștinătății de păgâni, în speță
de amenințarea otomană, Vlad i-a condus
personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea
Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din
cetate” - cf. wikipedia.
După noi, este clar că Vlad al II-lea Dracul nu se simţea întru
nimic obligat Vestului (în speţă, Luxemburgului…), pentru că el se
ştia drept Cavaler
Danubian/Zalmoxian/al Dragonului DACIC (…cu mult înainte de a exista “Ordinul
Dragonului Luxemburghez”!), iar nu “cocoloşitor şi
linguşitor” de jefuitori şi asasini cavaleri teutoni…precum a fost şi cazul
aşa-zişilor “cavaleri cruciaţi”, care
şi-au aflat ca duşmani supremi nu pe otomani, ci pe …ORTODOCŞII DIN IMPERIUL BIZANTIN,
pe care i-au măcelărit şi jefuit cu barbarie de nedescris! - încă din 1095, dar, mai cu seamă,
în debutul “Cruciadei” a IV-a: “În iunie 1203, cruciații au
sosit la Bosfor lângă Constantinopol la bordul corăbiilor
venețiene. Au debarcat și au făcut tabăra. După un
atac naval și terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciații au
cerut plata a 200 000 de mărci şi s-au retras așteptându-și
banii. În ianuarie 1204,
nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și s-a
ajuns la un asediu scurt în aprilie 1204. CRUCIAȚII AU RECUCERIT
CAPITALĂ BIZANTINĂ ȘI L-AU JEFUIT CU VIOLENȚĂ.
Venețienii au fondat Imperiul Latin de Constantinopol , care a existat timp de 60 de ani”!!!
[3]
- „Mitologia ţărilor scandinave – Norvegia, Danemarca (Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu
cu numele de Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval de
timp între secolele IV-XIV – oferă alte mitonime care provin de la
sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să amintim
aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul paradisului
ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn (a se citi Dokinn) şi ale
cărui ajutoare erau Walkiriile împlinitoarele dorinţelor
sale. Aici, a rămas neremarcat până astăzi faptul că pe
poarta principală dinspre apus veghează ca expresie teologică a
esenţei palatului simbolul reprezentat de imaginea CORBULUI şi a LUPULUI. Precizată
fiind condiţia direcţională a privirii dinspre apus spre
răsărit, care proiectează imaginea lupului şi a corbului pe
Dacia de răsărit, tandemul celor două figuri explicitează
alcătuirea stindardului dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe
columna lui Traian, unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar mai ales
aşa cum apare stindardul dacic pe recent publicatele imagini ale
plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate cu mare
acurateţe penele şi chiar corpul de pasăre ataşate capului
de lup.
În acest fel reunirea LUP-CORB specifică
stindardului dacic reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte
prin sintagma Volco-Black, ca ilustrare a sintagmei teonimice
arhetipale Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul
dacic cu cap de lup trebuie considerat SEMNUL HERALDIC al
Marelui Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi
sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele Vălcolac, Vărcolac sau VÂRCOLAC, aşa încât stindardul dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul
lumii continuă să rămână semnul heraldic şi pentru VÂRCOLAC varianta utilizată
astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a
fost înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut,
de fapt, niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său
iniţial, la anul 1435 se înregistra forma Volcul sacerdotem, după
ce forma Volco-dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici
că ceea ce numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul
heraldic al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul VOLCODLACI sau VOLCOLDACI şi apoi DACI. Ca dovadă şi
astăzi în limba cehă VLKODLAC înseamnă CONDUCĂTOR, iar în ierarhia bisericească VLĂ-DICĂ desemnează
cel mai înalt rang.
În bun acord şi cu alte date istorice, binomul
heraldic Volk-Negru mai conduce şi la constatarea că
majoritatea simbolurilor care includ culoarea neagră exprimă
conştiinţa ascendenţei sacerdotal-dacice a celor care au creat
sau au adoptat aceste simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele
lui Negru Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a
cărui piatră de mormânt de la Curtea de Argeş conţine
însemne ale centrul hiperborean dacic. Tot aici mai trebuie consemnat
corbul din blazonul Corvinilor a căror origine dacică o afirmă
Papa Pius al II-lea, dar şi istoricul ungur Bonifius care îi indică
şi ginta numită maurovlahi, adică vlahii negri. Pornind
de la asemenea exemple, considerăm că NEGRUL DACIC VA TREBUI INCLUS ŞI EL ÎN LISTA
SIMBOLURILOR HERALDICE, necesare pentru
înţelegerea STEMELOR CU NEGRI sau cu CAPETE DE NEGRI, prezente în întreaga Europă
medievală, mai ales că rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite
şi marilor clerici. De fapt, utilizarea culorii negre ca
determinativ dacic a ajuns la noi , venind de la începuturile istoriei.
Întruchipând întregul neam pelasgic Pelasgos ca
erou civilizator este născut din negrul pământ pe un vârf de munte
acolo unde pământului nu i se poate spune negru decât dacă este
dacic. Din acelaşi motiv, Marea Daciei de est se numeşte Marea
Neagră, iar Dunărea, MAREA AXĂ DACICĂ , îşi
sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră,
care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a
purtat şi numele de HERCYNIA SILVA, provenind de la
rădăcina HERC, asociată
arhetipului VILAH” – cf. cercetător George Liviu Teleoacă, Stindardul dacic sau
Heraldica Strămoşului Vârcolac
Întemeietorul, în revista
online Agero Stuttgart.
[4] -Cf. Maria Oprea, art. O enigmă a civilizaţiei dacice şi medievale: CORBII DE PIATRĂ: cel mai vechi lăcaş ortodox din România, în www.alar.ro. Dar şi: Dimitria Puchiu - specialist în bioterapie şi info-energetică, art. Triunghiul Iniţiatic: CETĂŢUIA, NĂMEŞTI, CORBII DE PIATRĂ – în www.travelinfinit.ro
[5]
- “Băiatul îmi arătă un caiet cu
coperţi albastre, de plastic, în care sunt mai multe informaţii
despre mânăstire. Aşa aflu cum, în 1512, monahia Magdalina, cu nume
de mir Musa, proprietara moşiei de la Corbi, a reînfiinţat mânăstirea
şi a închinat-o lui Neagoe Basarab. Cum aici a fost prima mânăstire
de maici din Ţara Românească. Cum pictura e chiar mai veche, de prin
veacul al XIV-lea, dar laăcaşul însuşi este mult mai
baărân, căci cele două altare de piatră trimit spre bisericile byzantine, din secolul al X-lea, cu hram dublu, şi
chiar spre bisericile rupestre din Cappadocia... Documentele nu se pot întoarce
prea mult în timp, dar de bună seamă, aici a fost un loc sacru
şi în perioada precreştină, CA DOVADĂ ALTARUL DACIC DIN
CURTEA MÂNĂSTIRII” (s.n.) – cf. idem.
[6]
- “Pe blazonul familiei Corvinilor
este inscripţionat un corb, care ţine în cioc un inel de aur.
Atribuirea acestui simbol al familiei are o legendă. Se spune cã Ioan de
Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu
o frumoasă femeie din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta.
Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul din vitejii
săi, Voicu, dăruindu-I, totodatã, şi un inel, dar pentru copilul nenăscut, cu scopul
de a fi recunoscut, atunci când va creşte şi va merge la curtea
regală. În timpul unei călătorii, făcute de familia lui
Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine a
ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de
strălucirea inelului, îl fură încercând să plece cu el. Copilul
Ioan de Hunedoara ia un arc şi săgeteazã corbul, recuperând astfel
inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală,
povesteşte aceastã păţanie, iar regele, impresionat de această
istorie, decide ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur
în cioc.
De altfel, şi numele familiei provine din latinescul “Corvus”, care
înseamnă “Corb”, o pasăre care simboliza cu totul altceva, în evul
mediu, şi anume înţelepciunea şi longevitatea” – cf.
site-ul Muzeului Castelului Corvinilor.
[7]
-Există şi legende, în legătură cu
originea acestei denumiri. În revista online Incertitudini, din 1 februarie 2010: „Se zice că, demult, un mare domn,
tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș - ar fi trecut, într-o
noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe spinarea unui
dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate
crâșmărițele! Pentru
că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai
trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l aștepte. Credincioasă. Seară de seară.
Cu lampa aprinsă. Într-o noapte de toamnă lipicioasă,
întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit
, Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia
își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți. Și-au plătit scump plăcerea de
a bea vin la Vadu’
Stanchii. Le-au fost tăiate brațele . De la coate. Și
aruncate corbilor. În toate
părtile. De atunci, cele două sate vecine se numesc CORBII CIUNGI. Și CORBII MARI” – dar şi în revista Familia, Anul XVIII, nr. 50, 1882, p. 602: „Tot tata ne spunea că,
într-una din nopţi, când Vodă venise la jupâniţă, streja
palatului, care era numi din locuitori din satul Corbii Mici, nu şciu ce
i-ar fi făcut calului lui Vodă, căci când Vodă a plecat dimineţa
la Târgovişte, şi când era aprope să intre în oraş, ar fi
crepat calul şi cercetându-se pricina acestei întâmplări, s-ar fi
dovedit că ea venea de la streja palatului din Corbii Ciungi, care nu
şciu ce făcuseră calului. Atunci Vodă, care ţinea tot
atât de mult la cal, ca şi la jupâniţa din palatul de la Corbii
Ciungi, în superarea sa cea mare, pune de taie degetele de la amândoue mânile
tuturor bărbaţilor din Corbii Mici şi în urma acestei
întemplări, s-a numit satul nostru Corbii Ciungi”. Oricum, satul
era legat de numele CORBULUI şi
cu degetele bărbaţilor tăiate, şi cu ele tefere!
Înseamnă că şi la Corbii Ciungi este posibil să fi existat
un complex sacerdotal zalmoxian, cândva... demult, tare demult!
[8]
-Petre Ispirescu, Prâslea
cel Voinic şi merele de aur, EPL, Bucureşti, 1962, pp.135-136.