RECENZII

Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor [1] , acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele - dimensiunea Cristică.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limită: MANE, TEKEL, FARES („Numărat, cântărit, împărţit”).

Zicerea aceasta de veghetor se structurează unitar în patru părţi: Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificaţii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinţa de lângă divinitate are patru feţe, lumea are patru dimensiuni, patru sunt direcţiile pământene pentru a focaliza în direcţia verticală a credinţei.

Profeţia este despre cel născut într-un timp precis, despre judecată, înger, zi-noapte, Hristos-Viaţa, flori sub cenuşă, armonia divină, lucrătoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din mărturisirea simbolică şi una liniară, culminând în tăcere ca mărturie deplină a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gară pustie, om, moarte, artă, moartea şi forma supremă a zicerii: tăcerea, motiv preluat din Scriptură (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Ţinutul Carpatic, e legănarea naturii, a munţilor, atingerea umbrei de brad, tristeţea realităţii, prezenţa Divină…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar şi descoperirea perfectă a lui Hristos, bazată pe stâlpii de rezistenţă a creaţiei: voinţa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimiţând la copacul vieţii şi al morţii, la copacul cunoaşterii binelui şi răului. Versul pendulează între tandreţe şi imprecaţie, adună cuvinte luminoase şi vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în faţa căderii este reală, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent şi necesar într-o profeţie necesară. Din acest punct de vedere Adrian Botez îşi asumă riscul de a merge la limită, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Există la acest poet energii pozitive, dar şi unele negative, profeţia nu este una comodă, scriitorul are menirea de a zice, de a tăcea, de a mărturisi cumva adevărul şi frumosul, de a accepta judecata divină, ca ultimă instanţă, depăşind instanţele umane… Se pune o presiune extraordinară asupra celui care trebuie să zică lumii taine. E vremea împărţirilor, a cântăririi inimilor, a numărării celor dedicaţi… Dumnezeu  este activ în poem şi-n lume… O mână, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poţi ieşi, sentinţa-cerc din care nu poţi evada, cuvinte venite din altă lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast şi glorie mundană…

Simplu, poetul dedică acest volum familiei, celor de lângă el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primară…

„nimeni nu a mai văzut atâtea/punţi de lumină – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai văzut atâta/speranţă – între cei care deja/plecaseră capul – pentru izbitura/finală/” – Despre cel născut atunci, acolo…

Deşi cartea se deschide profeţiei, aceasta este concretă, vine prin om ca zicere divină.

Sunt puse în lumină necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasă, în acest drum pe pământ doar Hristos, călăuza…

Viziunea poetului se împleteşte cu cea a profetului: „da va veni – curând - din nou/vremea – când vei privi – deodată – cu/toate cele patru/feţe ale/ naşterii tale – în mistica/ţară din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru feţe

Poemul este dens, simbolistica profundă, străbate istoria credinţei şi istoria lumii, văzătorul devine desăvârşit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natură divină, poetul o prinde în cuvinte, atrage atenţia asupra viziunii, e posibil ca omul să vadă până la urmă, dacă îşi asumă starea perfectă, în adevăr…

În economia zilelor există o săptămână a patimilor care frânge ritmul vieţii, una de şapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînţeles atunci, neînţeles acum, dar lumea a fost armonizată prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii să-şi/astâmpere frica vădirii/” – Săptămâna patimilor

În lume există lucruri desăvârşite, floarea are o taină a albului desăvârşit, învierea vine din izvoare, e o nuntă mistică în nori, comoara armoniei divine se mărturiseşte în nuntă, în fecioară…: „copaci Grădinii, răstigniţi în floare,/împrumutatu-ţi-au şi mâini şi sânge,/iar Învierea vine din  izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a răzbit printre zăvoare:/în noaptea-sfântă-a Florii – nu mai plânge!”  - Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgătoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creaţie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizică este prezentată în poemul Rezolvarea metafizicii, lăuntru care este taina, toţi dau din umeri, nu înţeleg, dar sunt intrigaţi de metafizica interioară a omului atins de har…

Şi mereu, argumentele artistului sunt din natură, liliacul dă măsura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet pătruns de vers: „scăpărând misterios – maliţios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelaţiilor primăverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuită – a cerului/” - Liliac

Poemele au grafia modernă a celui care se revoltă pe realitatea imediată, cuvinte fără literă mare, versul frânt, modelat de durerea nespusă, dar în prezenţa numelui divin scris corect cu literă mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeţi, care dădeau cinste Creatorului, iar în limba ebraică veche, se ştie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a mărturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devoţiunea celui care scria era perfectă, smerită, o smerenie necesară, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, puţini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetică până la limită, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesară pentru a se aşeza în structura poemului după rigoarea literară general acceptată.

„voi rămâne ca un avorton azvârlit de/curva de mă-sa – abandonat la/containerul de gunoi –până la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academică, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge până la capăt în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenţa este penetrantă, acolo imaginile sunt mult mai şocante, pentru a se pune în lumină voia divină. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu şi, atunci, se poate observa nivelul căderii, a păcatului care face ravagii în fiinţa umană. Pentru poet, însă, este necesar a se reaşeza pe viziunea creştină a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimiţând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, până la urmă, totul este perfectibil…    

Volumul merită un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile şi tăcerile artistului sunt calculat puse în operă, chiar dacă există un dezechilibru al stărilor în unele zone, instinctul de văzător al lui Adrian Botez nu-i dă pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legături de cuvinte care dau forţă poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multă depărtare, miros de zei la masă, streaşină de suflet, miros de stea, buzele arzând de tăcere, furtuni de păsări, cutremure de verde, e atâta beznă în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni să i se închine, este fulger şi devotat al Luminii de Spadă, cade universul real care împiedică privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediată…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisurează – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâşnet/” –Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvăluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fără de nume moarte, profetul pierdut, speranţa, eonii… Profetul îşi găseşte locul într-o lume fără de profeţi, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez ţine să-şi regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului său, să lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoaştere mai apropiată a scriitorului pierdut în profeţii, regăsit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: „Ambiţios, profund, cu gust pentru textul cu anvergură cărturărească, Adrian Botez respiră lejer în aerul tare al ideilor…”

Roxana Sorescu, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” – Bucureşti;  notează: „ În critica literară românească nu există, deocamdată, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea…”

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelaţia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Feţelor/Trei/”...

 

 

Constantin Stancu

31 mai 2011

 

***