I-OPINIILE BISERICII CREŞTIN-ORTODOXE

La 7-8 zile după Sfântul Paşte Ortodox (adică, duminica sau/şi lunea următoare, după Luminata Duminică a Paştelui Ortodox!) – există o sărbătoare stranie: „Paştele Blajinilor” i se spune.

Există, deci, în Tradiţia Ortodoxă (cât despre celelalte forme de creştinism european, din Occident, ele nu-şi înţeleg propria doctrină, d-apoi să li se mai ceară şi „respectarea Tradiţiei”?!) sud-est europeană (şi, în primul rând, la valaho-români!) o problemă extrem de interesantă: cine sunt „blajinii” – zişi şi „rohmani”, sau „urici”? Dar asupra acestei probleme, Biserica manifestă o discreţie destul de mare...Să (între)vedem, totuşi!

“Părintele Ioan Herţa, paroh al bisericii <<Sfinţii Arhangheli>> din satul Slobozia Mare, Cahul, ne-a spus că Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele - după Săptămâna Luminată. De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi.

Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui, "precum s-au dus mironosiţele la mormântul Mântuitorului nostru, cu miresme şi toate cele pregătite". "La fel, şi enoriaşii, în zilele de azi, vin la morminte, aprind candele pentru cei adormiţi, tămâind mormintele şi împărţind pomeni pentru amintirea lor", a spus preotul.

Creştinismul i-a "adoptat" pe Blajini, transformându-i într-o categorie aparte

Tradiţia sărbătoririi Paştelui Morţilor este legată şi de numele Blajinilor, considerate fiinţe mitice. Potrivit site-ului crestin-ortodox.ro, credinţele despre blajini sunt multe şi contradictorii. SE SPUNE CĂ BLAJINII AR FI REPREZENTĂRI ALE OAMENILOR PRIMORDIALI SAU ALE STRĂMOŞILOR, CĂ EI AR FI LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ, DE ATUNCI, SUSŢIN STÂLPII DE SPRIJIN AI PĂMÂNTULUI. CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT, TRANSFORMÂNDU-I ÎNTR-O CATEGORIE APARTE. AU CALITĂŢI MORALE DEOSEBITE, PRECUM BUNĂTATEA, BLÂNDEŢEA ŞI SIMPLITATEA, CARE-I FAC ADEVĂRATE MODELE PENTRU OAMENI. EI SUNT FOARTE BUNI LA SUFLET, CREDINCIOŞI, BLÂNZI ŞI ÎNŢELEPŢI. SE CREDE CĂ BLAJINII SE BUCURĂ FOARTE MULT DE ACEASTĂ SĂRBĂTOARE ŞI DE LEGĂTURA DINTRE EI ŞI OAMENI, CARE SE MENŢINE PRIN INTERMEDIUL ACESTUI PRAZNIC” – cf. basarabeni.ro.

 

Sau: “Iată ce a spus despre Paştele Blajinilor părintele Valeriu Potoroacă, paroh al bisericii <<Sfântul Pantelemon>>, din Chişinău, într-un interviu acordat agenţiei Info-Prim Neo:<< Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar trimite la vreun eveniment sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare. (…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte.

(…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe, este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte”.

Nicolae Băieşu, doctor în filologie şi etnograf a spus astfel cu privire la originea cuvântului “blajin”, într-un articol publicat de săptămânalul  Timpul: <<Denumirea de blajin vine din slavonul BLAJENÎI - blând, bun, cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între <<lumea asta>> şi <<lumea cealaltă>>, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. SE HRĂNESC NUMAI CU FRUCTE. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva zile la Paşti, când SE ÎMPERECHEAZĂ (PENTRU PROCREARE). Blajinii NU ŞTIU SĂ CALCULEZE TIMPUL, SĂ ŢINĂ SĂRBĂTORI. Semnul că a venit Paştele este SOSIREA PE APĂ (APA SÂMBETEI) A COJILOR DE OUĂ ROŞII PE CARE CREŞTINII LE ARUNCĂ PE UNDELE CURGĂTOARE ÎN VINEREA ORI SÂMBĂTA DIN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR>>.

Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă, astfel:<<Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare» >> / cf. revista Moldova creştină.

Sau: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană.
Paştele Blajinilor se sărbătoreşte în a opta zi după Paşti. Creştinii aduc bucuria Învierii lui Hristos, trăită în Săptămâna Luminată şi celor adormiţi. Pomenirea celor dragi care nu mai sunt vii trebuie să se facă cu bucurie.

Pentru Paştele Blajinilor se fac pregătiri din timp şi la cimitir şi acasă. Femeile vin la cimitir, curăţă buruienile uscate de pe morminte şi vopsesc crucile. Acasă roşesc iarăşi ouă, pentru <<Blajini>>.

De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă împreună cu preotul spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. Oamenii merg la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare şi vin, iar după ce bucatele sunt sfinţite de către preot se împart tuturor, în special celor săraci. Se crede că fîrîmiturile care cad din mâncăruri şi vinul care se varsă nu sunt pierdute, ci ajung la cei care nu mai sunt printre noi” – cf. Dorina Garabajiu, Ce semnifică Paştele Blajinilor şi cum se pregătesc moldovenii pentru pomenirea celor morţi.

 

Sau: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se sprijină Pământul.

Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au fost adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale: buni, blânzi, simpli şi înţelepţi.

Paştele Blajinilor nu este însă doar o metaforă. În această zi se face praznic pentru cei plecaţi în lumea de Apoi, se depun ofrande pe morminte, se fac pomeni în cimitire, pentru că se spune că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor se pot bucura de mâncărurile pregătite de familii special pentru ei. Paştele Blajinilor mai este cunoscut şi ca Prohoadele, Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor”– cf. www.etno.ro.

 

Şi: “Paștele sau Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și anume a rudelor și prietenilor apropiați.

De obicei, Paștele Blajinilor se sărbătorește după 7 sau 8 zile de la Paștele propriu-zis, Duminica și Lunea respectiv.

Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni la o săptămână după Paștele creștin-ortodox este declarată ca fiind zi liberă” – cf. Wikipedia.

 

…Ce concluzii (parţiale, fireşte!) putem trage, în legătură cu atitudinea Bisericii Ortodoxe “de zid” (oficiale), faţă de aceşti “blajini”?

 

În primul rând (şi acesta este un merit foarte important, în raport cu ceea ce s-a întâmplat în Biserica Creştină Romano-Catolică, în veacuri nu demult trecute!), este de observat că Biserica Ortodoxă nu respinge, categoric, cultul “blajinilor” – ci-l impinge într-un soi de “surdină a discreţiei”. Nu-l respinge nu pentru că i-ar fi ei deosebit de simpatici  “blajinii”, ba se află şi preoţi care se cam “zburlesc”, cu destul parapon, la acest cult/la această Tradiţie (“Nu există nici o referinţă în Vechiul sau Noul Testament care ar trimite la vreun eveniment sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare” – zice preotul Valeriu Potoroacă), dar, se pare că nici nu-i dă mâna să-i ia de rău pe enoriaşi, pentru faptul că ţin această Tradiţie. Şi, după cum se vede clar, încearcă, prin diplomaţie, să împace şi capra, şi varza, făcând eforturi considerabile, de a-i “încreştina” pe “blajini”, aducându-i, cu binişorul, în preajma înţelesurilor şi tâlcuirilor din Sfintelor Scripturi Creştine (“Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare»”). Oricum, chiar dacă, vezi bine, constată, şi ea, marea ciudăţenie a acestor “blajini” (în raport cu dogma creştină) şi nepotrivirea lor, integral, cu  tipicul şi mentalitatea cultică creştin-ortodoxă  - le caută şi le află, într-o oarecare măsură, trăsături morale, prin care să împace dogma creştină şi cu Tradiţia “păgână” (“CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT, transformându-i într-o categorie aparte. au calităţi morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi înţelepţi. se crede că blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni, care se menţine prin intermediul acestui praznic”  ” – spune Părintele Ioan Herţa) şi să-i şi adopte (pe “blajini”) şi să-i integreze, oarecum, în acest tipic, în lumea duhovnicească creştină: “Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul soarelui, "PRECUM S-AU DUS MIRONOSIŢELE LA MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI NOSTRU, CU MIRESME ŞI TOATE CELE PREGĂTITE" – sau: “(…) enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, ÎMPREUNĂ CU PREOTUL, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi”.

 

…Biserica Ortodoxă a convertit, oarecum, sărbătoarea “blajinilor/rohmanilor”, într-un cult al strămoşilor, cult al morţilor – ceea ce, în sine, nu e deloc rău: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană”.

Ceea ce-a făcut şi ce face Biserica Ortodoxă este un lucru bun, în esenţă. Imediat după aşa-zisa “cucerire romană” a Daciei (Marea/Suprema  Minciună a Istoriei noastre valaho-româneşti!), adică la începutul veacului doi, după Hristos - apăruseră, pe pământul Daciei, aşa-numitele “Collegia fabrorum”, grupări de iniţiaţi în Sacra Tradiţie Eternă – care lucrau pentru “împăcarea” celor două etape ale Duhului religios geto-dacic: etapa zalmoxiană şi etapa creştină – care ar fi însemnat, de fapt, aflarea şi dezvăluirea miezului de veşnicie şi de sacralitate, comun, din ambele  faze ale evoluţiei Duhului religios dacic. Nu avem date prea multe despre cum au evoluat lucrările acestor “Collegia fabrorum” – dar, ceea ce ştim sigur, este că ele nu şi-au încetat lucrarea lor de înaltă spiritualitate: în veacul al XIX-lea, Ion Creangă, care făcea parte dintr-o “sectă/organizaţie secretă de povestaşi” (ne spune Vasile Lovinescu) refuză să adapteze basmele sale, la creştinismul canonic (deşi el era dascăl şi diacon, pe la diverse biserici ortodoxe din Iaşi!), şi păstrează, în ele, elementele de Tradiţie Eternă şi Sacră, în aşa măsură, încât această Tradiţie poate fi studiată şi recuperată, parţial, chiar din basmele crengiene (ceea ce se şi străduieşte să facă, nu fără rezultate cu totul deosebite, esoteristul valaho-român Vasile Lovinescu, în lucrarea “Creangă şi Creanga de Aur”!).

 

E adevărat că Biserica Ortodoxă “de zid” (oficială) încearcă, mai curând, să asimileze şi să “topească”, fără prea multă cumpănire (şi fără prea multă înţelegere, “dar fără prea multe fasoane”, cum cred, unii preoţi mai mărginiţi spiritual, că chiar ar fi cazul!), elementele Tradiţiei  Zalmoxiene, în  Tradiţia Creştină - fără un discernământ prea rafinat şi fără o cunoaştere aprofundată şi luminată a adevăratelor “punţi”, care, cu adevărat, există şi leagă zalmoxianismul de creştinism (EXISTĂ ACESTE PUNŢI! - cu mult mai mult, chiar, decât îşi închipuie slujitorii altarului Lui Hristos-Mântuitorul Lumii!). Dar nici nu se poate afirma că ar fi existat, cândva, vreo prigonire a non-dogmaticei credinţe în “blajini”! Tot e ceva! – ba, chiar, Biserica Ortodoxă se poate institui, cu fruntea sus, în model de convieţuire spirituală şi de toleranţă, pentru bisericile occidentale, din care Sfânta Tradiţie a fost alungată brutal, sau distrusă cu totul! Nivelul Sacru se “răzbună”, în felul său “dharmic” (adică, printr-un mechanism, logic şi legic, de reacţiune spirituală, care apare ignoranţilor drept nivel punitiv: nu, ci singuri ne pedepsim, atunci când nu respectăm divinitatea din noi!).

…Din păcate, nouă nu ne sună deloc bine cuvântul “toleranţă”, atunci când este vorba de problemele Duhului: CEVA ORI ESTE ADEVĂRAT, ORI NU ESTE! Nu au nevoie de mila nimănui (preot sau mirean), nici Zalmoxis, cum nici Dumnezeu-Hristos!

 

 

II-OPINIILE SPECIALIŞTILOR ETNOGRAFI/ETNOLOGI

…Şi iată ce informaţii, cu totul deosebite de încercările “pacifiste” (iar nu profund înţelegătoare!) ale Bisericii Ortodoxe, aflăm, prin intermediul etnologilor şi etnografilor: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp. Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se sprijină Pământul” – cf. www.etno.ro.

 

…Dar este cazul, pentru a afla mai multe şi în mod mai corect, să mergem chiar la sursele de informaţie, ale celor ce lucrează la site-ul de etnologie şi etnografie valahă: în primul rând, la lucrarea lui ROMULUS VULCĂNEASCU – Mitologie română.

 

 

…Să vedem, deci, ce spun autenticii oamenii de specialitate, despre “blajini/rohmani/urici”:

“III-ANTROPOGONIA. 5-URICII. Ultima specie umană, conform antropogoniei române, sunt URICII (numiţi uneori rohmani şi blajini), opuşi ca dimensiune şi ca fire uriaşilor: mici cât o şchioapă, buni, cinstiţi şi drepţi, ducând o viaţă de privaţiuni, de pustnici şi sfinţi. Deşi în parte coexist cu oamenii, ei sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.

În folclorul mitic românesc, URICII sunt înfăţişaţi uneori ca primii oameni creaţi de Fărtaţi, dar lăsaţi în taină, undeva, ca rezervă a creaţiei. Ideea primogenităţii antropogonice a uricilor contrazice însă întreaga structură germinativă a antropogoniei române. Cum am constatat până în prezent,  creaţia mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi mitici, prin patru spiţe umane: 1-CĂPCĂUNII, 2-URIAŞII, 3-OAMENII PROPRIU-ZIŞI şi 4-URICII. (…) În gigantomahie, oamenii şi URICII au sărit în ajutorul Fărtaţilor – oamenii luptând efectiv cu uriaşii, iar URICII reparând stricăciunile făcute de uriaşi, în cer şi pe pământ.În timp ce uriaşii începuseră să dărâme cerul, URICII reconstruiau în grabă stâlpii cerului, proptind cerul jur-împrejurul pământului (…) Fărtatul a dezlănţuit fulgere şi trăsnete şi un potop care i-a înecat aproape pe toţi uriaşii. Uriaşii care au scăpat de potop s-au zbătut de moarte, provocând cutremure groaznice, încât pământul s-a clătinat pe apele cosmic, gata să se scufunde. URICII, acum ajutaţi de Nefărtat, au început să construiască repede alţi stâlpi, pentru sprijinirea pământului, pe care i-au fixat PE SPINĂRILE A PATRU PEŞTI URIAŞI (n.n.: deja, Biserica Ortodox-Creştină putea să “ciulească urechea”, pentru că PEŞTELE este mitonimul esoteric al Lui Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii!). Aşa se face că uriaşii au pierit, în această luptă pornită de ei (…). Aşa se face că oamenii au pus stăpânire pe pământ, iar URICII s-au retras la marginea pământului, după stâlpii cerului, în Ostroavele Apei Sâmbetei. Aici floclorul mitic le menţionează încă prezenţa, în aşteptarea sorocului lor, când, după dispariţia spiţei oamenilor propriu-zişi, vor putea lua ei în stăpânire întregul pământ (…)Fărtatul îi ţine în rezervă pe URICI (s.n.), ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE[s.n.] (…). URICII vor fi ultimele făpturi terestre. (…) Prin rădăcina UR- şi prin sufixul –IC, mitonimul UR-IC se opune mitonimicului UR-IAŞ şi, în consecinţă, subliniază contrastul dintre cele două mărimi astfel exprimate. Aceasta pentru că uriaşii intră, prin gigantismul lor, în peisajul încă neumanizat al macrocosmosului – şi invers, URICII, prin micimea lor, intră în peisajul umanizat al cosmosului redus la Terra. (…) Ce inseamnă la origine fiecare mitonim: URIC, ROHMAN şi BLAJIN? (…) Etimologia mitonimului URIC pare a fi mai puţin controversată. Mitonimul BLAJIN prezintă două ipoteze: una slavă şi una tracă. Ipoteza slavă se referă la termenul BLAJIN, care înseamnă EVLAVIOS. (…) Termenul de BLAJIN, deşi slav, este adoptat numai de românii din Moldova, slavii îl folosesc pe cel de ROHMAN. Ipoteza tracă a lui Constantin Daniel îi prezintă pe BLAJINI ca pe nişte HOMINES RELIGIOSI, sau ABIOI, cum îi descrie Homer în Iliada. (…)ABIOI sunt de origine traco-getică. Numele lor, dat de greci, A-BIOI, înseamnă <<CEI CE DUC VIAŢĂ  PAŞNICĂ, CIVILIZATĂ>> (A+BIOI: FĂRĂ FORŢĂ, FĂRĂ VIOLENŢĂ), deci oameni blajini. Istoricii greci îi considerau , pe ABIOI -  HIPERBOREENI (…). În aceste condiţii, Constantin Daniel susţine că ABIOII sunt traco-geţi, adică nord-dunăreni, carpatici. (…) În schimb, mitonimul ROHMAN e confruntat de mai multe ipoteze (…).Ipoteza lui Th. Speranţia îl derivă din apelativul ROMAN.  Ipoteza indiană a lui I. J. Hanuş: termenul ROHMAN e un fel de metateză a termenului BRAHMAN, adică OM SFÂNT. (…)Cea mai veridică, mai sugestivă şi inedită – ipoteza lui Gabriel Ştrempel (după ce trece în revistă 5 legende: 1-ROHMANI – un popor migrator nedeterminat etnic; 2-români care au fugit de popoarele migratoare, români colonizaţi peste mare, înainte de a fi creştini; 3-făpturi ce ţin de cultul morţilor; 4-făpturi mirifice create de huţuli şi, în fine, 5-urmaşii lui Sith/Seth, care trăiesc în preajma raiului pământesc) – analizează scrierea medievală CETANIA LUI SVETI ZOSIMA, tradus din limba rusă, în sec. XIII (…). Un călugăr Zosima i-a întâlnit peste apa Ermilisului – pe care el, ca fiinţă sfântă,  l-a gtecut pe <<punţi verzi>>, de ramuri - şi cum Ermilisul nu putea fi  trecut de nimeni, când i-a văzut, pe malul celălalt, pe oamenii mici şi goi, şi-a dat seama că are în faţa lui pe ROHMANI. Ei i-au zis că se trag din cetatea Ierusalimului – părintele lor, Rohman, era rege acolo (fiu al lui Asaf!) – dar după moartea lui Rohman s-a ridicat un împărat la Ierusalim, din alt neam şi care nu voiau să respecte poruncile prorocului Ieremia. Ca să nu se amestece cu ei şi cu cele rele, rohmanii au refuzat să se supună noii stăpâniri. Ca urmare, au fost azvârliţi în temniţă, de unde i-a tras de păr, afară, spre libertate, un înger – i-a eliberat să plece undeva unde să-şi poată respecta legile binelui. (…)

Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:

1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA COSMOGONIE, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele cosmice.   Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3 ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.

2-URICII AU GRIJĂ DE ÎNTREŢINEREA ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA COADA VEACULUI”, şi sunt consideraţi participanţi continui la soteriologia mitică, la salvarea specie umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.

3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA TRECERE., DE PE LUMEA ASTA PE LUMEA CEALALTĂ, zădărnicind toate piedicile puse în calea lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa Morţilor).

 

Pentru aceste servicii aduse sufletelor morţilor, românii le-au dedicat un cult discret, într-o sărbătoare modestă: PAŞTELE BLAJINILOR/PAŞTELE ROHMANILOR – sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri şi practice, din care s-au păstrat numai relicve etnografice şi reminiscenţe folclorice: prima luni, după Duminica Tomei, care era, de fapt, Lunea Morţilor, consacrată pomenilor pascale (la români numai sâmbetele sunt închinate pomenii morţilor), a căpătt cu timpul numele de Paştele Morţilor. (…) Blajinii ajută constant pe oameni să fie buni şi drepţi, combătând escatologia lumii sau dispariţia lumii, provocată de răutatea, devenită între timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă împotriva marilor distrugeri, a cataclismelor universale, <<cutremure, diluvii, scufundarea lumii în apele cosmice, căderea cerului şi a astrelor pe pământ, întunecarea soarelui şi a lunii, incendiul cosmic sau îngheţarea lumii>>.  (…) Nu vor să încheie antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <<o nouă primăvară cosmică>>” – Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp. 260-264 .

 

...Evident, multe amănunte şi expresii din cartea lui ROMULUS VULCĂNESCU (în special, cea referitoare la „experimentul divin”) i-au „trezit la treabă” chiar pe „fanii” extraterestrismului! Dar au fost destui şi dintre amatorii  care şi-au adus aminte de Agartha şi de Shambala [1] (speculând spusele lui ROMULUS VULCĂNESCU în acest sens! [2] ), de Avalon [3] - precum şi despre vasta teorie a „pământului gol pe dinăuntru” [4] - nelipsind, însă, şi interpretările mult mai profund esoterice, privind INSULA ŞERPILOR [5] şi DACIA-CENTRU SUPREM AL TRADIŢIEI TERESTRE (teoria bine documentată şi argumentată, a esoteristului român, VASILE LOVINESCU):

-„ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică.(…) Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” - spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrâni care mai ştiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia  - se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994. .

-“In mitofolclorul romanesc, Blajinii se numara printre cele mai curate fiinte, ducand o viata casta, aproape monahala. Sunt un soi de ingeri, luand parte la facerea lumii, si sustinand stalpii de sprijin ai Pamantului. Li se mai spune si Rohmani, Rogmani, Urici sau Oameni Rosii. Ei traiesc dincolo de lumea vazuta, pe Celalalt Taram, pe unde se varsa Apa Sambetei, in delta ei, pe Ostroavele Albe. Se spune ca, dupa Judecata de Apoi, ei vor reveni pe pamant, pe care il vor face ca un colt de Rai. Se mai spune ca Apa Sambetei ocoleste de trei ori pamantul, ca un sarpe facut de trei ori colac. Iar apoi intra in pamant si merge pana in iad si duce acolo sufletele celor rai. Asa e scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa le duca spre Apa Sambetei. si de aceea e bine sa faci cruce si sa sufli peste apa din rauri, cand te scalzi, si sa sufli peste apa din donita si sa versi putin din ea, pana nu bei, ca sa fuga si sa se scurga sufletele pacatosilor, care s-au adunat pe fata apei.

Numele de Rohmani vine din limba traca, fiind atestat intr-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, talmacit prin "Domnul Luminii; Sfantul Luminos" (cf. rom. sant "sfant"; rumen; romanita "musetel"; albanezul sundoj "a domina"), intarit de antroponimul, de asemenea trac, Eurymenes, confirmand calitatile sub care se prezinta in mitofolclorul nostru.

Femeile si fetele lor sunt asa de frumoase incat, prin Bucovina, se spune despre o pamanteanca mai chipesa ca "este frumoasa ca o Rohmanita". Blajinii, respectiv Rohmanii, nu locuiesc in case ca noi, pentru ca ei nu au case, ci traiesc la umbra pomilor, umbla goi si se hranesc cu poame. Dupa moarte, merg de-a dreptul in Rai, unde petrec apoi laolalta cu ingerii si sfintii.

Prin unele sate din Bucovina se spune ca "Rohmanii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele lor melodioase". Blajinii se roaga permanent pentru noi, necerand nimic pentru ei. De aceea, romanii le sunt recunoscatori, consacrandu-le o mare sarbatoare populara, anume Pastele Blajinilor sau Pastele Rohmanilor, care se tine de obicei la o saptamana dupa Pastele ortodox. Ca sa le anunte Rohmanilor  evenimentul, oamenii trimit pe ape curgatoare, in Vinerea Mare sau in Sambata Pastelui, coji de oua inrosite si incondeiate. Plutind pe ape, cojile vor ajunge intr-o saptamana la Apa Sambetei, vestindu-i pe Blajini ca a venit vremea sa sarbatoreasca si ei Pastele. Acolo, pe Ostroavele Albe, cojile se fac iarasi oua intregi, cu care se hranesc Rohmanii, despre care se spune ca mananca foarte putin, un ou ajungandu-le la 12 dintre ei. Dupa datina, cojile de oua sunt aruncate in aple curgatoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei batrane.

Dupa ospat, Blajinii si Blajinele se dragostesc, ramanand impreuna intre 6 si 30 de zile. Apoi, pana la Pastele urmator postesc si duc o viata casta. De altfel, barbatii si femeile de acolo traiesc separat si se intalnesc o data pe an, la Pastele lor, cand se pot casatori. Copiii sunt crescuti de mame pana ce merg in picioare, dupa care baietii sunt crescuti de barbati iar fetele de femei.

Pentru pamanteni, Pastele Rohmanilor este si un prilej de pomenire a mortilor. In aceasta zi se pun bucate si flori pe morminte, se impart pomeni, se intind mese in cimitir, langa biserica sau in camp, la iarba verde, ramasitele fiind lasate acolo spre a se hrani cu ele sufletele mortilor, indeosebi ale celor care nu au avut parte de o inmormantare cum se cuvine. Se spune ca de Pastele Blajinilor sufletele mortilor sunt slobode si pot gusta din mancarurile pregatite chiar pentru ei si date de pomana. Inainte de aceasta sarbatoare se fac din vreme anumite pregatiri si la cimitir si acasa. Femeile cu copiii  vin la cimitir si curata buruienile de pe morminte, le aduna tarana la cele vechi si le oranduiesc frumos, precum vopsesc sau varuiesc crucile. Unii rasadesc pe morminte liliac sau stanjenei. Femeile au grija si de mormintele strainilor, morti sau gasiti morti, despre care se stie ca nu au pe nimeni care sa-i pomeneasca. Acasa, pe langa altele, rosesc si incondeiaza iarasi oua, pentru Blajini.

In ziua de Pastele Rohmanilor, fiecare femeie aduce cu ea un stergar strans la un capat si legat cu o lumanare. Aceste stergare se daruiesc preotului care citeste pomelnicele.Pastele Blajinilor se tine mai cu seama si pentru ferirea de dureri de picioare si de maini, precum si pentru rodirea tarinilor. Romanii ies prin lunci si dumbravi, unde se afla poieni ierboase, cu fel de fel de mancaruri si bauturi, cum ar fi: pasca, oua rosii si incondeiate, miei fripti, slanina, rachiu si vin. Apoi petrec toata ziua mancand, band si dansand. De aceea, la aceste petreceri sunt adusi si lautari.

Se crede ca firimiturile din mancaruri care cad, ca si rachiul sau vinul care se varsa nu sunt pierdute, ci aceia ucisi de hoti, cei impuscati, cei spanzurati, cei inecati, mananca si beau din ele si se infrupta si ei macar cu atat. Deci cu cat mai multe firimituri cad si cu cat mai multe picaturi se varsa, cu atat e mai bine si mai placut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art. Paştele Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.

***

 

III-AFIRMAŢII EMINESCIENE, CLARE ŞI FERME!

...Am înşirat toate opiniile mai importante şi relevante (întâi pe cele ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Valaho-Române, apoi, pe cele ale specialiştilor etnologi/etnografi valaho-români), cu privire la aceşti misterioşi „BLAJINI/ROHMANI/URICI”. Dar, atunci, de ce n-am fi obligaţi, moral, să subliniem şi contribuţia INIŢIATULUI EMINESCU (l-a iniţiat, întru tracism, însuşi părintele modern al tracismului: NICOLAE DENSUŞIANU!), la dezlegarea marelui secret al acestor „semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi consideră ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune Eminescu în poemul postum Memento mori, dar şi în alt poem postum, Odin şi Poetul:

1-MEMENTO MORI:

„Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,/Dintre stânce arcuite în gigantice portale/Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit ­/Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,/Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,/A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit (…)/Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale./Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;/Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,/În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere/Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios”.

 

2-ODIN ŞI POETUL:

-„ O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/De tine-aproape să mă-nec în tine!/Tu mi-ai deschide-a tale porțialbastre,/Ai răcori durerea-mi înfocată/Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/A tale-albastre hale și mărețe;
Pe scări valuri coborând în ele,/Aș saluta cu aspra mea cântare/Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.
/ „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",//Râzând Odin și ridicându-și cupa/M-ar saluta. ­ Și haina ceea lungă
Și albă creții ar arunca de neauă/Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt./ „Un scaun pentru bard" ­ și-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,/Eu m-aș simți că-s uriaș./Și zeii mângâind lungele barbe,/Nălțând privirea-n bolțile antice/Spre a-și aminti dulci suveniri,/M-ar asculta spunându-le de lumea/Cea de PITICI, ce viermuiește astăzi/Pe țărâna ce-au locuit-o ei(…)/Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă/Ridică cupa lui cu mied: ­ „Ascultă,/Nu mi-i ști spune ce mai face țara/Ce Dacia se numea ­ regatul meu?/Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,/Cu murii de granit, cu turnuri gote,/Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"/„Nicicum, o, Decebal. (…)/„(Poetul)Am răsărit din fundul Mărei Negre,/Ca un luceafăr am trecut prin lume,/În ceruri am privit și pe pământ/Și-am coborât la tine, mândre zeu,/Și la consorții tăi cei plini de glorii./De cântec este sufletul meu plin (…)/(Odin) ... Din cupa mea de aur bea auroră/S-între seninul blândei diminețe/În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci/Portalele nalte de la hale/Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri/De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolți mai nalte decât însuși cerul./Acolo printr-acele lungi coloane/Suspendă lampe mari ca niște albe lune
Ce împlu lumea visurilor mele/Cu o lumină dulce, albă, caldă./Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,/Cărările-s de pulbere mai albă/Ca-argintul cel de viu. ­ Un aer/Blând argintiu îți va îmfla tot părul,//Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul tău va lumina în noapte ­/Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos (…)/Și Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei ­ iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește
Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse/În negura secolilor trecuți".

 

...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este Marea Neagră. Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în Hotarul dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORAL-EXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII. POETUL devine un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus Vulcănescu (atunci când dezvoltă teoria lui G. Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul său divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMI-INIŢIAT – care, deci, va trebui să suporte, din partea ZEITĂŢILOR ROHMANICE  - INIŢIEREA COMPLETĂ!

Dar Marea Neagră se instituie şi într-un loc de retragere şi de „conservare” a zeităţilor zalmoxiene ( „zeii vechi și mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic se confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte cu slujitorii „noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic, esenţial, NOU – ci totul intra intra într-o continuitate sacrală, de profunzime!), cea creştină. De observat că zeii lui Odin-Zalmoxis/Decebal (regele DECEBAL, fiind DEPLIN INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” – ci-l re-modelează spiritual, pe cel care a ajuns la ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de abstragere din lumea prea profund coruptă, moral-spiritual, de la Faţa Pământului  – urmat de adoptarea unei poziţii retrospective, faţă de spiritualitatea terestră!): îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei: neofitul-Poet  să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a SPIRITULUI. Căci numai Poetul, exponent al Logos-ului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI! – dincolo de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm ciudata, dar  plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei,  a lui ROMULUS VULCĂNESCU: „Fărtatul îi ţine în rezervă pe URICI ,  ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”).

Deci, conform iniţierii eminesciene:

1-URICII sunt, de fapt, ZEII DACICI!

2-Cum afirma şi Paul Barbăneagră, în serialul său celebru, Architecture et Géographie sacrée ("Arhitectură și geografie sacră") – zeii au fost, la început, reprezentaţi cu COZI DE ŞARPE (adică, aparţinând de RĂDĂCINA LUMII, de zona Tainelor/Misterelor Cosmogonice!); de aceea,  COADA DE PEŞTE/”I+CH+THEOS” A ROHMANILOR (“Rohmanii sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună văile de cântecele lor melodioase” – cf. Adrian Bucurescu) trimite, în mod egal, la IISUS HRISTOS-“ICHTHEOS”, cât şi la idea de STĂPÂNITORI AI MISTERELOR DEMIURGIEI.  Înfăţişarea lor “sirenoidă” şi  “cântecele lor fascinant-melodioase” nu fac decât să sublinieze, mai apăsat, apartenenţa lor la Tainele Oceanului Cosmic ORIGINAR “AMNIOTIC” (factor pasiv, de amprentare demiurgică INFINITĂ!)  - PARADISUL – precum  şi la CÂNTECUL DEMIURGIC ORIGINAR – FASCINANTA PARASHABDA/”VIBRAŢIA ORIGINARĂ”, DEMIURGICĂ !!!

3-Zalmoxis, dimpreună cu paredrul său „gotic” („ducii daci erau conducătorii goţilor”, afirmă Iordannes Gotul [6] , în lucrarea sa fundamentală,  Getica!), Odin, aflaţi într-un ospăţ al luminii, dincolo de „valurile” Apei Sâmbetei/Mării Negre-HOTAR ÎNTRE LUMI – aşteaptă să le vină, din nou, rândul, în Istoria Evoluţiei Spirituale a Terrei, pentru a-şi afirma, explica şi impune normele lor moral-spirituale superioare (dintre care se desprinde, categoric, LEGEA FRUMUSEŢII ARMONICE  - care se exprimă prin DREPTATE, BUNĂTATE-ca-ÎNŢELEGERE SUPERIOARĂ şi prin ECHILIBRU SACRU EXISTENŢIAL).

4-Atlanţi sau nu, ZALMOXIS-ROHMANUL („Domnul Luminii; Sfântul Luminos") şi ai lui nu pot muri/dispărea, pentru că ei stau la TEMELIA LUMII VIITOARE – care va fi Lumea Armoniei/CÂNT.  Poetul „scufundat până la Temelia-Hotar al Sâmbetei” spune: „De cântec este sufletul meu plin” – iar Odin/Zalmoxis îl confirmă, dar îl şi amendează, prin afirmaţia că Autenticul Cântec/Logos Cosmogonico-Antropogonic nu poate fi cunoscut, în esenţa lui, decât după Iniţierea Deplină întru FRUMUSEŢE SACRALĂ „BLAJINO-ROHMANICĂ” – „blânde zâne” (n.n.: zeităţi): „Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul [7] tău va lumina în noapte ­/Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/ȘI-ATUNCI SĂ CÂNȚI. VEI ȘTI CE E FRUMOS”.

5-Diferenţierea sufixionară a  lui ROMULUS VULCĂNESCU, legată de „ur-iaşi”, respectiv, de „ur-ici” , nu-şi are valabilitate şi relevanţă, în lumea sacră, atotrelativizatoare (a se observa că, în lumea zeilor, înseşi urcarea şi coborârea nu au sens – ci „înălţarea” şi „coborârea”” se identifică, întru  infinit şi eternitate: „[Zeii zalmoxieni]Se reped pe TREPTE NALTE și COBOR în sure hale”): ZEII-„BLAJINI/ROHMANI/URICI” sunt entităţi calitativ-spirituale copleşitoare (pot fi, deci, EXTREM-CONDENSATE!), ele nu se măsoară, deci, cu metrul, ci sunt evidenţiabile prin efectul acţiunii lor co-demiurgice.  NANISMUL şi GIGANTISMUL sunt parametri MORALI, la Eminescu – dar sunt valabili, şi aceştia, numai pentru lumea „aceasta”, umano-desacralizată, din spaţio-temporalitatea istoriei (de)căzute,  „viermuinde”: „M-ar asculta spunându-le de LUMEA/CEA DE PITICI, ce VIERMUIEȘTE ASTĂZI/PE ȚĂRÂNA ce-au locuit-o ei(…)”. Deci, ZEII au locuit în „lumea aceasta” – dar misiunea lor, de a prezerva rezultatele cosmogoniei şi ale antropogoniei, se va evidenţia într-un viitor nedefinibil, dar înscris în legea categoricului necesar. Ei/ZEII/”BLAJINII/ROHMANII/URICII sunt „blajini”, adică  nu urăsc nimic (nimic din ce-a fost - deci, cu atât mai puţin, din ce va fi, adică se va înscrie în parametrii spirituali ai Zodiei lor Moral-Spirituale: „Și Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei ­ iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse/În negura secolilor trecuți" – „râsul” lui Odin şi „surâsul” celorlalţi zei zalmoxieni anuţă, deja, valenţele demiurgice şi re-demiurgice ale existenţei lor BLÂND-SFÂNT-AUTORITARE, la cârma universului!) – pentru că EI CUNOSC TOTUL, de la Facere şi până la...RELUAREA FACERII, SUB ZODIILE ROHMANICE – adică, AUTENTIC şi NECLINTIT SFINTE – conform teoriei lui Constantin Daniel, despre „rohman-brahman”!

 

IV-CONCLUZIILE NOASTRE...

...Deci, în persoana „BLAJINILOR/ROHMANILOR/URICILOR” nu avem de-a face doar cu „ABIOI”/”HOMINES RELIGIOSI”, ci cu ZEI AUTENTICI! În cazul lui Eminescu, se afirmă, clar, că avem de-a face cu „ODIN”, ipostaza neo-lingvistică a VECHIULUI ÎNTEMEIETOR DE LUME - ZALMOXIS!

...Pentru cei care se mai întreabă (poate că şi dintre preoţii creştin-ortodocşi, de azi!), ce s-a întâmplat cu Zalmoxis şi ale lui zeităţi, în primul rând, cu dubla lui ipostaziere (Apollon-Cel ALB şi Artemis-Cea ROŞIE! – „DALBII PRIBEGI”, PRIN COSMOSUL CREAT DE EI!)  - şi dacă este posibil ca ei, ZEII (în primul rând, ZALMOXIS!), să fi dispărut-„murit”  - răspunsul lui EMINESCU este unul cât se poate de ferm şi clar: NU! – EI NICI N-AU MURIT, NICI N-AR FI PUTUT SĂ MOARĂ, pentru că au o MISIUNE SUPREM-COSMICĂ şi DEMIURGICĂ: ei aşteaptă sfârşitul istoriei noastre „căzute” (dar, totodată, ei fac tot posibilul ca Sfârşitul Lumii să nu fie unul violent, ci să se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un nou nivel spiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi începe, ei înşişi, „mandatul oficial” de autoritate cosmică („mandat” care va consta în ridicarea şi menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! - ...astfel, Apocalipsa Ioanică va căpăta noi forme, termene şi sensuri).

...Adică, ar zice doctorul Rudolf Steiner, azi: se va ajunge la „STADIUL VULCAN”, în care cei BUNI-BLAJINI-PRO-SPIRITUALI vor prospera, vertiginos, întru Duh, iar cei RĂI-ANTISPIRITUALI se vor auto-elimina din lume, devenind, pur şi simplu...PROŞTI!!! Şi noi n-am zice că acele vremuri sunt prea departe, având în vedere gradul ameţitor de prostie, care se manifestă, azi, pe Terra; mai rămâne ca respectiva „prostie” să fie şi sancţionată, iar nu răsplătită...cu „atenţia şi  interesul opiniei publice” – cea  formată, evident, din grămezi enorme de gură-cască!

...Se pare că geto-dacii sunt, cu adevărat, poporul cel mai sfânt şi mai instruit spiritual, din cosmos – şi vor fi, din nou, Centrul Suprem al Tradiţiei Spirituale, pe Terra.

…Ceea ce ar însemna că, de fapt, “BLAJINII-ROHMANII-URICII” -  putem deveni şi NOI, dacă ne vom  iniţia în Tradiţia Zalmoxiano-Creştină!

 

                                                                                                                 prof. dr. Adrian Botez

***